'Sarmanul Dionis', de Mihai Eminescu - comentariu

Proza eminesciana aduce in literatura timpului dimensiunea visului romantic si cugetarea filozofica, Eminescu fiind creatorul prozei filozofico-fantastice romanesti, dar si premergatorul prozei de investigatie si al literaturii de anticipatie.

Astfel, in basmul 'Fat-Frumos din lacrima' scriitorul stilizeaza in maniera romantica modelele folclorice.

In 'Avatarii faraonului Tla' experienta spirituala si fantasticul imbraca o forma filozofica, savanta.

Romanul 'Geniul pustiu' se constituie in primul si singurul 'jurnal interior romanesc' - cum spune G.Calinescu, iar nuvela 'Cezara' este o evocare a iubirii romantice.

Cele doua proze filozofice 'Archaeus' si 'Umbra mea' dezvolta mitul omului care si-a pierdut umbra si vorbesc despre dedublarea personalitatii si relativitatea adevarului.

Ele constituie niste exercitii pregatitoare pentru nuvela 'Sarmanul Dionis', in care scriitorul le va relua partial, alaturi de unele fragmente din 'Geniul pustiu'.

'Sarmanul Dionis'

de M.Eminescu

'Sarmanul Dionis' cu subtitlul 'Novela' a fost scrisa de Eminescu in perioada studiilor vieneze, cand poetul era atras de filozofia idealista a lui Fichte, Schelling, Kant,

Schopenhauer ori Novalis.

A fost publicata in revista 'Convorbiri literare' in decembrie 1872 si ianuarie 1873.

Titlul nuvelei se refera la conditia efemera si precara a unei existente, in antiteza cu forta sa spirituala, dar si la limitele ei.

Dionis, spirit faustic, nu poate deveni esenta astrala, ci se intoarce pe pamant, asa cum Luceafarul, esuand in experienta sa pamanteana, se intoarce in lumea din care a venit.

Geneza nuvelei:

Idealismul filozofic i-a servit lui Eminescu drept punct de plecare, dar si propria sa experienta de viata a avut un rol hotarator in geneza nuvelei.

Imposibilitatea sa de a comunica afectiv si spiritual cu o societate injusta, dominata de ura si egoism, nevoia sa de abstragere dintr-o existenta chinuita si de evadare intr-o lume care sa-i permita saltul idealist in fantastic constituie izvoarele launtrice ale nuvelei.            

Orientarea poetului spre fantasticul interior, precum si setea sa de absolut si reverie anticipeaza cazul lui Dionis si aventura lui siderala.

Tema nuvelei dezbate soarta tragica a omului superior, a geniului, care se vede damnat intr-o societate filistina, ostila adevaratelor valori spirituale.

Neanteles, geniul este silit sa se detaseze de aceasta, fie refugiindu-se in vis ( conceput ca expresie a constiintei superioare ), fie inaltandu-se la nivelul rasului filozofic, care presupune ridicarea constiintei deasupra durerilor si amaraciunilor vietii.

Subiectul, semnificatiile lui si caracterul romantic al nuvelei:

Nuvela incepe cu un fel de prolog teoretic de esenta idealista.

Aici romanticul Eminescu, pornind de la 'Critica ratiunii pure' a lui Kant si de la interpretarea vietii ca vis a lui Schopenhauer, sustine ideea ca spatiul si timpul nu exista in mod obiectiv, iar trecutul si viitorul sunt intuitii ale spiritului.

Ele sunt modalitati subiective pe care omul superior le foloseste in nevoia sa de a trai in eternitate si in nemurire.

Astfel, calcand prin baltoacele pavajelor bucurestene, Dionis monologheaza la inceputul povestirii, ajungand la concluzia ca 'lumea este visul sufletului nostru', ca numai in sufletul nostru exista spatiul si timpul, ca tecutul si viitorul se regasesc in sufletul omenesc precum ' padurea intr-un sambure de ghinda'.

In sufletul omului infinitul se reflecta ca cerul instelat intr-un strop de roua.

Ideea ca 'lumea-i visul sufletului nostru' va fi reluata in versul 'Caci vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi' din finalul poemului 'Imparat si proletar'.

Dionis este un prototip al eroului romantic eminescian.

Acest personaj principal al nuvelei este insusi Eminescu, in anii lui de expansiune spirituala, cand nu era stiinta sau practici magice care sa nu-l preocupe.

'Sarmanul Dionis' este o nuvela romantica in primul rand pentru ca pune eroi exceptionali in imprejurari exceptionale.

Dionis este un personaj romantic.

El are o ascendenta neguroasa.

S-a nascut din dragostea fiicei unui preot batran - moarta de timpuriu - pentru un aristocrat saracit, care 'se ratacise in clasele poporului de jos'.

Portretul acestui tata misterios, in care fiul se regaseste pe sine, va domina peste ani meditatiile acestuia.

Parca autodescriindu-se, Eminescu ii face lui Dionis un portret romantic.

Fata sa 'trasa', cu fruntea alba, neteda si 'corect boltita' are 'acea dulceataca marmura in umbra'.

Ochii sai migdalati, 'mari si straluciti' se pierd in visare, pastrand totusi voluptatea catifelei negre.

Surasul sau inocent este 'de o profunda melancolie'.

Conditia sa romantica de orfan este intregita de umilitoarea sa profesiune de copist care este nevoita sa se cultive 'pe apucate'.

In dorinta de a-si forma o cultura temeinica, acesta este atras de magie, de carti vechi, de misticism si de astrologie ori de secretele metempsihozei.

Iubitor de singuratate, un inadaptabil cu inclinatii filozofice de ordin metafizic, Dionis cutreiera adesea strazile orasului, inregistrandu-le detaliile.

Toate aceste preocupari ale sale sunt de natura romantica.

Romantica este si nostalgia unei iubiri sublime de care este stapanit sarmanul copist metafizician, sentimentul dureros ca in planul existentei obisnuite nu s-a putut bucura de o atare implinire.

Tipic romantic este si faptul ca protestul social al copistului se manifesta sub forma dorintei de libertate absoluta a individului.

Dionis crede ca raul si uratul stapanesc in lume pe vecie si isi da seama ca nu poate obtine libertatea in planul vietii sociale.

De aceea dorinta sa de libertate se indreapta spre sferele inalte ale astrelor.

Sfidand structura lumii pamantesti, el este gata sa invinga spatiul si timpul, aceste obstacole in calea miscarii nestingherite in nemarginire si vesnicie.

Romantice sunt si conditiile de viata ale eroului, care refac parca existenta mizera a poetului insusi.

Dionis locuieste intr-o casa veche din mijlocul unei gradini pustii, cu zaplazurile naruite de vreme, in care zac la pamant 'vreo cateva sute de carti, multe dintre ele grecesti'.

In interior se afla un pat de scanduri 'acoperit c-un mindir de paie', si o masa murdara, pe care se odihnesc in 'neordine' hartii, versuri si ziare rupte.

Ca orice romantic, atunci cand descrie interiorul boem al lui Dionis, Eminescu surprinde interferenta dintre planul natural si cel uman.

Astfel ploaia siroia pe peretii muceziti ai odaii, radacinile ruginite ale gratiilor se iveau din lemnul putred, iar in colturi 'paianjenii isi exercitau tacuta si pasnica lor industrie'.

Tipica romantismului este contopirea misterioasa a masculinului si femininului in una si aceeasi persoana.

Astfel Eminescu confera feminitate portretului de adolescent al tatalui lui Dionis.

De asemenea Maria il viziteaza pe bolnavul Dionis deghizata in baiat si reia aceasta infatisare si in timpul vietii lor comune.

Folosind ironia romantica - bazata pe contrastul dintre ideal si real - Eminescu reia cateva versuri din poezia 'Cugetarile sarmanului Dionis', pentru a sublinia contrastul dintre universul poeziei, al inspiratiei , si interiorul hilar al odaitei mizere a eroului, ce reprezinta conditiile lui de viata:

'Uh! Ce frig.imi vad suflarea - si caciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravan - iar de coate nici ca-mi pasa.

..

Cum nu sunt un soarec, Doamne, - macar totusi are

blana;

Mi-as manca cartile mele - nici ca mi-ar pasa de ger

Mi-ar parea superba, dulce, o bucata de Homer.'

Dionis are o fire faustian-romantica.

Ca si Kant, el este convins ca spatiul si timpul, trecutul si viitorul sunt categorii subiective ce exista numai in noi.

Singura realitate este sufletul si de aceea el coboara in adancurile de taina ale acestuia, pentru a putea trai in orice frantura de spatiu si in orice moment al timpului istoric.

Eroul trece prin imprejurari exceptionale.

Astfel, sprijinindu-se pe formulele din cartea de astrologie a lui Zoroastru, Dionis se desprinde prin magie de infatisarea lui efemera, se reantrupeaza, ia chipul calugarului Dan si ajunge sa traiasca - temporal - in epoca lui Alexandru cel Bun, iar - spatial - in luna.

Luna simbolizeaza aici spiritul pur, desprins de ipostazele lui fenomenale.

Regresiunea in timp este de fapt un act de contemplatie.

Aceasta posibilitate magica il incredinteaza si mai mult ca 'vremea nemarginita este faptura nemurirorului nostru suflet', care calatoreste din veac in veac si pe care 'numai moartea il face sa uite ca a mai trait'.

Toate acestea le invatase de la maleficul alchimist si astrolog Ruben, un batran evreu, care ii imprumutase si vechea carte de zodii cu invataturile lui Zoroastru.

Portretul lui Ruben este si el tipic romantic.

Astfel batranul 'de o antica frumusete', are fruntea inalta si plesuva, ochii suri, adanc boltiti, si barba lunga, toate dandu-i infatisarea 'unui intelept din vechime'.

De fapt, sub chipul diabolicului Ruben, intruchipare a Satanei, se ascunde figura vanzatorului de carti vechi, Riven.

In perspectiva pe care i-o deschide ideea intruparilor succesive ale eului metafizic, ale archaeului spiritual, Dionis se elibereaza de acest 'atom atat de mic in nemarginirea lumii', de acest 'bulgare negru si neansemnat' ce se numeste pamant.

Impreuna cu Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan, el face o calatorie cosmica si traieste un minunat vis de iubire intr-o lume imaginara, paradisiaca, fixata pe luna, adica in absolut, avand nostalgia refacerii cuplului originar.

Aceasta evaziune din real a eroului, care infrange barierele firesti ale spatiului si timpului, exprima dorinta geniului de a se ridica deasupra lumii sale.

Ideea se va regasi in 'Scrisoarea I', in care batranul dascal inchipuie cosmogonia.

Daca regresiunea in timp, in epoca lui Alexandru cel Bun, era un act de contemplatie, aceasta evadare in paradisul lunar reprezinta o elevatie interioara.

In spatiul supraterestru eroul descopere ca are o putere nemarginita.

De aceea, vrand sa dovedeasca relativitatea marimii, reduce pamantul la proportiile hiperminuscule ale unui albastru margaritar, pe care il pune in salba iubitei sale si, iar gandurile lui supun insasi lumea ingerilor.

Portretul angelic al Mariei este tipic romantic.

Fiica spatarului Tudor Mesteacan este 'un inger blond ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara, cu ochii albastri si cuviosica cerul si divina sa eternitate'.

Chipul Mariei este de fapt cel al unei fecioare pamantene din casa de peste drum, pe care tanarul copist si-o imagina ca pe o 'umbra argintie cu fata alba si par de aur - caci toate idealele sunt blonde'.

Insotindu-l pe Dionis, Maria se detaseaza ea insasi de umbra ei, avand acelasi sentiment de elevatie.

Idila serafica dintre Dan si Maria se desfasoara intr-un cadru paradisiac, tipic romantic si profund eminescian.

Este un peisaj lunar feeric, in care stapaneste vegetalul, creat de 'inchipuirea urieseasca' a lui Dionis.

Astfel el a pus in 'albastra adancime a cerului' doi sori si trei luni si si-a consruit palatul dintr-un sir de munti, avand drept colonade stanci uriase si un codru antic sevindu-i drept streasina.

Scriitorul impleteste naratiunea fantastica cu descrierea, care permite alternarea planului real cu cel fantastic.

Cei doi traiasc aceleasi ganduri in mijlocul unei naturi voluptoase, serviti de ingeri si in acompaniamentul stelelor albe ce murmura divina 'rugaciune a universului'.

Aceasta iubire desavarsita, heruvimica, in ipostaza ei lunara, dintre Dan si Maria trebuie sa spulbere nostalgia acelei iubiri neamplinite din planul existentei obisnuite.

Gandurile li se implinesc pana intr-atat, incat Dan ramane uimit de 'de aceasta armonie prestabilita ' intre gandirea lui proprie ' si viata cetelor ingeresti'.

Dan le spune ingerilor ca ar dori sa-l vada pe Dumnezeu, dar acestia il avertizeaza ca din arama nu poti sa scoti 'sunetul aurului'.

Daca acest sunet nu exista in tine, inseamna ca nu exista pentru tine.

Deci identificarea in absolut a lui Dan-Dionis nu se produce, intrucat nu Dumnezeu il gandeste pe Dan, ci Dan exista pentru ca il gandeste pe Dumnezeu.

Atunci un gand profanator si primejdios il ispiteste si Dan incearca sa se intrebe daca nu cumva se poate substitui lui Dumnezeu, daca nu poate schimba lumea dupa propria-i dorinta.

Idila celor doi se curma curand, deoarece orgoliul luciferic si cutezanta eroului sunt pedepsite, semn ca limitele obiective ale gandirii nu pot fi depasite.

Ca si cum ar fi izgonit din paradis,Dan simte cum se prabuseste din ceruri ca fulgerul, atras ca de un magnet in nemarginire si strabatand 'intr-o clipa cale de o mie de ani'.

Parca-l vedem pe Hyperion din 'Luceafarul' calatorind printre astre ca 'un fulger ne-ntrerupt' , cum 'cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe'.

Izgonirea din rai semnifica de fapt trezirea din vis, adica recaderea eroului in spatiul si timpul profan.

Din aceasta neputinta a eroului de a se elibera din marginirea lumii sale deriva conditia sa tragica.

Trezit din visul sau demonic de catre un doctor adus de tatal iubitei sale, Dionis - acest Lucifer insetat de adevar si fericire - se revede pe pamant si isi da seama ca tot ce-i mai ramane este visul si dragostea.

Chipul diafan al iubitei pamantene ii alina de la fereastra casei vecine ranile mintii si ale sufletului, dandu-i iluzia singurei fericiri posibile.

Finalul evoca fericirea casnica, pamanteana a lui Dionis si a Mariei.

In povestea sarmanului Dionis Eminescu isi descrie de fapt propria-i mare iubire si deznadejde.

Ideea aceasta este sugerata portretistic la sfarsitul nuvelei. Acum figura lui Dionis, pastrand inca amaraciunea unei tinereti apasate, contrasteaza placut cu fata 'ovala, rotunjita si alba' a fetei, un adevarat 'inger alb, ingenunchiat, cu mainile unite, care canta o rugaciune divina, adanca, tremuratoare: rugaciunea unei virgine'.

Imaginea fecioarei-inger ne arata un Eminescu aflat in perioada marilor lui nadejdi si aspiratii erotice.

Dionis pare a avea acum 'chipul unui tanar demon langa chipul unui inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala'.

Pe plan filozofic, concluzia nuvelei se leaga de ideea ca exista o armonie prestabilita.

Problematica filozofica:

Meditand prin ploaie asupra relativitatii spatiului si timpului, Dionis ajunge la concluzia schopenhauriana ca 'lumea-i visul sufletului nostru', ca spatiul si timpul, viitorul si trecutul nu au o existenta obiectiva, ca ele exista numai in sufletul nostru.

Universul fiind vis al sufletului nostru, rezulta ca unica realitate este sufletul, ca in el se intalnesc deopotriva macrocosmosul si microcosmosul.

Se observa aici o oarecare influenta a filozofiei Renasterii, care considera ca omul se situeaza la jumatatea drumului dintre macrocosmos si microcosmos, ca el concentreaza toate fortele universului.

Deci pentru a cunoaste lumea, Renasterea propunea studierea omului.

De influenta Renasterii tine si conceptul de 'archaeu'(arheu),

insemnand 'principiu vital', 'cauza prima' a tuturor lucrurilor, o manifestare a sufletului lumii.

Pentru un scriitor ca Eminescu, influentat de Schopenhauer, termenul 'archaeus' (arheus) era similar cu esenta unica a universului, deci cu vointa de a trai.

Referindu-se la 'Sarmanul Dionis', G.Calinescu pune in legatura motivul metempsihozei din nuvela cu motivul archaeului.

Archaeul este o entitate eterna, care se intrupeaza intr-un sir nesfarsit de indivizi concreti.

De aceea magul persan Zoroastru, Dan si Dionis sunt trei ipostaze ale aceluiasi archaeu.

Cu ajutorul cartii magice, Dionis reuseste sa comunice cu esenta sa (cu archaeul) si se transpune in alta ipostaza a acestuia, deci intr-o alta perioada istorica, intrucat succesiunea exista numai pentru intruparile archaeului.

Archaeul cunoaste numai simultaneitatea:

'In sir, raspunse Ruben, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta vei pricinui-o tu'.

Faptul ca ingerii indeplinesc gandurile lui Dan (care traieste pe luna tot ca archaeu) se explica prin faptul ca archaeii sunt colaboratorii divinitatii, dar se afla pe o treapta inferioara acesteia.

Elemente fantastice in nuvela:

Fantasticul este o trasatura a romantismului.

El faciliteaza trecerea de la speculatia filozofica la actiunea concreta.

Astfel motivul cartii magice, cu ajutorul careia Dionis pune in legatura universul din om cu marele univers, apartine fantasticului.

Caracterul mefistofelic al lui Ruben, ca si metamorfozarea sa intr-un drac cu cap'latos si cornut',cu picioare de cal, tine tot de fantastic.

Fantastic este si motivul relativitatii timpului, care aminteste de basmul 'Tinerete fara batranete' al lui P.Ispirescu si anticipeaza nuvela 'La tiganci', de Mircea Eliade.

Tot de fantastic tine si puterea uriasa a lui Dionis, care creeaza peisaje fantastice in cosmosul remodelat dupa propria-i dorinta.

Acest fantastic peisaj selenar isi are un corespondent in poemul postum 'Mirandoniz'.

Realizarea artistica:

Arta narativa:

Desi s-a considerat el insusi un romantic, Eminescu a fost un om de geniu.

De aceea nu s-a incorsetat in cadrul stramt al unui singur curent (cel romantic).

Modernitatea sa este evidenta in structura narativa din 'Sarmanul Dionis'.

Obisnuita expozitiune , incare este prezentat cadrul si personajul, este precedata aici de un fel de prolog ce inregistreaza gandurile eroului.

Punctele de suspensie initiale sugereaza o intrerupere a fluxului gandirii.

Acest procedeu anticipeaza tehnica monologului interior ,des folosit de romanticii din secolul al XX-lea.

Observam ca Eminescu n-a fost preocupat de povestirea faptelor.

El nu dezvolta epic situatii care ar complica actiunea .

Spre exemplu, continutul scrisorii care-l determina pe tatal lui Dionis sa-si piarda mintile nu este povestit.

Naratiunea constituie suportul pe care se brodeaza substanta filozofica, lirica si fantastica a nuvelei.

Finalul este si el modern.

Epilogul nuvelei este un final deschis, cititorul trebuind sa discearna cine este adevaratul erou al intamplarilor : Dionis ori Dan?

Dar cheia acestei intrebari nu este oferita de nuvela eminesciana.

S-a vorbit de un dublu final.

Primul final:

T.Vianu considera ca nuvela se sfarseste schopenhauerian, cu ideea ca lumea este o ordine in care nimic nu se poate schimba si prin amintirea acelei vointe universale care guverneaza viata oamenilor, ca pe scena unui teatru.

Motivul lumii ca teatru va fi reluat liric de poet in 'Glossa'.

Al doilea final il completeaza pe primul si este un citat din Theophile Gauthier, care subliniaza ideea nuvelei : prin transpunerea eurilor eroul titan participa la constiinta eternitatii, dar nu poate obtine eternitatea.

'Sarmanul Dionis' este o creatie romantica, in care realul se impleteste cu fantasticul.

Nuvela este construita pe doua planuri - cel terestru si cel imaginar - si transfigureaza insasi biografia poetului.

Intregul univers de imagini izvoraste din sensibilitatea si imaginatia lui Eminescu.

O multitudine de epitete, metafore si comparatii se revarsa in splendide pagini descriptive, ca aceea in care - intr-un peisaj calm, linistit, - se desfasoara idila dintre Dionis si Maria.

Poetul descrie o natura selenara, coplesita de o vegetatie terestra luxurianta, edenica:

'Insulele se inaltau in scorburi de tamaie si cu prund de ambra.Siruri de ciresi scutura grei omatul trandafiriu al infloririi lor bogate, pe care vantul le gramadeste in troiene; flori cantau in aer cu frunze ingreuiate de gandaci ca pietre scumpe.,iar paianjeni de smarald au tesut.un pod de panza diamantina, ce sticleste vioriu si transparent.'.

In acest decor paradisiac fiinta diafana a Mariei 'cu corpul nalt, mladiet,'invesmantat in 'haine argintoase', cu fata 'alba ca argintul noaptea', impletindu-si parul cu 'manutele-i de ceara'cu 'picioarele de omat' care 'abia atingeau podul', pare ireala.

Plimbandu-si iubita intr-o luntre de cedru, Dionis 'isi rezema fruntea incununata cu flori albastre' de genunchii fetei, pe al carei umar 'canta o pasare maiastra'.

Tumultoasa prin elanurile cugetarii si prin lirismul ei inaripat, concentrat in fraze care se leagana superb sub povara simbolurilor si metaforelor, nuvela are totusi o evidenta valoare autobiografica.

Prin originalitate, continut de idei si realizare artistica, nuvela 'Sarmanul Dionis' a deschis drumul prozei fantastice si filozofice a lui I.L.Caragiale, Mircea Eliade si Vasile Voiculescu.