Poetica suferintei - Poezia lui Octavian Goga

Poetica suferintei - Poezia lui Octavian Goga

Octavian Goga (1881 - 1938) este un poet ce se ridica vizibil, prin forta talentului, deasupra intregii pleiade de cantareti de orientare traditionala ce s-au revelat inainte de primul razboi mondial. Momentul culminant in evolutia sa il inscrie volumul de debut, Poezii (1905), urmat de Ne cheama pamantul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cantece fara tara (1916).

Culegerea prima se deschide cu poezia-manifest Rugaciune, ce rezuma crezul estetic al autorului, definind implicit si continutul si sensul "cantarii" sale. Spirit robust, impetuos, poetul opune poeziei reveriilor vagi, a dorurilor marunte, a framantarilor sterile, cantecul amplu, frematator, in care suspina si vuiesc simtiri colective. Adunand in suflet "furtuna" unui popor subjugat, el o restituie, prefacuta in cantec de durere si lupta, sporita cu un fior emotional inedit, gratie caruia versul sau introduce in lirica sociala romaneasca un timbru nou, nemaiauzit si totusi in deplina consonanta cu tonalitatile ei specifice.

Prin Goga, jalea si tanguirea, inalta melancolie devin expresii ale sentimentului unei tragedii colective, istorice. Piesa rezumatica, concentrand in acordurile ei solemn elegiace tot ce lirismul lui Octavian Goga are mai specific, poezia Noi infatiseaza Transilvania aflata sub stapanire straina ca fiind un eden captiv, taram al sacralitatii incatusate, tara a durerii, a "visului neimplinit". Proiectate pe fundal mitic, meleagurile traversate de Mures si de cele trei Crisuri dobandesc asemanari cu Moldova lui Cantemir, cu Dacia mirifica a lui Eminescu. Vorbind despre plaiurile transilvane cu "codri verzi de brad", poetul "patimirii noastre" o face intr-un limbaj parca secret: aluziv, cifrat, punctat de ziceri pe cat de nelamurite, pe atat de tulburator-sugestive.

Structura poetica si afectiva a lui Octavian Goga s-a inscris in perimetrul unui singular gest de comuniune cu suferintele si umilintele celor multi. Poetul pune intre paranteze (in volumele sale cele mai reprezentative, cel putin) tribulatiile eu-lui sau ingust, regasindu-se in eu-l cel larg, al colectivitatii, in nazuintele neamului din care face parte. Vocea poetului este tot mai mult una care are rezonante mesianice si accente de jale ori de razvratire.

Atmosfera specifica poeziei lui Goga este tocmai aceasta, o atmosfera de suferinta distilata in cantec, de jale transpusa in gestul ritualic, de eden pierdut in care mai adasta doar sporadic amintirea reliefului unei lumi de aspect mitic. Starea paradisiaca din illo tempore s-a preschimbat in infern necrutator, lumina raiului a capatat irizari dantesti, in timp ce lucrurile si fiintele capata palori ale damnarii si ale unei dramatice claustrari in propriul univers constrangator. Calinescu a surprins foarte bine structura acestei lumi poetice, atunci cand o defineste ca un inefabil de origine metafizica, o jale nemotivata, de popor stravechi imbatranit in experienta cruda a vietii, ajuns la bocetul ritual, transmis fara explicarea sensului.

Amestec de elegie si de energie a revoltei, poezia lui Goga transfigureaza, in substanta sa intima, relieful satului romanesc, transilvanean, in datele sale generice, cu figuri exemplare si cu destine reliefate extrem de plastic. Valoarea estetica si etica pe care o acorda Goga satului ca matrice spirituala mitica a etnosului romanesc transpare si din cateva insemnari revelatoare din Fragmente autobiografice: Eu am pornit in literatura de la o idee monografica a unui sat: am crezut ca satul reprezinta prin sine unitatea organica a sufletului acestui popor; satul reprezinta prin sine expresia puritatii de casa; sa dau deci monografie sufleteasca a satului, cu toate framantarile lui, cu tot ce e zvarcolire in el.

Satul lui Goga este, desigur, unul determinat istoric, circumscris din perspectiva devenirii sale in timp, dar in acelasi timp, avem de-a face aici si cu o geografie mitica, in masura in care gesturile taranilor, ale dascalului, preotului, etc., au in ele o aura de arhetipal, ele repeta un scenariu initiatic, statornicit de o traditie milenara. V. Fanache subliniaza unele particularitati ale viziunii lui Goga asupra satului: Lumea rurala este inainte de toate taraneasca, insa laolalta cu taranul convietuieste in raporturi inseparabile dascalul, preotul, judele, lautarul, etc., parti constitutive ale unui intreg univers cristalizat de-a lungul secolelor.

Poezia Apostolul se inscrie in datele esentiale ale conceptiei estetice a lui Goga. Este prezent aici si sentimentul naturii, aflata in stricta comuniune cu durerile oamenilor, este prezent si mesianismul funciar al poetului, ca si simtul de revolta, sublimat in cateva gesturi, contras la o reprezentare simbolica.

Cele cateva elemente ale decorului imprima spatiului un aspect de sacralitate difuza ce pluteste in aer, redand lucrurilor un contur mitic. Nimic distonant in aceasta atmosfera de pace, de impacare, de seninatate sublima in care razele soarelui se sting domol, iar "zvonul din dumbrava" conteneste. Poetul pune in scena, prin aceasta descriptie a armoniei unei lumi revolute, cu sunete ce reverbereaza tot mai slab si cu gesturi fragile, un ceremonial al celebrarii trecutului si, in acelasi timp, un scenariu al suferintelor ce vor fi evocate de "apostol".

"Povestea" pe care o expune preotul este povestea suferintelor si a umilintelor pe care neamul oropsit le-a indurat de-a lungul vremii, e povestea unor vremuri tulburi si fara de speranta, a robiei de veacuri indurate. Imaginile evocatoare ale preotului sunt cele ale unui propovaduitor pentru cauza neamului sau, iar cuvintele tulburatoare, pasionale, trezesc in inimile ascultatorilor sentimente de revolta, ce intretin setea de dreptate a neamului oropsit. Gasim, in aceste strofe, ecouri din poezia populara, inflexiuni eminesciene, toate adunate intr-o textura sonora inedita, ce da masura talentului poetic al lui Goga.

Intre cuvintele de jale, revolta si razbunare ale preotului si glasul naturii se stabileste o stransa comuniune, un acord desavarsit. Natura, cu elementele ei simbolice, participa la suferintele condensate in litania preotului, le confera un accent nou, le amplifica dimensiunile si accentele ontologice. Tragismul oamenilor se rasfrange asupra dramatismului cadrului natural, care se incordeaza pentru a duce "cerului cuvantul".

Reflex al devotiunii poetului fata de cei multi si umili, al atasamentului fata de idealurile neamului sau, poezia Apostolul este portretul liric si, in acelasi timp, simbolic, al unei figuri emblematice pentru satul romanesc in care este sintetizat specificul national. Expozitiva, de un retorism sublimat in sugestie, viziunea lirica oscileaza intre celebrare si vaticinatie, pentru ca vocatia "apostolului" este aceea de a intretine si perpetua un cult al trecutului si al traditiilor seculare, dar, in acelasi timp si de a conserva in sufletele si constiintele semenilor sai speranta, aspiratia spre o lume mai buna. Viziunea dramatica a poeziei, tragismul funciar ce se degaja din suferinta sunt compensate de accentul mesianic si apoteotic din final.

E neindoielnic faptul ca lirica lui Goga este una a protestului si a fiorului tragic, asumat in deplin exercitiu al suferintei celor multi. Departe de a-si cauta refugiul in cine stie ce modele compensative, precum romanticii, Goga e un poet ancorat cu intreaga lui fiinta in istorie, in clipa prezenta, cu un contur dramatic, un "exponent al simtirii colective", cum il defineste Serban Cioculescu.

Patimile, ispitele, ratacirile, ursita sunt in creatia lui Goga elemente ale unui traseu initiatic pe care poetul, fiinta inzestrata cu harul verbului, trebuie sa-l parcurga pentru a-si atinge telul sau primordial, acela de a exprima vointa, idealurile, durerile semenilor sai. I. Negoitescu subliniaza ca profetul care se rosteste in poezia lui Goga se conformeaza aproape intru totul modelului biblic: un intermediar intre Dumnezeu si poporul caruia acest vizionar infricosator ii apartine, misiunea sa fiind personala si neprofesionala. Nu poetul ca poet vaticineaza in strofele lui grele si fluide ca apele ce cad pe cataracta, ci tocmai poetul acesta, anume convocat de divinitate, purtator al unei sarcini transcendente, al unui mesaj divin.

«Cosmosul rural apare de doua ori sanctificat: mai intai prin conditia sa de depozitar al "legilor" traditiei, cu adanci radacini in trecut imemorial; apoi, prin martirajul milenar care, departe de a-i zdruncina credinta in izbanda, i-a fortificat-o si purificat-o. Ori de cate ori vorbeste despre acest spatiu si despre umanitatea ce-l populeaza, poetul le asimileaza locurilor si obiectelor sacre, vrednice de adoratie si de cult: La voi alearga-ntotdeauna / Truditu-mi suflet sa se-nchine / Voi singuri strajuiti altarul / Nadejdii noastre de mai bine - se scrie in Plugarii. Loc de inchinaciune deci, ca orice incinta sacra, simbolic izolata de spatiul profan, tara mitica se reliefeaza ca atare si printr-o specifica experienta a ascezei, pe care viitorul "misionar" i-o impune ca inaintea unei patrunderi in templul ce nu ingaduie tulburarile nici unei patimi individuale. Vointa "lepadarii de sine", in profitul unicei, frecventei credinte in destinul colectivitatii cu a carei suferinta se simte solidar primeste intotdeauna accente patetice, angajand o retorica particulara.»

(Ion Pop - Recapitulari, pag. 8)

«Reflex al unor "framantari intime", poeziile adunate in placheta Din umbra zidurilor (1913) atesta o simptomatica dereglare a universului liric, semnele unei tulburari la toate nivelele sensibilitatii; o lunga pauza de creatie, efortul de a se intoarce la poezie (Uitatul meu ostrov de flori) si descoperirea uimita a unor mutatii secrete operate in chiar motivele fundamentale.»

(Mircea Zaciu - Viaticum, pp. 208-209)

"Octavian Goga trateaza, distantandu-se, poporul cu care e solidar si prin care el intelege cu precadere taranimea, ca pe o forma arhaica si durabila de societate, ca pe un dat dinainte de istorie sau de pragul istoriei, insa nu imun la istorie, si la care el se raporteaza printr-o constiinta istorica. Poporul fiind un element, daca nu din ordinea naturii, in orice caz nedesprins integral de natura, suferintele indurate de el apar ca puteri elementare, jalea ca o stihie ().

Tristetea aceasta cosmica, inexplicabila ca loviturile sortii si manata de necesitate ca fenomenele naturii, si-a gasit expresia vie in poezia Noi, cu policromia amagitor atractiva, cu aura ei neagra, nelinistitoare. De fapt insa, in ceea ce pare aici cosmic si misterios (datorita poate in aceeasi masura instinctului poetic, ca si binefacerilor cenzurii) se ascund realitati nationale si sociale parand doar imuabile, caci in numele lor cuvanta poetul vestitor de furtuna.

Octavian Goga este poet revolutionar si ca atare prezice schimbari radicale, nu numai istorice, dar si politice. Daca in poezii ca Apostolul sau In codru gandul sau se pleaca limpede asupra patriei nefericite, in Plugarii, in Clacasii, in Graiul painii, sensibilitatea lui reactioneaza fara echivoc la obida multimilor injosite si mizere. Mai interesante artistic sunt totusi zonele din aceste poeme in care cele doua perspective se contopesc printr-o unitate lirica proband inclinatia profetica a scriitorului."

(Negoitescu - Istoria literaturii romane, p. 143)

"Cu Octavian Goga intra, de fapt, in poezia romana imaginea complexa, dramatica, nu a unui sat ideal, ci a unuia populat cu oameni ce cunosc de veacuri nu doar balsamul doinelor si al basmelor, ci si suferinta. Aflati intr-un continuu razboi al existentei, ei sunt victime nu numai ale prigoanei nationale (ca romani), ci si ale asupririi sociale (in calitate de clacasi pe mosia celor avuti). Poet al Ardealului, prin o parte a realitatilor concrete ce-l inspira, el este, in fond, poetul intregii tari, prin idealurile de unitate nationala si izbavirile sociale ce-l anima. George Calinescu il numea, asezandu-l dupa Eminescu si Macedonski, intaiul poet mare din epoca moderna, poet national totdeodata si pur ca si Eminescu.

Sensibil la sugestiile liricii europene contemporane, vadind oarecari receptivitati fata de simbolism, Octavian Goga ramane insa, inainte de toate, un mare romantic, inrudit cu Eminescu si cu Petöfi, dar si cu inaintasii pasoptisti. In conditii de miscare sociala si nationala similare pana la un punct cu acelea de la 1848, el e un tribun al luptei pentru libertate, un exponent al multimilor, un militant, inzestrat cu suflet vulturesc."

(Aurel Martin - Poeti contemporani, pp. 9-10)