'Trilogia iubirii" lui Anton Holban

Argument

Am ales "Trilogia iubirii" lui Anton Holban deoarece m-a impresionat experienta sa literara, o experienta caracteristica "individualitatii private": literatura care il intereseaza ii seamana.

In primul capitol am oferit date biografice despre autor si am facut o prezentare sumara a operelor sale.

In cel de-al doilea capitol am precizat autenticitatea operei sale, o opera ce reprezinta rezultatul propriilor experiente ale artistului. Ca si Camil Petrescu, Holban nu poate "fi onest decat la persoana intai."

Capitolul al treilea prezinta procedeele romanesti pe care le foloseste Holban, confundandu-se adesea, involuntar, fiinta autorului cu umbra sa, creatia. Inversiunea cronologica, alternanta timpurilor constituie pentru Holban mijloace de a extrage poezie.

In ultimul capitol am prezentat temele fundamentale pe care le intalnim in romanele lui Holban: incertitudinea, iubirea esuata, moartea.

Chinul incertitudinii (tema pe care o intalnim si in romanul camilpetrescian "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi") este unica traire

intr-adevar acuta a eroului holbanian. Singurul mod in care i se ofera lui Sandu suferinta este sub chipul nesigurantei, dar va dovedi ca nu prefera certitudinea.

Tema iubirii esuate se rezuma la faptul ca protagonistul trilogiei cauta absolutul in iubire, traieste totul la temperaturi inalte,are vocatia nefericirii in dragoste.

Moartea, sub toate formele ei, este singurul lucru care-l preocupa cu adevarat pe prozator. Obsesia centrala a operei lui Anton Holban este faptul ca reala suferinta a personajului sau o constituie nu moartea concreta, prezenta, palpabila

a sfarsitului, ci ideea mortii.

Anton Holban transcrie in opera sa strabatuta de nelinisti si cautari infrigurate propriul sau destin, literatura sa fiind apta de a-i prelungi existenta.

CAPITOLUL 1.

Opera lui Anton Holban - prezentare generala

A inceput sa caștige relief in proza noastra abia dupa moartea lui prematura. Atat cat a trait, a fost apreciat mai mult ca un intelectual fin, foarte cultivat, cu mult gust. Dupa ce a incetat din viața, cu timpul, s-a observat ca puțina sa opera beletristica prezinta o surprinzatoare unitate și ca cele cateva romane și nuvele lasate de el transcriu, respectand principiul autenticitații, in primul rand, o neliniște intelectuala chinuitoare.

"Literatura lui Holban constituie reflexul unei insurecții spirituale impotriva alienarii și insingurarii, o stradanie demistificare a realitații și o modalitate de restabilire a legaturii cu umanitatea."

Are o intensa activitate scriitoreasca și publicistica intre anii 1934-1935, constituind momentul de maxima amploare

Pe langa "Vremea" care ramane publicația sa favorita iși face apariția "Revista Fundației Regale", unde publica una din operele sale de referința "Bunica se pregatește sa moara" și mai tarziu primul fragment din romanul in pregatire "Jocurile Daniei". Un loc de seama ocupa colaborarile la "Reporter" și "Azi", in aceasta din urma aparand un adevarat serial dedicat lui Proust, dar și ocaziona-lele "Ulyse", "Convorbiri literare", "Cuvantul liber", "Revista vremii", "Pasarea albastra".Nu se poate vorbi in cazul scrierilor lui Anton Holban despre o delimi-tare precisa intre obiectiv și subiectiv. Cititorul operelor lui Holban sta in fața a doua tipuri de texte: unele sunt radical obiective ("Romanul lui Mirel" "Castele de

nisip", "Oameni feluriti", "Rataciri") unde actiunea se desfasoara cu ajutorul

unor personaje cu trasaturi proprii, cu o viața independenta, prezența scriitorului fiind necontenit simțita , iar celelalte sunt radical subiective ("O moarte care nu dovedește nimic", "Ioana", "Jocurile Daniei" și nuvelele), aceste texte fiind scrise la persoana intai, dar nu una generica.

Daca la Camil Petrescu disjuncția dintre esența și conștient il impinge pe barbat la sinucidere, la Anton Holban hotararea lipsește, gesturile mari nu sunt posibile și datele tragice se contopesc in moartea femeii.Daca in romanul "O moarte care nu dovedește nimic" personajul feminin, Irina, este inferioara lui Sandu, in "Ioana" eroina este superioara, iar Dania din "Jocurile Daniei" va avea o instabilitate a adolescenței. Romanele lui Anton Holban zugravesc diferitele ipostaze ale procesului psihologic al barbatului declanșat de tipuri feminine diverse. Metoda lui Anton Holban am putea-o numi evocativa; ea se abate de la metodele cunoscute, starile sufletești se asociaza in legatura cu incidente reale reinviate de memoria afectiva. Romanele sunt alcatuite ca un subtil mozaic in care fragmentele mininaturale intregesc o psihologie. Nu s-a integrat niciodata unui curent de sensibilitate, unei generații, cu inrudiri de structura sau cu finalitați culturale. O caracteristica a romanului sau este eseismul. Lucrul este mai mult decat analiza de idei, speculația, criterii care au adus eticheta de roman eseistic in limbajul critic.

Dupa opinia lui Anton Holban procesele sufletești sunt la fel de bazate in "evenimente" ca și narațiunile axate pe epic. Astfel, urmeaza o serie de concesii: "Combini, dai la o parte, subliniezi o serie de procedee care, pentru cei care cauta o oglinda exacta a vieții poarta numele de trișare."²

Anton Holban nu crede in "arta pentru arta", considerand ca viața e prea scurta și dificila pentru a face asemenea sacrificii. Este o literatura confesionala selectiva, intrucat autorul nu-și inregistreaza reacțiunile, gesturile, cuvintele, intamplarile zi de zi, ci alege dintre ele pe cele care i se par lui mai importante sau care formeaza preocuparea lui constanta.

In romanul lui Anton Holban apare tendința instinctiva "pe care suntem surprinși a o identifica și la Sandu, adica la eroul predilect al scriitorului, la eroul ce fusese inzestrat cu cele mai frumoase aspirații de intelectualitate."³

"Insuși titlul carții <O moarte care nu dovedește nimic> ii indica sensul. Moartea Irinei nu-i aducea certitudinea iubirii dupa care se zbuciumase atat. Gandul ca putuse sa "lunece" și sa moara din accident il arunca din nou in indoiala. Tacit, eroul ar fi preferat ca Irina sa se fi sinucis decat sa fi murit din accident. Nu-l chinuia deci remușcarea, ci nemulțumirea ca nu fusese satisfacut in nevoia lui de siguranța și poate de orgoliu."⁴

"Ioana" este o carte mai matura deși formula care contravine temperamentului febril și anxios al autorului, ramane neschimbata. Narațiunea este mai echilibrata, alternand momentele de tensiune sufleteasca cu cele de seninatate necesare pentru destindere. In acest roman insa "a disparut acea impresie de precipitare, care era in primele romane, semnul unei incapaciențe juvenile. Acum se poate distinge chiar o intenție de construcție și personajele sunt mai puțin fantomatice."⁵ Holban reia același personaj și aceleași intrebari obsedante, Irina se numește acum Ioana, iar naratorul scriitor ramane, bineinteles, tot Sandu.

E. Lovinescu- Memorii in scrieri, II, Ed. Minerva, Buc., 1970, p. 426

N. Manolescu- Lecturi infidele, E.P.L., Buc., 1966, p.154

Ceea ce difera este faptul ca personajele sunt surprinse la o alta varsta, numarul de ani ce ii desparte pe cei doi este mult mai mare.

Inrudit ca tematica și atmosfera cu "Ioana", romanul "Jocurile Daniei" transpune istoria a doi oameni "care cred ca se iubesc și totuși nu-și pun nici o intrebare."⁶    Deși nu și-a propus pragmatic ca fiecare roman sa surprinda o latura a fenomenului erotic, particularitațile experiențelor, presiunea evenimentelor sau a partenerelor, Anton Holban a accentuat de fiecare data anumite caracteristici dominante.

Daca "O moarte care nu dovedește nimic" este romanul "detronarii stapanului", "Ioana" il reprezinta pe cel al imposibilitații unei victorii și al perpetuarii absurde a luptei, in "Jocurile Daniei" in schimb avem de-a face cu reversul problemei din "O moarte care nu dovedește nimic", are loc o inversare a rolurilor de stapan și sclav. De remarcat este faptul ca Holban este un romantic prin obsesia singuratații, a morții și prin vocația nefericirii. Literatura sa e consacrata mai ales sondajelor interioare, se ocupa cu disecția mentala a starilor sufletești, are un pronunțat caracter psihologic. Experiența sa literara este una caracteristica "individualitații private": literatura care il intereseaza ii seamana, adica nu este condiționata de ceva exterior și extraliterar. Holban este unul dintre cei mai avizați cunoscatori ai fenomenului literar contemporan și totodata un entuziast al literaturii clasicismului francez. Pasiunea pentru muzica, literatura, arte plastice, i-a determinat fiecare zi pana in ultimele ceasuri ale vieții sale. Carțile sale s-au dovedit, așa cum Anton Holban spera, apte de a-i "prelungi existența".

CAPITOLUL 2.

Poetica autenticitații

Practician și teoretician al proustianismului, Anton Holban este un caz de o remarcabila omogenitate a creației. Romanele lui pot fi privite ca adecvari superioare ale formei: modalitatea fragmentar- analitica pe care autorul o folosește este restransa asupra unor obsesii (singuratate,iubire,gelozie,moarte) Spre deosebire de alți autori din generația sa, el nu a facut arta din experiența sa negativa. Criticul Octav Suluțiu a remarcat ca opera lui Holban se identifica cu viața sa, fiind ușor sa se discearna "toate elementele unei existențe copios folosita drept material literar."⁷

Fața de alți autori care folosesc propria lor viața amestecand-o sau contopind-o cu nascocirile fanteziei, Anton Holban n-a adaugat nimic ci a repetat, n-a scornit ci a reprodus. Prin alte cuvinte, nu și-a stilizat suferința iar singurul lui scop era acela al adevarului moral.

Romancierul Anton Holban insereaza ample pasaje fara legatura directa cu romanul, incepe de oriunde și se poate termina oricand avand un control perfect.

Ideea lui Nicolae Manolescu ca in "Holban nu se ascunde un critic ci mai degraba un diletant curios de prea multe lucruri"⁸, apare ca un comentariu de arta plastica aratand echilibrul interior al prozatorului obținut dupa mari eforturi.

Anton Holban iși transcrie in opera sa, strabatuta de neliniști și cautari infrigurate, propriul sau destin. Una din calitațile esențiale ale romanului modern este vazuta in posibilitatea de a retrai o experienta umana si extinderea ei la proportiile

condiției umane in general.

Fiind o confesiune directa, nefalsificata, autenticitatea "se opune ficțiunii, invenției romanești, fabulației, impunand primatul faptului <adevarat>, trait, obiectiv."⁹

Romanele lui Anton Holban reiau mereu sub noi ipostaze aceeași poveste de dragoste, ceea ce și explica stabilitatea numelor protagoniștior. Ceea ce il intereseaza pe romancier este crearea unui climat autentic și nu identificarea obli-gatorie sub intriga a unei aventuri. "Ioana" se dovedește chiar mai sumbra decat celelalte carti ale autorului deoarece "e lipsita de orice dinamism care ar putea ține curiozitatea lectorului mediocru incordata."¹⁰

Asemenea lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban se dovedește promotorul unei poetici moderne a romanului, in centrul careia se gasește conceptul de autenticitate. Scopul prozatorului este acela de a se prezenta cat mai adevarat sau, mai exact, cat mai autentic. Ca și alti prozatori și la Anton Holban literatura reprezinta rezultatul propriilor experiențe ale artistului. In antiteza cu alți prozatori autohtoni, Anton Holban recurge la o stratagema insolita, in masura sa il deruteze pe cititor, procedeu ce consta in a da același nume unor personaje diferite. Astfel, Irina din "Oameni feluriți" revine și in "O moarte care nu dovedește nimic", Ioana din "Romanul lui Mirel" reapare și in romanul omonim, in sfarșit acest dublu al autorului care este Sandu, devine și el protagonistul mai multor creații. Fenomenul se explica prin faptul ca in viziunea lui Holban exista o stransa interdeterminare intre cartile aceluiasi autor care se

Anton Holban- op. cit., p.102.   

influențeaza intre ele.

In intreaga perioada interbelica, Anton Holban este singurul scriitor care intelege exclusiv ca autenticitatea nu poate fi realizata decat cu prețul sacrificarii esenței ei, ca ea nu poate rezulta decat dintr-o "contrafacere".

Pentru Anton Holban literatura se reduce la "transcrierea" tumultuoasei sale existențe interioare. Chiar daca este vorba de aceasta "transcriere" a obsesiilor sale interioare, procesul se desfașoara extrem de anevoios.

Asemenea lui Camil Petrescu, Anton Holban se dovedește adeptul persoanei intai in relatare. Aceasta realitate nu i se pare cu nimic mai monotona decat persoana a treia, in plus, ea are darul de a-l situa pe prozator in centrul propriului sau interes, literatura devenind astfel un voiaj inițiatic, un lung proces de autocunoaștere.

Camil Petrescu afirma: "Ca sa evit asemenea grave contradicții, ca sa evit arbitrarul de a pretinde ca ghicesc ce se intampla in cugetele oamenilor, nu e decat o singura soluție: Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simțurile mele, ceea ce gandesc eu Aceasta-i singura realitate care o pot povesti Dar aceasta-i realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic. Din mine insumi eu nu pot ieși Orice aș face, eu nu pot descrie decat propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot fi onest decat la persoana intai."¹¹ De cele mai multe ori naratorul care se cofeseaza la persoana intai nu este același cu autorul de pe coperta: "Nu trebuie insa sa se creada ca autorul și Sandu se suprapun perfect. Autorul a ramas stapan pe destinele lui Sandu.

Și poate s-a priceput sa induca pe lector in eroare."¹²

Cea mai dificila munca a prozatorului a fost aceea de a ordona fluxul confesiunilor personajului sau narator, fara ca cititorul sa aiba senzația ca, de fapt, se regizeaza ceva in fața lui. In plus, el se ferește de imagini deoarece are impresia ca, aplicand false ornamente, acestea inlatura adevarul.

Destinele eroilor holbanieni, in real și imaginar se confunda. Holban este atat de mult in eroii lui incat ii retraiește pe fiecare intr-o anumita ipostaza esențiala. Holban insuși marturisește ca prin romanele sale iși face "portretul interior" pentru a-și prelungi existența.

Holban insa nu se identifica cu Sandu, dupa cum naratorul romanului "In cautarea timpului pierdut" nu se substituie lui Proust. Spre deosebire de marele sau maestru, scriitorul roman nu se zugravește decat intr-un singur personaj care acumuleaza toate experiențele, simțamintele, neliniștile, spaimele și aspirațiile lui, intr-un cuvant condiția sa umana.

Portretul lui Sandu - adica al scriitorului - se compune din insumarea detaliilor exterioare și subordonarea trasaturilor dominante ale structurii psihice. Faptul ca Sandu recunoaște ca scrie un roman, ca este un romancier, este consecința necesara a faptului ca textul prezinta un orizont individual a carui existența trebuie motivata. Pentru Sandu, romanul pe care il scrie este "adevarat", neficțional, marturisirea sincera a unor fapte traite. Personajul - autor nu iși scrie romanul sub presiunea unei conștiințe artistice pentru ca romanul este specia "neartistica", neficționala. Ținand seama ca cea mai mare parte a primului roman al sau pare sa fie scrisa concomitent și chiar simultan trairii, cum Sandu nu

considera ca textul sau este un jurnal ci un roman, ambiguitatea momentului redactarii nu contravine de fel regulii jocului, astfel facandu-ne sa credem ca este un jurnal. In "Ioana", Sandu recunoaște ca scrie noapte de noapte, dar face asta pentru a se comunica unui public.   

Romanul se confunda cu jurnalul intim și-și descopera substanța, nu in creația epica, ci in capacitatea de a fixa cat mai exact și cat mai sincer momentele decisive pe care le cunoaște viața interioara. Autorul reconstituie, din episoade fragmentare, reveniri și incursiuni indarat, istoria unor amoruri. Prozatorul nu a acceptat niciodata ca ar fi autor de jurnale sau de scrieri memorialistice. Cantitatea uriașa de informație autobiografica turnata in structura epica, poate duce cu gandul la memorialistica, ceea ce pana la un punct așa și este:"eul memorialistului este un eu glorios, eul intimistului este un eu suferind."¹³

Anton Holban nu a lasat un jurnal propriu-zis, el și-a organizat existența in jurul propriei persoane, fara a ezita sa-și dezvolte opera in continuarea unor bogate elemente autobiografice. Așa cum, chiar la scriitorii "obiectivi" o buna parte din viața lor, din experiențele traite se regasesc frecvent in opere din cele mai variate, cu atat mai mult Anton Holban, scriitor "subiectiv", creator "de jurnale intime" constituie o premisa chiar și o sursa decisiva in reala definire a specificului acestei creații: "Poate ca vocația sa reala nu a fost nici nuvela, nici romanul, ci Jurnalul, in care ar fi sondat in adancime, nu fara a da un larg curs suferințelor fizice."¹⁴

Șerban Cioculescu - Anton Holban- Pseudojurnal,Romania literara,nr.17, 1978,p.7 apud E. Vasilescu, op.cit., p.11.

Romanele sale raman in consecința deschise, nascand senzația ca pot fi oricand reluate, rescrise, ca nu ne aflam decat in fața unei incercari de scriere a romanului.

Sandu, ca personaj literar, scrie pentru public cu speranța ca cineva sa-i dea sentința sensului adevarat al faptelor sau doar "o porunca", un gest autoritar, care sa ii impuna ce sa creada. Cu toate ca personajul se straduie sa-și scrie romanul, viața a incetat sa fie un roman pentru el. Depașit de posibilitațile existenței, romanul nu mai poate oferi o imagine sau macar o alternativa a vieții. Prin imbinarea prezentului cu trecutul, scriitorul iși analizeaza viața de doua ori. Atunci cand Holban pune, convențional, creionul in mana lui Sandu in așa fel incat acesta se identifica precum subiect și autor cu romanul, tot așa Holban se retrage, tot convențional, din opera.

Eugen Lovinescu, autor al unei profunde și exacte exegeze a poeziei lui Holban, o considera ca fiind "epica autobiografica." Identitatea dintre autor, naratorul relatarii și personajul de care se vorbește este un criteriu ce definește nu numai autobiografia, ci toate celelalte genuri ale literaturii intime: jurnalul intim, auto-portretul, eseul. Creația lui Holban este o reconstituire a timpului pierdut, nazuind astfel sa-și prelungeasca existența, recreand-o artistic: "Tot ceea ce scrie are un accent subiectiv impresionant. Cetirea carții sale imprima pana la contagiune o seriozitate de confesional. Suntem smulși de pe taramul convențiilor sociale și al micii barfeli ce nutrește realismul, ca sa ne impartașim cu o drama ce se petrece in samburele conștiinței."¹⁵   

Naratorul mimase tot timpul scrierea unui jurnal, iar la sfarșit vorbește de roman: "Și acum sa-mi continui romanul? Sau sa incep altul?" Sandu,personajul- narator, traiește și rememoreaza la persoana intai fara ca distanțarea autorului sa mai intre aici in discuție.

Ca și Camil Petrescu, artistul povestește lumea vazuta prin el, existand prin el. Artistul nu poate povesti decat propria lui viziune despre lume: "In constituția prezentului, ca atare, in fluxul conștiinței mele, in acea curgere de ganduri, indoieli, imagini, nazuințe, afirmații, negari absolute, intra și amintirile. Amintirile nu sunt ceva impersonal, sunt propriile mele amintiri, fac parte din psihicul meu, in clipa in care le am, adica in clipa prezenta"¹⁶

CAPITOLUL 3.

Procedee romanești inedite

Anton Holban a confirmat in scrisul nostru tipul cel mai reprezentativ al alcatuirii morale. La fel ca și Camil Petrescu, Holban face "o pura descripție a prezentului, a fluxului meu de conștiința folosind tehnica proustiana."¹⁷

In trilogia iubirii literatura sa incearca sa-i patrunda ințelesurile vazute sau nevazute, descoperind un nou ciclu al vieții și al creației. "O moarte care nu dovedește nimic" este cel mai proustian roman al lui Holban, treptat insa, indepartandu-se pentru a-și accentua și mai evident personalitatea. Paralela intre cei doi scriitori - Holban și Proust - este destul de bogata, gasim similitudini de construcție și apreciere, mai ales memoria involuntara, care le permite per-sonajelor sa se intoarca in trecut fara niciun obstacol narativ. Toate acestea indica existența a doua sensibilitați inrudite, care au emis același tip de raspunsuri la stimuli interni și externi. Ca sa poata fi siguri de ceea ce cunosc trebuie sa faca abstracție de existența lumii exterioare, sa iși inchipuie ca nu exista decat gandirea și fluxul conștiinței lor. "O curgere de stari interioare, de imagini, de reflexii, de indoieli etc, de ceea ce constituie materialul imaginației și al gandirii."¹⁸

Plasat in mod obișnuit printre scriitorii curentului modernist romanesc din perioada interbelica, Anton Holban este un scriitor care nu s-a trezit dintr-o data printre protagoniștii acestei direcții novatoare in cultura. Constituirea sa ca personalitate creatoare a urmat o anumita dinamica departe de a fi de la inceput

Idem, p.21.

modernista. Holban a asimilat noua filozofie a artei treptat, prin sporirea zestrei

de cunoaștere. Timpul este un adevarat generator de drame, tot ce se intampla se afla sub aripa lui mereu mișcatoare. Holban parcurge un spațiu imens facand din mișcarea temporala dimensiunea permanenta de substrat a operei. Octav Șuluțiu surprindea natura aparte a timpului; Holban nu traiește in trecut "ci trecutul staruie in el, este permanent actual."¹⁹ Așadar, literatura sa este traita de doua ori, o data in mod propriu și apoi la transcrierea ei. Treptat, prin modificari succesive, noțiunea de timp incepe sa se insinueze ca un dat tot mai palpabil, asociat cu alte permanențe ale operei sale: iubirea, muzica și teama de moarte. Timpul se gasește subiacent in "O moarte care nu dovedește nimic" devenind apoi prezența obsesiva in cele mai importante pagini ale scrierilor sale. Pe acest taram il intalnește pe Proust a carui opera a grabit procesul de a asocia aceasta dimensiune eterna cu existența individuala. Ritualul obsesional contamineaza timpul, amesteca trecutul cu prezentul și viitorul. Dar nu are nici substanța bine limitata, deoarece se impregneaza de alte elemente alogene, cel mai frecvent fiind neincrederea ușor dizolvata in incertitudine. Trecutul staruie in om fiind mereu actual și erosul se consuma retrospectiv, se hranește din amintiri. In proza de stari a lui Holban erosul, in multiplele lui variante, are o natura conflictuala. Intreaga opera a lui Holban se regasește in imaginarul sau epic cu fapte, stari, atmosfera, trairi și personaje ca o materialitate construita pe suportul unei biografii agitate, inconfundabile. Adesea, se confunda involuntar ființa autorului cu umbra sa, creația.

Opera se grupeaza in jurul experienței intime a autorului, a ideilor și sentimentelor pe care acesta le poate transmite universului imaginar din scrieri.

Fara a fi vitale, gasește totuși cinci motive pentru a face literatura; o dovedește intinderea scrierilor, varietatea gesturilor, paleta stilistica, in continua evoluție și, mai ales pasiunea cu care iși urmarește destinul scriitoricesc, curmat din pacate prea timpuriu pentru a putea oferi și o opera vasta. Personajele experimenteaza cele mai diverse formule ale erosului, de la erosul activ, corosiv, marcat de apropierea dintre parți intr-o incleștare mai mult dorita decat realizata, panda a simțurilor nesatisfacute, dupa cum insatisfacția erotica iși are cauzele intr-o permanenta cenzura a rațiunii pana la erosul imaginar al unei femei indecise.

Holban a interpretat personajul Sandu așa cum il contureaza ficțiunea și cum exista in cadrul ei, cu o psihologie și o identitate diferențiata. Discursul romanului, fiind discursul unui personaj, al lui Sandu, discursul inceteaza astfel sa fie cel al unui autor atotștiitor, putand sa se detașeze absolut de sine și de propria creație. Protagoniștii operelor lui Holban poarta amprenta sensibilitații sale, fiind zugraviți in perspectiva sentimentelor lui, chiar cand acesta cauta sa se sustraga din cercul de lumina proiectat asupra acțiunii sau asupra oamenilor. Chiar Paul Valery afirma: "Consider insa ca este mai de folos ca omul sa povesteasca ceea ce i se intampla decat sa simuleze o cunoaștere independenta de orice persoana și o observație fara observator. Nu exista teorie care sa nu fie un fragment ales cu grija, dintr-o anumita autobiografie."²⁰ Faptul ca numele personajului difera de cel al autorului exclude posibilitatea autobiografiei și atesta caracterul fictiv al textului. Fragmentele sunt oranduite dupa reguli proprii, care i se par autorului ca

ar realiza efecte artistice deosebite.

Inversiunea cronologica, alternanța timpurilor constituie pentru Holban mijloace de a extrage poezie. "Aceasta intoarcere inauntru, aceasta convingere ca absolutul nu cunoaște decat propriul nostru eu, aceasta prețuire a intuiției in dauna deducțiilor raționale, aceasta așezare a eului in centrul existenței, cu convingerea ca aceea ce ne e dat prin el e singura realitate inregistrabila"²¹

Textul scriitorului Sandu nu se constituie insa ca unitate, fragmentele fiind notații fara orizont superior. Daca textul lui Sandu nu are un sens definitiv și nici chiar romanul sau nu exista efectiv, romanul lui Holban exista și are o semnificație, reprezentand inseși limitele lui Sandu, scriitorul și personajul. "Romanul renunța la personajul central, personajul structurat și, in genere, romanul european renunța la tipologie Locul personajului este luat de naratorul care este tot una cu scriptorul care noteaza modul in care se organizeaza discursul romanesc."²² Lectorul intra in ecuația romanului devenind astfel unul dintre personajele lui; fara el romanul nu traiește estetic. Holban lucreaza finaluri cu adanca semnificație, astfel incat cartea sa se desfaca de cititor, obligandu-l sa gandeasca la destinul posibil al personajelor. Fiind ultragiat de societate, autorul se intoarce cu precadere asupra vieții sale launtrice, nadajduind ca va gasi pe plan individual ceea ce nu poate gasi in relații cu lumea.

Dupa opinia curenta, jurnalul intim noteaza nesemnificativul și aduna inesentialul din viața. Romanul "Ioana" este scris la persoana intai și se constituie ca un jurnal aparținandu-i lui Sandu, care este un personaj contorsionat, cu o viața interioara zbuciumata pentru care orice amanunt nesemnificativ pentru cei din

E. Simion, op. cit., p.35.

jur, capata proporții catastrofale. Jurnalul e, in spiritul literaturii "experienței" o clarificare interioara, o eliberare prin scris de o obsesie neliniștitoare. Intamplarile nu sunt esențiale sau inesențiale in sine, ci in raport cu ceva sau cu cineva, iar faptele pot fi semnificative sau nesemnificative numai in relație cu un destin individual. Daca amanuntele vieții reveleaza existența unui om, jurnalul și-a atins ținta: nesemnificativul incepe sa semnifice ceva și inexistentul devine expresiv. Astfel ca, Eugen Simion afirma: "Jurnalul este <scriitura mea matinala>; de cum ma scol iau acest caiet și notez la repezeala, fara nici o preocupare de stil, ceea ce mi s-a intamplat ieri sau ceea ce-mi trece in acest moment prin cap. O libertate și o fervoare pe care cealalta scriitura (critica propriu-zisa) le cunoaște rar."²³

Tournier considera ca: "jurnalul este scriitura mea taciturna, privata, in timp ce critica literara este scriitura publica, ceremonioasa, pandita de primejdii, racordata la codurile culturale ale epocii."²⁴ Orice jurnal este de fapt un roman de familie deghizat, o cronica a intimitaților. Sandu, alter-ego-ul lui Anton Holban, este exponentul tipic al unei categorii sociale bine definite și anume al acelei parți din intelectualitatea romaneasca ce incearca sa se elibereze de constrangerea social-economica a oranduirii capitaliste. Romancierul e mai intai un om omniprezent, omniscient, artistul nu poate povesti decat propria lui viziune despre lume. "Ceea ce da o voluptate de preț cititorilor lui este tocmai acea suprema onestitate de viziune, aplicația de a spune ceea ce e originar in conștiința proprie."²⁵

Idem.

C. Petrescu, op. cit., p.24.

Sandu, personajul-autor, traiește insa nemijlocit aceasta descentrare a realului, aceasta fragmentare autotelica. Judecand dupa modelul in care scrie, realul este pentru el doar o alaturare de momente fara topica, adica de momente intre care raporturile sunt neclare. Autorul omniscient a parasit romanul, luand cu sine lumea certitudinilor; personajele ratacesc de acum inainte in difuz; nimeni nu le mai "poruncește" care este adevarul sau minciuna in gandurile și faptele lor.

Jurnalul ca literatura caracterizeaza motivul poetic, istoric, utopic și motivul indragostit sau idolatru. Jurnalul poate fi vazut ca "laborator de fraze", ca "idiolect" sau "obiect de dorința" pentru autor. Cei mai mulți dintre autorii de jurnale se apuca sa scrie din voința de a spune ceva despre ei și despre istoria pe care o traiesc, iar puțini sunt aceia care, in chip inconștient, nu fac literatura. "Autenticitatea, sinceritatea, naturalețea, simplitatea, (insușiri ce se cer unui bun jurnal) nu pot trai in afara limbajului și, cand intervine limbajul, intervine in chip fatal și o problema de organizare și funcționare a textului, deci o poetica."²⁶ Exista o poetica a apoetului care, in cazul jurnalului ca jurnal, are o latura care ar putea fi definita printr-o dorința de cunoaștere decat sub forma ficțiunii. Aceasta inseamna ca ținem un jurnal ca sa cunoaștem lumea și, prin ea, sa ne cunoaștem. Așadar, jurnalul poate fi vazut nu numai ca obiect de dorința, ci și ca obiect de cunoaștere. Pentru autorul de jurnal lumea se prezinta ca un spectator și ființa interioara ca un mister greu sondabil, refractar fața de orice incercare de analiza. Jurnalul este graficul unei voințe de cunoaștere: cunoașterea de sine și cunoașterea lumii de afara. "Orice jurnal este, in fond, <spectacolul (direct sau indirect, voit sau nevoit) al unei personalitați> și oglinda lumii ce se invarte.

Justificarea <poetica și idolatra> vin in al doilea rand."²⁷ Literatura lui Holban inscrie o istorie sufleteasca transpunand evenimentele psihice dupa legile memoriei afective.

Meritul lui Holban, un merit de geniu, intemeiat pe mari pasiuni, eșecuri și suferințe, este acela de a fi putut privi realitatea sufleteasca cu maxima sinceritate. Pentru a fi cat mai aproape de universul investigat și a nu trișa prin caderea in obiectivitate și-a oferit ca subiect propria experiența. "Plasata in zona marilor seisme sufletești, opera lui Anton Holban nu poate dezlega enigma fericirii, incercarea chinuitoare de a ajunge la certitudini este permanent obstaculata, relativizata de analiza lucida care nu-i permite sa accepte lumea așa cum este. Opera sa constituie o escaladare continua catre adevar in incercarea titanica de a-i cunoaște esențele dincolo de timp. Timpul nu a mai avut rabdare, dar a fixat in constelația literaturii noastre o opera originala de autentica valoare prin care Anton Holban traiește dincolo de moarte."²⁸

E. Vasilescu, op. cit., p.137.

CAPITOLUL 4.

Teme fundamentale in romanele lui Anton Holban

4.1.Incertitudinea

Reflecția lui Sandu din "O moarte care nu dovedește nimic" in legatura cu nesiguranța pe care ne-o inspira Irina deoarece orice gest al ei poate avea dublu inteles, il apropie de personajul camilpetrescian Ștefan Ghiorghidiu din "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", pentru care "faptul de a ști daca o femeie te iubește sau nu" reprezinta de asemenea o "antinomie", cata vreme "iți poți demonstra cu ușurința, pornind de la aceleași fapte, și ca te iubește cu istovitoare pasiune, și ca te inșala batjocoritor"

Drama lui incepe de la detalii. In cazul personajului camilpetrescian "analiza nu e un impediment, ci un sprijin al clarificarii,tocmai surprinzand nuanțele, spiritul analitic ridica detaliul, astfel nesemnificativ in lumina orbitoare a unei interpretari neechivoce, care prin caracterul sau categoric plaseaza orice dat spre exterior pe locul sau unic și inalienabil in plan subiectiv²⁹ Singurul mod in care i se ofera lui Sandu suferința este sub chipul nesiguranței. In loc sa sufere din iubire, el sufera mai degraba pentru ca nu știe daca iubește sau nu, in loc sa-l chinuie gelozia, il tortureaza mai ales gandul ca nu poate decide in ce masura este intr-adevar gelos. Insa cea mai autentica suferința a lui provine de fapt din aceea ca nici macar nu poate fi foarte sigur daca sufera sau nu.

Punandu-și sub semnul intrebarii iubirea, ura, gelozia și chiar suferința, personajul

lui Anton Holban se lasa guvernat de o indoiala cat si, rand pe rand, sub infatisarea fiecaruia din sentimentele carora, pe nesimtite, li s-a substituit.

Unica traire intr-adevar acuta a acestui personaj este chinul incertitudinii. Deși "nesiguranța este oribila" eroul lui Anton Holban va dovedi totuși ca nu prefera nicidecum certitudinea.

Daca lui Ștefan Ghiorghidiu realitatea ii refuza dovada, Sandu refuza dovezile realitații. Incertitudinea la Camil Petrescu inseamna lipsa unor probe decisive; la Anton Holban inseamna incapacitatea de a crede in semnificatia unica a oricarei dovezi. Eroul lui Camil Petrescu nu va afla niciodata sigur ca Ela il tradeaza; eroul lui Holban va afla sigur ca Irina s-a casatorit, dar niciodata nu va ști cu certitudine ce sens sa atribuie respectivului act. Insa Sandu continua sa oscileze intre doua explicații opuse - iubire sau tradare? -la fel cum facea și inainte de a fi pus in fața faptului implinit. Chinuindu-se mereu, neputincios sa extraga din analiza propriile sentimente, concluziile absolute, adevarul sufletesc categoric "Sandu este un intelectual chinuit mereu de indoieli, sensibilizat pana la isterie, obișnuit sa-și disece actele cu atata staruința incat cade aproape in abulie."²⁸ Astfel, o intrebare ce revine in proza lui Holban are ascendența in Proust care se intreba daca Albertina era sau nu fecioara cand s-a dat lui Marcel. Pe o asemenea indoiala se inalța eșafodajul unor analize psihologice ale celor doi prozatori preocupați in egala masura sa afle adevarul despre partenere. Este comun și lipsa decorului, a fizionomiilor, ambii urmarind numai "stari sufletești"; in multe locuri se intalnesc, in muzica și in moarte, in gusturi și pasiuni. Personajul romancierului este un cautator de certitudini pentru gasirea carora el aduna numeroase detalii, dar acumularea acestora sporește și mai mult nesiguranța. El fuge de certitudini

fiindca "vreau sa mai prelungesc in inchipuirea mea macar, legatura cu Irina" sau de frica disperarii ce l-ar cuprinde stiindu-se irevocabil abandonat. Indoiala și sceptismul lui Sandu izvorasc din posibilitatea de a interpreta un gest intr-o mie de feluri, de a nu ști daca semnificația la care te-ai oprit corespunde realitații.

Ideea ce se deprinde din toata opera lui Anton Holban este ca omul se zvarcoleste fara remediu in infernul propriilor lui neliniști și nesiguranțe. La intreținerea acestor nemulțumiri tragice contribuie inteligența scriitorului, izvor statornic de incertitudini. Fiecare gest, fiecare cuvant al femeii este prilej de noi intrebari și neliniști, e interpretat, sucit, rasucit pe toate fețele, stors de toate intelesurile, fara a obține raspunsul așteptat, siguranța definitiva sau, cu teama ca certitudinea adusa de el va fi rasturnata de alt gest, de alt cuvant, reactualizand intrebarea. Scriitorul este ros necontenit de indoiala și singura lui certitudine este imposibilitatea de a stapani o certitudine, de a afla adevarul. Instabilitatea lui Sandu provine din disproportia dintre ceea ce iși dorește despre sine, adica a modelului sau viril, și ceea ce reușește sa fie. Neliniștea este provocata de aceasta nesiguranța in propria sa intuiție sau judecata. In finalul romanului "O moarte care nu dovedește nimic" lui Sandu i se pare ca a redobandit certitudinea a carei lipsa il chinuia. Irina l-a iubit, ba chiar atat de mult incat s-a sinucis pentru el. Dar convingerea aceasta se pastreaza in mintea eroului numai pentru o clipa deoarece indoiala patrunde iar in conștiința eroului, grabit sa spuna: "Poate a lunecat"

"Dar tocmai fiindca prin moartea Irinei cele doua presupuneri au pierdut orice șansa de a deveni, mai mult de o clipa certitudini, finalul nu face decat sa marcheze pendularea intre explicitul <Poate a lunecat> și implicitul, necesarul, subteranul <Poate N-a lunecat>, la nesfarșit."³¹

"Sandu trebuia sa creada intai ipoteza accidentului, suferința lui avand din aceasta cauza, la inceput, o circumstanța consolatoare. Ideea ca Irina s-a sinucis, neincrederea in versiunea oficiala s-ar fi insinuat mai pe urma, incarcand conștiința de remușcari: poate N-a alunecat."³²

Eugen Lovinescu consemna analiza ultimelor randuri ale carții de catre autorul insuși: "In convorbirea de atunci, Holban mi-a dat o alta interpretare. Eroul nu se descarca de povara remușcarii, ci iși introducea in suflet un nou element de incertitudini și de suferința."³³ Atat moartea cat și casatoria Irinei trezesc reacții mult mai violente ca supoziții decat ca certitudini. "Dupa cum, daca pe planul certitudinii exterioare, moartea Irinei este o moarte care nu inseamna nimic pe planul incertitudinii interioare, este o moarte care nu <dovedește> nimic dar tocmai de aceea inseamna totul, de vreme ce singurul aspect al dispariției Irinei la care reacționeaza sensibilitatea eroului se dovedește a fi permanentizarea, in acest fel, a propriei indoieli." ³⁴ Dorința lui de a ști cu orice preț, de a elucida totul, il face "nefericit in iubire" deoarece emoțiile cele mai banale capata la Sandu un aspect fantasmagoric. "Sandu vrea sa smulga partenerelor sale toate secretele dar in clipa in care-l ține pe cel mai nevinovat dintre ele, regreta, luciditatea il impinge sa destrame orice val mistificator, dar din aceasta cauza se simte atat de nefericit incat ar dori din suflet sa refaca iluzia. E conștient de felul lui chinuitor de a fi."³⁵

E. Lovinescu op. cit., p.425.

M. Vartic, op.cit., p.110.

Ov. S. Crohmalniceanu, op.cit.,Ed. Minerva, Buc., 1972. p.112.

Iubirea este pentru Sandu o evadare din contigent, dar procesul prin care Sandu cauta sa elucideze totul este un proces obositor și personajul devine un ins macinat launtric, in cautare de certitudini, de raspunsuri clare. "Sandu este intelectualul de rasa pentru care lumea interioara exista, pentru care dragostea este un sentiment care trebuie privit cu luciditate, la rece. Spirit cartezian, el impinge analiza la forme extreme, comportandu-se ca un <chirurg> care despica gelozia in componente nebanuite, in strafunduri care scot la iveala o adevarata mizerie a tragismului condiției noastre umane."³⁶

4.2. Iubirea eșuata

Vocația adevarata și-a gasit-o scriitorul abia in "O moarte care nu dovedește nimic", adica in exploatarea lumii interioare, a sufletului și numai in latura unui erotism de substanța pur psihologica "Esențial subiectiv, scoțandu-și materialul dintr-o experiența stricta, transcriu cu o sinceritate uneori uluitoare, incapabil de a-l prelucra, de a-l transfigura, din lipsa de invenție, de fantezie - romanul scriitorului se rezolva in clasicul duel dialectic intre <el> și <ea> - adica intre Sandu și Irina. Nu e vorba de un sentiment spontan, natural, generos, de o daruire de sine, ci mai mult de nevoia exercitarii unei tiranii cu presupuse supremoții intelectuale sau morale, a unui joc crud de sfașieri sufletești cautate, dar și suportate cu o luciditate ce exclude idealizarea, nu insa și caderea in rețeaua propriilor sale curse și nici suferința pentru o ființa mai mult persecutata decat adorata, din orgoliul de a se ști iubit."³⁷

Holban aduce in acest ciclu experiența proprie, entuziasmele, temerile, bucuriile, chinurile, obsesiile și convingerile. Sandu e un orgolios și un timid, un intelectual care iși cauta un fel de auditoriu restrans in sufletul unei femei, traind cu iluzia dominației in iubire, in care se considera mai mult spectator decat angajat. Sandu se straduie obsesiv sa-și indrepte femeile catre comportamentul care raspunde dorinței sale: "Setea de a atinge absolutul intr-un univers minuscul, redus la sine și la femeia pe care o iubește imprima lucrurilor lui Anton Holban o nota de dureroasa introspecție cu rezonanțe adanci in sufletul cititorului."³⁸

Elena Beram op. cit., p.LXXXIII.

Alexandru Calinescu observa ca "personajul lui Holban are vocația nefericirii, rolul determinant il are aici neputința de a se abandona clipei prezente, de a se lasa acaparat de un moment de euforie; cenzura luciditații, mania interpretativa anuleaza spontaneitatea și puritatea oricarei emoții."³⁹

Nu este o indragostire pasionala, romantica, ci pur și simplu o luare in posesie, o achiziție. Și astfel ajunge sa se obișnuiasca cu noua lui viața, fiindu-i frica sa nu ramana singur. Fiecare gest al lui Sandu apasa pe aceeasi clapa: incearca sa produca o suferința spre a provoca o placere. Lacrimile femeii ii fac bine, astfel ele sunt apogeul puterii, triumful lui Sandu. Este o relație intre doi oameni slabi cu o cauzalitate paradoxala caci s-au legat unul de celalalt, chinuindu-se reciproc, pentru a razbi impreuna impotriva propriei lor slabiciuni. "< O moarte care nu dovedește nimic> devine o concentrata monografie a iubirii latente, nemarturisite și revelate de absența ființei dragi, ca și de senzația pierderii acesteia."⁴⁰ In romanul "Ioana" scriitorul ne indica aparent mobilul cu destula claritate, interesandu-l raportul dintre "doi oameni care nu pot trai unul fara celalalt și totuși se chinuiesc."

Ca și eroii camilpetrescieni, Sandu cauta absolutul in iubire, traiește totul la temperaturi inalte, se regasește pe sine prin dragoste. Discuțiile dintre cei doi readuc in conștiința momente indepartate, retraite cu intensitate, astfel ca prezentul și trecutul se intrepatrund, iar vechile neințelegeri izbucnesc și se re-varsa asupra celor doi indragostiți. "Exista in aceste lungi conversații o adevarata voluptate a torturii, o incleștare cumplita intre doua inteligențe reci și specu-

Ov. S. Crohmalniceanu, op.cit., p.521.

lative care nu vor cu nici un preț sa se recunoasca infrante. Ceea ce face Sandu este ante-maieutica: nici un adevar nu va ieși la iveala iar partenerul nu va putea fi convins. Metoda sa ține mai curand de interogatoriile polițiste iar < victima > e supusa unui bombardament de intrebari, calaul mizand pe o epuizare a victimei excedata de stereotipia și de violența atacurilor.^"41 Avand mereu "ganduri dornice de eliberare", veșnic "plictisit și avid sa-mi caștig libertatea", el nu mai simte nicio atracție pentru femeia de alaturi ce i-a devenit indiferenta chiar si fizic. "Ignorarea senzualitații pe care orice iubire o implica și reliefarea doar a comunicarii intelectuale da un aer snob relației Sandu-Ioana, in ciuda dramatismelor sufletești disecate."⁴²

Intalnirea celor doi de la Cavarna-Port are loc dupa o desparțire in rastimpul careia Ioana a fost iubita Celuilalt. In relația lor nu pot fi niciodata singuri, intre ei existand mereu imaginea Celuilalt (niciodata numit), cel care a intinat trupul Ioanei și s-a strecurat pentru o vreme in sufletul ei. Chinurile provocate și intre-ținute de gelozia lui Sandu se consuma nu numai in planul mental, ci și in acela al comunicarii, al dialogului - dialog autentic de astadata pentru ca interlocutorul nu ezita sa dea replica. Prezența Celuilalt in viața Ioanei nu este decat un nou motiv de disputa. Sandu aspira sa descifreze tainele eternului feminin, vrea sa iși inteleaga iubita pe cale raționala, dar Ioana continua sa fie aceeași ființa enigmatica. I s-a oferit Celuilalt pentru a-l pedepsi pe Sandu pentru comporta-mentul sau. Razbunandu-se prin relația cu Celalalt pe Sandu, Ioana a suferit la fel de mult ca și el, iar acum chinuind-o pentru ce a facut, Sandu sufera la randul sau.

Silvia Urdea -Anton Holban sau interogația ca destin, Ed.Minerva, Buc., 1983, p.73.

"Nu iubire respira in comun acest cuplu ci suferința, romanul lor constituind un adevarat tur de forța al carui final, la fel de incert ca și primele pagini, nu reușește sa opereze niciun fel de departajare intre cei doi competitori. Ioana și Sandu sunt consfințiți in egala masura drept campioni ai torturii interioare."⁴³Intre cele doua personaje nu mai exista o iubire adevarata, ci un razboi mental in care fiecare cauta sa obțina o autoritate asupra partenerului. "Ioana exista doar prin raportare la Sandu. Ea traiește numai ca un alter ego al personajului principal. Este proiecția feminina a psihologiei lui incarcate și contorsionate. Ființa reala a Ioanei se volatizeaza, așadar in fața portretului mai complex și mai semnificativ pe care barbatul il poarta cu sine: <O data m-a surprins uitandu-ma la ea, crezuse c-am recunoscut-o. N-am observat caci eram cu gandul in alta parte: la ea>, constata lapidar cel ce se confeseaza,aratandu-ne astfel intreg procesul romanului pe care-l traiește."⁴⁴ Erosul nu mai este iubire carnal, este intensitate mentala extrema.

In romanul "Jocurile Daniei" personajul narator rememoreaza transformarile neprevazute și chinuitoare ale iubirii pentru capricioasa Dania. "Numele eroinei sale, departe de a sugera nuanțe orientale, cheama astfel in sonoritatea lui simbolica, precara a daruirii, chiar daca prin <jocurile ei> inselatoare, prin <secretele> ei meschine, prin <revelațiile> ei inconștiente, ființa adorata a Daniei cultiva o permanenta instabilitate, o nesiguranța a zborului de fluture, spre o lumina iluzorie, un dans in esența salomeic, tulbura prin urmare, neliniștea fara perspectiva a unui sfarșit intrezarit."⁴⁵

Al. Calinescu, op.cit., p.142.

Mihai Mangiulea-Introducere in opera lui Anton Holban, Ed.Minerva, Buc., 1989, p.168.

Tanarul Sandu are impresia ca de fiecare data trebuie sa refaca drumul catre sufletul iubitei. "Vara, in orașelul copilariei, la bunica, Sandu iși poarta suferințele sub arborii incarcați de poame, așteptand vești."⁴⁶ Tacerea Daniei este interpretata de Sandu in doua sensuri opuse: fie Dania este la vreo petrecere și lasa vremea sa treaca, fie ca s-a hotarat sa se desparta de Sandu. El iubește absența Daniei, il atrage raspunsul ei inconștient sau lipsa raspunsului, și totuși nu ințelegem de ce ii cere mai mult decat atat. Și Dania este atrasa de absența iubitului decat de prezența sa. Distanța intreține dragostea mai mult decat prezența iubitului, iar Dania este bogata și poate calatori cat vrea și unde vrea. Intreaga relație sentimentala a celor doi se dezvolta in jurul relatarii a catorva intalniri lungi, interminabile discuții despre dragoste purtate prin intermediul aparatului telefonic.Sa iubești o femeie reala pe care telefonul o transforma intr-o irealitate, sa dorești apropierea ei dar sa n-ai altceva de facut decat sa saruți receptorul din care vocea s-a stins, așa cum i se intampla lui Sandu, este o tortura.

Marea obsesie și strania durere a lui Sandu vin din absența chipului și reacțiile fizionomice ale Daniei, pe care este chiar nevoit sa le descifreze, sa le banuiasca in vibrațiile și inflexiunile vocii. Amandoi (sau cel puțin Sandu) iși doresc alta persoana, o ființa cu un alt comportament, o alta realitate; paradoxul relației lor este ca ii atrage ceea ce nu corespunde dorinței despre celalalt. "<Jocurile Daniei> sunt jocuri de intensitate, asemeni pulsațiilor unui semnal radio indepartat și capricios. Relația lui Sandu cu Dania consta din amestecul arbitrar al unor momente de interferența cu altele de tacere și absența, a caror disponibilitate se lasa napadita de producțiile unei imaginații febrile."⁴⁷

⁴⁷Mihai Mangiulea, op.cit., p.168.

.Moartea

La niciun prozator interbelic nu se problematizeaza atat de mult ca la Holban asupra dramei omului modern, scindat intre cunoaștere și traire. O asemenea literatura nu constituie altceva decat o modalitate de a-ți realiza portretul interior și de a cauta sa iți prelungești existența in opera: "Singurul lucru ce ma preocupa cu adevarat este moartea sub toate formele ei."⁴⁸

La Anton Holban "oamenii se impart in doua" și dupa cum au sau nu "gustul morții". Vocația morții e proprie celor care au avut, in sensul "trairii intense", vocația vieții. "Ideea de moarte ar fi piatra de incercare a unui carcter."⁴⁹ Starea de disconfort induce progresiv vecinatatea ideii morții. Este aratata similitudinea intre existența și moartea individului, la fel cum apare și experiența vieții, vazuta ca traire interioara intensa și experiența finalului care depașesc resursele spirituale ale insului comun. Clipa finala este considerata un eveniment zguduitor incat uneori i se atribuie calitatea de a conferi postum adancime chiar unor spirite total lipsite de relief. Moartea reprezinta o experiența ce nu poate fi impartașita cu nimeni, ea nu mai este " a noastra" sau " a tuturor", devine " a sa insuși". Personajul lui Holban, Sandu, este realmente persecutat de ideea morții, fapt incontestabil, la fel și apetitul cu care "o gusta". "Obsesiva preocupare iși face apariția in cele mai banale și prozaice imprejurari, fiind invocata uneori printr-o forțata asociație de idei, alteori fara nici o alta legatura cu contextul."⁵⁰

M. Vartic, op.cit., p.200.

Idem, p.214.

Aceasta prezența a morții devine pentru Sandu un adevarat "tic": "Ideea morții a devenit la mine un tic. Apare cu ocazia intamplarilor celor mai diferite și astfel o amestec printre chestiunile neinsemnate și-i micșorez gravitatea." La Sandu acest gand fixat al morții nu devine o durere contrafacuta ci una autentica, sigurul "artificiu" este faptul ca este intreținuta cu bunaștiinta. Obsesia centrala a operelor lui Anton Holban este faptul ca adevarata suferința a personajului sau o constituie nu moartea concreta, prezența palpabila a sfarșitului, ci ideea morții.

Pornind de la pretextul care declanșeaza seria confesiunilor - misterioasa dispariție a Irinei - putem considera ca "O moarte care nu dovedește nimic" este un fals roman polițist unde nu se cauta criminalul, ci motivele interioare care au declanșat moartea eroinei. Nedandu-și seama ca aici ar putea fi punctul serios al romanului, autorul sporește cartea cu probleme puse mult mai discursiv, cu problema morții in primul rand, exemplificata in chip fericit odata cu portretul de maniera proustiana al lui Bombonel, murind ca un "fleac" ce este: "Acest <fleac> purta in el o tragedie autentica. Inima lui mica, probabil și ea grațioasa și parfumata, batea capricios, mai tare și mai incet amenințand la fiecare minut sa se opreasca de tot."⁵¹

In romanul "Ioana" finalul este lucrat cu mai multa atenție, existand semne ce anunța un deznodamant funest, moartea lui Viky, sora Ioanei, și a pisoiului Ahmed devenind simboluri ale unui final sumbru. Sandu sufera mai mult din cauza "generalitaților triste", sugerate de boala lui Viky, decat din pricina posibilului ei sfarșit. Sandu se imagineaza asistand la ultimul act al evenimentului, figura lui Viky, modul in care doamna Axente va plange moartea lui Viky: doamna Axente

va suferi pentru ca Viky a murit, Sandu pentru ca moartea exista. Suferința eroului iși are originea in fixitatea dureroasa cu care ațintește o idee. In viziunea lui Holban misterului morții i se potrivește asocierea Erosului de proporții cosmice, simbolizat de mare. Lacrimile doamnei Axente se vor revarsa asupra fetei, ale lui Sandu vor fi prinosul adus unor inalte abstracțiuni, unul gasind in dispariția lui Viky un motiv real de suferința, iar celalalt un simplu "pretext" pentru a se infiora la gandul morții. Pentru Sandu situația nu este zguduitoare in sine, ci tragismul pe care i-l "inventeaza" subiectivitatea contemplatorului, adica nu prin Viky se masoara gravitatea evenimentelor, ci prin modul in care rezonanța trezita de ele intr-un cu totul detașat spectator: "Durerea reclamata de posibilul sfarșit al fetei e transferata integral asupra unor inalte abstracțiuni."⁵² Moartea devine astfel pentru Sandu un prilej de "traire intensa", este doar "pretextul" concret al unor suferințe abstracte. Moartea poate fi vazuta și ca un simplu pretext literar, lucru intuit cu traire de Ioana: "Cand te gandești ca daca aș muri eu, in loc sa țipi sau sa te arunci in mare ai combina scene funebre și apoi le-ai scrie bineinteles pricepandu-te sa le gradezi cum trebuie, ca sa ajungi la punctul culminant și la efectul dorit".

Chiar și la imbolnavirea pisoiului Ahmed care devine un "pretext", Sandu se lamenteaza și "țipa" cu lacrimi in ochi dar de fapt, așa cum recunoaște singur, doar pentru a-și descarca asupra acestei intamplari nervii și neliniștea provocate de cu totul alte pricini. Pisoiul Ahmed devine obiectul unei ceremonii organizate. Prin moartea simbolica a motanului Ahmed scriitorul obiectiva neliniști personale. Posibilul sfarșit al lui Viky ramane o simpla intrupare intamplatoare, o simpla infațișare accidentala a MORȚII, o realitate care nu poate invinge

abstracțiunea. Sandu așeaza aceste "morți" sub semnul ideii de moarte, astfel persoanele al caror sfarșit este posibil devin protagoniștii unui spectacol care-l fac pe Sandu sa mediteze asupra morții. In acest roman ("Ioana"), moartea este mai mult imaginata, personajul lui Holban imaginandu-și chiar și inhumarea unor persoane aflate inca in viața. "In imaginație, Sandu ingramadește pe coșciugul lui Viky toate florile din Cavarna, face loc pentru coliva și lumanari, indica plasamentul asistenței și conduce autoritar ceremonia"⁵³ Chiar și la dispariția sa proprie, Sandu da un aspect de spectacol: "Personajul experimenteaza moartea doar imaginativ și atunci experiența se transforma in spectacol, in care eroul este in același timp regizor, interpret principal și spectator fascinat nu numai de aceasta joaca macabra ci și de reacțiile celorlalți."⁵⁴ Personajul lui Anton Holban nu iși traiește sfarșitul ci doar il reprezinta și il contempla ca pe un spectacol. In acest fel, propria moarte se transforma dintr-o experiența capitala intr-un simplu rol și intr-o simpla reprezentație. Pe seama altora el regizeaza scene funebre, pe cand pe seama lui, fiind incapabil sa-și traiasca sfarșitul, contempla doar inmormantarea.

In romanul "Ioana" tema morții este combinata cu a iubirii. Ca sa nu fie mai prejos fața de cuplurile celebre, Sandu ii vorbește Ioanei despre moarte, deși recunoaște ca subiectul nu era tocmai potrivit pentru doi indragostiți. Sentimentul morții, panica in fața neprevazutului, care atenueaza pana și tragedia esențiala, gelozia, invaluie cu un mister plin de sugestie figura lui Viky. Acest episod care incheie romanul participa integral la contemplația care graveaza un tulburator spectacol uman, transpus in ficțiune artistica.

Al. Calinescu, op.cit., p.66.

Moartea inceteaza sa mai fie produsul imaginație lui Sandu, devenind reala și de neevitat, fapt in fața caruia Sandu observa ca "este o imensa diferența in a presupune moartea , oricat de serios ți-ar fi temperamentul și intre a asista la ea." Eroul lui Holban ramane unul dintre "aleșii" morții in ciuda faptului ca talentul sau special ii ingaduie sa o "guste" doar sub aspectul ei general. Literatura lui Holban este in intregime construita pe ideea provizoratului existenței umane. Conceptul vieții ca "drum spre moarte" este util in ințelegerea "moralei" morții.

Concluzii

Literatura lui Anton Holban este consacrata sondajelor interioare, se ocupa cu disectia mentala a starilor sufletesti, are un pronuntat caracter psihologic, Holban fiind un romantic prin obsesia singuratatii, a mortii si prin vocatia nefericirii.

Opera lui Holban se identifica, cu viata sa, el nu a adaugat nimic ci a repetat,n-a scornit ci a reprodus, fiind interesat doar sa creeze un climat autentic dovedind ca este promotorul unei poetici moderne a romanului, in centrul careia se gaseste conceptul de autenticitate. Romancierul recurge la o strategema insolita in masura sa-l deruteze pe cititor si anume procedeul de a da acelasi nume unor personaje diferite. Este adeptul persoanei intai in relatare, aceasta realitate are darul de a-l situa pe prozator in centrul propriului sau interes, literatura devenind astfel un proces de autocunoastere. Holban nu se zugraveste decat intr-un singur personaj care cumuleaza toate experientele, simtamintele, nelinistile, spaimele si aspiratiile lui, intr-un cuvant conditia sa umana.

Tinand seama ca cea mai mare parte a primului sau roman pare sa fie scrisa concomitent si chiar simultan trairii, cum Sandu nu considera ca textul sau este un jurnal ci un roman, ambiguitatea momentului redactarii nu contravine regulii jocului, facandu-ne sa credem ca este un jurnal.

Jurnalul, in spiritul literaturii "experientei" este o eliberare prin scris de o obsesie nelinistitoare. Jurnalul ca literatura caracterizeaza motivul poetic iar cei mai multi dintre autorii de jurnale scriu din vointa de a spune ceva despre ei si despre istoria pe care o traiesc, iar putini sunt aceia care, in chip inconstient, nu fac literatura.

In romanul "Ioana", Sandu recunoaste ca scrie noapte de noapte dar face asta pentru a se comunica unui public, romanul constituindu-se ca un jurnal ce-i apartine lui Sandu, personaj contorsionat, cu o viata interioara zbuciumata pentru care orice amanunt nesemnificativ pentru cei din jur, capata proportii catastrofale. Asadar, tinem un jurnal ca sa cunoastem lumea si, prin ea, sa ne cunoastem. Pentru autorul de jurnal lumea se prezinta ca un spectator si fiinta interioara ca un mister greu sondabil, jurnalul fiind graficul vointei de cunoastere: cunoasterea de sine si cunoasterea lumii de afara.

Anton Holban nu a lasat un jurnal propriu-zis, el si-a organizat existenta in jurul propriei persoane, dezvoltandu-si opera cu bogate elemente autobiografice. Opera se grupeaza in jurul experientei intime a autorului, a ideilor si sentimente-lor pe care acesta le poate transmite universului imaginar din scrieri.

Timpul este un adevarat generator de drame, gasindu-se subiacent in "O moarte care nu dovedeste nimic" dar devenind apoi prezenta obsesiva in cele mai importante pagini ale scrierilor sale.

Romanele lui Anton Holban zugravesc diferitele ipostaze ale procesului psihologic al barbatului declansat de tipuri feminine diverse.

Drama personajului holbanian incepe de la detalii. Cea mai autentica suferinta a eroului lui Holban provine din aceea ca nici macar nu poate fi foarte sigur daca sufera sau nu. Punandu-si sub semnul intrebarii iubirea, ura, gelozia si chiar suferinta, personajul lui Holban se lasa guvernat de o indoiala cat si, rand pe rand, sub infatisarea fiecaruia din sentimentele carora li s-a substituit. Sandu este obisnuit sa-si disece actele incat cade aproape in abulie. Personajul romancierului este un cautator de certitudini pentru gasirea carora el aduna numeroase detalii dar acumularea acestora sporeste si mai mult nesiguranta. Ideea ce se desprinde din toata opera lui Anton Holban este ca omul se zvarcoleste fara remediu in infernul propriilor lui nelinisti si nesigurante.

Vocatia adevarata si-a gasit-o scriitorul in exploatarea lumii interioare, a sufletului si numai in latura unui erotism de substanta pur psihologica.

Sandu se straduie obsesiv sa-si indrepte femeile catre comportamentul care raspunde dorintei sale.

In romanul " O moarte care nu dovedeste nimic" este o relatie intre doi oameni slabi cu o cauzalitate paradoxala caci s-au legat unul de celalalt chinuindu-se reciproc, pentru a razbi impreuna impotriva propriei lor slabiciuni.

In "Ioana" scriitorul ne indica raportul dintre "doi oameni care nu pot trai unul fara celalalt si totusi se chinuiesc" iar in "Jocurile Daniei" intreaga relatie sentimentala a celor doi se dezvolta in jurul relatarii a catorva intalniri lungi, interminabile discutii despre dragoste purtate prin intermediul aparatului telefonic. Distanta intretine dragostea mai mult decat prezenta iubitului.

La Anton Holban vocatia mortii e proprie celor care au avut, in sensul "trairii intense", vocatia vietii. Personajul lui Holban este persecutat de ideea mortii. In viziunea lui Holban misterului mortii i se potriveste asocierea Erosului de proportii cosmice, simbolizat de mare, dar moartea poate fi vazuta si ca un simplu pretext literar.

Opera lui Anton Holban constituie o escaladare catre adevar in incercarea de

a-i cunoaste esentele dincolo de timp iar prin opera sa el traieste dincolo de moarte.

Bibliografie

A.   Bibliografie de autor:

1. Holban, Anton, Romane 1, O moarte care nu dovedeste nimic, Ed.

Minerva, Buc., 1982.

2. Holban, Anton, Romane 1, Ioana, Ed. Minerva, Buc., 1982.

3. Holban, Anton, Romane 2, Jocurile Daniei, Ed. Minerva, Buc., 1982.

4. Petrescu, Camil, Teze si antiteze, Ed.100+1 Gramar, Buc., 2002.

B.    Bibliografie critica:

1.Calinescu, Al.,Anton Holban -complexul luciditatii, Ed.Albatros, Buc.,1972.

2. Calinescu, G., Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent,

Editia a II a, Ed. Minerva, Buc., 1982.

3. Cioculescu, Serban, Intinerar critic, Ed. Eminescu, Buc., 1984.

4. Constantinescu, Pompiliu, Romanul romanesc interbelic, Ed.

Minerva, Buc., 1977.

5. Crohmalniceanu, S., Ov., Literatura romana intre cele doua razboaie

mondiale, Ed. Minerva, Buc., 1972.

6. Crohmalniceanu, S.,Ov., Literatura romana intre cele doua razboaie

mondiale, E.P.L., 1967.

7. Florescu, Nicolae, Profitabila conditie, Ed. Cartea Romaneasca, Buc.,

1983.

8. Florescu, Nicolae, Divagatiuni cu Anton Holban, Ed. Jurnalul literar,

Buc., 2001.

9. Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului romanesc interbelic, Ed.

Libra, Buc., 1998.

10. Lefter, Bogdan, Ion, Scurta istorie a romanului romanesc, Ed.

Paralela 45, Buc., 2001.

11. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii romane contemporane, Ed.

Librariei Socee & co, Buc., 1937.

12. Lovinescu, Eugen, Memorii in scrieri II, Ed. Minerva, Buc., 1970.

13. Mangiulea, Mihai, Introducere in opera lui Anton Holban, Ed.

Minerva, Buc., 1989.

14. Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, E.P.L., Buc., 1996.

15. Marino, Adrian, Dictionar de idei literare, Autenticitatea, vol.I, Ed.

Eminescu, Buc., 1978.

16. Protopopescu, Alexandru, Romanul psihologic romanesc, cap. IV,

Preludii ale procesului absurd, Ed. Paralele 45, Pitesti, 2000.

17. Simion, Eugen, Fragmente critice I, Scriitura taciturna si scriitura

publica, Ed. Grai si suflet. Cultura Nationala, Buc., 1998.

18. Urdea, Silvia, Anton Holban sau interogatia ca destin, Ed. Minerva,

Buc., 1983.

19. Vartic, Mariana, Anton Holban si personajul ca actor, Ed. Eminescu,

Buc., 1983.

20. Vasilescu, Emil, Anton Holban, Ed. ERC PRESS, Buc., 2002.

C.   Jurnale, corespondenta, note, confesiuni:

1. Holban, Anton, Pseudojurnal. Corespondenta, note, confesiuni. Ed.

Minerva, Buc.,1978.