Realitate romaneasca in romanele lui Peter Neagoe, Peter Neagoe (1881 - 1960) / Thomas Hardy (1840 - 1928)

Realitate romaneasca in romanele lui Peter Neagoe, Peter Neagoe (1881 - 1960) / Thomas Hardy (1840 - 1928)

Stabilirea locului lui Peter Neagoe in cadrul unei istorii a literaturii este o problema deschisa, caci, dupa origine, el apartine literaturii romane, unde este consemnat doar in treacat , iar dupa limba in care a scris, literaturii americane, de care, insa, nu este adoptat. Intrebat fiind: "Carei scoli literare apartineti?", Peter Neagoe a raspuns: "Nici uneia. Nu depind de nici un cenaclu. Prin spirit, insa, ma integrez complet literaturii romane" .

Totusi, Peter Neagoe nu este un caz lipsit de precedent. Theodor Józef Konrad Korzeniovski, de origine poloneza, a devenit, ca Joseph Conrad, un apreciat romancier de limba engleza. B. Fundoianu (alias B. Fontanes), Panait Istrati, Conrad Bercovici si altii sunt tot atatea exemple de scriitori la confluenta a doua literaturi.

Scriitorul s-a nascut la Odorhei, in 1881, in familia unui notar, care cunostea limbile clasice si i-a insuflat copilului dragostea de lectura. Manifestand inclinatii pentru desen, tanarul Neagoe se inscrie, dupa absolvirea liceului din Sibiu, la Academia de Belle Arte din Bucuresti, audiaza cursuri de filozofie, psihologie si drept roman, ia lectii de limba engleza si contabilitate. Tot acum publica si o traducere din germana a doua povestiri de Gorki: Vagabondul si Tovarasul meu de drum[3], pe care le insoteste de o prefata, aratandu-si admiratia pentru puterea de expresie a lui Gorki si subliniind, nu fara regret, incapacitatea sa de exprimare.

Dupa absolvirea Academiei de Belle Arte paraseste tara, fara vreun scop lamurit, dupa propria-i precizare, si se stabileste la München, unde lucreaza o vreme pentru Policlinica Roentgen-Bazer, dupa care pleaca in S.U.A., tara pe care o visa ca pe un incantator pamant al fagaduintei. La New-York, cu suma derizorie de doi dolari in buzunar, Neagoe incepe sa munceasca pentru paine si pentru a urma cursurile Academiei de pictura. Treptat, incepe sa colaboreze la diverse reviste cu desene si ilustratii, devine corespondent al presei americane la Viena, iar in timpul razboiului deseneaza harti dupa indicatiile Marelui Cartier sosite prin radio.

Se casatoreste cu o sculptorita americana de origine lituaniana, care facea parte din asociatia de artisti plastici "Independentii" si, impreuna, inchiriaza o ferma la Bershire Hills, unde isi imparte timpul intre pictura, literatura si treburi domestice. Debutul si-l face ca eseist, cu un articol asupra geniului, apreciat in mod deosebit de un redactor de la revista "Outlook", Hamilton Mayle. Primele opere literare apar mai intai in Franta, unde autorul si sotia sa se mutasera in anul 1926 si unde vor locui patru ani.

Anul debutului literar ni-l declara insusi scriitorul intr-o marturisire - 1928, an in care scriitorul se afla in plina maturitate a potentialului sau creator. Primele schite si nuvele apar in revista "Transition", ingrijita de Eugène Jolas, care se dovedeste unul dintre partizanii operei lui Neagoe. Scriitorul va mai publica si in alte reviste franceze: "Europe", "Crapouillot", "Cahiers de sud", precum si in revistele de limba engleza "Story" si "The New Rewiew". In volum, nuvelele lui Neagoe apar mai intai in limba franceza sub titlul Tempête[4] si numai dupa aceea in versiunea engleza, sub titlul Storm . Aceasta culegere a intampinat in S.U.A. zidul cenzurii in numele moralitatii - aceeasi cenzura care interzisese si Ulysses de James Joyce - care, totusi, dupa doi ani, a cedat in fata protestelor autorului si ale unor asociatii culturale. Astfel, aici, apare volumul de povestiri Winning a Wife , care, la povestirile aparute anterior in volumul Storm, adauga noi titluri. Drumul literar al lui Peter Neagoe pare sa se largeasca victorios. I se publica, la un scurt interval, doua romane inspirate din viata satului ardelenesc: Easter Sun[7] si There Is My Heart .

Critica vremii, in calitate de exponent al parerilor mai largi ale publicului, apreciaza nu numai exotismul materialului epic, ineditul experientei umane comunicate, legatura ancestrala dintre scriitor si pamantul natal, ci si vioiciunea si suculenta limbajului, fapt cu atat mai meritoriu pentru un artist care scrie in alta limba decat cea materna. Revista "Roumania" remarca placerea senzuala a scriitorului in folosirea cuvintelor si a unei limbi engleze improspatate de imediata experienta a vietii, iar ziarul "Manchester Evening News" apreciaza frumusetea si distinctia prozei.

Competitia cu valorile literare americane ale epocii era insa mare. Acum isi continua operele scriitori dintr-o generatie mai veche, pe langa care apar si nume ce vor deveni adevarate glorii ale experimentului epic. Este de ajuns sa citam pe cativa prozatori: J. Dos Passos, F. Scott-Fitzgerald, Willa Cather, S. Lewis, Th. Wolfe, Katherine Anne Porter sau William Faulkner, pentru a schita coordonatele peisajului literar in care cautau sa-si faca drum nuvelele si romanele lui Neagoe. Receptarea operelor lui Neagoe depaseste si frontiera S.U.A., caci se fac traduceri in franceza, germana, suedeza olandeza.

In 1937, autorul intreprinde o vizita in Romania, unde, la vremea aceea, era, cu cateva exceptii, un necunoscut. In acel an, insa, periodicele literare romanesti consemneaza vizita ilustrului compatriot, i se iau interviuri, i se publica opera in traducere, i se fac recenzii.

In general, traducerile[9], dintre care o mentiune aparte se cuvine lui I. Jianu pentru Soare de Pasti, sunt izbutite, data fiind realitatea romaneasca a materialului epic. Cuvintele romanesti exprima in mod firesc elementele de datina, de gospodarie si caracteristicile de limbaj ale personajelor. Savoarea suculenta a expresiei apare insa cu multa pregnanta in limba engleza, unde calchierea ca atare a unor proverbe sau zicatori si intorsaturile de fraza au un farmec neobisnuit, care in limba romana devine loc comun.

Problematica operei lui P. Neagoe aparuta pana la vizita sa in Romania il arata pe artist urmand linia literara a scriitorilor ardeleni: Ioan Slavici, Ion Agarbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, iar prin atitudinea fata de materialul uman si social recreat in opere s-ar putea apropia, in afara limitelor cronologice si doctrinare, de semanatorism. "Ele (romanele, n.n.) reprezinta, sub diferite aspecte, o noua viziune a satului ardelean. As putea spune chiar ca ele continua si adancesc semanatorismul ardelean inaugurat de Slavici, dar atat taranii cat si satul sunt priviti din amintiri, intr-o luminozitate blanda si difuza in care contururile aspre, aspectele reale, de cele mai multe ori dizgratioase, se imblanzesc sau dispar"[10].

Afirmatia scriitorului cum ca ar continua semanatorismul nu trebuie luata, insa, ad litteram. Desi afirma ca era la curent cu operele lui Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, L. Rebreanu, I. Bratescu-Voinesti, V. Eftimiu, de ultimul fiind legat prin relatii de prietenie, P. Neagoe, care plecase din tara de foarte multa vreme, nu avusese un contact strans cu presa si critica literara a timpului, asa incat el nu avea cunostinta despre denaturarea principiilor semanatorismului si despre literatura de calitate indoielnica scrisa sub eticheta de semanatorism. Caci romanele lui ardelenesti, infuzate in idealizarea si blandetea amintirii, nu sunt semanatoriste, ci, mai degraba, produse, cateodata exagerat de pitoresti, ale unui om care isi iubeste tara si poporul si care vrea sa le prezinte strainatatii in vesmant autentic, desi prea sarbatoresc.

Culegerile Storm si Winning a Wife cuprind un numar de douazeci si doua de schite si nuvele originale, care, din punct de vedere tematic, pot fi impartite in doua categorii, in functie de subiectele romanesti sau straine pe care le trateaza. Surprinderea realitatii satului romanesc, desi retraita cu ochiul mintii si al afectivitatii, este mai autentica si mai convingatoare decat incercarile de a creiona realitatea americana sau italiana. Mediul de predilectie al manifestarii talentului de creator al lui Neagoe este satul ardelean, pulsand de viata, munca si dragoste, cu tarani harnici si isteti, sau naivi si creduli, cu ciobani sihastriti, vanjosi si plini de dorinte, cu preoti care nu raman orbi la farmecele lumesti ale enoriaselor lor, cu taranci curate, sanatoase, tinere si dragastoase, cu cate o piaza-rea sau cu oameni dusmanosi si banuitori. Atmosfera din aceste nuvele este aceeasi si in romanele sale inspirate din viata de la tara, dovedind un oarecare idilism in prezentarea satului ca locas sacru al vietii si traditiei neaose, focar de puritate si genuitate, in opozitie cu orasul "galbejit", cu stiinta de carte, dar pervertit moral si fizic. "Viata taranului nu-i usoara. Munca ii strica mainile si vantul fata"[11].

Neagoe nu a scris pentru romani ci pentru straini despre romani. Intentia lui a fost sa prezinte satul romanesc unei lumi care ignora pana si coordonatele lui geografice, ca sa nu mai vorbim de cele spirituale. Scriitorul a dorit sa prezinte o imagine cat mai fidela a acestui sat, de aici abundenta de detalii, care pentru cititorul roman pare fastidioasa si superflua. Satul pe care Neagoe il pastra in memorie era satul copilariei "denaturat", pe de o parte, de reflectarea specifica varstei in constiinta autorului si, pe de alta parte, de ceata amintirii, in care se pierd partile urate si stralucesc cele frumoase; de aici idilismul de care se fac vinovate unele povestiri si romane.

Facand abstractie de coloratura sarbatoreasca, povestirile lui Neagoe contin, totusi, pagini inspirate, pe care le citim cu placere pentru acuratetea atmosferei; pagini compuse, e adevarat, mai mult dintr-o acumulare de detalii semnificative pentru robustetea savuroasa a senzatiilor, pentru prospetimea stilului, data atat de substanta telurica a temei, cat si de limba clara, nesofisticata si spontana, departe de livrescul artificial al unor autori care scriu corect si sec intr-o alta limba decat cea materna.

Cele doua romane ale lui P. Neagoe inspirate din realitatea satului romanesc, Soare de Pasti si Drumuri cu popas, sunt inrudite nu numai tematic ci si prin ideea imanentei tragice care planeaza asupra satului, aparent senin si fara framantarile mari ale existentei.

Intriga din Soare de Pasti se desfasoara in cercuri al caror unic centru este Ileana, o tanara taranca, daruita nu numai cu o frumusete stralucitoare, dar si cu o inteligenta putin obisnuita, cu un talent artistic surprinzator atat pentru imbinarea de culori si modele din broderii si tesaturi, cat si pentru muzica: o voce de o muzicalitate si puritate desavarsita. Aceste calitati neobisnuite pentru perfectiunea lor si armonizarea intr-o singura fiinta atrag asupra fetei suspiciunea satenilor si a familiei, care incep sa o banuiasca de vrajitorie si legaturi cu fortele oculte. Acesta este primul personaj insemnat. Ileana incepe sa fie ocolita la inceput de prietenele de aceeasi varsta, invidioase pe frumusetea, indemanarea si vocea ei, apoi de femeile cu copii, de teama deochiului, de batrani, speriati de infratirea ei cu "necuratul", de flacaii petitori refuzati si de tatal ei, victima a barfelor din sat, tulburat de obsesii erotice, impins in pragul actului incestual, conceput de el insa ca o datorie purificatoare.

Singurul om din sat, in afara de mama si fratii ei, care pretuieste inaltele calitati ale Ilenei si se apropie cu dragoste si intelegere de ea, este invatatorul Tedescu, om luminat si intreprinzator, insa infirm - e cocosat. Acesta este al doilea personaj insemnat. Admirand-o pe Ileana si apoi iubind-o, invatatorul se lupta cu "gura" satului pentru a o impune pe adevarata Ileana, a carei voce o cultiva cu grija. Neagoe dezvolta intriga, facand-o pe Ileana sa se indragosteasca de un frumos negustor bogat de la oras, Serafim Corbu, de care o va lega o pasiune vinovata si care ii inseala cinstea, casatorindu-se cu o fata bogata. Soarta Ilenei se afla, insa, tot alaturi de Tedescu. Acesta, infruntand pana la capat opinia consatenilor, se va casatori cu "vrajitoarea" pe care o va duce departe de satul ce i-a adus numai nenorocire. Intriga este, asadar, necomplicata, aproape liniara, gradata pana la un punct culminant, fara episoade adiacente.

Povestea Ilenei poate interesa prin cadrul in care este plasata, insolit pentru un public strain. Subiectul poate fi nou la proportiile cuvenite ale temei vechi si cunoscute: omul insemnat printre oameni obisnuiti, neinteles, hulit si nefericit. Tragismul care invaluie intriga romanului nu este lipsit de interes, insa in privinta profunzimii, a masurii in care marcheaza insasi conditia umana, tragismul ramane la suprafata, neaderand la fondul uman, impresionandu-l in mod relativ pe cititor in anumite momente de inclestare dramatica. Fiorul sublimului si al degradarii, un sens al tragismului omenesc in general lipsesc. De aceea povestea nu se ridica cu mult deasupra unei drame banale din viata rurala, lipsita de o anume forta tipica.

Ceea ce il separa la mare distanta pe P. Neagoe de Th. Hardy, de care l-ar putea apropia incarcatura dramatica intentionata a actiunii, misterul si forta implacabila a destinului, este lipsa unei fundamentari filozofice sau psihologice a comportarii personajelor. Pasajele atat de rascolitoare, de fina introspectie si cugetare, din romanele tragice ale lui Hardy, lipsesc la Neagoe. Ele sunt inlocuite de o minutie etnografica suparatoare cateodata, a carei explicatie nu o putem gasi decat in faptul ca scriitorul si-a conceput romanele pentru straini, ca un mijloc de propagare a specificului national. Numai cadrul ar putea fi, asadar, elementul de atractie: cadrul rustic romanesc, care, plasat in spatiu, pare lipsit de coordonata temporala. Oamenii traiesc intr-un univers anistoric, urmandu-si muncile campului si ale gospodariei, pe care le cunosc de veacuri, respectandu-si obiceiurile si traditiile mostenite din strabuni, intretinand superstitiile din lipsa de lumina.

Unul din meritele romanului este compozitia. Actiunea cartii este simpla si echilibrata, intr-o gradare de momente-cheie care atrag atentia cititorului. Epicul castiga mai mult in amploare decat in intensitate. Insa virtutile majore ale romanului sunt atmosfera si personajele. Atmosfera satului ardelean este bine surprinsa si convingator exprimata. Satul Aciliu traieste in paginile lui Neagoe: aflam date amanuntite, uneori exagerat de amanuntite, despre muncile campului, munca de langa casa: spalat, gatit, tesut, brodat, munca in ograda; sarbatorile de peste an: Paste, Craciun, sfinti, serbari de recolte; traditiile locului: nunti botezuri, inmormantari, claci, hore, targuri. Avem meticuloase descrieri de interioare taranesti, costume nationale, care ne dau impresia, in dauna dezvoltarii epice, ca rasfoim un album de arta populara.

Romanul este cu adevarat o fresca de viata ardeleneasca, in care se simte dragostea nostalgica a autorului pentru glia stramoseasca, a carei "aroma tare" ajunge pana la noi. Desi intriga se axeaza pe un moment de criza in constiinta colectiva si individuala a satenilor si tragismul intamplarilor strabate paginile romanului, satul este elementul de senina patriarhalitate, intr-un cadru prea poleit de carte ilustrata, imbelsugat si prosper, populat de tarani harnici si voiosi, credinciosi si superstitiosi, a caror viata se desfasoara pe trei coordonate: pamant, dragoste, moarte.

Dintre adversarii Ilenei se detaseaza la proportii de personaj tragic tatal ei, Ion Chioru, om simplu, impulsiv si superstitios, obsedat de frumusetea fiicei sale, pe care o considera drept un semn necurat. Tulburat de vorbele satului si torturat de viziunile sale, in care anumite voci ii spun ca el trebuie sa rascumpere sufletul fetei cu pretul trupului ei, Ion este manat de un amestec obscur de dorinta si de mantuire spre fiica sa, pe care vrea sa o salveze. Durerea simtamintelor ambigue, framantarile prea chinuitoare pentru mintea sa simpla, obisnuita cu lucruri clare si firesti, il fac sa-si piarda in mod fatal echilibrul mintal.

Opinia publica din Aciliu este, cu mici exceptii, cum am mai aratat, impotriva Ilenei, de care se teme si pe care o uraste. Dusmania oamenilor isi are doua radacini psihologice: uimirea in fata atator calitati si, provocata de aceasta, gelozia pe care calitatile Ilenei o trezesc in sufletul semenelor. Opinia publica este unita in sentimentele ei fata de fata, dar multimea nu este o masa amorfa, o gloata nediferentiata, ci e caracterizata cu atentie de autor, caci aceasta contribuie la sublinierea atmosferei romanului si la crearea unei psihoze colective. Fiecare satean isi traieste viata sa, cu bucuriile si necazurile ei. Din ansamblul romanului se desprinde pregnant un dramatism acut, alimentat cu grija de scriitor prin detalierea larga a superstitiilor si credintelor populare.

Un alt roman inspirat din viata satului ardelenesc, Drumuri cu popas, reediteaza virtutile si scaderile romanului precedent, exceland in crearea atmosferei, evocarea vietii si a traditiilor si in creionarea unor personaje, pacatuind printr-o acribie coloristica de datini si printr-un descriptivism manierat. Tema, mai putin metaforica decat in Soare de Pasti, este dubla de data aceasta, cele doua componente interferandu-se si conditionandu-se: pe de o parte, tanarul taran plecat in lume in cautarea unui rost, iar pe de alta parte, conflictul zbuciumat intre dragostea dintre acelasi tanar taran si frumoasa sotie a prietenului si binefacatorului lui si datoria fata de sot si prieten.

Romanul debuteaza prin descrierea copilariei lui Ion, cu nazbatiile, prieteniile si idilele inerentei varste. Un prim moment de cotitura in viata lui Ion il constituie hotararea sa de a se rupe de locurile natale si de a pleca in lume pentru a vedea ce se afla dincolo de munti. In drum, ca in clasicul picaresc, Ion intalneste tot felul de oameni care il ajuta cu sfatul si cu vorba buna, gazduindu-l chiar, oferind in acest fel scriitorului prilejul de a creiona tipuri si de a zugravi mediul rural transilvanean. In cele din urma, ajungand la punctul de recrutare al emigrantilor, baiatului i se gaseste o usoara maladie de ochi, care il impiedica pentru catva timp sa paraseasca tara. In asteptarea vindecarii, Ion este gazduit de Anghel, un taran instarit, fierar si carciumar ce il iubeste pe baiat, in care vede reincarnarea unui frate de cruce al sau din tinerete, mort in floarea varstei.

Acesta este al doilea moment de cotitura in viata eroului. La varsta tulburarilor erotice, Ion are mai multe tribulatii sentimentale, stabilindu-se insa la Zamfira, frumoasa sotie a lui Anghel. Aici incepe al doilea fir al conflictului din roman, pendularea lui Ion intre datoria de onoare fata de Anghel si atractia sa fata de Zamfira, oscilare pe care, ca bun prieten, i-o marturiseste lui Anghel. Balanta va atarna, datorita tariei caracterului lui Ion, in favoarea datoriei. Dar conflictul se complica printr-un eveniment neasteptat, care ii pune pe eroi intr-un moment climax de criza: sotii Anghel nu au copii, din cauza sterilitatii barbatului. Dupa traditia taraneasca, lipsa fecunditatii este un semn rau, aratand ca familia este ocolita de harul lui Dumnezeu.

Ezitand intre dorinta aproape sacra de a avea urmasi, chiar prin mijlocirea altcuiva, si pastrarea tainei casatoriei, Anghel trece printr-o mare incercare, o tragedie a optiunii, pe care o rezolva incredintand, intr-un mod alegoric si mistic, lui Ion indatorirea de a se uni cu femeia lui, pentru a-i aduce copilul ravnit. Dupa ce actul sacru are loc fara stirea sotului, intr-o imbratisare pe care amandoi o asteptau de multa vreme, Zamfira ramane insarcinata, iar Anghel incepe sa fie ros de viermele banuielilor, devine rautacios, suspicios si dur. Incordarea in casa creste, pe toti ii apasa o vina pe care nu vor sa o recunoasca, iar femeia, dupa o scurta perioada de inflorire materna, incepe sa se ofileasca si sa tanjeasca, cuprinsa de temeri. Ziua cand Zamfira naste se transforma in zi de doliu, caci aducerea pe lume a copilului o costa viata pe mama. Barbatul indurerat isi ingroapa suferinta in plans, iar Ion isi ia traista cu care venise si pleaca in lume in cautarea implinirii unui destin, lasandu-si inima ingropata pe acele meleaguri, de unde si titlul original al romanului.

Inclinatia lui Peter Neagoe pentru intrigi sumbre si complicate in maniera lui Th. Hardy se manifesta si aici. Actiunea insa, din cauza incarcarii cu unele amanunte inutile, lancezeste in prima parte a romanului, care sufera de un descriptivism idilizant non-epic. In partea a doua, din momentul asezarii lui Ion in casa lui Anghel, actiunea devine mai alerta si antreneaza resorturile psihologice, autorul izbutind sa inchege un episod de analiza ferita de banalitate si mediocritate, care ii confera atributul de roman modern. Supraincarcarea actiunii (care la Th. Hardy se numea plumbuirea zarurilor pentru a trisa) prin numeroase fire este condusa cu grija si iscusinta de Neagoe, caruia i se poate reprosa doar deznodamantul, in care recurge la solutia cea mai comoda: moartea eroinei, mobil al conflictului. Nerezolvarea dilemei este un procedeu epic modern, dar la Neagoe ea apare mai curand ca un defect de constructie. Adoptarea unui procedeu exterior - moartea eroinei - este un compromis artistic ce slabeste intensitatea dramatica a partii a doua a romanului.

Impletirea celor doua laturi ale conflictului in partea a doua este un castig neindoielnic al romanului. Peter Neagoe demonstreaza stapanirea tehnicii epice si o subtila putere de patrundere psihologica. Daca aceste calitati s-ar fi concentrat pe un spatiu epic restrans - sa zicem o nuvela -, ar fi iesit intr-un relief mai evident. Caci, la fel ca in Soare de Pasti, atmosfera satului ardelean domina si aici fluxul epic, inecandu-l de multe ori prin superfluitatea detaliilor etnografice: traditii, gospodarie, meserii, munca campului, costume, mancaruri, toate cu vadita intentie de a prezenta specificul local cat mai autentic. Mediul recreat pacatuieste prin exces coloristic si prin deformarea sarbatoreasca de circumstanta. Imbelsugarea traiului pare putin verosimila si poate fi suspectata de o deformatie de concepte sau de memorie. Atmosfera de tara este prea invesmantata in straie nou-noute, sclipitoare, de hora, viciile taranilor sunt interpretate cu multa bunavointa drept expresii ale caracterului lor deschis, voios, bonom, frazele sale de comentariu sunt ingreunate uneori, de spiritul didactic si moralizator al unor traditii literare imbatranite.

Virtutea de capetenie a romanului este sustinuta tot de personaje: Anghel, sotul iubitor si omul echilibrat, care e zguduit de dilema sterilitate, asociata cu harul divin, sau cedarea nevestei, adica violarea sfintei taine a cununiei; Zamfira respirand farmecul femeii in plina varsta, mistuita de dorinta de a-si indeplini menirea de mama, macinata de demonul surd al lipsei de copii; Ion, adolescentul in care se nasc impulsuri erotice, dar care prin fermitatea si puritatea caracterului isi invinge simturile care ar dauna prieteniei; Saveta, fetiscana cocheta si senzuala, starnita la viata de noile senzatii si sentimente provocate de prezenta unui tanar; ceilalti sateni, cu personalitatea lor bine conturata, care incheaga prin prezenta lor pitoreasca fresca vietii de la tara.

Dar dincolo de meritele sau scaderile de continut sau de structura ale romanelor sale, un succes al lui Petere Neagoe este, fara indoiala, stilul prozei sale. Afirmam acest fapt de pe pozitia cititorului de limba engleza, care gusta din plin o expresie colorata, idiomatica si incarcata de ecouri exotice, si nu de pe pozitia cititorului de limba romana, pentru care toate aceste expresii pot deveni clisee, inflorituri superflue si fastidioase.

Limbajul taranilor este cand pitoresc si savuros, plin de intelepciune populara, mladiindu-se in vorbe frumoase, gingase si de duh, cand butucanos si aspru, incovoindu-se in sudalmi sau blesteme. Un roman ii poate oricand reprosa lui Neagoe faptul ca personajele lui vorbesc prea "ca la carte", insa cititorul strain gaseste farmec tocmai in acest limbaj "aranjat". Cand facem judecati asupra operei sale avem in vedere un complex intreg de imprejurari, care toate ofera slabiciunilor operei lui Neagoe circumstante atenuante.

Neagoe si-a conceput romanele si nuvelele pentru straini si, ca intr-un adevarat produs documentar de buna calitate, a cautat sa surprinda specificul in detalii pe care romanii nu le-ar mai aprecia ca semnificative. Dar a avut de infruntat si dificultatile exprimarii artistice intr-o limba straina, care, uneori, nu avea termeni precisi pentru unele notiuni tipic romanesti. Limba engleza folosita de Neagoe nu este numai corecta, ci si bogata, expresiva si nuantata. In miscarea frazelor din Soare de Pasti, Whit Burnett distingea fosnetul vantului in lanurile de grau.

In al treilea rand, Neagoe a dorit sa-si inchine operele memoriei pamantului romanesc si, ca orice opera omagiala, romanele si nuvelele sale nu sunt lipsite de un aer artificial de sarbatoare, care ingreuneaza astazi lectura lor. Se poate, totusi, desprinde ca o caracteristica dominanta a acestui scriitor, interesul afectiv cu care imbratiseaza un aspect al vietii: bogatia spirituala si culoarea national-traditionala a mediului rural transilvanean. Ineditul cu farmec exotic al romanelor sale ne da, in ultima instanta, cheia succesului de care s-a bucurat Neagoe intr-o anumita perioada.

Cautand mai adanc resorturile intime ale scrierilor sale pe motive romanesti, descifram un amestec de nostalgie si amaraciune al unui dezradacinat care a cautat sa refaca un univers amenintat de uitare. Si daca Peter Neagoe nu este astazi decat un nume mai palid pe care istoriografia literara romaneasca il ignora in cea mai mare parte, iar literatura americana nu si-l revendica, autorul Soarelui de Pasti ramane, totusi in epoca de cautari si framantari dintre cele doua razboaie mondiale, o prezenta romaneasca pe un meridian al lumii.