PIATRA PITIGOIULUI comentariu

PIATRA PITIGOIULUI

Ne-am caznit, doi copii, o mama si un om, sa va fa­cem o povestire. Daca o fi buna nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a iesit din colaborarea tuturora : mama punea fire de bumbacuri in gauri­le ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetita im­pletea pe un schelet de sirma fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminti si mici un cos, in care sa puie la vara patru ciresi. Si cum lucrau miinile, mergea si gura si se croia povestirea

Basmul incepe, ca toate basmele, cu vorbele : ,,A fost odata', pentru ca tot ce se intimpla din lumea basmelor s-a pe­trecut odata, adica pe vremuri, si nu se mai poate petrece inca o data.

A fost odata o toamna dulce si lunga, cum - nu e vorba - au mai fost si altele, insa nu la fel intotul si intocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari. randunele mici si alte soiuri de sageti zburatoare, cu ciocul cit chibritul sau cit creionul sau cit nuiaua, ajunsesera cu bine in tara calda, unde aveau sa traiasca pina ce trecea gerul si se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu asteptasera pasarile din Ar­ges, de la Bacau si Severin. si dupa ce se adunara toate, au tre­cut in nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte si peste Mare, in Egipt si mai jos, in nisipurile framantate de vinturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra.

Vazind ca incep sa imbatrineasca si ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se intoarca de doua ori inapoi, pasarile au tinut sfat laolalta si s-au hotarit sa zideasca un palat.

In timpul cuvenit, toate pasarile adusera cite ceva si raspindindu-se de trei ori pe intinsul lumii, ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat in cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolti si incaperi si cu o turla la mijloc. In turla au pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta de ciori. Vulturul sta in fereastra sau pe virf'ul turlei, iar pe crestetele invelitorilor mai joase, in colturile palatului departate, vegheau ochii de otel ai corbilor, armati cu ciocuri gata de lupta si cu gheare din acelasi metal.

Citeva rindunici batrine, ca niste maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera in palat - si citeva becate. Si, la intrare, in cite un picior, strajuiau sase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta si de-a stinga trei, cu gindul la nuferii albi de la Cer­navoda.

Strajerii n-aveau de pazit numai insusi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin virfuri si firizi. O pasare, cit un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise in geamul unei imparatese de prin raiurile fierbinti ale pamintului si impara­teasa, uimita de frumusetea pitgoiului de aur cu ciocul de os, l-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile tilharul a plecat, furand in cioc un ac de diamant fermecat, cu virful tare si tepos ca 'pin­tenul de gladita. Acul, pazit in ziduri de marmura trandafirie, de catre toti cei o suta de imparati, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea insusirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pina in departari, si el fu pus cu piatra lui de jar alb in­toarsa incoace, in locul cel mai inalt al palatului pasaresc, stra­lucind ca un luceafar mai mare.

Isprava izbutindu-i bine, a imbarbatat inima pitigoiului de aur. El zise maicutelor randunele : "Stati ca o sa mai aduc si alte averi, caci acum am inteles cum trebuie sa lucrez si nu ma las pina nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru'. Intr-adevar, cioroii fusesera toti botezati, ca sa tie de calindarul romanesc si ca sa se simta ju­rati si legati sufleteste de cetele sfintilor. O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii si in fiecare dimineata si seara, cind se varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele intunericului, vulturul ii striga pe nume, ca sa vada de nu cum­va, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperisului de paza si ar fi plecat.

Insa cioroii nu s-au miscat din locul lor niciodata si totdeauna ei au raspuns de cite doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicind ,.Crau. Crau' - ceea ce in limba ciorilor insemneaza :    "Sint aici, fii fara grija. Nu plec". Cu istetimea lui, pitigoiul de aur se duse la balconul altei imparatese din taramurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei imparat dus departe, in cuprinsurile marii de margean, ca sa cumpere si sa aduca pe spinari de camile si ele­fanti, grau si secara pentru supusii lui. Caci pe vremea aceea si in tarile acelea unde nu cresteau bucate cu spicul gros si cu stiuletele mare, ca la noi, imparatii faceau treburile astea, pla­tind cu mana lor si cumparind pe vazute si pe gustate, toata hrana oamenilor din imparatii. Corabiile aduceau in strimtorile Marii de Margean butoaie cu brinza grasa, burduse cu unt, saci cu porumb si griu si sare. Si dadeau asemenea marfa, care in tara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care si ele in partea locului se faceau de la sine : curmale, portocale, rodii, scortisoare, dinti de elefant, os de broasca, si margaritare - si schimbul trecea prin miinile imparatilor si lumea era multumita.

Imparateasa era bucuroasa foarte, de cele ce-i aducea la cunostinta, imparatul si intrerupse citirea scrisorii, in clipa cind cu coada ochiului zarise pitigoiul galben, rasfatindu-se in fe­reastra. Ea deschise cu bagare de seama usa cerdacului, temandu-se sa nu-1 sperie si nestiind cu ce fel de poama de prefacut si de hot avea de-a face. Afurisitul de pitigoi tragea, cu ochiul si eu urechea si sarea jucind imprejur, sprinten si dragalas. Abia se intorcea cu ciocul intr-o parte, ca se si muta in partea cealalta, isi intorcea capul piezis, ca sa i se vada pata carami­zie ce-i sta frumos pe gusa, ca o floare de muscata ; ii scanteia cind ochiul drept cand ochiul sting - si, vrajita de atitea terti­puri, imparateasa cu greu isi mai potolea neastimparul de a prinde pitigoiul, pe care vroia sa-1 tie in palma, sa-l duca la ureche, sa-l mingiie cu obrazul si sa-1 sarute.

A ! ce sarpe de pitigoi. Cind imparateasa ii zise incet, strecurindu-si vorbele prin crapatura usii cerdacului : "Nu vrei sa fii al meu ?' el raspunse : "Cirip". Cand ii zise : "Apropie-te si vino inauntru', pitigoiul raspunse de doua ori : "Cirip, cirip'. Si cind imparateasa deschise usa de tot el nu fugi ci se pitp in penele lui de aur, ca o pitulice, si imparateasa il lua cu gin­gasie in mina, ca o minge. Pitigoiul nu se zbatu defel si se lasa dus in bogatele incaperi ale imparatesei.

Pitigoiul nu mai vazuse niciodata o imparateasa de culoa­rea ei. Imparateasa dintai, de la care furase acul cu luceferi, fu­sese roscovana la par si alba ca smantana. Imparateasa de acusi era negricioasa si cu toate astea neinchipuit de frumoasa. Pie­lea ei era ca dulceata si in albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se incurcau ca fulgii; gu­rita avea surisul ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi si moi, soldurile inalte si croiala fiintei intregi a imparatesei iesea din niste tipare, pe care Dumnezeu le gindise mult si le iubise.

Pitigoiul intrase in obiceiurile imparatesei: el dormea pe capataiul inalt al patului, cu ciocul intors spre ochii ei, pe care il gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii incapusera toate podoabele, cu atat mai scumpe eu cit erau mai marunte, ale domnitei, care a gatit-o cu miinile ei, tinind-o in poala si pe genunchi. De jur imprejurul gitului. imparateasa ii aninase un sirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lu­mea, La piciorul stang ii petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate imparatiile, iar la piciorul drept ii pusese o pietricica, singura din toata lumea si a carei licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din de­getul unui imparat, care supusese vointei sale toate pamanturile si toate apele si biruit numai in ziua cind i se putuse ghici taina si cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui - avea puterea sa vindece, sa invieze mortii, sa intinereasca batra­netea si sa prefaca toate gindurile in bucurii si fapte.

Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze si pe nori ; putea sa zboare, putea sa afle, sa stie si sa invete ; putea sa vorbeasca in limbi straine : putea sa faca flori si fructe in mijlocul iernii ; putea sa scoboare fulgerul la porunca ; putea sa faca din apa vin ; putea sa scoata apa din pietre ; pu­tea sa schimbe pietrele in oameni si oamenii in pietre ; putea sa vorbeasca in orice timp cu Dumnezeu.

Cind se vazu pitigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra des­chisa si-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-l inzestreze cu niste puteri neinchipuite. Insa, ca sa nu zica im­parateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima frinta), ci zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase si im­paratesei una. Cum s-a zis, asa s-a si facut - si se mai facu o piatra la fel, insa cu citeva puteri mai putine decat piatra pitigoiului. Noua pietricica putea cit si mama ei, foarte multe minuni sa faca : nu putea sa dea insa tinerete decit imparatesii, imparatului si copiilor lor, pe altii nestiind sa-i intine­reasca. Din aceasta pricina. imparateasa cea negricioasa si frumoasa si imparatul, dimpreuna cu copii lor mai traiesc si azi, frumosi, tineri si voinici ca si pe vremuri, mutati departe, tocmai in tara de Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta si cinci luni, si daca nu obosesti ajungi.

Intre timpuri insa, un baiat de satean din partile pustieta­tii. care pastea caprele prin preajma palatului pasaresc, vazind licaririle stelei din virful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au cron­canit cioroii si l-au ocarit maicile randunici : el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolo­vani. fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dum­nezeu facuse lumea, fie ca pe-aco!o fusesera biserici multe si se ciocnisera imparatiile si palatele, unele cu altele ; adevarul este ca fiecare piatra era un inger, o floare, un dobitoc sau un peste, si baiatul cu caprele arunca in turn numai cu fiinte impietrite.

Ce-a patit insa baiatul cu caprele, stie numai pielea lui ! Vazindu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferii. acul din virful turlei, care lumina palatul, s-a necajit si, sco-borand ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre si s-a pus sa-1 intepe. Virful lui intra si iesea mereu, in madu­lare. De intepaturi, spinarea facu o cocoasa ; capul crescu cit banita ; miinile se aratara ca niste broaste testoase ; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni injunghiati. Despre picioare si despre ce mai raminea din om, nu mai vorbesc. Cu toate um­flaturile lui, din talpi si pana in crestetul capului, baiatul crescu in sus si pe laturi cat o claie de fan si nemaiputandu-se tine pe picioare, umbla ca o basica umflata, purtata de vant - si radeau de el ciorile si insusi vulturul, care nu stie de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea misca slobod al baiatului si glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicind ca abia acum a inteles ca pasarile sunt sfinte si ca palatul pasa­resc este al lui Dumnezeu.

Tocmai atunci venea si pitigoiul cu pietricica lui si, stringand sfatul pasarilor batrine, incepu prin a le intineri pe toate si toate batura lumina cu aripi noi, de pui. Cind veni si el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragindu-i-se sapte sute de ani din o mie si trei sute, citi avea.

Ba te facem de un an si jumatate, zise pitigoiul, pentru ca totuna e.

Daca zici dumneata ! raspunse vulturul. insa atunci sa-mi faci si o vulturita, caci mi s-a urit singur aci, numai cu cioroii.

Vulturul s-a ridicat pina in fundul cerurilor intinerit si insotit de o vulturoaica mindra, cu care a facut mii de roto­coale in vazduh.

Acum, pe baiatul cu caprele, adaose pitigoiul, sa-l ier­tam si sa-l facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica in palat.

Cind auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot si s-a facut frumos ca un rege, jurindu-se sa pazeasca palatul strasnic, cu toate puterile strinse in pietricica pitigoiului.

Numaidecit, un parete de plumb gros se asternu pe usi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca si cum palatul intreg ar fi intrat intr-un glont de pusca. Cio­roii fura trimisi la treaba lor, luati pe sus de un nor adinc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul inghetat. Si ba­iatul cu caprele, pe care il chema Nita, si-a luat in primire cheile si comorile. Si ca sa-si fuduleasca si el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu fete de curcubeie si copite de agata lustruita si schimbindu-le tacaliile in barbisoane de ibrisim si facindu-le pielea de catifea, le-a pus si cite un dasag de aur in spinare si le-a trimis acasa cu tapul, la parinti, care erau niste sateni harnici si saraci, ca sa-si cumpere pamint Si de atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputind sa-mbatraneasca, ele nu mai ramin nepu­tincioase in minastirea lor, ci se intorc intinerite in fiecare primavara, din tarile calde, la Giurgiu, in Arges, la Bacau, la Severin si in Bucuresti

Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertati