Modernismul. Eugen Lovinescu

Modernismul. Eugen Lovinescu

Personalitate marcanta a culturii romane interbelice, Eugen Lovinescu joaca in epoca dintre cele doua razboaie mondiale rolul pe care l-a detinut Titu Maiorescu in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El readuce critica literara pe terenul autonomiei esteticului, introducand criterii inovatoarea si un limbaj modern in acest domeniu, preluand, pe de o parte, rigorile criticii maioresciene, iar pe de alta parte, desprinzandu-se de modelul sau spriritual prin promovarea criticii impresioniste.

Numele acestui critic de valoare este legat de teoretizarea doctrinei estetice moderniste. Odata cu infiintarea publicatiei Sburatorul, in anul imediat ce a urmat incheierii Primului Razboi Mondial (1919, la 19 aprilie aparand primul numar), s-au pus bazele celei mai ample grupari literare interbelice, care si-a desfasurat activitatea si intr-un cenaclu purtand acelasi nume. La inceput, intentia marturisita a criticului a fost aceea de a atrage talente nedescoperite, care sa compuna o noua generatie literara. Treptat, gruparea se consolideaza - revista apare intre 1919 si 1922, 1926 si 1927, iar cenaclul dureaza pana in 1947 - , iar contactul cu diversele opere a dus la cristalizarea sistemului critic lovinescian si la aparitia unor concepte inovatoare, care au imprimat o directie noua in literatura romana interbelica. Astfel, Eugen Lovinescu devine creatorul si teoreticianul conceptului de modernism, care se dovedeste a fi destul de generos pentru a desemna si proza realista a lui Liviu Rebreanu, si poezia ermetica a lui Ion Barbu, dar si epica de analiza psihologica a lui Camil Petrescu, respectiv a Hortensiei Papadat-Bengescu.

De altfel, succesul activitatii lovinesciene rezida in lansarea numerosilor scriitori de marca ai literaturii romane: H. P. Bengescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Anton Holban, George Calinescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi s.a.

Teoria lovinesciana, purtand denumirea de sincronism, este expusa in doua dintre cele mai importante lucrari ale sale, si anume Istoria civilizatiei romane moderne, respectiv Istoria literaturii romane contemporane. În viziunea criticului, sincronismul inseamna actiunea uniformizatoare a timpului asupra vietii sociale si culturale a diferitelor popoare legate intre ele printr-o interdependenta materiala si morala. Acesta sustine ca exista un spirit al veacului, care determina evolutia unitara a civilizatiilor europene, prin sincronizarea lor. Astfel, culturile europene mai putin dezvoltate sufera influenta pozitiva a celor superioare, avansate, realizandu-se asadar o uniformizare prin sincronizare. Considerand ca formele imprumutate prin imitatie vor fi adaptate la fondul propriu culturii minore care le adopta, Eugen Lovinescu ajunge sa polemizeze cu etalonul sau spiritual, Titu Maiorescu, ce afirmase cu circa jumatate de secol inainte stricaciunea formelor fara fond, ce nu duc la progresul unei civilizatii.

Or, teoria lovinesciana tocmai pe ideea de imitatie - respinsa cu vehementa de criticul Junimii -     se bazeaza. Liderul Sburatorului este de parere ca sincronizarea culturilor se realizaza in doi pasi: simularea si stimularea. Cea dintai se refera la adoptarea prin imitatie a formelor de civilizatie superioare si are ca punct de plecare teoria psihologului si sociologului francez Gabriel Tarde, conform caruia, asa cum copilul il imita pe adult, taranul pe orasean, omul necivilizat pe cel civilizat, tot astfel culturile inapoiate le imita pe cele superioare. Pentru Eugen Lovinescu, modernitatea echivaleaza cu occidentalizarea, puternicele influente orientale nereprezentand pentru poporul roman altceva decat prilejul stagnarii si cauza decalajului fata de Apusul civilizat. Stimularea consta in crearea unui fond propriu, generat de imprumutul formelor din exterior.

Desi militeaza pentru sincronizarea cu valorile culturale apartinand civilizatiilor avansate, Eugen Lovinescu nu promoveaza nimicirea specificului national, anularea traditiei. Criticul pledeaza pentru depasirea spiritului provincial, pentru adaptarea literaturii la cerintele veacului modern, fapt posibil printr-o serie de mutatii esentiale de la nivel tematic si estetic. Aceste mutatii constau in trecerea de la o literatura cu tematica preponderent rurala, la una de inspiratie citadina; cultivarea prozei obiective si a poeziei lirice, in detrimentul celei epice; dezvoltarea unor noi formule narative, precum romanul analitic, in care locul evenimentelor exterioare il ia fluxul constiintei, generand impresia de autenticitate. Nu in ultimul rand, criticul interbelic militeaza, la nivel actantial, pentru tipologia intelectualului, iar in domeniul liricii saluta inovatiile ce vizeaza mijloacele de exprimare poetica.

Impunerea unei noi retete literare, dar si formarea la aceasta scoala a valorilor literare majore din perioada interbelica sunt cele doua merite majore ale gruparii Sburatorul si ale mentorului sau, Eugen Lovinescu, demn continuator al demersului maiorescian.