Probantur amicitiae

Probantur amicitiae

Relatand intalnirea dintre papa Grigore si un grup de angli la Roma, Bede, parintele literaturii engleze, retine si lasa posteritatii prima dovada a folosirii calamburului[1]: "Papa a intrebat inca o data care este numele acelui neam si i s-a raspuns ca sunt angli. Cu dreptate, a zis dansul, pentru ca au chip ingeresc si cuvine-se a fi mostenitori dimpreuna cu ingerii din ceruri. Si cum se cheama, urma el, tinutul de unde au fost adusi? I s-a raspuns ca bastinasii acelui tinut sunt deiri. Asa este, De ira sunt, a spus el, cei scosi din urgie si adusi intru milostivirea lui Hristos. Cum se numeste regele tinutului aceluia? I-au zis ca-l cheama Aella; iar dansul, legandu-se de nume, a spus: Cade-se ca pe acele meleaguri sa se cante aleluia, slava lui Dumnezeu ziditorul.

Acest prim exemplu este interesant nu atat ca prima dovada a folosirii calamburului ci, integrand episodul intr-o preocupare mai ampla vizand substratul latin al limbii engleze, este graitor pentru felul in care aceasta discutie avea loc in atmosfera secolului al VIII-lea.

La o distanta de multe veacuri departare de cele povestite aici, istoricii literari gasesc chiar si in paginile teatrului renascentist englez vocea lui Senecca din "Scrisorile lui Luciliu". Cei care se lasa calauziti de urmele unei atari influente, fara indoiala sunt ei insisi mari iubitori ai literaturii latine, o prietenie intelectuala atat de puternica incat aroma ei poate contamina toate celelalte opinii. Incercand o comparatie partinitoare, cred ca nu atat verbul cat elocventa latina cauta sa fie dovedita si incorporata, asa cum cenusa imparatului Traian ingropata in soclul columnei nu mai vorbeste despre Traian insusi sau despre lumea lui, ci s-a lasat asimilata, incorporata in istoria invinsilor.

In ultima zi a Festivalului International "Lucian Blaga", editia 2005, Clujul a gazduit delegatia fundatiei Giuseppe Acerbi, care numai cu un an in urma ii premia pe Mircea Cartarescu si Ana Blandiana. Un premiu cunoscut deja, cu obiective generoase, printre care cel mai important este cunoasterea si acceptarea unor modele culturale distincte. Ascultand cuvantarile prilejuite de aceasta intalnire, o propozitie simpla m-a scuturat din dulcea multumire in care ma aflam: Noi numai de putina vreme am inceput sa ne intrebam cine sunt acei daci de pe columna. Explicatia a venit vasta si convingatoare, cat sa acopere cateva secole de istorie turmentata: O atitudine conservatoare, de retragere, specifica poporului roman si adanc inradacinata in traditia bizantina a facut numai deservicii acestei deschideri europene, pe care cu totii ne-o dorim.

Columna a fost inaugurata in 12 mai 113, si in toti acesti ani care au trecut de-atunci, romanii n-au incetat sa se foloseasca de existenta ei pentru a-si dovedi obarsia latina. La momentul ridicarii, columna pare sa fi fost un monument important pentru intreaga lume romana, de vreme ce pentru a i se face loc, un deal a fost complet inlaturat, nivelandu-se solul intre Capitoliu si Quirinal iar in soclul coloanei a fost depusa, 4 ani mai tarziu, urna cu cenusa imparatului Traian. Dupa moartea sa, si in intreaga perioada urmatoare a imperiului roman, chiar si a celui bizantin, oricarui imparat nou i se ura in Senat sa fie felicitor Augusto, melior Traiano, adica mai norocos decat Augustus si mai bun decat Traian. Iata de ce repun pe tapet intrebarea despre masura in care columna si intelesurile ei s-au sedimentat intr-o paradigma metafizica ale carei radacini se hranesc dintr-o matrice stilistica aflata in stare binecuvantata precum stratul mumelor, cum il numeste Blaga de-atatea ori in paginile Trilogiei culturii.

Nascut si el in luna lui florar - 9 mai 1895 - pornit in cautarea unei durate fabuloase, neaservite duratei istoriei, loc in cautarea caruia pornise de ceva vreme si Mircea Eliade, Blaga s-a lasat vrajit de fondul latent slavo-trac al sufletului national, pe care il si numeste revolta fondului nostru nelatin. A recunoscut desigur simetria si armonia latina intretesuta in alchimia romanitatii, dar nu ca si temelie a acesteia. Nu vom intra acum in detaliile unei psihologii a stilului. Sa ne amintim doar despre cele doua dimensiuni, stihialul si sofianicul, dimensiuni ale sufletului ortodox bizantin, carora Blaga le construieste un topos de interferenta intre celelate traditii. Nazuintei formative stihiale ii apartine fondul nostru slavo-trac, exuberant si vital, in vreme ce sofianicul este o sublimare a acestui dionisiac-stihial, o sublimare intr-o infatisare invecinata organicului bizantin. Sofianicul, ca punte coboratoare modereaza intrucitva modul stihial si, mutatis mutandis, imblanzeste hieratismul extrem.[2] Cu toate-acestea, scria Blaga, noi nu ne gasim nici in apus si nici la soare-rasare, noi suntem unde suntem: cu toti vecinii impreuna - pe un pamant de cumpana.

Iata o situare spatiala, pe care Blaga cere sa ne-o asumam creator, fara sa vedem in aceasta realitate semnele vreunui stigmat. Ne putem reprosa insa, o atitudine particulara nutrita dintr-o raportare directa la miturile religioase autohtone, care a dus pana la urma la formule ortodoxizante. In acest sens, solutia pe care o avem in fata ne este data de Ioan Petru Culianu, filosof al religiilor, discipol al lui Mircea Eliade. Mai mult decat pentru moartea sa violenta, survenita in circumstante bizare, in 21 mai 1991, Culianu a intrat in cultura de masa cu acele cateva cuvinte, spuse in 1982, amintite apoi in diverse contexte cu si fara temei: Cultura romana de azi nu e decat o speranta. Privita fara speranta, se reduce la nimic.   

Cu toate acestea, in deceniul 9, cu putin timp inainte de moartea sa, Ioan Petru Culianu ii atragea atentia lui Andrei Plesu asupra obligatiei de a ridica o schelarie exterioara de istoria si filosofia religiilor pentru a construi edificiul unei autentic noi filosofii romanesti. Avand acest indemn ca dovada, ultima privire pe care Culianu o arunca culturii romane a fost una plina de speranta.

Pentru a evita formulele traditionaliste, extremiste, intreg procesul de construire al unei noi filosofii romanesti trebuie plasat in mediul deja logicizat al istoriei si filosofiei religiei. Intr-un studiu dedicat lui Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu, filosoful clujean sublinia faptul ca o filosofie noua se poate naste doar din comparatia intre religia autohtona si alte religiozitati si religii, comparatie operata nu prin raportare directa la religie ci deplasata, in mediul deja constituit al istoriei si filosofiei religiilor. Aceasta este surpriza pe care ne-o rezerva viitorul, situatie in fata careia nimeni nu poate anticipa ce nume va avea noutatea care ni se va arata, tradandu-si stratul mumelor in care s-a ascuns atata vreme.

Nu ne vom supara asadar daca, tarziu ni se pare noua, ginta latina face pasi mici dar siguri inspre noi, atata vreme cat si noi am avut momentele noastre de ezitare. Traind pe un taram de cumpana, cum il numea Blaga, un "loc al unei irealitati imediate", cum il numea un anonim parafrazandu-l pe Blecher, tragediile noastre s-au consumat in asteptarea unei prietenii pe care suntem gata sa o cultivam la modul absolut. Vechiul dicton latin ne spune ca prin dragoste, prin morala, prin vorba, prin fapta se incearca o prietenie. Acelasi dicton ma duce cu gandul si la prietenia marunta, omeneasca, a carei insotire ne-o dorim adeseori. Iata povestea unei prietenii ratacite printre celelalte care au ramas necunoscute: cand Max Blecher se stingea intr-un sfarsit de florar al anului 1938, Geo Bogza, prietenul lui, ni l-a marturisit asa: "Noi am vorbit tot timpul de lucrurile / esentiale ale vietii / de lucrurile pe care le iubeam mai mult /decat orice/, am vorbit despre lapte cu glas desfacut / intr-o claviatura de emotii/() /dar nu eram imbuibati niste canalii / care se indoapa / pe acestia ii cunoastem si ii uram / noi nu eram decat oameni simpli carora le e / foame si mananca pe foamea lor / un pahar de lapte, o bucata de paine / lucruri esentiale ale vietii".