Timp ontologic - timp lingvistic

TIMP ONTIC - TIMP LINGVISTIC

Timp ontologic

Pentru a cunoaste timpul este necesar sa patrundem in interiorul fenomenelor si sa urmarim geneza notiunii de timp in gandirea umana. Astfel, perspectiva asupra timpului va fi una subiectiva. Pentru a intelege insemnatatea pe care o acordam timpului, trebuie avut in vedere ceea ce numim timp real, timpul pe care il putem masura, il putem simti, insa niciodata vedea. In conceptia multor cercetatori, savanti si oameni de cultura, timpul poate fi masurabil numai in masura in care acesta este omogen.

Omul este situat intr-un univers ale carui coordonate sunt timpul si spatiul. De aceea, fiinta umana are intotdeauna o reprezentare asupra existentei, generata de constiinta. O data cu acceptarea ideii de curgere a timpului, se naste in interiorul individului un sentiment originar de cadere in durata, de azvarlire in ireversibilitate.

In sens larg, omul este supus procesului interior de pierdere si aducere-aminte, acestea constituind reflectari ale timpului ontologic. Existenta temporala, trecuta sau viitoare este doar o coordonata ipotetica, deoarece omul este conditionat doar de realitatea prezentului fizic. Existenta ontologica a unei fiinte este raportata mereu la timp - fie el cel interior sau cel fizic, obiectiv, al realitatii cotidiene.

Timp fizic - timp cronologic

Existenta intr-un anumit timp si spatiu ne permite sa facem distinctia intre diferite categorii de timp. Timpul fizic este un continuu uniform, linear, segmentabil in functie de felul cum percepe fiecare individ trecerea timpului. Curgerea lui este variata, in functie de perceptia fiecarei persoane, putand fi masurat in functie de emotiile si de ritmul vietii sale interioare. Curgerea "interioara" a timpului fizic, ce poate fi imaginat ca durata, reprezenta corelarea intre individ si lume.

Timpul cronologic marcheaza desfasurarea evenimentelor ce creioneaza propria viata a individului. Se stie ca imaginea fiintei umane asupra timpului este aceea ca timpul este infinit si ireversibil, iar trairea in timp este o experinta comuna tuturor celor care au constiinta trecerii lui. Raportarea la timp se face, adesea, printr - o prisma subiectiva, deoarece importanta anumitor evenimente ne poate situa pe o anumita axa - mai aproape sau mai departe de evenimentul propriu- zis. Timpul cronologic transforma fiinta umana intr-un observator capabil sa se raporteze la cel putin doua directii cunoscute: de la trecut spre prezent si de la prezent spre viitor.

Notiunea de timp cronologic desemneaza continuitatea si traiectoria in care sunt dispuse evenimentele desfasurate. Intamplarile nu compun timpul, ele exista in timp. Atat timpul cronologic cat si timpul fizic au o dubla versiune : una obiectiva si una subiectiva.

Timpul cronologic este, in general, obiectivat de catre fiinta umana, prin convertire in timp calendaristic, masurabil cu ajutorul unor indici de precizie si respectati in intreg sistemul social, sistem acceptat in intreaga lume. Insa acest timp este atemporal, deoarece unitatile de masura sunt fixe, neavand o temporalitate si neparticipand la crearea timpului ca fenomen. Timpul cronologic reflectat de calendar nu reprezinta timpul trait de fiinta umana si de aceea nu coincide cu el. O intamplare in timpul cronologic nu este perceputa la fel si in timpul fizic.

Timp lingvistic

Timpul este o categorie aparte, asemenea cauzalitatii si spatiului, o "durata pura" (denumire data de Bergson unei durate de timp care nu are nici trecut si nici viitor, care exista in afara lucrurilor). Astfel, timpul nu este nici lingvistic, nici extralingvistic. Pentru a putea stabili o relatie intre doua categorii de timp, cel lingvistic si cel ontologic, este necesar sa ne analizam legatura intre notiunea de limba si cea de timp. Limbajul este un instrument de exprimare a fenomenului numit timp, iar reflectarea acestuia in limba genereaza temporalitatea. Aceasta poate fi definita ca o imagine a scurgerii timpului, similara, de exemplu, cu imaginea sonora, a carei continuitate este data de inlantuirea sunetelor intr - un lant omogen. Temporalitatea, definita de cele mai multe ori ca existenta a timpului, devine un pilon important al textului literar, celelalte categorii narative fiind raportate la aceasta. Fiinta umana nu se situeaza niciodata in afara timpului, ci in interiorul lui . Ea "se muta cu prezentul in trecut, priveste spre viitor, sau din trecut spre un trecut mai indepartat" (Vianu, 1981:191).

Timpul, in conceptia quadridimensionala despre lume, reprezinta a patra dimensiune a universului. Un eveniment oarecare se defineste prin patru numere, trei indicand pozitia, iar cel de-al patrulea identifica timpul in care se desfasoara evenimentul. Tudor Vianu afirma, referitor la " perspectiva temporala ", ca aceasta are ca punct de plecare faptul ca subiectul uman este fixat in interiorul timpului si, din punctul prezent, "vede" in perspectiva desfasurarea evenimentelor. Dar pentru a-l putea aduce in prezent este necesara o spatializare a acestuia. Aici intervine limbajul, ca modalitate de spatializare a timpului, ordonand evenimentele pe axa cronologica, din trecut spre viitor, prezentul creand legatura dintre acestea.

In conceptia lui Guillaume, creatorul cronogenezei, reprezentarea timpului lingvistic se materializeaza astfel: formele sistemului verbal sunt concepute in raport cu procesul de reprezentare a timpului, fiecare forma corespunzand unei anumite operatii de gandire a acestuia. Spre deosebire de timpul cronologic, care poate fi reprezentat ca o linie dreapta care trece din trecut spre prezent, avand varful orientat spre viitor, timpul lingvistic este enuntat si raportat la actul de enuntare.

Specifica timpului lingvistic este organizarea textului, organizare dependenta de limbaj si de modul specific fiecarui creator de mesaje de a-l utiliza. Putem distinge doua ipostaze ale timpului lingvistic:

a) timpul lingvistic nu este o imagine fidela a timpului ontologic, deoarece realitatea este transpusa int -un act de fictiune;

b) timpul lingvistic nu este o calchiere a timpului extralingvistic, adica a realitatii propriu-zise a emitatorului si a receptorului . Cu alte cuvinte, timpurile verbale nu sunt identice cu timpul extralingvistic, ele doar il reflecta, mai mult sau mai putin fidel, rolul esential revenindu-i fictiunii.

In unele limbi europene, distinctia intre timpul lingvistic si cel ontic este adesea reflectata prin concepte si cuvinte diferite, de exmplu: engl. tense versus engl. Time.

Spre deosebire de timpul ontologic care apare ca unitar si "omogen", neputind fi, in sine si prin sine, segmentat si " descompus ", timpul lingvistic este expresie a segmentarii si diferentierii pe care vorbitorul o realizeaza, in enunt, cind intrebuinteaza elementele limbii pentru a comunica. De altfel, in orice limba, notiunea de timp poate fi exprimata nu numai prin verb, ci si prin alte clase lexico-gramaticale, el fiind supus transformarilor lingvistice, in functie de context.

Din punct de vedere lingvistic, enuntul este un context, o vecinatate de elemente, dispuse in mod logic, cu scopul de a da sens unei expresii. Pentru a intelege modul in care este creionat timpul lingvistic intr -un text , trebuie urmarita dinamica dispunerii tuturor elementelor si deicticelor care sugereaza ideea de temporalitate, de aceea este eronat sa afirmam ca verbul, din punct de vedere gramatical, este singura parte de vorbire in mod necesar temporala.

G. Genette afirma ca : "Literatura e arta limbajului" (Genette, 1994: 89), de aceea o opera nu este literara decat daca foloseste in exclusivitate sau in mod esential instrumente lingvistice. Transformarea realului in literatura are la baza procesul de intrare in fictiune, iar comunicarea cotidiana se axeaza pe narativitate Povestim ce ni se intimpla, dar povestirile noastre nu sint fictiuni literare pentru ca a intra pe acest taram, al fictiunii presupune "a iesi din campul obisnuit al exercitarii limbajului, marcat de preocuparile de adevar sau de convingere care conduc regulile comunicarii si deontologia discursului" (Genette, 1994: 94).

Enuntul fictiunii nu este nici adevarat, nici fals, sau este, in acelasi timp, si adevarat si fals. In interiorul textului literar, spatio-temporalitatea guverneaza intreaga clasificare enuntiativa a unei povestiri, de la macrostructura, pana la amanuntul gramatical al frazelor. Limba le ofera vorbitorilor acelasi sistem de referinta, adaptat de catre vorbitori printr - un act de limbaj si, fiecare utilizare, prin modul personal al celor ce il folosesc, ei devin unici, iar actul de limbaj va fi fara pereche, neputand fi reprodus de altcineva. Aceasta diferentiere este data de factori precum: trasaturile temperamentale, gradul de cultura sau imprejurarile, caci modul de a adecva notiuni lingvistice la realitatea unui text determina "stilul vorbitorului" sau al scriitorului.

In raport cu timpul ontologic, timpul lingvistic are un " centru " propriu - prezentul - situat, prin conventie, in mijlocul axei temporale - momentul vorbirii, in functie de care se stabilesc coordonatele organizarii intratextuale, de la stanga spre dreapta, de la trecut spre viitor. Limbajul are rolul, cum s-a precizat anterior, de a spatializa timpul in cadrul universului unui text si, plecand de la axul numiteste instanta discursiva, se creeaza parametrii intre care este situata categoria timpului si raportul ei cu spatialitatea si cauzalitatea. Transformarea timpului se actualizeaza mereu, caci timpul nu sta pe loc, ci se afla intr-o continua miscare, in functie de vorbitor si de modul de raportare la realitate.

Spre deosebire de actul de comunicare al vorbitorilor, in care realitatea este configurata prin limbaj, oglindindu - o cu ajutorul libertatilor de exprimare de care dispune o anumita limba, in opera fictionala, prin limbaj se creeaza o realitate transformata. Trasatura specifica a enuntului de fictiune este ca "in contrast cu enunturile de realitate, care descriu o stare de fapt obiectiva, el nu descrie nimic altceva decat o stare mentala" (Genette, 1994: 125). In fictiune, actualizarea formelor temporale existente intr-o anumita limba este un amplu proces de configurare mentala. Fictionalizarea se realizeaza, in cadrul textului literar, prin intermediul unei voci narative.

In cecetarea noastra stilistica, ceea ce ne intereseaza in mod direct, este ansamblul de varietati temporale, deoarece timpul in fictiune este diferit de timpul in conversatie. Astfel, "povestirea de fictiune este pur si simplu o prefacatorie sau o simulare a povestirii factuale in care romancierul, de pilda, se preface nici mai mult nici mai putin ca povesteste o intamplare adevarata, fara sa caute in mod serios creditul cititorului; dar fara sa lase in textul sau nici cea mai mica urma a acestui caracter simulat la modul ne - simulat" (Genette, 1994: 136).

Unul dintre cei mai mari poeticieni, Tzvetan Todorov, sistematiza necesitatea de a cerceta punctele nodale care lumineaza complexitatea de structura si de semnificatie a unui text literar, argumentand ca o analiza de tip poetic trebuie sa urmareasca trei categorii:

3.1. Categoria modului, care se refera la gradul de prezenta a evenimentelor prezentate in text. In textul fictional, aceasta categorie se actualizeaza cu ajutorul cuvintelor care evoca un univers format atat din cuvinte cat si din activitati (sau chiar substante si proprietati) neverbale. Cuvintele, in starea lor pura, neincadrate intr-un context lingvistic, sunt "nemotivate", motivarea lor realizandu-se doar contextual. De exemplu, o insiruire de sunete, cum ar fi cuvantul masa, primeste in diverse contexte, diferite sensuri.

G. Genette caracterizeaza trei tipuri de inserare a discursului intr-un text, avand in vedere indicii categoriei modului si raportul narator-personaj:

a) stilul direct - discursul nu sufera nici o modificare in ceea ce priveste aspectul temporal. In Gramatica Academiei, vol. al II - a, pag. 342, se regaseste urmatoarea definitie a acestuia: "Reproducerea unei comunicari introduse prin unul sau mai multe cuvinte de declaratie, fara a fi subordonata gramatical acestora".

b) stilul indirect ("discurs transpus") - in discurs se pastreaza "continutul" replicii aparent rostite, dar se realizeaza relationarea ei gramaticala cu planul sintactic al naratorului. In cadrul acestui tip de discurs avem subtipul stilului indirect liber, caracterizat de pastrarea nuantelor semantice ale replicii "originale" a personajului, dar introducerea ei in planul naratorului se realizeaza fara a mai recurge la verbe declarative care sa introduca si sa clasifice fraza transpusa.

c) discursul povestit, care inregistreaza continutul actului vorbirii, dar fara a se retine din el vreun element. Are loc o narare a evenimentelor, transformate de narator.

Modul unui discurs este relevat de gradul de exactitate cu care este trimis mesajul spre referent, grad maxim, in cazul stilului direct, minim in cel al povestirii starilor si gesturilor personajelor, grade intermediare in celelalte situatii deja mentionate.

Categoria timpului este pusa in evidenta de relatiile stabilite intre doua linii temporale: temporalitatea discursului (are intotdeauna desfasurare sintagmatica si este ilustrata de durata de parcurgere a inlantuirii lineare a literelor pe pagina si a paginilor in volum) si temporalitatea universului fictional (este mult mai complexa si pare sa aiba o organizare de tip paradigmatic, fiind reflectata prin opozitii textuale si avind un rol decisiv in crearea imaginii de ansamblu pe care cititorul si - o face despre lumea textului).

Umberto Eco (2007: 30) amintea, referitor la abordarea generativa si la cea interpretativa, urmatoarele tipuri de instanta, guvernate de temporalitati distincte:

- intentio auctoris - interpretarea ca geneza;

- intentio operis - interpretarea ca desfasurare;

- intentio lectoris - interpretarea ca impunere.

Astfel, exista un timp al scriitorului, timp de natura istorica, in care autorul traieste si creeaza, un timp al universului fictional, timp de esenta literara, care se concretizeaza numai in si prin lumea textului, si, nu in cele din urma, un timp al receptorului, intotdeauna un prezent al lecturii.

Intr-o alta viziune, formulata de Todorov (1975) sunt identificate divese probleme referitoare la timp, de aceea este necesar sa descriem tipurile de relatii temporale care se stabilesc intre universul reprezentat si discursul care il reprezinta:

A)    Raportul de ordine -stabilit intre timpul povestirii, adica al discursului, nu poate fi niciodata perfect paralel cu cel al timpului povestit (al fictiunii). Temporalitatea discursului este unidimensionala, iar cea a fictiunii este pluridimensionala, de aceea imposibilitatea paralelismului determina manifestarea anacroniilor. Cele mai cunoscute tipuri de anacronism sunt: 1) retrospectiunile, acele "intoarceri inapoi" ( Exemplu: rememorarea povestii de dragoste dintre Petrini si Caprioara ) si 2) prospectiunile (anticiparile) care pot fi prospectiuni ce anunta dinainte ceea ce urmeaza sa aiba loc (Exemplu: anticiparea publicarii manuscrisului lui Petrini).

Interferenta celor celor tipuri de anacronie este extrem de interesanta intrucit permite realizarea unei distinctii intre intinderea anacroniei, reprezentata de distanta temporala intre doua momente ale fictiunii si amplitudinea acesteia (durata cuprinsa in povestirea - digresiune);

B)    Durata poate crea probleme in determinarea temporalitatii deoarece se compara durata actiunii reprezentate cu timpul necesar pentru a citi "discursul". Din acest punct de vedere, se intalnesc urmatoarele relatii: a) pauza ( sau suspendarea timpului ): timpului din discurs nu-i corespunde nici un timp fictional; b) elipsa - nici o portiune a timpului discursiv nu corespunde timpului care se scurge in fictiune; c) scena - coincidenta intre cele doua timpuri, realizata doar prin stilul direct si care reprezinta inserarea fictiunii in discurs; d) doua cazuri intermediare: d1) timpul discursului este " mai lung " decat al fictiunii, caz in care se vorbeste despre descriere sau anacronie si d2) timpul discursului este " mai scurt " decat cel al fictiunii, rezultand rezumatul;

C)    Frecventa este un alt aspect problematic pentru care autorul Poeticii distinge trei posibilitati teoretice: 1) cazul in care o povestire apare singulara, neavand nevoie de contextualizare, dat fiind ca un discurs unic evoca un eveniment unic; 2) aparitia unei povestiri repetitive (se realizeaza prin " reluarea obsedanta a aceleiasi intamplari de catre acelasi personaj " (Todorov, 1975: 63) sau prin povestirile complementare ale mai multor persoane despre acelasi fapt, ceea ce creeaza o " iluzie stereotipica " (Todorov, 1975: 64), sau prin povestiri contradictorii ale unuia sau mai multor personaje care ne fac sa ne indoim de realitatea sau de continutul exact al unui eveniment particular, asadar mai multe discursuri evoca unul si acelasi eveniment si 3) discursul iterativ, prin care se povesteste o pluralitate de evenimente, evocand o stare initiala stabila cu ajutorul unor verbe la imperfect, acestea avand rolul de a suspenda timpul evenimential.

Categoria viziunii se refera la punctul de vedere din care se observa obiectul si la calitatea acestei observatii, care poate fi adevarata sau falsa, partiala sau complexa. Faptele care compun universul fictiv nu sunt infatisate lectorului niciodata " in ele insele ", ci dupa o anumita optica, avand ca reper un anumit punct de vedere, viziunea tinand astfel locul unei intregi perceptii. Insa, aceasta perceptie nu este cea reala a cititorului, ci este vorba de una fictiva, ce priveste universul operei si relatiile dintre actanti.

In ceea ce priveste raportarea lectorului la obiectul fictiunii, distingem intre a)cunoasterea de tip obiectiv - perceptia obiectiva informandu-ne asupra a ceea ce este perceput si b) cunoasterea de tip subiectiv - perceperea subiectiva aduce informatii despre cel care percepe. In ceea ce priveste cunoasterea de tip subiectiv, un exemplu relevant pentru textul nostru este raportarea lectorului la contextul social - istoric al romanului lui Marin Preda, mediul specific perioadei comuniste.

O alta problema abordata, inclusa in categoria viziunii este si diateza narativa, care se raporteaza la anumite aspecte ale textului, cum ar fi: povestitorul, numit si agent al intregii activitati de constructie, care are rolul de a actualiza principiile pe baza carora se formuleaza judecatile de valoare. In acelasi timp el disimuleaza sau dezvaluie gandurile personajelor, facandu-ne sa cunoastem gandurile lor, transmitandu-ne psihologia lor si imprimand dorinta de a participa la crearea unui univers. Tot povestitorul este instanta narativa cu puterea de a alege intre discursul direct si cel transpus, intre ordinea cronologica si rasturnarile temporale. Povestirea realizata la persoana I nu reflecta imaginea povestitorului ei si nici nu o expliciteaza, cum tindem sa credem, ci dimpotriva, o face si mai implicita.

Orice text poate fi descompus in unitati narative si lingvistice minimale. Elementele tematice se distribuie astfel:

- legatura cauzal - temporala intre momentele tematice introduse;

- concentratia materialului expus sau o alta modalitate de succesiune a temelor, lipsita de o legatura a materialului expus.

Intr-un text, temporalitatea se raporteaza in mod necesar la cauzalitate. Diferenta intre cauzalitate si temporalitate se poate schita prin evidentierea a ceea ce construieste fiecare: cauzalitatea formeaza intriga, iar temporalitatea, povestirea. De asemenea, raportul cauzalitate - temporalitate mai poate fi explicat si astfel: resortul activitatii narative este insasi confuzia consecutiei si a consecintei, ceea ce vine dupa fiind citit in povestire ca fiind cauzat de; povestirea va fi, in acest caz, o aplicatie sistematica a erorii logice denuntate de scolastica sub formula post hoc, ergo propter hoc.

Omul are constiinta trecerii timpului, simte prezenta lui, il poate masura in mod conventional, dar nu va fi niciodata stapanul lui. De aceea va exista mereu o dubla viziune asupra lui: o perspectiva naiva, empirica, dominata de constiinta faptului ca timpul si fiinta umana sunt trecatoare, si o perspectiva stiintifica, fundamentata pe ideea ca timpul poate fi segmentat, cuantificat, transformat in reprezentare literara, integrat in universul personal al omului.