Curent romantic - romanticitate. Postromantism eminescian

Cateva repere ale paradigmei literare romantice.

Curent romantic - romanticitate. Postromantism eminescian

Contextualizarea externa a structurii eminesciene in ansamblu si a poemului Luceafarul in special presupune si raportarea la ceea ce Iulian Popescu numeste "mentalitate scripturala generala si istorica, care valideaza actul (actele) scriptural prin integrare in paradigma literara dominanta."

Mentalitatea scripturala romantica se afla, firesc, in stransa legatura cu modelul de realitate romantic. In virtutea acestuia, poezia romantica devine un mod de fiintare integrator si un act de demiurgie similar celui divin. Deplasarea de accent de pe autoritatea modelului si a actului creator mimetic pe ceea ce Novalis numea "romantizarea", respectiv estetizarea lumii, ni se pare a fi esentiala.

In legatura directa cu reordonarea realului in functie de reperul unic - eul poetic, si cu principiul analogiei universale, modelul de real romantic este stratificat - o superficie fenomenala aparent aleatorie, perceputa ca incifrata, conduce spre profunzimea noumenala. De aici variatele asamblari ale mitului (sau misticei) creatiei, ca act genezic, cu enigmele naturii, cu hipersensibilitatea fiintei poetului si cu elaborarea (literara) unui sine launtric de asemenea stratificat, ale carui repere secrete se lasa transpuse in simboluri.

In aceasta ordine de idei, mentionam faptul ca studiile despre romantism sunt numeroase. Semnalam, printre ultimele aparitii, studiul lui Bogdan Stefanescu, axat pe specificul romantismului englez - Romanticism in and beyond History, in special capitolele Romantic Rhetoric, Romantic Poetics si The Poetics of the Lyric.

Intre poet si universul "romantizat" (sau in curs de "romantizare" / estetizare) raporturile sunt de analogie tensionata.

Din acest punct de vedere, opiniile teoreticienilor romantici nu concorda intotdeauna. Reperul Athënaeum trebuie, totusi, amintit, fie si partial, intrucat se constituie drept invariantul absent pe care poemul eminescian il prelucreaza intr-o maniera particulara: "1) Poezia romantica este o poezie universala progresiva. 2) Vocatia sa nu este numai aceea de a unifica din nou toate genurile separate ale poeziei si de a pune in contact poezia cu filosofia si retorica. 3) Ea mai vrea si uneori trebuie sa amestece, alteori sa amalgameze poezia cu proza, genialitatea si critica, poezia de arta si poezia naturala [ . ]".

Suportul filozofic esential al romantismului (in special al celui german) relativizeaza raportul filosofie - poezie, dupa cum una sau cealalta se bucura de prioritate.

Poetii echivaleaza poezia cu o dispunere creator - ontologica net superioara tuturor celorlalte modalitati integratoare. Filosofii - Hegel in special - inverseaza raportul. Rezulta de aici categorii artificiale si hibride precum "poezia filosofica", "filosofia ca poezie", "filosofia estetizanta", "lirismul conceptualizat", pe care Mircea Martin le inlocuieste cu "filosofia poeziei" si "poezia filosofiei", concepte operationale cu functii primare distincte - accesul la cunoastere, respectiv crearea frumosului destinat contemplatiei estetice.

In mod obisnuit inconfundabile, cele doua concepte surprind si "apetitul metafizic al poeziei", satisfacut prin mijloace specifice, ca si faptul ca "filosofia poate fi considerata din punct de vedere stilistic, dar numai daca si dupa ce construieste ipoteza unui adevar". Iar "in momentele de desfasurare culminanta, cand filosofia sau poezia ajung sa se exprime fiecare in parte in mod stralucit si deplin atunci limitele dispar", rezultand o "incrucisare a efectelor" pe fondul "aprofundarii functiilor specializate".

In Dictiunea ideilor, Mircea Martin comenteaza discret polemic studiul lui Tudor Vianu, Filosofie si poezie, si ajunge la concluzia, importanta pentru noi, potrivit careia sursele efectului estetic al discursului "filosofiei ca poezie" sunt "coerenta inalta a ideilor", "tensiunea si pasiunea demonstratiei, caracterul ei irefutabil".

Raportul dintre simbol si alegorie limpezeste, in buna masura, raportul arta - realitate. Optiunea majoritatii romanticilor se face in favoarea simbolului, intrucat acesta ramane opac, respectiv inepuizabil semantic, solicita intelectul si perceptia deopotriva, si exista in primul rand pentru el insusi si in al doilea rand pentru a semnifica.

Putinta de a surprinde legea generala se explica, pentru Goethe, prin faptul ca fundamentul simbolului este ideea - "cuprindere globala si intuitiva" a legii, si nu conceptul, vehiculat de alegorie si care solicita exclusiv ratiunea. Putinta simbolului de a exprima indicibilul se asociaza "fuziunii contrariilor" si "motivarii". Pe de alta parte, alegoria ramane intentionala, tranzitiva si arbitrara.

In ceea ceil priveste, Schelling da mai multa libertate lectorului, care poate opta pentru grila alegorica indiferent de tipul de structura literara. Insa crede, si el, in forta ontologic - intemeietoare a simbolului, prioritara fata de functia sa semiotica : in simbol, "finitul este (s.n.) in acelasi timp chiar infinitul si nu doar il semnifica".

In aceeasi ordine de idei, Humboldt motiveaza coerenta aparte a simbolului printr-un schimb permanent - si esential pentru ceea ce este si semnifica, in acelasi timp - intre simbolizant si simbolizat.

Un punct de vedere oarecum singular - cel al lui Sőlger - echilibreaza ecuatia simbol vs. alegorie: daca simbolul poate figura ideea ca prezenta sensibila concentrand-o intr-un punct, alegoria are avantajul de a permite generalizarea obiectului real pana la stadiul de idee pura, simultan cu prezervarea obiectului insusi. Inclusa in modelul de real al romanticului, mitologia este "tautegorica", si nu alegorica, pentru Schelling.

Pe acest fundal, paradigma literara romantica isi afirma cu violenta insurgenta fata de canonul clasic, dar il cultiva (uneori cu insistenta) la nivelul "patternului scriptural", inteles ca "structura scripturala ce inglobeaza trasaturile generale ale semnificantului literar", in cadrul unei paradigme literare.

Elementul - pivot care permite pastrarea invariantului scriptural al momentului, precum si devierea acceptata a unei opere anume este, potrivit lui Iulian Popescu, ritmul. De aceea, arhitectura multor texte poetice romantice este inca dependenta de aceasta "tensiune structuranta mergand catre simetrie si echilibru."

Nu este mai putin adevarat, pe de alta parte, ca diversitatea concreta a textelor literare este caracteristica romanticilor, care-si proclama optiunea pentru dialog si pentru fragment, data fiind insubordonarea fata de elaborarea mimetic - rigida si riguroasa a textului literar clasic, precum si predispozitia romanticului pentru conflictul afectiv sau de idei desfasurat, cu precadere, pe o scena launtrica.

In acest context, specificul eminescian al fragmentului ar putea fi "dubla vocatie spre unitate": fragmentul evoca totalitatea careia-i apartine inca sau exprima "dezarmonia, pierderea, caderea dintr-o unitate primordiala, asa cum afirma Zoe Dumitrescu-Busulenga in Eminescu. Cultura si creatie.

Insa o mare parte din textele care poarta, vizibila, amprenta dinamismului asociativ al fanteziei romantice sau al visului, a ramas in ciorne sau in manuscrise, fara girul necesar publicarii. Nu este numai cazul lui Eminescu. Iar textele publicate trebuie corelate, in mod necesar, cu tipul de personalitate creatoare si cu cele doua concepte esentiale, curentul romantic si romanticitatea, respectiv orientarea literara istoriceste durabila, definita ca "un ansamblu de practici scripturale, afine prin viziunea despre lume si poetica", si forma mentis, dominanta in cadrul curentului, anticipandu-l sau reiterandu-l in registre minore, ca o "constanta psihologica si de comportament" ce se reflecta, literar, intr-o nesfarsita varietate de aliaje si interferente.

"Romanticitatea este "numitorul comun" flexibil al romantismului istoric, ce ar cuprinde "constiinta scindarii dintre Eu si lume, a rupturii de prezent si de formele realului", "contestarea, intensiva sub raport afectiv, a diverselor constrangeri care limiteaza expansiunea fiintei (in teologie, metafizica, arta, politica, etc.).

In realitate, noutatea adusa de curent, cu toate variantele sale, este o largire semnificativa a ariei de cuprindere a semnificatului. Iar estetica romantica isi are propriii sai insurgenti - Möritz pretinde operei de arta sa pastreze acelasi raport intre componentele sale, intrucat opera este "diagrama" redusa a universului, conceput dupa surse neoplatonice, ca un intreg armonic.

Ca urmare, incercarile de a defini discursul romantic aluneca, pe nesimtite, spre componenta semnificat. Edgar Papu incepe, intr-o carte despre "existenta romantica", respectiv despre romanticitatea curentului romantic, nu si din afara lui, prin a discuta "formele deschise" ale stilului, determinate de "lantul asociatiilor si reprezentarilor mentale ale autorului", specificul discursului romantic - "imbibat cu fantezie si visare" si "aerisit", dar ajunge la temele romantismului, inteles ca atitudine existentiala.

Obsesia poemului amplu, atasat de Mihai Zamfir romantismului timpuriu, ilustreaza teoria lui Edgar Papu, dar s-a concretizat rar in texte definitivate si care, tocmai datorita intinderii lor foarte mari, isi pierdeau coerenta de ansamblu si isi periclitau valoarea estetica.

"Poemul primei generatii, a fundatorilor, extrem de «prozaic» ca tema, incerca sa realizeze pe suprafete largi, pe teritorii compuse din sute de versuri discursive, o demonstratie filosofica, o naratiune explicita (uneori numita chiar «roman»), o infruntare dramatica de personaje, un tablou social. Deseori, cantitatea devenea criteriu decisiv. Se declamau tirade, se povesteau in mod realist, foarte terre - à - terre, intamplari dramatice ori comice, se facea istorie, se administrau predici morale, lectii de economie politica, disertatii stiintifice, discursuri politice."

Obstinatia exhaustivitatii da o lovitura serioasa doctrinei clasice, in special regulei autonomiei si a puritatii speciilor si genurilor literare, insa excesul in cultivarea anecdotei , a discursivitatii si a retoricii grandilocvente mineaza din interior specia favorita a poemului romantic.

Nu romantismul a gasit solutia eliberarii semnificantului din rigorile paradigmei clasice. Ba dimpotriva, a recuperat-o partial. Armonizarea clasicitatii - in sensul dat de Paul Cornea romanticitatii - cu manifestarile literare romantice, a temperat si a echilibrat calitativ efervescenta romantica. Poemul eminescian Luceafarul este un exemplu in acest sens.

Lamurirea raporturilor dintre curentul romantic, romanticitate si reactualizarea acesteia rezolva chestiunea apartenentei operei eminesciene la romantism, dilemele determinate de asa-zisa desincronizare a "ultimului mare romantic". Punctul de vedere al lui Paul Cornea, deja amintit, se poate dovedi util in contextualizarea romantismului, mai bine zis, a romanticitatii sau a postromantismului de coloratura eminesciana.

Trasaturile postromantismului (sau ale neoromantismului) sunt componentele "numitorului comun romantic", actualizate in contextul ulterior curentului romantic si se regasesc, intr-o varianta personalizata, in poetica eminesciana. Drept urmare, "constiinta sciziunii, a rupturii sinelui de formele realului (politice, sociale, culturale, etc.), sentimentul alienarii, al impasului existential", "modul individualist, excesiv, idiosincratic, dubitativ, prin excelenta non-conformist, al reactiei la provocarile istoriei" si "poetica deviantei", respectiv "uzul intranzitiv al limbajului, interesul pentru opera ca scop in sine" devin repere eminesciene esentiale.

Ruptura existentiala isi comuteaza treptat revolta in indiferenta sustinuta si de "sentimentul acut al zadarniciei sub un cer gol, dezertat de zei", vecin gandirii lui Nietzsche, iar "poetica deviantei" se concretizeaza in obsesia perfectiunii formale care, pentru Paul Cornea, semnaleaza modernismul.

Din punctul nostru de vedere se regasesc, aici, repere a ceea ce am numit clasicitate, fapt recunoscut, in subsidiar, de insusi autorul articolului in discutie - "eliminarea pitorescului si a figuralitatii, esentializarea liniilor, renuntarea la emfaza, gesticulatie, patetism, punerea in carantina a lirismului personal dublata, pe de    alta parte, de efortul laborios al cizelarii si artizanatului" anunta modernismul sau, mai bine zis, acel aliaj de romanticitate si clasicitate(elaborat prin selectarea, interferenta, jonctiunea marcilor ambelor constante de tip forma mentis, sub autoritatea unei dominante) pe care-l numim modernism si care, in cazul particular al lui Eminescu, isi asociaza propensiunea spre "perfectiunea unei structuri atemporale."

In ceea ce ne priveste, credem ca poetul parcurge intr-o maniera specifica calea de la curentul romantic la postromantism, pe fondul unui tip de personalitate creatoare care traverseaza o perioada a acumularilor, partial dublata de selectie, urmata de asimilarea si asumarea creatoare, sub semnul postromantismului, a acelor componente care se dovedesc pe deplin necesare.

Nu vrem sa spunem ca cele trei etape ale evolutiei creatiei eminesciene, numite si caracterizate de Tudor Vianu, s-ar suprapune miscarii insasi a romantismului istoric, ci ca traseul creator eminescian isi are propria "istorie romantica", ale carei etape ar necesita, fara doar si poate, un studiu aprofundat de reexaminare a romantismului romanesc si european, suprapus, cronologic, vastului camp al textelor eminesciene.

Intr-un fel sau altul, critici de formatii si de orientari diferite au remarcat acest lucru. Matei Calinescu distinge net intre romantismul exterior, retoric - recuzitar si lirismul eminescian, ca si intre "romantismul de directie personala si confesiva" (desi manuscrisele eminesciene contin texte de o tulburatoare explozie confesiva ulterior cenzurata sau chiar abandonata) si acelasi lirism eminescian care "tinde spre o puritate de esenta muzicala" cu efecte asemanatoare simbolismului si care da nota de profunda originalitate a clasicitatii eminesciene.

Asa cum afirma Matei Calinescu, in Conceptul modern de poezie, depasirea curentului romantic ar consta in "miraculoasa circularitate sunet-sens" si in "disolutia muzicala a eului". Nu altfel stau lucrurile pentru Paul Cornea, care explica modernitatea poeticii implicite eminesciene prin "maxima luciditate a actului creator",in Din nou despre romantismul romanesc.

Intrucat integrarea in postromantism este rezultatul unui demers critic ulterior operei eminesciene, credem ca, din unghi eminescian, spiritul creator asociaza "o realitate structurala cu o putere de creatie si dezmarginire care a reusit, in lupta cu tot felul de adversitati, inclusiv cu o limba poetica neevoluata, sa se fixeze in forme artistice de o forta expresiva incomparabila cu acelea dinaintea sa" si cu o poetica personala, prea putin explicitata, afirma Mihai Dragan in Eminescu tanar sau "a doua mea fiinta".

In acest context, esential, dar nu singular, ramane contactul cu romantismul german, care a functionat ca un catalizator ce l-a revelat pe poet siesi.

In acest sens, Zoe Dumitrescu-Busulenga, in Eminescu si romantismul german, noteaza: "intuitia lui [a poetului] grabita a luat-o inaintea contactului cu sursele care urmau sa-i valideze optiunile si sa i le adanceasca teoretic, cu puterea filosofiei".

Dualitatea "neptunic" - "plutonic", binecunoscuta, raportata la "micul romantism german, propriu-zis liric al lui Eichendorf, Heine, Lenau, pana la Mörike", respectiv la "marele romantism al viziunilor, explorator de domenii abisal metaforice, cuprizand nume ca Jean Paul, Novalis, Tieck, Brentano, Arnim", dupa cum afirma Ion Negoitscu, in Poezia lui Eminescu, nu ne satisface, intrucat impune textelor eminesciene, antume si postume deopotriva, o ingradire nefireasca si pierde din vedere specificul eminescian ireductibil, in ultima instanta, la nici una dintre sursele reale sau potentiale.

O opinie mai noua sustine dualitatea operei eminesciene si o explica prin formatia filosofica a poetului. "Aspectul schizofrenic al operei poetului" - nocturn, vizionar, subiectiv si mitic, respectiv diurn, discursiv si rational - social este, insa, si mai greu de acceptat, intrucat implica o ruptura intre cele doua registre - Virgil Nemoianu, in Imblanzirea romantismului.

Modelul jean paulian poate fi acceptat, totusi, pe criteriul afinitatilor spirituale si cu rezerva formulata de Mircea Eliade in termeni categorici, potrivit careia inrudirea lui Eminescu cu alti mari poeti romantici nu poate fi explicata prin influente, ci prin experienta si metafizica lor comuna, deoarece pozitia romantica este una din putinele atitudini ale spiritului omenesc care nu poate fi invatata, nici mimata.

Ceea ce l-ar fi atras pe Eminescu la romanticul german ar fi fost tipul de eruditie, tipul de imaginar, tipul de creativitate si tipul de sinteza culturala operata de Jean Paul, reper modelator pentru propria sinteza care reuneste filosofia, poezia, stiinta, folclorul romanesc si sud-est european.

Mai mult, intermediarul prin care poetului i se deschid caile catre mitologie, catre folclorul universal, catre filosofie si catre Vede, este tot romantismul german.

Adaugandu-li-se folclorul si literatura romana veche si contemporana poetului, accentele valorice sigure puse de marii romantici germani sunt punctul de plecare pentru noua sinteza eminesciana.