Demascarea – grigore dumitrescu

DEMASCAREA – GRIGORE DUMITRESCU

CUVANT   INAINTE

Paginile ce urmeaza destainuie actiunea de teroare declansata de regimul comunist din tara in penitenciarul Pitesti din anii 1950-1951, dupa cum si gandurile si simtamintele ce m'au stapanit in acest rastimp cat am fost detinut acolo.

Asa cum titlul cartii o spune, e vorba de « masca » ce — potrivit parerii initiatorilor acelei actiuni — o purtau toti detinutii, si care trebuia sa fie data jos.

O parte din oribilele fapte descrise aici vor fi poate pentru unii cititori de necrezut. Dar, de se va face candva lumina completa asupra intregii actiuni criminale de la Pitesti, atunci se va vedea, de buna seama, ca in cuvintele mele nu se exprima intreaga tortura fizica si morala la care au fost supusi cei peste o mie de deti­nuti politici din acest penitenciar.

Teroarea descrisa in aceasta carte, sistemul ei dia­volesc, are un inceput indepartat. II gasim invaluit de mister in inchisorile din Rusia in primii ani dupa revo­lutia bolsevica. Ceea ce s'a intamplat in penitenciarul Pitesti este, desigur, reeditarea — dupa 30 de ani — a « reeducarii » prin teroare din Uniunea Sovietica, reeditarea unei terori si mai inumane, caci mai perfecta, si care viza anihilarea personalitatii individului.

Ceea ce s'a petrecut la Pitesti urma, dupa cat se parea, sa se infaptuiasca si in celelalte inchisori. Dar, slava Cerului! — cand teroarea ajunsese la paroxism, cand Pitestiul devenise un infern, un ordin ii pune capat! Cum s'a ajuns la el? Ce l-a determinat? Ras­punsul e mai complex decat s'ar parea!

Am cautat sa redau cat mai fidel inumanul mani­festat atat de bestial la Pitesti. Retraindu-l in paginile ce urmeaza, m'am straduit sa-l sustrag influentei simtamintelor dureroase ce mi le-a trezit pentru a nu exa­gera cu nimic forma in care s'a prezentat. O stradanie inutila, s'ar putea spune! Caci, ce fantezie bolnava l-ar putea intruchipa mai salbatec, mai oribil, mai neome­nesc?!

Bineinteles, numele detinutilor, care mai sunt in viata, sau am crezut astfel, a fost schimbat.

Munchen, Februarie 1978

I

Iesim din inchisoarea Jilava. Scapati de sub bolta lata de mai multi metri a portii, urcam panta care ne duce afara. Suntem un grup de 22.

in fata noastra se desfasoara la infinit campia Mun­teniei. E atat de trista! Cum as putea-o gasi altfel in acest inceput de iarna. Azi e 21 Decembrie 1949.

Sentimentele mi se invalmasesc: intinderea ma vrea liber, goliciunea ei ma intristeaza, necunoscutul vietii de inchisoare imi da griji.

Cu sase luni in urma, intr'un minunat sfarsit de Iunie, lasam in spatele meu aceeasi intindere, atunci bogat inverzita si-mi faceam intrarea in Jilava, tot pe aceasta poarta!

Un camion ne asteapta. Sunt nerabdator sa fiu cat mai repede, departe de aceasta inchisoare subterana — pe timpuri fort militar — in intunericul careia am petre­cut un calvar de timp.

Jilava este insa necrutatoare si in afara zidurilor ei. Nu se vrea uitata cu una cu doua.

Ni se pun lanturi la picioare! Masura a fost luata, desigur, pentru a face impresie. Atat si nimic mai mult. Sa pleci in deznadejde si sa fii dus de aici, coplesit de nesiguranta viitorului!

Stiu numai ca grupul nostru e transferat la Pitesti, penitenciar rezervat studentilor. Am mai stat acolo intre Octombrie 1948 si Iunie 1949.

Suntem bruscati, mai mult azvarliti, in camionul des­coperit. Primim ordinul: « chirciti »! Nu trebuie deci, sa fim vazuti pe parcurs, probabil pana undeva in triajul garii de nord a Bucurestiului, ca de acolo sa fim imbar­cati intr'un vagon duba.

Nu stiu ce ar putea fi mai ipocrit in lume, decat comunismul! in timp ce in Romania anilor 1949 ne gasim in inchisoare peste o suta de mii de detinuti, in acelasi timp presa comunista (cea anticomunista nu mai exista de mai bine de doi ani) urla impotriva injustitiei si teroarei care s'au abatut asupra comunistilor din tari­ le capitaliste. Cateva sute in Spania, cam tot atatia in Portugalia, patru — cinci in Germania occidentala, ca­teva duzini aiurea Se scrie atat de mult despre acesti oameni, se fac proteste, se organizeaza mitinguri!

Despre noi nici o vorba. Si nici despre cei din cele­lalte tari, devenite si ele « democratii populare ».

Peste noi s'a tras o cortina de fier. Ma simt, facand aceasta comparatie, un paria intre multe alte milioane, uitat de pe urma unei impartiri nesabuite a lumii in zone de influenta.

Totul a fost ca si cum Dumnezeu ar fi impartit oamenii in doua: cei buni la Apus, in fata cortinei de fier, cei rai la rasarit, in dosul ei.

Noi, romanii, facem parte din cei rai, alaturi de bulgari, albanezi, sarbi, croati, unguri, cehi si slovaci, polonezi, o parte din austrieci, cam o treime din germa­ni si apoi multe popoare de pe propriul teritoriu al Uniu­nii Sovietice.

Suntem cu totii in camion. Ne-am trantit pe podea, asa cum am primit ordinul. Suntem escortati de patru gardieni postati in cele patru colturi ale camionului si inca de doi, asezati in cabina.

Sunt bine inarmati: pistoale automate. Au si unifor­me noi. Baleanu, medicinist, cu o voce nabusita isi spu­ne parerea:

— Dictatura isi schimba uniformele. in cele vechi, treceau neobservati; in astea nu mai par gardieni, se apropie de securisti.

Unul din pazitori se uita fix la noi. Parca ne-ar fi ghicit gandul. Ne luam, de precautie, un aer de ino­centa. Dupa o comanda scurta, camionul porneste. Mer­gem o buna bucata de timp, pe o vreme rece, morocanoasa. Dupa un timp, camionul se abate din drum, in­tra pe o sosea, parca mai ingusta, si-si face intrarea pe o poarta pazita de santinele.

Noua postura — lanturi la picioare — ma face sa uit de foamea care m'a chinuit o jumatate de an, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Doua sute cincizeci de grame de paine, un fel de ceai dimineata, un polonic de apa chioara la pranz si altul seara. Ciorba de arpacas sau de cartofi trebuie sa contina sapte grame de ulei. Oficial, asta este ratia zilnica de grasime pentru un de­tinut politic.

Suntem in curtea unei alte inchisori: in fata noastra„ penitenciarul Vacaresti isi inalta zidurile, in care sunt croite ferestre mici, zabrelite. De unde sunt, vad turnul fostei biserici. Pe timpuri, aici isi faceau de lucru calu­garii Manastirii Vacaresti.

Constatam ca trebuie sa asteptam. De ce? in defi­nitiv, putin ma intereseaza! Cand esti lipsit de libertate, devii inert, stii ca nu te mai poti folosi de vointa de a actiona! Suveran, iti ramane numai dreptul de a gandi.

Iarna a sosit: fulguieste usor. Instinctiv, ne stran­gem hainele pe noi.

Gardienii ne aduc un tovaras de drum. ii pun si lui lanturi de picioare si-1 dau gramada peste noi. Suntem deci 23.

Dupa o scurta privire asupra noului venit, imi zic ca trebuie sa fie evreu. Sa tot aiba 24 - 25 de ani, blond, inalt, plin la corp si la fata. Trebuie deci sa fi fost de curand inhatat de Securitate!

Unul din gardieni, ce-si are locul in fata, in cabina soferului, deschide portiera, se trage pe jumatate afara, se salta peste oblon, la noi:

—O sa intram in oras, nu ridica nimeni capul de oblon in sus.

Da comanda de plecare.

E si cazul. incepe sa se lase frig.

Ma intreb de ce o fi trebuind sa stam chirciti? Mo­tivul pentru care nu trebuie sa fim vazuti, il stiu numai ei, gardienii sau Securitatea. Teama, ca pe parcurs tre­catorii ar vedea oameni arestati, nu cred sa-i fi determi­nat sa ia aceasta masura. Afara nu mai e un secret pen­tru nimeni ca arestarile se fac in masa, in toate catego­riile sociale si la toate varstele.

O suta de mii de oameni se gasesc in puscarie!

Desigur ca Ministrul de Interne n'a dat un comuni­cat in aceasta privinta. Un astfel de comunicat n'ar fi dat de nici un minister de interne din lume.

Noi insa o stim. La Jilava, unde e un permanent du-te — vino de noi arestati, de transferati din alte in chisori, de pe tot cuprinsul tarii, s'a putut face soco­teala. Acesta e bilantul democratiei populare la sfar­situl anului 1949.

Cum s'a ajuns aici?

1944-1949. Cinci ani. S'au intamplat multe in acest scurt timp: creari de noi institutii, rasturnari de ase­zaminte vechi, infiintari de noi partide si daramarea altora, apoi maziliri si oameni noi.

La 23 August 1944 partidul comunist numara, nici mai mult, nici mai putin, — 802 membri. Apoi, la nu­mai un an, nu reusise sa-si recruteze, cu exceptia cator­va figuri de mai mare sau mai mica importanta, decat oameni de la periferiile oraselor sau din pleava satelor. Impopularitatea nu 1-a descurajat, ci din potriva. inta­ratat si cu un nou impuls, venit din varful baionetelor armatei sovietice, a incercat sa-si impuna punctul de vedere in tara. Reactia a fost puternica. Dandu-si seama ca impopularitatea nu-i scade, s'a ascuns in spatele altor partide.

Noi formatiuni politice « progresiste » apar ca ciu­percile dupa ploaie.

Generalul Radescu formeaza un nou guvern. Cele doua guverne precedente ale Generalului Sanatescu nu i s'au parut destul de « democrate ». Presiunile Uniunii Sovietice se faceau din ce in ce mai simtite.

Generalul Radescu alarmeaza tara; intr'un discurs, tinut in sala cinematografului ARO, spune raspicat: « oameni fara neam si fara credinta vor sa puna stapa­nire pe tara noastra ».

Urgia invadatorilor si a comunistilor e atat de mare incat Generalul Radescu e nevoit sa fuga in strainatate. A scapat ca prin urechile acului!

Se formeaza un Front Popular, asa numitul « Bloc al Partidelor Democrate ». Din comunisti si niste sucur­sale ale partidului — Partidul National Popular si Fron­tul Plugarilor — cat si din dizidente ale partidelor isto­rice. Partidul Social-Democrat ia drumul chemarii natio­nale; nu se alatura comunistilor. Desigur ca s'a gasit si aici o dizidenta : Voitec. Cu acest front popular, comu­nistii s'au prezentat in alegerile parlamentare din 19 Noembrie 1946. Alegerile au fost castigate cu majorita­te zdrobitoare de opozitie: Partidul National Taranesc, Partidul National Liberal si Social — Democrat Inde­pendent. Cu cinism, cu calm desavarsit s'a dat rezulta­tul votului: « Marea Victorie a Blocului Partidelor Democrate. Poporul roman a ales lumina. intunericul a disparut pentru totdeauna din viata poporului roman. »

Rasturnarea rezultatului sufragiului national a indi­gnat pe cei mai multi, dar a si demoralizat. Dezorien­tari. Treceri timide, in ascuns, la partidele Blocului. Amenintarea comunistilor e prea mare ca sa nu se ga­seasca timorati!

Dizidenta liberala a lui Gheorghe Tatarescu, rama­ne pentru unii o speranta. Naivitate, iluzie

Rafuiala: Partidele National Taranesc, Liberal si Social Democrat sunt tintuite la stalpul infamiei. Con­ducerea taranista e azvarlita in inchisoare.

in mitinguri injghebate din solicitanti pentru pozi­tii mai mari sau mai mici, in noua randuiala a tarii, se cere moartea lui Iuliu Maniu. Ion Mihalache: « trada­torul care a luptat voluntar impotriva Uniunii Sovie­tice ».

30 Decembrie 1947: inlaturarea monarhiei constitu­tionale.

Petru Groza, Presedintele Consiliului de Ministri, Presedintele Frontului Plugarilor, latifundiar, marione­ta comunistilor, autorul cartii « in Umbra Celulei » (a stat trei zile inchis inainte de 23 August 1944): « Ma-jestate a sosit timpul sa divortam ».

Am devenit astfel cetateni ai Republicii Populare Romane!

Mai-Iunie 1947: arestari de national-taranisti si liberali si multi altii. Unde mai e nevoie de o justifica­re, se arunca un pistol ruginit in gradina victimei. A doua zi, perchezitie: arma de foc dosita!

Recunostinta: Presa scrie de clasa muncitoare si re­prezentantii ei. Se organizeaza si mitinguri in acest sens. Pe unde scoateti camasa dizidentilor! Anton Alexandrescu, dizidentul taranist e aruncat la gunoi. Gheorghe Tatarascu, dizidentul liberal, e inca ministru de externe si are inca oameni acolo si in legatii!

Ziarele, la pagina evenimentelor externe, dau si in­formatii marunte: Bruxelles — Secretarul Legatiei Republicii Populare Romane in capitala Belgiei a cerut azil. E tatarascean. Si asa mereu, la fiecare doua trei zile un astfel de anunt. Gheorghe Tatarascu e sufocat.

Mazilirea: colaborationistul primeste domiciliu fortat, dar are voie sa se plimbe in gradina.

Ministerul de Externe trece in stapanirea Anei Pauker. Numarul 1 al Partidului comunist roman.

Unica speranta: America; Occidentul.

Planul Marshall pentru Europa apuseana ne da spe­rante.

Comunistii si « pasnica » Uniune Sovietica se alar­meaza: Imperialistii americani vor sa atace lagarul pacii. Armatele americane sunt in fata Cortinei de Fier.

Intruniri ale ministrilor de externe din Occident, care, scriu ziarele, pregatesc un nou razboi.

Doamne, ajuta-ne!

Mai 1948. Sperante mari: America nu va tolera dic­tatura comunista in estul Europei. Asa, cel putin, reiese din cele spuse la posturile de radio apusene.

Comunistii isi urmeaza drumul: o noua constitutie progresista si democrata este votata de Marea Adunare Nationala inca din Februarie. Nu se indoieste nimeni ca nu e progresista. Si programul-platforma al Blocului Par­tidelor Democrate fusese progresist. in mai putin de doi ani s'a ales praful de el, dar si de libertatile ceta­tenilor.

Radioul si presa vin cu ceva nou: « clica manisto-legionara ». Dar Iului Maniu e in inchisoare. Ea pentru legionari deci.

La 15 Mai 1948, intr'o singura noapte sunt arestati cinci mii.

Comunistii schimba fata tarii. Siguranta de Stat e inlocuita cu Securitatea Poporului, Politia cu Militia Po­porului, primariile se numesc de acum sfaturi populare, armata e in uniforme noi — asemanatoare cu ale sovie­ticilor. Este si ea tot a poporului.

Cei care au strigat cat i-a luat gura la mitinguri, n'au facut-o de pomana. Sunt facuti presedinti de sfaturi po­pulare, presedinti de cooperative (cu toate ca sunt inca goale). Unii dintre ei, mai pretentiosi, intra in diploma­tie, altii devin directori de fabrici, presedinti de organi­zatii sindicale, ofiteri ai armatei poporului (nu e nevoie sa fi fost prea mult la scoala, totul e sa spui ca esti ala­turi de popor.)

Presa si radioul au o noua tema la ordinea zilei: social-democratia din tarile capitaliste. Peste tot social-democratilor li se da acelasi calificativ: sunt lacheii capi­talistilor. Iar sefilor sindicalisti: cozile de topor ale pa­tronilor. Social-democratii dizidenti din Romania palesc. Trebuie sa le vie si lor randul!

Si iata ca, asa peste noapte, ne pomenim ca partidul comunist si cel social-democrat se unesc si formeaza Partidul Muncitoresc Roman. Fiindca clasa muncitoare nu poate fi calauzita decat de un singur partid marxist! Numele de partid comunist il va lua mai tarziu. Asa dar, dintr'o trasatura de condei, a disparut social-democratia din Romania.

Noul partid stapaneste totul. E suveran absolut, fara cea mai stearsa umbra de opozitie. La scurt timp, noul partid si-a inchis portile sau spus altfel:« acum nu mai avem nevoie de sprijinul nimanui. Stim noi cum sa ne aranjam si fara colaborationisti ».

Tara a ramas cu doua clase sociale: membrii de par­tid, deoparte, sus, si poporul de cealalta parte, jos.

Sociali-democratii, transformati peste capul lor in comunisti, mai au o singura consolare: « suntem membri de partid, dar provenim de la social-democrati ».

Poporul trebuie aparat de dusmani: Securitatea e militarizata.

incepe prapadul. si ca sa faci prapad ai nevoie de oameni alesi pe spranceana. Au fost recrutati pentru Securitate: golani din mahalalele Bucurestiului, sme­cheri de cafenele (desfiintate de altfel), meseriasi tineri puturosi, fosti dezertori de pe front.

Poporul nu cedeaza: rezistenta activa si pasiva. Unii iau drumul codrilor.

Comunistilor nu le pasa de vointa poporului: ares­tarile se tin lant. Au loc noaptea, ziua, pe strada, sau la lucru. Mania populara creste

Cateva zdruncinaturi ale camionului ma dezmortesc. Suntem in triajul Garii de Nord. il recunosc dupa une­le cladiri. Cu ani in urma am mai trecut pe aici

Camionul se opreste, gardienii se dau jos si se in­dreapta spre un grup ce pare ca-i asteapta. Spre surpri­za noastra recunoastem inca sase gardieni de la Jilava. Il zaresc si pe Ivanica, prim-gardian al inchisorii.

Oamenii pazei vorbesc, gesticuleaza, se uita spre noi. Ceva trebuie sa se intample!

Un ceas, nu departe de noi, arata ora unu si juma­tate. Ivanica pare nerabdator!

Noi, la randul nostru, suntem curiosi sa stim, de ce e necesar ca doisprezece gardieni, inarmati cu pistoale mitraliera, sa ne imbarce intr'un vagon duba.

Stam asa pana la ora doua, cand iata ca Ivanica da ordin sa ne dam jos din camion. Cu lanturile tarsite de picioare, ne asezam in coloana.

La vreo cincizeci de metri, in stanga noastra, zaresc vagonul duba.

Gardienii ne incadreaza. Cinci pe o parte, cinci pe alta, unul in coada, iar Ivanica in capul coloanei.

Nu pricep nimic! Nu e nevoie sa parcurgem cinci­zeci de metri cu asemenea escorta!

Prim-gardianul da ordin de plecare, dar o ia spre dreapta, in partea opusa a dubei.

Sunt surprins!

Peste sinele de cale ferata, mergem vreo doua sute de metri, pana in fata unei insiruiri de cladiri. Ne oprim. Gardienii se dau inapoi mai multi pasi. isi scot de pe umar pistoalele mitraliera.

Fiori ma cuprind. Ma uit la ceilalti. Trasaturile schi­monosite ale fetelor tradeaza frica, la unii chiar dispe­rarea.

Deodata, toti doisprezece incep sa zbiere. Totul a inceput ca la comanda.

— Unde va uitati banditilor? La pamant. Executa­rea. Asa! Stai pe burta.

Executam ordinul cu strictete. Nici n'am putea face altceva!

Gardienii incep sa-si vanture pistoalele. Apoi, toti deodata: « Culcat! »

Comenzile tin de patru-cinci minute.

Ma linistesc. Panica ce-am incercat-o in primele mo­mente s'a sters cat ai clipi din ochi. Fiindca e vorba de altceva, nu sa-si bata joc de noi.

In stanga noastra, la toate ferestrele cladirilor insi­ruite pe o lungime de vreo suta de metri — sunt birouri ale Cailor Ferate — oameni sunt ingramaditi la feres­tre. Trag cu coada ochiului. ii vad cum isi intind gatu­rile peste capetele celor din fata, sa poata vedea mai bine; cei mici de statura isi fac loc cu coatele sa apuce un loc mai bun.

Gardienii striga la noi mai departe.

Ivanica trage si el cu coada ochiului la ferestre.

Ne luminam la fata. caci dam numai o reprezen­tatie. Suntem figuranti ai unui spectacol caruia se in­cearca sa i se dea o nota exemplara.

Spectatorii trebuie ingroziti. Sunt functionarii CFRului. intre timp oamenii au deschis ferestrele. Acum au ei fetele schimonosite, prinse de o paloare cadaverica.

— Culcat sculat capu'n pamant banditilor. Va invatam noi minte sa mai loviti in clasa muncitoare.

Clasa muncitoare — cei de la ferestre — e ingrozi­ta in dreapta noastra, la vreo cincizeci de metri, dupa un vagon, un grup de cinci-sase persoane ne observa cu multa atentie. Sunt regizorii spectacolului. Gardie­nii, actorii debutanti, iar noi, figurantii acestui specta­col sui-generis, productie a democratiei populare.

La mai bine de o suta de metri, vis-a-vis de birou­rile CFRului, s'a strans o gramada de lucratori fero­viari.

Privesc la noi cu spaima. Parca nu le vine a crede ochilor. Multumit de efectul produs de spectacol, Iva­nica da ordin sa ne incolonam. Ne indreptam spre vago­nul duba; muncitorii feroviari se dau inapoi.

Langa rotile vagonului, trantiti la pamant, ni se scot in graba lanturile de la picioare. Suntem predati celor doi gardieni ai dubei; in rand, cate unul, urcam treptele vagonului, strecurandu-ne in intuneric, prin deschizatura portierei data la perete.

Vagonul — duba, atasat unui tren cu directia Pi­testi, strabate sesul Munteniei. S'a inserat, iar prin cra­paturile obloanelor de la cele patru ferestre fug fasii de lumina plapanda.

Suntem obositi si lihniti de foame. Dimineata, la Jilava, dupa ce-am primit ceaiul, ni s'a dat si sfertul de paine zilnic. Ciorba, n'am mai apucat sa avem parte de Asteptam cu nerabdare sosirea mai de graba la Pi­testi. Un loc mai larg pe prici, la inchisoare, e pentru noi unica dorinta in aceasta zi si ne bucuram la gandul ca o sa avem liniste peste cateva ore.

Stam inghesuiti in duba.

Murdaria de pe mine se adauga incomoditatii si face sa-mi fie sila de mine insumi.

Alaturi de mine, in dreapta, Dinu Georgescu, coleg de la Facultatea de Drept din Bucuresti, cu privirea atin­tita in crampeiul de podea dintre picioare, rupe tacerea:

I-au bagat in sperieti, comunistii, pe astia de la CFR. Au vrut sa le arate ca nu au de gand sa inghita nici-o abatere — sa nu mai vorbim de opozitie — de la linia partidului. Sunt prea multi cu provenienta social-democrata si carnet de membru al Partidului Muncitoresc. Nu prea le vine la socoteala metamorfozarea lor in comunisti. Au desigur reticente.

Ii impartasesc parerea si adaug:

Daca nici pe CFRisti nu-i au alaturi de ei, nu le ramane decat sa dezlantuie teroarea, chiar daca cu ajuto­rul ei nu poti sa convingi pe nimeni. Adevarul se face recunoscut numai pe baza de dovezi. Cu teroarea nu poti decat sa intimidezi. Dar guvernul e multumit si cu atata. La urma urmei nu e vorba numai de social-democrati. Cati nu sunt cu carnet de membru de partid si n'au nicio legatura cu social-democratia, sau comunis­mul. Numai eu cati stiu cu alte convingeri!

intre timp cel nou intre noi, luat de la Penitenciarul Vacaresti, ni s'a prezentat: Fuchs.

A fost prins cu patru luni in urma la granita cu Un­garia si condamnat la patru ani. Sta vis-a-vis de mine, intre Baleanu si Miulescu. E student la Chimia Indus­triala. Baleanu s'a imprietenit cu el; ii spune Fuchsi.

Trenul alearga mereu. Mai trece asa o ora.

Dar iata ca brusc, rotile vagonului isi schimba zgo­motul: e tacanitul rotilor ce trec pe alte sini, la maca­zuri.

Trebuie sa fim la Pitesti. Trenul se opreste. Dupa un timp, duba noastra e trasa incet de o locomotiva. Vago­nul se opreste; usa se deschide si in fata noastra apare prim-gardianul Penitenciarului Pitesti, Ciobanu. il recunosc: mic de statura, cu pieptul mereu umflat, batos si cu chipiul apasat pe frunte.

Ciobanu nu ne da nici o clipa de ragaz si striga:

Ia-ti imediat bagajul si coboara dupa mine. Executam ordinul. Ai zice ca iesim dintr'o vizuina, asa ne
imbulzim spre iesire, pentru a ne bucura mai repede de aerul curat. Toate incheieturile imi sunt ca intepenite si foamea ma chinuie groaznic.

Suntem in triajul garii, la vreo suta de metri de peron. Ma intreb, de ce nu ne-or fi dus pana la halta de cale ferata, la vreo cinci kilometri de aici, care se gaseste direct in spatele inchisorii.

Sunt nemultumit la perspectiva celor cinci kilome­tri pe jos, asa lihnit de foame. Dar, pentru Ministerul de Interne suntem ca niste obiecte de care te folosesti cum vrei! imi zic ca, in asemenea situatii, e mai bine sa nu faci reflectii.

La lumina palida a unui bec fixat in varful unui stalp telegrafic, imi analizez hainele de pe mine. Scurta imblanita e parca si mai larga, iar unicul nasture ce-1 mai are, de-abia se mai tine intr'un plapand fir de ata. Soiul de pe ea ii da un luciu respingator. Pantalonii si vestonul sunt la fel. Sase luni de zile la Jilava le-am avut pe mine zi de zi, sau mi-au servit de perna. Pan­tofii sunt de o culoare ciudata, amestec de praf si stropi de urina sariti din tinetele pe care la Jilava le-am scos seara din celule in pas alergator. Ceilalti, au acelasi aspect.

Gardienii se uita la noi cu dezgust, dar si cu oare­care mila.

Dupa o scurta consfatuire intre prim gardianul Cio­banu si subalternii sai, in numar de 10, ni se ordona:

Incolonarea de mars. Patru gardieni pe dreapta, patru pe stanga, doi in coada si Ciobanu in frunte.

Prim-gardianul ne da amanunte:

Vom merge pe jos la penitenciar, vom traversa orasul, asa ca. fii atent, n'ai voie sa intorci capul la dreapta sau la stanga. Te uiti numai in spatele aluia care il ai in fata.

Gardienii trag de pe umar pistoalele automate. Trecem liniile de cale ferata ale triajului si prin dosul garii intram in bulevardul care duce in centrul orasului.

Dinu Georgescu, langa mine, parca imi ghiceste gandul; imi spune:

Urmeaza a doua reprezentatie.

Ceasul de pe peretele garii arata ora sase si juma­tate.

Mergem asa cum am primit ordinul. Cu coada ochiu­lui imi arunc fugitiv privirea pe trotuarul din dreapta. Putinii pietoni, la aceasta ora, se opresc buimaciti cand dau cu ochii de noi.

Ne apropiem de centrul orasului. Strazile sunt din ce in ce mai pline de oameni. Ciobanu se indreapta spre artera principala, unde la aceasta ora se obisnueste, ca in toate orasele de provincie din Romania, sa se iasa in centru.

Ciobanu, in frunte, incepe sa strige:

Un, doi, un, doi

imi arunc o privire la lumea de pe trotuar. Izbiti de spectacol, oamenii se opresc brusc si raman cu ochii fixati pe noi. Unii incearca sa-si descopere vreun cunos­cut. Suntem priviti cu ingrijorare; unii sunt chiar in­spaimantati.

Ciobanu striga mereu:

Un, doi, un, doi.

Oamenii se tin dupa noi, pe trotuar. Asa iesim din centrul orasului. Ne apropiem de penitenciar; ii zaresc silueta. Intram pe poarta principala a curtii din fata inchisorii, sub privirile a doua sentinele mute.

Suntem cu totii grabiti, si noi si gardienii.

Ciobanu, mereu in frunte, urca drept cele cateva trepte ce duc la intrarea in penitenciar; gardienii se dau in laturi si noi ne stergem prin deschizatura usii data la perete. Intram intr'un hall slab luminat, dupa care Ciobanu striga:

Dupa mine.

Coborim in urma lui scarile la subsol; trecem pe un coridor ingust, unde sunt postati gardieni. in fundul coridorului, o usa, prin care ne facem intrarea intr'o camera. Usa se inchide in urma noastra.

Terminus. Calatoria de la Jilava la Pitesti s'a in­cheiat in aceasta camera de subsol.

Ziua de Miercuri, 21 Decembrie 1949, se aproprie si ea de sfarsit.

Inca un efort si punem capat zilei de astazi.

Paturile de fier suprapuse sunt puse la intamplare, iar saltelele de paie sunt aruncate in toate partile. Patu­ri de culoare gri inchis, stau morman, parasite dupa coltul usii.

O fereastra cu zabrele de fier da intr'un zid interior al inchisorii.

Un bec, in mijlocul tavanului, ne lumineaza palid.

Suntem sleiti de puteri si foamea ne chinuie. O sfar­seala venita de la stomac face sa-mi tremure picioarele si mainile. Sunt cincisprezece paturi, iar noi suntem doua zeci si trei. Dar n'are importanta; totul e sa ai unde sa te intinzi si sa fii lasat in pace. Le aranjam asa, ca in mijlocul camerei sa ramana un loc liber.

Luam in mana paturile; au stropi inchegati de zea­ma de fasole sau cartofi.

Patul il impart cu Dinu Georgescu.

O cheie invartita in broasca usii si apoi pasi care se pierd pe culoar ne fac sa intelegem ca gardianul si-a incheiat ziua.

E prea tarziu ca sa mai primim ciorba de seara. Incet, cad prada somnului

II

E mult prea devreme; prin fereastra ce da in zidul interior al inchisorii vad inca intuneric. Raman un timp cu ochii ficsi in fundul patului de deasupra. imi arunc apoi privirea asupra lui Dinu Georgescu, care inca doarme. E oribil. Nebarbierit de cateva saptamani, cu pielea cadaverica, cu ochii in fundul orbitelor, tuns la piele, cu fire razlete, mai lungi, scapate de taisul masi­nii.

Hainele-i sunt mototolite, murdare si au un luciu respingator.

Chinul foamei ma apuca din nou. imi pare rau ca m'am trezit prea devreme! Poate ca pana la terciul de dimineata mai e mult de asteptat; as fi putut scapa de acest chin daca as mai fi dormit.

Raman in asteptare Dupa un timp se scoala pe rand si ceilalti.

Afara, pe culoar e oarecare miscare. Se aud comenzi scurte, date pe gardieni, probabil detinutilor de drept comun. Sunt singurii care fac curatenie sau se ocupa de bucatarie.

Usa se deschide pe neasteptate si un gardian impin­ge in camera un cos cu gamele, linguri si cani.

Ia-ti fiecare o garnitura si asteapta in liniste pana vine terciul. Primesti portie dubla ca sa fie si pentru ciorba de-aseara.

Vrem sa ne barbierim — spune Miulescu, si.daca s'ar putea sa facem si o baie. Suntem atat de murdari!

Gardianul, care parca n'are timp de pierdut, raspun­de, mai mult intors cu spatele la noi:

O sa primesti apa si ai sa te barbieresti si sa fie doi gata, sa scoata tineta.

Dupa vreun sfert de ora, gardianul isi face din nou aparitia in usa:

Hai, luati doi tineta si veniti dupa mine. Miulescu si Paraschivescu pazesc deja usa.

La intoarcere, dupa cateva minute, cei doi ne spun incalecandu-si vorbele:

— Nici tipenie de om; parca au intrat toti in pa­mant; ai zice ca suntem numai noi in inchisoare.

Ciudat! Anul trecut « Pitestiul » era plin de viata; detinuti de drept comun isi faceau de lucru prin curte, de unde ii auzeai strigand; de undeva de la o fereastra prindeai fredonarea unui cantec

Asteptam cu nerabdare terciul.

Intre timp, ne-am sters cu grija gamelele presarate cu pete negre lasate de smaltul spart si am frecat fierul negru al lingurilor.

In fine, terciul soseste. Suntem cu ochii pe hardaul tras in pragul usii.

Miulescu, la semnul gardianului, infasca polonicul, il trece adanc prin lichidul gros, galbui, si-1 desarta cu grija in gamela celui din capul randului. Si apoi, inca un polonic.

impartirea fiind terminata, ne asezam la locurile noastre, cu gamelele pe genunchi. imi impun vointa si astept un lung sfert de ora. Malaiul fiert se intareste incet. Asa e mai spornic.

Ne-am astamparat foamea.

Batem la usa si cerem un lighean si apa. Dupa o ora incepem spalatul. De bine, de rau, ne improspatam; apoi ne curatam hainele la fereastra ce da in zidul inte­rior al inchisorii.

Timpul trece anevoie.

Nu sunt lamurit de ce suntem tinuti in aceasta camera din subsol. Suntem izolati! in afara de zgomotul venit de la transportul hardaielor, dimineata, la pranz si seara, nu se mai aude nimic. E liniste totala. Am simtamantul ca ne gasim intr'o incapere a unui vast cavou. Am avut multe perioade de timp neplacute in viata, dar linistea de aici imi da un simtamant de nein­credere in viitor. Suntem cu totii cazuti intr'o grea asteptare. Lipsa de contact cu viata de afara te nelinis­teste; vrei sa se intample ceva, sa ti sa dea un ordin, sa fii pus in miscare ca piesele unui joc de sah.

Nimic!

Trec asa trei zile.

Prim gardianul Ciobanu, deschide usa si din prag ne spune ca avem de stat aici mai multe saptamani. Nici o alta explicatie. in fine, cel putin stim cat avem de indurat aceasta izolare!

Ma uit in jurul meu, la mizeria din aceasta camera si ma gandesc ca omul a fost facut sa-si duca singur amarul; pentru asta i s'a dat rezistenta morala atat de mare. Si mai ma gandesc ca poti suporta mult, cu conditia sa te poti suporta pe tine insuti, sa poti sa induri atata timp cat esti capabil sa-ti asculti propria gandire

Dinu Georgescu rupe tacerea:

De la inceput am vazut atatea si in celularul de pe Rahovei si la Jilava; am trecut prin umiliti si tortu­ri, incat stau si ma intreb, cat vom mai putea tine piept valurilor de suferinta. Sa nu fim aruncati intr'o mare a deznadejdii.

Cu toate ca a vorbit incet, toata lumea 1-a auzit.

Cu voia lui Dumnezeu — intervine un altul, le vom trece pe toate. Sa avem nadejde in El!

Tacem cu totii. Linistea e apasatoare.

Ciulesc urechea, in speranta sa prind de undeva, din vreun colt al penitenciarului, un sunet, o frantura de vorba. Nimic si iar nimic.

Ma lungesc pe pat, inchid ochii; linistea e parca si mai desavarsita. Jilava imi trece prin fata ochilor inchi­si

Suntem luati de pe celularul de pe Rahovei si trans­portati la Jilava intr'o duba a Securitatii.

Suntem un grup de 30. Cobor din duba si in fata mea am intinderea nesfarsita a campiei, de un verde care te cheama la libertate.

E o zi incantatoare de Iunie.

Ofiterii care ne insotesc, nu se arata deloc grabiti; parca vor sa ne prelungeasca contactul cu natura.

Cateva sute de metri de mers domol si apoi drumul coboara brusc. Imi intorc capul sa privesc inca odata campia.

Dispare!

Coborim spre poarta croita in zidul inchisorii. Dea­supra, pe o tabla de lemn, sta scris efectivul zilei: 5300.

Poarta se inchide greu, cu scartaieturi in spatele nos­tru si dupa sapte-opt pasi iesim de sub bolta. Dau de ziduri enorme, vechi, mucegaite.

Privesc in jurul meu si ma intreb, cum or fi trait oameni aici ani de-a randul? Si cum s'a putut zidi asa ceva sub un soare atat de stralucitor, pe un baragan atat de liber?

Ne aflam intr'o curte, unde razele soarelui nu pot ajunge decat candva la ora pranzului; acum, astrul e departe de bucata de bolta cereasca, dincolo de zid, spre apus. in stanga, cazane enorme fumega deasupra unui foc linistit. Detinuti de drept comun, in haine vargate le dau tarcoale; alaturi, hardaie asezate in linie dreapta asteapta sa fie umplute.

Pe sub bolta parca si mai masiva decat cea de la poarta, intram intr'un culoar intunecos. in dreapta si in stanga noastra se deschid doua galerii umede, mucegaite. Sunt lungi, de nu le pot deslusi fundul in semi-intunericul lasat de cateva becuri slabe, fixate in bolta, la distante prea mari unul de altul. Dealungul celor doua culoare, o insiruire de usi: intrarea in celule.

Peste tot ziduri enorme; ma simt coplesit intre ele. Un simtamant de neincredere ma incearca: sa traiesti intr'un asemenea loc! Nu sunt in stare nici sa mai gandesc, capul mi-e plin de surprize neplacute, inima mi se strange. Viata poate sa fie atat de aspra cateo­data!

O duzina de gardieni ne asteapta. La ordinul unuia, tiganos la fata, ne inconjoara de parca le-ar fi frica sa nu le scape vreunul din noi.

— Puneti-va bagajul la picioare si dezbracati-va la piele — striga la noi seful gardian.

Pun legatura cu doua camasi, doua perechi de izme­ne si niste ciorapi, langa picioare. Ma dezbrac sub pri­virile unui gardian care se protapeste in fata mea.

Ia pe rand hainele si le purica centimetru cu centimetru. In buzunarul de sus al vestonului da peste doua lame de ras pe care le confisca. Imi ia capul in maini si-1 pipaie pe toate partile. Apoi trece la urechi si la nas. Ma cauta la subtiori si intre degetele picioarelor. imi ordona sa ma intorc cu spate­le la el si sa ma aplec in fata; ingenunche, si-mi sfrede­leste cu privirea orificiul anal.

Cert e ca omul isi face datoria pana la capat!

Suntem lasati sa ne imbracam in liniste. Gardienii au strans obiectele interzise intr'o lada: creioane, carnetele, lame de ras, ceasuri de mana, piepteni. Asteptam. Ordinul se aude din nou:

Dupa mine.

Trecem printr'un gang ingust, manati din spate de gardieni. Traversam o curte lata de vreo doua zeci de metri, care inconjoara un zid ce se pierde in curba la cateva sute de metri.

Pe sub o alta bolta, intram intr'un gang intunecos si dupa vreo cincisprezece metri, ne oprim in fata unei usi. E veche, masiva si intarita cu sipci negre, de fier.

Cativa gardieni ne numara din ochi.

Seful gardian trage usa si ne ordona:

Da-i drumul inauntru.

In fata mea e o adevarata catacomba. Oameni dezbracati la piele, numai in chiloti, sunt parca asezati cu grija de-a latul, pe patru priciuri lungi de vreo 20 de metri: doua in dreapta, doua in stanga — parter si etaj. Un val de caldura ma cuprinde si un miros greu imi taie respiratia. in fund, o fereastra vopsita in gri lasa sa patrunda o lumina slaba.

Sunt aici circa 200 de oameni.

Aceasta e Jilava, de care am auzit vorbindu-se atat de mult!

Ma uit mai cu atentie in jurul meu: langa usa, in dreapta si in stanga, doua tinete mari tin loc de WC. E si un hardau de apa acoperit. Tavanul e in forma de bolta, zidul in care e croita fereastra e lat de un metru si jumatate. Priciurile sunt acoperite de paturi roase, de culoare inchisa.

Sa traiesti intr'un asemenea loc! Ce poti sa devii aici? Renunti parca la orice ambitie de a mai face ceva in viata.

Dar, in acelasi timp, speranta ce-o porti mereu cu tine te duce cu gandul la ziua cand vei pune capat aces­
tei existente

N'au trecut decat patru zile de cand ne gasim in aceasta camera de subsol a Penitenciarului Pitesti. Mi s'au parut cu mult mai lungi decat cele petrecute la Ji­lava, sau cu opt luni inainte, tot aici, sus pe celular.

Izolarea in care suntem azvarliti, linistea mormantala care parca patrunde pana la noi de dupa ziduri, ne fac clipele mai lungi.

Tacerea ma infioara si un al saselea simt imi spune ca lucruri ciudate se petrec in inchisoare. Gandurile mi se incalcesc: nu mai e nimeni in penitenciar, afara de noi; toti ceilalti au fost ridicati si dusi undeva, unde nu li se poate da de urma, iar noi, cei de aici de la subsol, vom avea aceeasi soarta.

E ajunul Craciunului! Ma gandesc la pom, la sar­male, la porc, la cozonaci, la zapada si la ger

E al doilea Craciun pe care il petrec in inchisoare, rupt complet de viata de afara. Fara nici un contact, fara o scrisoare, fara ziare, fara radio. La Jilava puteam totusi sa stiu ce se intampla afara, din relatarile noilor arestati.

Chiar prezenta noastra aici si regimul care ni se aplica e secret pentru toata lumea, cu exceptia perso­nalului administrativ, care ne are in paza si a celor care dispun.

Au trecut poate doua ceasuri de la ciorba de seara.

Suntem lungiti pe locurile noastre. Tacem. Deasupra noastra e aceeasi tacere mormantala.

Seara trista! Si ce lunga e asteptarea pentru acei care nu pot face altceva decat sa astepte!

Nimeni nu indrazneste sa-si dezvaluie sentimentele, ca si cum propria-i mahnire ar ingreuna-o pe a celorlal­ti, incerc sa adorm ca sa curm acest ajun de Craciun. Dar somnul nu vine; si nici ceilalti nu dorm.

Deodata, tacerea in care suntem scufundati e stra­punsa de un racnet care inceteaza brusc, de parca ar fi fost strangulat.

Intr'o clipa suntem cu totii in picioare. Teama face sa-mi bata inima tumultos, sangele imi alearga in vine cu febrilitate.

Am impresia ca odata cu nabusirea urletului a ince­tat si viata in jurul meu. Capul imi vajaie

Nu, in Penitenciarul Pitesti nu e liniste; aici groaza a amutit totul! Cum am putut timp de patru zile sa nu banuiesc ca linistea in care e scufundat penitenciarul, aduce cu ea moartea?! Aici se ucid oameni! Cine sa fie asasinul detinutului care a scos racnetul de moarte? A fost parca ultima rabufnire a aceluia care trebuia sa moara peste cateva clipe.

Sau poate a vrut sa strige:

Ajutati-ma sa scap de moarte!

Dinu Georgescu imi face un semn care inseamna: aici se sfarseste totul.

Ne strangem in mijlocul camerei. Asa, toti laolalta, suntem parca mai in siguranta.

Matasaru, student la politehnica, spune cu o voce slaba:

Ce pericol poti sa ai in fata ca sa zbieri in felul asta?

in loc sa raspundem, ramanem cu totii pe ganduri.

Ciulesc urechile, poate mai prind un zgomot cat de mic. Liniste totala! E, ca si cum nimic nu s'ar fi petrecut! Ma gandesc putin, apoi:

Urletul a venit de la camera 4 Spital, de la etajul doi. E o camera mare, de circa doua zeci si cinci de me­tri lungime si doisprezece metri latime. Anul trecut am stat acolo vreo saptezeci de oameni.

In definitiv, ma intrerupe Burcea, de la medici­na, sa nu luam lucrurile prea in rau. Nu e exclus ca vreun detinut de drept comun sa fi fost batut de vreun gardian; si stiti cum e tiganul: zbiara ca din gura de sarpe, cand e bagat in sperieti. Nu e de conceput ca un detinut politic sa fie batut atat de groaznic.

Aprobam unanim, dar nimeni nu pare sa fie convins de explicatia lui.

Trebuie sa fie tarziu, poate trecut de unsprezece. Ne intindem, fiecare pe locul lui, grabiti parca sa in­cheiem mai repede acest ajun de Craciun.

Infioratorul urlet, cum nu-mi inchipuisem nicioda­ta ca ar putea sa fie, ma tine treaz pana tarziu in noapte. Mi-e frica sa adorm; vreau sa-mi fiu propria straja.

Zilele Craciunului le-am trecut posomorate, hame­siti de foame si fara sa mai pomenim de urletul din ajun. In viata, de multe ori, raul e dat uitarii!

In inchisoare, prezentul se scurge incet, e aspru, iar viitorul e in ceata. in felul acesta te simti legat mai mult de intamplari din trecut, — fie ele chiar neplacute. Te bucuri sau te intristezi, dupa cum si intamplarile, au fost bune sau rele imi amintesc asa, de camera 8 de la Jilava.

III

La Jilava e un permanent du-te-vino. Noi arestati isi iau locul pe prici, unii sunt scosi pentru anchete, altii sunt transferati la alte penitenciare.

Iei parca parte la viata de afara, in momentul in care afli de la proaspatul arestat ultimele vesti.

Ce aglomeratie pestrita e Jilava! Toate culorile poli­tice, de la comunisti la extrema dreapta. Jilava e depo­zitul securitatii capitalei, un depozit unde sunt arun­cati de-a valma luptatori anti-comunisti, fosti politicie­ni democrati si nedemocrati, fosti colaborationisti de toate calibrele, « vinovati » si nevinovati.

Iulie 1949

In camera 8 de la Jilava suntem aproape doua sute de oameni. Sunt scosi doi-trei si le iau locul alti trei-patru. Si asa, ne inmultim mereu

Scoaterea tinetelor seara Singura ocazie sa iesi din catacomba. Treaba asta poate fi facuta numai de patru oameni, cate doi de tineta. Se merge in pas aler­gator si apoi in curtea Reduitului (numele sectiei noas­tre) pana la un loc unde sunt niste butoaie mari. Pe culoar nu e permis sa sara vreun strop. Totul se execu­ta in perfecta ordine, pana cand, intr'o zi, vine randul la transport si celor doi generali din camera vecina. (Pe unul il cheama, parca, Georgescu).

Pe culoar e si Maromete, directorul Jilavei. Vrea sa vada, cu ochii lui, cum se face transportul urinei.

Pas alergator! Din tineta generalilor sar cativa stro­pi. Maromete urla:

— Asa, ba, banditilor, murdariti inchisoarea, care mi-a dat-o in grija clasa muncitoare! Mancati painea muncitorilor de pomana! Nu sunteti in stare nici sa va carati pisatul. Sa curatiti, imediat cu limba, unde ati murdarit.

Executarea!

De langa usa lasata deschisa, privesc scena!

Cei doi generali sunt uimiti. Directorul Jilavei sare pe ei. il ajuta cativa gardieni. Fetele generalilor sunt morfolite pe cimentul murdarit.

Totul e atat de simplu!

E acolo si prim-gardianul Szabo. Ocazie excelenta sa arate ca e om de initiativa. Are in mana o bata zdra­vana. O masoara din ochi. Este exact ce-i trebuie.

Generalii privesc in gol; privire trista. Buzele stranse de indignare, dar mainile incrucisate pe piept, in semn de resemnare!

Szabo nu ezita. Loveste. Generalii scot gemete na­busite de durere.

Nu e nimic mai dureros, decat sa vezi doi comandan­ti de osti, cazuti sub stapanirea batjocorii, fara sa ai posi­bilitatea sa le dai macar un semn cat de slab, ca le impartasesti starea de umilinta in care se gasesc. Dum­nezeu i-a dat omului rabdare nelimitata!

Generalii luptasera pentru liberarea fratilor lor din Basarabia, pentru onoarea pe care invadatorii fara Dum­nezeu au batjocorit-o si-au murdarit-o.

Szabo loveste mereu. Scena se desfasoara oribil in fata ochilor mei. Starea jalnica a generalilor romani e emotionanta. Inima imi bate cu putere. Maromete pri­veste inchid ochii si in fata mea e Satana! E pe cu­loar, cu mainile duse la spate, sprijinit de zidul Reduitului. Cu ranjet de batjocora, teapan, ca si cum ar fi de piatra, priveste cum sunt batuti doi generali ai armatei romane, de Szabo.

il privesc cu spaima. Din ochi varsa ura, limba ii atarna intre buze, obrajii ii sunt scobiti. Si arata de parca e nesatul de aceste batjocori!

Maromete! E intruchiparea dusmanului nostru si al carui nume ma umple de scarba.

A adus focul infernal in catacombele Jilavei ca sa batjocoreasca pe cei ce n'au vrut sa se ins­traineze si sa lupte pentru un steag ce nu era al lor.

Totul se invarteste cu mine. Aici se batjocoreste amintirea martirilor si eroilor cazuti in lupta impotriva
invadatorilor de la Rasarit

Sunt trei saptamani de cand ma gasesc in camera 8 de la Jilava. Am scapat de locul din capul camerei, de langa tinete. Am avansat destul de bine, sunt pe la mij locul ei. Noii veniti isi fac stagiul langa WCul improvizat de langa usa.

In « cartierul » meu sunt oameni de tot felul. in stanga, il am pe Dima comunistul (« curva de Ana Pauker m'a azvarlit aici »), in dreapta pe D.V. Toni, minis­tru al invatamantului inainte de razboi. Lipit de el e Zamfirescu, ziarist si liber ganditor (le scriam la aia de la Frontul Plugarilor cate un articol; mai iesea de-o friptura), iar langa Dima e Gogulescu, sef national-taranist al unei circumscriptii din Bucuresti, avocat; se vaita mereu ca-i e dor de fata. Deasupra mea sunt doi care-si dau reciproc lectii de limba engleza. Unul din ei a fost coleg de clasa al lui Mihai (fiecare cu soarta lui). Vis-a-vis e Carolica din « Legiunea Albastra » (in nici-un caz n'ar fi putut face parte din « Legiunea Arhan­ghelul Mihail »), deasupra lui e Plesa, legionarul, solid sa darame un bou. Langa Plesa e Matei ghinionistul (« asta e domnule, cand ai ghinion: am trecut, din nea­tentie, din zona occidentala a Vienei in cea sovietica »). Langa Carolica e Nicolae Popescu, membru al PMRului (« stiti, eu provin de la Social-Democrati »), director in Ministerul Economiei Nationale (« m'au ridicat de pe plaja la Mamaia »). Langa Popescu e avocatul Nicolaescu, secretar al lui Iuliu Maniu (Presedintele Parti­dului National Taranesc trebuie sa fi avut cel putin doua mii de secretari; numai eu am intalnit vreo opt). Mai incolo, e ziaristul Grigore Malciu si langa el fratele mai mic. Grigore Malciu explica celor din jur cum se obtin informatiile pentru gazeta. Vine apoi, Gheorghe Bran­za, legionar, comerciant. Tine adevarate prelegeri despre « secretele reusitei in comert » si toate se termina la fel: « asta e domnilor, comertul trebuie sa-1 facem noi ro­manii, sa nu-1 lasam pe mana strainilor ».

La ora opt dimineata primim terciul sau ceaiul. Stam de vorba pana pe la ora zece.

Intre zece si douasprezece tacem. E chinul foamei. Catre ora unsprezece, incep sa-ti tremure mainile si pi­cioarele, iar de la stomac vine o sfarseala.

La douasprezece se aduce painea. O paine cam ume­da, facuta in forme de cozonac. E taiata « de afara » in opt bucati. Nu sunt toate egale; dar ar trebui sa fie perfect egale!

Unul, la vreo doi metri in stanga mea, are o balanta.

O folosesc toti din « cartierul » lui. E un bat tinut vertical; varful se imbuca exact la jumatatea unui alt bat, orizontal, la capetele caruia sunt agatate doua pla­se.' Acestea sunt lucrate din doua lungimi egale de ata de mosor, pe masura unei bucati de paine.

La douasprezece si jumatate e adus in mijlocul ca­merei hardaul cu ciorba foarte fierbinte, de arpacas sau de cartofi. Ciorba are si un condiment: lujere de dov­leac, pana la 70-80 centimetri lungime, sau poate de leustean batran. De multe ori, raman doua — trei por­tii de supliment. Se imparte, incepand de la cap. Daca i-ai apucat odata, pentru al doilea ai de asteptat circa optzeci de zile. Dupa ce termini ciorba, sfarseala venita de la stomac si tremuratul mainilor si al picioarelor ince­teaza. Te apuca insa o foame, de-ti vine sa rozi si lemne.

La ora cinci, dupa masa, se aduce hardaul cu ciorba de seara.

Pe la ora sase si jumatate se face numaratoarea.

Seara, stam de vorba.

D.V. Toni imi spune cat de gurmand era Nicolae Iorga:

Cum ajungeam la Paris avea grija sa ni se rezer­ve locuri la restaurantul lui. Era inebunit dupa homari.
Era in stare sa nu mai manance nimic altceva.

Fara sa faca cea mai usoara miscare din cap, conti­nua:

Eu luam moules marinieres si apoi canard aux oranges a la Tour d'Argent. Branzeturile la incercam pe toate

Eu, lesuit de foame, inghit in sec in cea mai perfecta dezordine, homari, rata, branzeturi, scoici.

D.V. Toni ridica din umeri trist; o miscare involun­tara, care se transmite apoi la gura. Strange din dinti si-si suge buzele.

Se ridica, isi duce mainile la spate, face cativa pasi pe coridorul dintre priciuri. E numai in pantaloni. Ca­masa si haina, ii stau agatate intr'un cui din stalpul de sprijin al priciului de deasupra. De cate ori o amintire il rascoleste, face cativa pasi.

Apoi, isi sprijina capul in mainile prea slabe:

E cat se poate de prost! Ce-am sa ma fac cand va veni frigul cu costumul asta de vara si cu o singura camasa. De ce o fi atata rautate pe lumea asta! Mi-au spus sa merg pana la Securitate, numai pentru o declara­ tie. Nu mi s'a cerut nici o declaratie si fara nici-o expli­catie am fost azvarlit aici.

Ii impartasesc ingrijorarea care i s'a intiparit pe fata.

Ma tem ca trupul slab al lui D.V. Toni, care trebuie sa se apropie de saptezeci de ani, nu va putea sa rezis­te regimului mult prea aspru de aici, de la Jilava.

E tragic, spune din nou, si-mi ia mana intr'a lui. Omul lipsit de putere imi strange usor mana.

Fara indoiala, gandesc, are un moment de deznadejde.

Nu e deloc tragic, ii raspund. O sa fiti eliberat curand. Altfel v'ar fi lasat sa luati lucruri de ale imbra­camintei.

Am mintit Convingerea mea e ca Ministerul de Interne, dispune ca arestarile sa fie facute pentru cre­area unei psihoze de teama in randurile populatiei. Teama ar dispare, daca arestarile ar fi de scurta durata. Trebuie sa se inteleaga ca democratia populara, pe cat e de impopulara, pe atat e de hotarata sa nu cedeze vointei generale de a o indeparta din viata poporului roman.

D.V. Toni se aseaza pe pat cu capul in maini.

Vin langa el, in semn de solidaritate, si cand isi arunca privirea spre mine, fac o miscare din cap, care trebuie sa insemne: trebuie sa aveam incredere in viitor. Nu stiu daca incurajarea mea va putea incalzi sufletul omului, aruncat in aceasta grota a Jilavei! Democratia populara nu se apara cu jumatati de masura!

Schimb atmosfera. Trec langa Zamfirescu care, cu o voce ce revarsa parca placere de trai bun si cu aerul omu­lui satisfacut, isi aminteste de gustarile de la Bodega Mircea.

Slab ca un tar, gatul subtire ca de pui de curca, burta nu mai are deloc, picioarele, doua fuse.. E numai in izmene. Pune prea mult suflet in tot ce spune, incat sudoarea i-a napadit in ridurile prea accentuate de la col­tul ochilor.

Duminica, inainte de pranz, era stiut, ma intal­neam pe Elisabeta colt cu Victoriei, cu Tudorica Musa-
tescu, cu Calimachi si ne bagam la Mircea la aperitive
Da ce, puteai sa te abtii, sa nu le incerci pe toate: plachie de crap, nisetru, cega rasol, icre moi.?!

Inghit iar in sec.

Zamfirescu e atat de absorbit de gustarile de alta data, incat uita ca numai cu o ora inainte inghitise cior­ba de arpacas cu frunze de leustean batran, ca acum viata se scurge in aceasta grota, ca somnul ni-1 facem pe priciul de scanduri.

Ma simt obosit. Sunt epuizat de insomnie, de dis­cutii culinare. Grota asta lunga, intunecoasa, cu doua sute de oameni in ea, lihniti de foame, murdari, cu piei lipicioase, cu fete palide, imi da senzatia ca sunt pe un vas de naufragiati.

Vad totul in fata mea ca prin ceata. Simt ca ma sufoc Duc mana la frunte; e inundata de sudoare.

Amintirile lui Zamfirescu trec sub alt cer. E in Anglia, prin 1935. Spune cat se poate manca la break-fast si cum arata un beefsteak in Anglia.

imi vine o ideie! . Schimbare de subiect:

Domnule Zamfirescu, cum caracterizezi dumneata englezul? Dar cu un singur calificativ; sa zicem asa, cum italianul se crede un Casanova si italianca o femeie fatala.

Gandeste putin, apoi:

Cel mai bun lucru e sa-1 caracterizez printr'un exemplu. Sa zicem ca apare, pe neasteptate la usa, un
ofiter englez. Ce crezi ca o sa faca? O sa se arate revoltat de ce vede aici? Nu. O sa vina sa-ti ceara amanunte, cum am ajuns in situatia asta? Nu. O sa intrebe cine a dat ordin sa fim tinuti aici, in aceasta promiscuitate?
Nu Ei bine, cu cel mai desavarsit calm, scoate pistolul si-1 descarca in capul gardianului.

Apoi raspicat:

Englezul nu mai cauta in asemenea situatii vino­vatul principal. Pentru el, libertatea omului e mai presus de orice. Numai faptul ca gardianul a consimtit sa pazea­sca aici oameni, ajunsi in halul in care ne gasim noi, e pentru el supremul argument sa-1 trimita pe lumea cealalta.

Instinctiv, mi-arunc privirea la usa, apoi surad ascuns; imi spun ca e bine, in viata, sa ai sperante. Dar, in definitiv, de ce sa nu cred ca Occidentul n'ar vrea intr'adevar sa elibereze popoarele de dincolo de Cortina de Fier? Astazi, cand pe alte continente incepe sa se inlature colonialismul, de ce in acelasi timp, s'ar ingadui ca in estul Europei popoare libere si indepen­dente sa fie aduse la starea coloniilor africane..? Na­zismul a fost distrus, dar i-a luat locul un alt totali­tarism, mult mai inuman. Hitler a omorat milioane de evrei, dar Stalin ucisese inaintea lui alte milioane de tarani rusi. Si de patru decenii suntem martorii atroci­tatilor savarsite sub steagul marxism-leninismului.

Baia de sange asupra intregii Rusii, dupa revolutia din 1917!

Uciderea in masa de catre Tscheka si GPU a opo­nentilor sistemului sovietic!

Masacrul savarsit de Bela Kuhn, in 1919, in Unga­ria: doua sute cinci zeci de mii de morti, in o suta trei­zeci si trei de zile de teroare!

Groapa cu cei 4143 de ofiteri polonezi, ucisi la Katyn! Si apoi, ucideri in masa, dupa 1944, in Rusia, Ucraina, Tarile Baltice si in estul Europei!

Cand se va pune oare capat, macelurilor si atroci­tatilor savarsite in lumea comunista?

Dar, e poate mai bine sa nu cauti un raspuns la aceasta intrebare! Omul n'ar putea sa suporte viata, daca si-ar cunoaste ceasul mortii. Nu stiu cat va dura aceasta plaga a raului! Dar, trebuie sa speram! Sa nu mai speri in libertate, aici in inchisoare, inseamna sa-ti ucizi viitorul.

Idealurile de ieri, sunt inca idealurile de astazi. S'au facut sacrificii enorme ca sa fie distrus nazismul. Liber­tatea a fost insa intronata numai intr'o parte a Europei. Cealalta parte nu se bucura nici de cele mai elementare libertati si drepturi ale omului. Dupa atatea sacrificii facute pentru distrugerea nazismului am asista la o politica a absurdului daca Occidentul ar tolera o alta dictatura in Europa.

Si apoi, de partea libertatii sta cea mai puternica forta militara si economica din lume! Are inca mono­polul celui mai teribile arme. Ar fi aproape de necon­ceput, ar fi fara precedent in istorie, daca nu s'ar folo­si de acest monopol. Ar fi suficient sa ameninte numai ca s'ar folosi de aceasta arma si plaga raului ar dispare. Europa intreaga arii libera!

Zilele se scurg la Jilava, una ca celelalte. Aceeasi asteptare indelungata, intre ceaiul de dimineata, pranz si masa de seara.

Intr'una din dimineti aflu ca inchisoarea va fi vizi­tata, chiar in cursul zilei, de personalitati ale guvernarii comuniste. As vrea sa aflu mai mult, dar nimeni nu e in stare sa imbogateasca stirea cu un amanunt cat de mic. in orice caz e o zi deosebita; se intampla ceva, ce iese din comun.

Pazim fereastra care da in curtea Reduitului. Prin­tre gratii se poate vedea, in diagonala, pana la 40-50 de metri departare.

Dima, comunistul, cere sa fie lasat la fereastra, in primul rand. Poate va descoperi printre vizitatori si vreun fost tovaras de la Doftana!

— A fost multa ura impotriva mea, imi destainuise el cu cateva zile inainte. A fost suficient sa ajunga la urechile curvei de Ana Pauker ca in timpul razboiului am ajutat trupele romane sa dibuiasca cuiburi de parti­zani sovietici dincolo de Nistru. M'a « turnat » unul — numele nu i-1 pot spune; si 1-a schimbat dupa 23 August — si pe chestia asta a ajuns cu putere in Comi­tetul Central. Cum a auzit curva ca i-am tradat Uniunea Sovietica, a dat ordin sa fiu azvarlit aici.

Cunosc partile de dincolo de Nistru, cum imi cunosc buzunarele. De optsprezece ori am trecut Nistru in Uniunea Sovietica. Eu n'aveam misiunea decat sa trec dincolo informatiile, pe care mi le dadeau altii. Asta era toata treaba mea. Propriu-zis, eu nici nu eram comu­nist, faceam numai spionaj pentru Uniunea Sovietica. A fost greu pana am inceput treaba.

Era in 1930, — lucram la unul, la o cizmarie. Cum am fost recrutat pentru spionaj, nu pot sa-ti spun. Totul e ca ieseau bani buni. Asa ca am dat-o dracului de cizmarie si da-i drumul inainte cu trecerea informa­tiilor peste Nistru.

Mi-e nu mi-e rusine sa-ti spun, dar nu mi-a placut sa muncesc. Si de-atunci, nici n'am mai lucrat.

Dealtfel, sa-ti spun un secret. P'asta e bine sa-1 stii: comunistilor nu prea le place munca. Am stat la Dof­tana trei ani; i-am cunoscut destul de bine. Acolo, aveam ateliere, unde puteam sa lucram. Tot ce lucram era pentru noi. Numai ca nu prea ne oboseam mult cu treaba. Lucram numai asa, ca sa facem fata. Ieseam cu un gardian in piata si ne vindeam marfa. Bani, aveam insa garla. La vorbitor, ni se bagau hartiile albastre in palma. Jucam carti si barbut, pana noaptea tarziu. Aveam si bauturica. Mancare, cata vream: primeam de la Ajutorul Sovietic si de la Crucea Rosie Internationala. Ce tot spun astia acum prin ziare, ca la Doftana era o adevarata universitate marxista?! Povesti! Eu, dealt­fel, nici nu stiu sa citesc. Pot numai sa ma iscalesc. Sa-1 fi vazut de Gheorghiu Dej cum ponta la barbut cate zece mii de lei odata! Era leafa unui capitan pe-o luna.

Universitate! Trag astia niste barbi, sa nu le creada nici ei.

Dar ce, isi inchipuiau ca o sa ajunga vreodata sa conduca Romania! Numai curva de Ana Pauker era sigura ca o sa ajunga Ia putere in tara noastra. Si a ajuns putoarea! Eu am auzit-o cu urechile mele: « o sa vie timpul cand am sa sucesc gaturile romanilor »! Si-si rasucea mainile, cum storci rufele la spalat.

Reusesc sa-mi fac loc aproape de fereastra. Dima, in carje, se reazema de zidul gros de un metru si jumatate. Piciorul stang si 1-a pierdut la ultima trecere a Nistrului. Un glont, tras de pe malul romanesc, i-a gaurit pulpa. A ajuns, totusi, pe malul rusesc. A fost ultima tradare impotriva propriei lui tari.

Gardienii se invartesc pe langa intrarea care da in curtea Reduitului. Trebuie sa se apropie sosirea comisiei care viziteaza Jilava! Dupa un timp gardienii se dau in laturi din fata intrarii. Au sosit. Primul care-si face aparitia e un barbat trecut de 50 de ani. Nu pot sa-i disting fata.

Dima sare in carje! il cunoaste.

— Asta e Nicolski, spune uimit.

E emotionat. Parca ar incerca sa strige! E oprit de cei din jurul lui.

Aparitia lui Nicolski, generalul sovietic care con­duce de fapt Ministerul de Interne din Romania, i-a provocat lui Dima un soc atat de mare, incat a uitat parca cu totul ca e detinut la Jilava. Dima, mai mult se balbaie:

Lui ii dadeam informatiile; el imi dadea banii.
Ganditi-va numai, si eu sunt condamnat sa stau aici.
N'am sa mai ies niciodata din groapa asta!

Grupul de vizitatori si-a facut intrarea in curte. O recunoastem pe Ana Pauker. E in dreapta lui Nicol­ski. Isi face vant cu un ziar.

Cu totii, sunt doisprezece. intre ei, un general de securitate.

Maromete, la cativa metri de grup, incovoiat de spate, cu capul in piept, nu indrazneste sa-si ridice privirea spre marimi. Umil servitor! Se gandeste, poate, ca acum e marea lui sansa in viata. Norocul i-a suras in ultimii ani. La intrarea trupelor sovietice in Ro­mania, era usier la primaria Capitalei.

Azi e directorul Jilavei! Sub paza lui, trec mii, zeci de mii de romani. ii chinuieste, asa ca sa fie pe placul « Internelor ». A facut treaba buna pana acum. De ce deci n'ar fi ridicat spre alte culmi ale democratiei po­pulare?

Dima tremura din toate incheieturile. incearca iar sa strige, dar e impiedicat. Scrasneste din dinti; apoi:

Curva asta m'a varat in iadul asta! Aici am sa-mi sfarsesc viata! Uitati-va, cine a ajuns Ministrul de Ex­terne al Romaniei!

Printre gratii, isi trimete scuipatul la doi metri in directia grupului guvernamental.

Nicolski si Ana Pauker, mai deoparte, vorbesc, mainile indreptate spre zidurile noastre.

Ce si-or fi spunand, Doamne!

Unul, inalt si ciolanos, se apropie de ei si parca le da lamuriri. Are alura omului care explica! Cateva minute mai tarziu, grupul se pune in miscare. E drept in bataia soarelui. De aici, disting destul de bine fata Anei Pauker, lucioasa, napadita de sudoare.

Oamenii stapanirii se indreapta spre partea umbrita a curtii. Apoi, incet, dispar din fata ochilor nostri. Maro­mete se pierde si el in urma lor.

Sentimentele ma coplesesc. Prezenta lui Nicolski, general sovietic, face sa ma simt strain in tara mea. Nu suntem decat prizonieri ai unei puteri straine, pe teri­toriul romanesc!

Inspectia e terminata. Au trecut poate doua ore de la aparitia grupului in curtea Reduitului.

Ne intrebam de ce-or fi venit! Nu putem gasi o explicatie plauzibila. Dealtfel, orice supozitii sunt inutile. Vom vedea, daca s'a hotarat sa ni se imbu­natateasca viata aici! Dupa aceia putem discuta

In catacomba noastra e zapuseala de curg apele de pe noi. Afara, e acea caldura caniculara, pe care o cu­noaste Bucurestiul in luna August: 40 de grade la um­bra.'

Deodata usa se deschide larg. Surpriza neplacuta: in prag e Maromete. Inalt, de vreun metru optzeci si cinci, cu pielea incretita, cu parul lins, cu ochi uscati, cu o fata, peste care ai fi zis, ca nu s'a abatut nici o umbra de zambet. Cu privirea ne fulgera pe toti deo­data. Cu o voce iesita ca din butoi, striga:

Asa ba, banditilor, va uitati pe fereastra! Cine v'a dat voie sa va holbati ochii printre gratii? Clasa muncitoare va da de mancare si voi, plosnitelor, nu respectati ordinea in penitenciar?

Apoi, ridicand pumnii la noi, urla:

Gardieni, unde sunteti?
Ca din pamant, apar sase.

Parca mi se opreste respiratia. Fata fostului usier de la primaria de sector a Bucurestiului arata mai infio­ratoare ca niciodata.

Gardienii sunt postati in fata lui, gata sa primeasca ordine.

Sa bateti imediat fereastra in cuie, sa se invete minte parazitii astia, care traiesc pe spinarea munci­torilor.

O voce dura, care a dat un ordin asa cum ai fi vorbit la caini, nu la oameni. Apoi, isi intinde mana la zavor, se intoarce si trage usa dupa el.

Grota pare acum si mai sinistra. Totul e amortit, in afara de respiratia greoaie a doua sute de oameni. Unii raman cu privirea pierduta, ca intr'un cosmar monstruos.

Ma asez pe prici, la locul meu. Am senzatia ca scandurile oscileaza sub mine; perspectiva lipsei de aer ma ingrozeste.

O pata de lumina se intinde pana la cativa metri de fereastra vopsita. La celalalt capat, de-abia disting, in intuneric, cele doua tinete. Asteptam!

Trece o buna jumatate de ora. Apoi, doi gardieni intra in grota. Se duc drept la fereastra. Instantaneu, am in fata ochilor o scena dintr'un film vazut cu ani in urma: eroina principala se rataceste in subteranele pala­tului unui maharadjah; deschide o usa, intra, coboara pe scari. in fata ei, cateva sute de leprosi. Panica. Alearga in disperare spre usa. Monstrii fug dupa ea

Ordinul e executat. Ferestrele sunt batute in cuie, la imbucatura. Sunt lasate insa, libere, cele doua ochiuri de sus. Gardienii sunt parca si ei ingrijorati. Se in-dreapta, incet, spre iesire. Gardianul sectiei, in prag, trage incet usa. isi mai arunca inca odata privirea peste noi. inchide ochii; vrea parca sa spuna: eu n'am nici-o vina

Respiram tot mai greu. Ape curg de pe noi. Ne ingramadim spre fereastra vopsita, unde lumina palida iti da parca viata

Prin crapaturile de la incheietura usii se strecoara un fir de aer proaspat. Trecem pe rand la usa. E o adevarata binefacere

Ma intind pe spate, pe prici. Langa mine, D.V. Toni, cu gura deschisa si pleoapele pe jumatate cazute, zace. inchid ochii. Visez: fulgi mari de zapada mi se topesc pe piele, patrund in gura larg deschisa. Apoi, ma scol si ma desfat cu enormi fulgi ce cad din abundenta Ora cinci dupa-amiaza. Ni se aduce hardaul cu ciorba de arpacas, foarte fierbinte. Gardianul lasa usa larg deschisa. Aerul de pe culoar navaleste spre noi.

Din mijlocul grotei, hardaul de ciorba trimete in directia ferestrei pale de aburi fierbinti.

Mananc pentru prima oara in sila. Zabuseala a in­vins chinul foamei.

Tarziu, se mai racoreste afara; prin cele doua ochiuri de sus ale ferestrei, aerul patrunde mai usor la noi. in timpul noptii ne facem somnul chinuit. Ma trezesc la fiecare jumatate de ora; imi gasesc o pozitie care imi da impresia ca am o mai buna respiratie

Dimineata. Asteptam ceaiul si odata cu el aburii fierbinti. Usa se deschide. Gardianul se da inapoi doi pasi; 1-a trasnit imbacseala care da navala afara, pe culoar. Apoi, da usa la perete si trage hardaul de ceai inauntru. Cativa, din cap, cei mai nefericiti, rup tace­rea, incalecandu-si vorbele:

— Domnule gardian, aici nu se mai poate trai! Cerem sa vina o comisie de la Ministerul de Interne, sa­si dea seama, ca e peste puterile omenesti la ceea ce suntem supusi.

Omul in uniforma se uita lung la noi! Apoi, da din cap in semn de intelegere Fara sa ne dea nici-un ras­puns, trage usa dupa el.

Trec asa doua zile. Suntem la capatul rezistentei: ne-dormiti, soiosi, lihniti de foame, fara aer suficient! Ochii parca-mi sunt impaienjeniti. Nu mi-as fi imaginat sa trec prin momente atat de grele. Sa te lupti cu lipsa de aer.

Stergandu-si fata de sudoare, D.V. Toni comen­teaza:

Uite cum pot fi unii orbiti de putere! Si de cata ura dau dovada, tocmai fiindca isi dau seama ca sunt respinsi de popor

Trec ore interminabile. Nu se intampla nimic in bine. Ma indrept incet spre usa. Astept sa iau loc la crapatura; cateva inghitituri de aer proaspat e o dorinta inestimabila, e singura dorinta!

Dar meritam si o oaza de placere!

Pe seara se face numaratoarea. Usa e lasata deschisa. Suntem numarati, dar nu iese socoteala. Ni se spune sa trecem toti in fata priciurilor. Rar, numaratoarea se face din nou. in zadar, numarul tot nu iese. Ceea ce face sa enerveze gardienii!

Suntem atat de multumiti. intre timp aerul s'a pri­menit. Oamenii pazei se indreapta spre usa. Vorbesc intre ei. Ne face impresia ca ar vrea sa incheie ziua si cu lipsa la numar. Asa ceva nu se poate insa! Numarul trebuie totdeauna sa fie exact.

Asteptam incordati, cand unul din gardieni ne spune, cu vocea putin tremuranda:

Toata lumea, afara, in curte. Trebuie sa va numaram inca odata.

Ce surpriza! Capul parca-mi pluteste, inima imi re­varsa placere de a trai!

Ne ingramadim la iesire. Vrem sa ne eliberam mai de graba plamanii de acest aer viciat. Cu pasi grabiti, iesim din culoar pentru a cadea intr'o baie de lumina. Raze oblice de soare se opresc pe fetele noastre obosite, chinuite, murdare.

E o desfatare generala sub aceasta bucata de bolta cereasca. Cateva minute trec mult prea repede!

Oamenii in uniforma incep numaratoarea fara nici-o graba. Fac dealtfel o operatie inutila, caci cine ar putea sa scape dintre zidurile groase de doi metri ale Jilavei!

Ramanem aici un bun sfert de ora, inmarmuriti de placerea care ne-o ofera acest eden, nebanuit de Minis­terul de Interne

Suntem din nou in grota. Avem de dus inainte — nu stim cat — calvarul din ultimele zile. Rupti de viata de afara, si traind doua sute de oameni intr'o incapere de 150 metri patrati — grota are o lungime de 20 de metri si o latime de 6,50 metri — am deve­nit parca toti la fel: avem acelasi pas, aceleasi obiceiuri, acelasi ritm de viata. Ne spalam toti pe fata, dimineata, cu aceeasi cantitate de apa, mancam aceeasi ciorba de arpacas, suntem abrutizati de aceeasi pofta de mancare, ne facem acelasi somn chinuit pe priciul de scanduri. Am crezut totdeauna ca e foarte dificil sa imparti lo­cuinta cu un altul. Ori, aici, imparti grota cu doua sute de oameni. Si n'a fost greu sa-mi dau seama, ca te chinuiesti si mai groaznic cu ceilalti. Tot ce-as vrea, e sa fiu singur intr'o celula, sa nu mai vad mizeria si suferinta din jurul meu.

Trec inca doua zile. Suntem mereu in aceeasi astep­tare chinuita, indobitocita. Caldura, afara, nu s'a do­molit, iar inauntru in grota, acelasi infern.

Dar iata ca usa e deschisa viguros. Parca ma supara, in insuficienta fizica in care ma gasesc!

in prag e gardianul sectiei. Parca ii stiu numele: Marin. E inalt, greoi si are mereu zambre la gura. Tras­nit de mirosul din grota, se da inapoi, doi pasi. Ochii i se misca in cap, vioi, in contrast cu fata-i prelunga, lipsita de vigoare. Si apoi, ce vad, isi intinde mainile spre noi; e un semn de intelegere

Dintr'odata, izbucneste:

— Domnilor, eu nu vreau sa omor pe nimeni!

Apoi, ramane ca intepenit. Cateva secunde mai tar­ziu, isi baga capul in maini, se intoarce si trage usa dupa el.

Suntem cu totii impresionati de izbucnirea gardia­nului. Ne dam seama ca ar fi vrut sa spuna mai mult, dar teama 1-a retinut. O astfel de iesire il aseaza fara drept de recurs, alaturi de « dusmanul de clasa ».

Toata lumea se agita in grota. Teroarea la care sun­tem supusi e atat de mare, incat si personalul de paza sufera alaturi de noi. Putinele vorbe iesite din gura gardianului n'au facut decat sa ne intareasca si aici la Jilava, convingerea ca suntem dati in stapanirea unor oameni straini de firea romanului.

Dar orice inceput are si un sfarsit!

Cuiele sunt scoase din cercevelele ferestrei. Sase zile au trecut, una ca celelalte, lungi, nesfarsit de lungi.

Intram in ritmul « normal » de viata. Camera 8 de la Jilava e din nou un du-te-vino. Fruntile ni se mai des­cretesc; ne deschidem inimile. Vorbim de toate; regimul care ne e impus are insa intaietate. Nimeni nu se indoieste ca tot ce se intampla aici e dirijat de Ministe­rul de Interne. Maromete nu e decat executantul care nu cracneste. Putea in definitiv sa fie si un altul! Cati fosti detinuti de drept comun n'au fost pusi in libertate la 23 August 1944 si facuti, mai tarziu, ofiteri de se­curitate! Cati dezertori de pe front n'au fost etichetati de patrioti! Oricare din ei ar fi putut fi directorul Jilavei

Cateodata am momente extrem de grele; zilele se scurg incet. Doboriti de zabuseala si de chinul inspaimantator al foamei, incet, incet, capatam culoarea oame­nilor bolnavi.

Apoi, murdaria de pe noi e inspaimantatoare!

Dar spre sfarsitul lui August, gardianul ne anunta ca in urmatoarele zile vom fi dusi la baie. Suntem cu totii in al noulea cer si imploram cerul sa nu cumva sa turbure mintea stapanirii de aici, sa revoce cumva dispo­zitia data.

Ne pregatim! imi adun ce am de spalat: doua ca­masi, doua perechi de indispensabili, cateva perechi de ciorapi, un prosop.

Primim sapun. Cate o bucata in forma de cub, de culoare cafenie.

Soseste, in fine, clipa mult asteptata. Vine randul si « cartierului » meu. La baie, pot merge deodata patru­zeci de oameni.

Iesim pe culoar si apoi in pas alergator, intr'o mana rufele, intr'alta sapunul bine strans in pumn. Eu, cel putin, am un moment de adevarata inaltare sufleteasca; apa n'a mai curs pe mine de sase luni.

Suntem in baie. E o camera patrata; in tavan stau infipte douazeci de dusuri. Doua laturi au de-a lungul lor cate un jgheab de tabla.

Suntem doi sub cate un dus. Eu cu Gheorge Branza, apologetul comertului romanesc, alaturi D.V. Toni cu Gogulescu, Dima cu Carolica, legionarul albastru, Nicolaescu, unul din cei doua mii de secretari ai lui Iuliu Maniu cu Matei prins la Viena, Zamfirescu, admiratorul steakurilor din restaurantele din Londra cu Popescu PMRistul, provenit de la Social-Democrati si arestat pe plaja, la Mamaia. E in chiloti de baie, asa cum a fost ridicat. in mana dreapta are o camasa, in stanga o pereche de izmene, iar pe fiecare umar cate un ciorap. D.V. Toni, la fel, o camasa, o pereche de izmene, o pe­reche de ciorapi.

Dima, in carje, are mai mult: de fiecare ureche ii atarna cate doua perechi de izmene, gatul nu i se mai vede, infasurat in camasi, pe cap doua prosoape, in dinti cateva perechi de ciorapi. Carolica, sub acelasi dus, n'are decat o camasa, izmene si ciorapi. Plesa, legio­narul, e incarcat si el cu rufe, ca si Dima.

In fine, se da drumul la apa. E calda. Gheorghe Branza executa miscari complicate pentru a prinde sub apa cat mai mult din corp si din rufe. Eu caut, prin mis­cari dezordonate, sa-mi sterg toate urmele de murdarie. Deodata, Dima incepe sa urle; nu-i mai functioneaza dusul! in disperare, il izbeste cu o carja. Functioneaza iar, dar nu cum trebuie.

Apa se opreste. Dam pe noi cu cubul de sapun, cand pe cap cand pe rufe. Sa faca spuma, nici pome­neala.

Vine al doilea val de apa si apoi iar cu sapuneala. Ne limpezim. Trecem apoi la jgheab sa mai albim rufele. Dima, intr'un singur picior, rezemat de muchia jghea­bului, face mai mult decat D.V. Toni si Zamfirescu, la un loc. Plesa, legionarul, musculos peste masura, isi freaca rufele cu o repeziciune de concurs. Daca s'ar ajunge candva si la o astfel de competitie!

Iesim din baie cu pielea eliberata de murdarie si cu rufele ceva mai putin negre ca inainte. Ni le agatam de stalpii priciurilor, iar pe noi ne tragem pantalonii. Unii, mai norocosi, au si rufe de schimb.

Jilava! Mi-a ramas intiparit in minte acest fort mi­litar, construit spre sfarsitul secolului trecut pentru apararea Capitalei. Au fost si alte forturi in jurul Bucurestiului, dar li se vad numai ruinele.

Numai Jilava a devenit inchisoare. in pantecele ei au fost aruncati mii, zeci de mii de oameni. Multi au fost executati intre zidurile ei! Altii, isi scuipa plamanii in celulele umede de la « Secret ».

Cand va lua sfarsit chinul din aceasta inchisoare? Va veni, desigur, o zi cand se va pune capat calvarului de aici! Va fi ziua cand, celor ce le sta in putinta sa curme suferinta semenilor lor, li se vor fi deschis ochii. Se vor gasi oameni, care in numele respectului fata de demnitatea umana, sa ceara ca Jilava si alte Jilave, ori unde s'ar gasi ele, sa fie rase de pe acest pamant. Ca cei de maine, sa nu mai poata cunoaste infernul pe care il traim noi, cei de astazi

IV

Zi si noapte, mereu aceeasi tacere. Izolarea in care ne gasim de mai bine de trei saptamani in subsolul Pe­nitenciarului Pitesti, ne tortureaza nervii si ne pune probleme.

Ce se intampla in aceasta inchisoare? Mister! Cativa dintre noi sunt bolnavi; au diaree. Viata isi are ciuda­teniile ei! Sa ai mereu burta goala si sa suferi de o astfel de boala! Cu infimele mele cunostinte medicale, eram convins ca diareea vine numai atunci cand mananci prea gras. Ori, toata grasimea care am primit-o in mancare de trei saptamani de cand ne gasim aici (sapte grame pe zi) e de o suta cincizeci de grame

16 Ianuarie 1950. inca o zi. Dimineata suntem desteptati de deschiderea brusca a usii. Tresarim, ca si cum am astepta sa ni se dea o veste.

Prim gardianul Mandruta — ii stiu numele de anul trecut — e in pragul usii. in mana are un carnet. Dupa ce-si roteste privirea peste noi, spune:

Sunteti aici 23.
Scrie cifra, apoi:

Saptamana viitoare, o sa treceti sus.
Da sa plece, dar ii intrerup miscarea:

Nu s'ar putea sa fim programati pentru baie? E aproape o jumatate de an, de cand nu ne-am mai spalat.

Prim gardianul da din umeri si se multumeste sa spuna:

O sa vedem ce se poate face; deocamdata e im­posibil. Se intoarce si tranteste usa dupa el.

Aceasta nepasare ne intuneca fetele. Drumul pe care mergem se arata a fi foarte greu!

Seara, tarziu. Trebuie sa fie trecut de ora noua. Sun­tem ingandurati! Cu inima stransa, asteptam sa treaca inca o noapte si inca o zi, ca sa ajungem mai repede sus. Acolo, e cel putin lumina. Candva, la ora cand soarele s'a ridicat de-un copac pe cer, o raza va patrunde si in celula noastra!

Asa, m'arunc cu gandul inainte, spre lumina. inca patru-cinci zile si-o voi avea!

Dar iata ca tacerea penitenciarului e din nou rupta de urlet. Ramanem ca paralizati. Cateva secunde trec nesfarsit de lungi.

Un gand imi fulgera mintea: aici se pecetluieste des­tinul nostru!

Urletul a venit din acelasi loc: camera 4 Spital. A venit brusc; un strigat de groaza, sfasietor, inuman, tasnit ca din infern.

Suntem toti in picioare.

O singura intrebare ne munceste: unde am fost adusi? Suntem in panica: unii vor sa-si intinda pasii — miscarea te linisteste putin — dar se izbesc de pa­turi, altii isi ridica capul in sus, spre locul de unde vine groaza. Langa mine, Dinu Georgescu, ma priveste cu ochi scrutatori (eu nu stiu mai mult ca el) severi ca ai unui anchetator. Fata-i e rigida si fara viata; buzele-i par ca si cum n'ar fi schitat niciodata vreun suras.

Ii dezvalui grija care ma munceste:

— in inchisoare e teroare; viata aici e inspaimanta­toare, e ca si cum s'ar face experiente nebanuite pana acum de oameni.

Ramanem, asa, pana tarziu in noapte. Ne privim in tacere. Ne e teama de supozitii. infioratorul strigat mi-a revenit toata noaptea in urechi. Mi-e teama de intuneric; astept sa se crape mai repede de ziua.

Timpul se scurge greu. Gardianul care e in usa dimi­neata, la pranz si seara, cand se aduce hardaul de man­care, nu ne arata ca ceva neobisnuit s'ar petrece in inchisoare.

Incercam sa patrundem totusi misterul tacerii si al urletului.

Ne ducem la fereastra si ramanem acolo mult. Ne intindem gaturile sa patrundem mai bine cu privirea pana la vreo doi metri in sus. Nimic! in fata numai zidul!

E, ca si cum, acolo sus, ar fi o lume moarta!

Si drumul nostru duce irevocabil, catre aceasta lume. Totusi, curiozitatea ma impinge acolo; vreau sa ajung mai repede.

Inchid ochii si totul imi apare ca un cosmar: incet, linistit, o fantoma isi intinde bratul lung, asemanator tentaculelor unei enorme caracatite, care se lungeste printre ziduri pana la mine.

Vrei sa mai vezi odata camera 4 Spital? Nu era mai bine acolo, unde aveai lumina? Hai, agata-te de bratul meu si vei fi acolo in cateva clipe!

A cui fantoma esti?

Sunt fantoma unei lumi noi, o lume pe care nu ti-o poti imagina. Dar o vei afla si tu cand vei ajunge acolo.

Fac un efort pentru a recastiga increderea in mine. imi alung gandurile rele. incet ma calmez.

Incerc sa raman singur, numai cu trecutul. De data aceasta, nu reusesc insa.

Tot ce se intampla aici ma captiveaza, dar ma si infricoseaza. Am deasupra mea un dusman, invizibil, care pastreaza tacerea, dar care si-a tradat existenta, prin doua urlete infioratoare.

Sambata, 21 Ianuarie, 1950.

E ora opt dimineata. De-abia am terminat sa ne im­bracam si asteptam ceaiul. Usa camerei e deschisa si in prag e prim gardianul Mandruta. in spatele lui, inca cativa gardieni. Mandruta isi ridica putin chipiul de pe frunte, ne priveste cu ochi miopi si inca somnorosi.

— in doua minute sa fiti gata; mergeti sus la eta­jul doi. Executam ordinul in cea mai mare graba.

Iesim, incadrati de gardieni. Pe culoarul obscur si linistit e frig.

Urcam scarile, cate doua trepte deodata; Mandruta, in cap, e grabit.

Suntem la etajul doi. Inima-mi zvacneste! La dreap­ta, pe culoar, in fund, e camera 4 Spital.

Nu ma insel Mandruta o ia intr'acolo.

Deschide usa — aceeasi usa cu geam vopsit si zgariat pe alocuri — se da deoparte si ne face semn sa-i dam drumul inainte

V

Usa se inchide in spatele nostru

Raman, pentru un moment, sprijinit de priciul gol din stanga mea.

Cateva palcuri de detinuti; parca ne asteapta. Nu cunosc pe nimeni. Sunt cincisprezece-saisprezece.

De-a lungul peretilor, pe priciurile acoperite ca si anul trecut de aceleasi scoarte in forma dreptunghiulara din resturi de stofa impletite, e loc mult prea mult pentru cei ce ne gasim aici.

E atat de luminoasa camera 4 Spital!

imi aleg un loc langa fereastra din partea de apus a camerei. Langa mine, in dreapta, se instaleaza Dinu Georgescu. In fata mea, doua perechi de paturi de fier suprapuse si langa ele, alte doua, simple, lipite unul de altul. in mijlocul camerei, o masa lunga de vreo trei metri. Fac o plimbare: treizeci de pasi pana la celelalte doua ferestre din partea de rasarit. Vad, la patru cinci sute de metri distanta, halta de cale ferata si, mai de­parte, zavoiul intins al Argesului.

A cazut zapada putina; cerul e senin sticla.

Usa se deschide si prim-gardianul Mandruta aduce inca vreo doua zeci si cinci de detinuti. Acum, trebuie sa fim cu totii, saizeci si patru, saizeci si cinci.

Fiecare, isi cauta un loc pe prici

De-a lungul camerei, pe mijloc, e un adevarat bule­vard in miniatura: plimbari in grupuri de doi, trei, dis­cutii. Iata-ne deci, instalati mai omeneste loc de plim­bare, lumina, vedere deschisa spre rasarit si apus.

Dau si de un cunoscut; am stat impreuna, tot aici, anul trecut: Balaniscu, seful Fratiilor de Cruce din Moldova. Era considerat cel mai bun student la mate­matici al lui Abramescu, la Cluj; se dedicase logicei matematice.

Ne dam mana, stam putin de vorba:

— Unde sunt ceilalti, din grupul Cluj, il intreb.

Sunt toti aici, raspanditi prin diferite celule. Numai de Maniu nu mai stiu nimic; a fost scos de aici si dus la infirmerie. Ajunsese in ultimul grad cu TBCul. Si n'avea decat douazeci si sase de ani. Mi-e teama, ca nu mai e printre cei vii.

Zambeste amar! Apoi, se indreapta cu pasi mici spre locul lui pe prici. isi aranjeaza putin lucrurile. E slab, incovoiat de spate, cu fata palida. Pare ingrijorat! Ai impresia ca-i e teama de ceva ascuns.

Imi amintesc de Maniu si de ceilalti.

Octombrie 1948 Cand am fost introdus in aceasta camera am dat de oameni ticsiti pe priciuri. Am ramas neorientat, in fata a optzeci, nouazeci de priviri atintite asupra mea.

Cum sa-mi fac loc? De la usa, doi metri mai departe, numai priciuri. Pe ele, oameni lungiti sau stand tur­ceste. Tunsi chilug, fete scobite, piele cadaverica. Ma dau un pas inapoi; imi tradez, asa, impresia: primul contact e respingator; trebuie sa-mi fac loc intre aceste cadavre vii, carora li se misca numai ochii in fundul orbitelor.

Mi-au ghicit gandul:

— Nu e asa, ca nu suntem atragatori? Trebuie insa sa te obisnuiesti mai repede cu noua dumneatale situatie si trebuie sa ti-o spunem dinainte, peste sase, sapte luni, vei arata la fel ca noi.

Mi se face loc langa fereastra

Aflu ca toti de aici au fost adusi de la Penitenciarul Cluj; un lot de trei sute. Ceilalti sunt repartizati, in celule sau in alte camere. Fac parte din centrul legionar Cluj si au fost arestati la 15 Mai 1948. Toti sunt stu­denti. Sunt din grupul Nicolae Patrascu, numai vreo cinci, sase sunt din grupul Radu Mironovici.

Mai aflu ca penitenciarul e peste masura de aglo­merat; intr'o celula de doi oameni, se gasesc sase, sapte, ba chiar si opt. Ca aceasta camera se numeste 4 Spital, fiindca pana acum un an, era aici, spitalul inchisorii.

Ridica mana spre mine; fata-i galbena i se schimo­noseste, pentru un efort sa vorbeasca; din buzele-i livide scoate doua cuvinte:

Proaspat arestat!?

Cativa, in jurul lui, il privesc ingrijorati.

Ii dam din portia noastra de mancare, fiindca administratia inchisorii nu i-a acordat, in plus, decat o ceasca de lapte pe zi.

Trec cateva zile Maniu e mutat la infirmerie. in ceea ce priveste administratia, imi dau seama la ce trebuie sa ma astept, cand e vorba sa-si arate cruzimea.

Cat despre partea legionarilor, ca la un semn, isi privesc camaradul cu duiosie si in tacere. in urma lui, optzeci de oameni isi fac semnul crucii. Nu e numai un semn de credinta, dar si angajamentul solemn de razbunare

In dimineata asta — aici in camera 4 Spital — ma simt mai bine; mizeria care am dus-o de un an si mai bine parca s'a sters din fata ochilor: intunericul din celulele Securitatii, zidurile Jilavei, camera 8, grota in care am stat sase luni, camera de la subsol pana acum o ora

in capul priciului, chiar langa fereastra, noul meu vecin. Face parte din grupul de paisprezece, cincisprezece, care l-am gasit aici.

De vreun metru saizeci si opt, cap oval, un nas prea subtire, ochi caprui, melancolici, iti da impresia unui elev de liceu trait mai mult in internat. Arestat inaintea mea cu vreo sase luni si avand o condamnare de douazeci de ani, pare un om total descurajat. E atat de slab, numai pile si os. Aflu ca e legionar si ca a fost recrutat in Fratiile de Cruce in 1940. Sa tot aiba doua­zeci si sase de ani.

Se uita pe fereastra cu privirea pierduta. O raza oblica de soare ii descopera si mai mult suferinta.

Ma numesc Ion Popescu si sunt de la Craiova, mi s'a recomandat vecinul.

Observ ca mana dreapta si-o misca greu, cu dureri care ii schimonosesc fata. Ceea ce face, sa-mi aduc aminte de urletele venite de aici!

il intreb, aratandu-ma indiferent;

Dar, ce ai la mana? Parca n'o poti misca bine!

Putin surprins de intrebare, tresare. Apoi, dupa cateva secunde, cu un aer de siguranta:

Nu e nimic grav, am alunecat si am cazut pe mana. E numai o usoara scrantitura.

Sunt sigur ca nu spune adevarul. Dupa o lunga ezi­tare, ma hotarasc si-1 intreb:

Cand ai fost adus in camera asta?
Popescu, fara sa se uite la mine, trist:

Sunt aici de sase saptamani.

E atat de zgarcit la vorba, dar insist. E momentul sa aflu ceea ce ma munceste:

De jos, de la subsol, am auzit in doua randuri cate un urlet. Au fost atat de groaznice, incat m'au infiorat. Si au venit cam de aici, din partea asta a inchi­sorii.

Popescu clipeste din ochi inainte sa raspunda:

Un urlet?

Apoi, isi misca capul in semn de nedumirire:

N'am auzit asa ceva.

Dupa care isi intoarce fata spre fereastra.

ii caut pe ceilalti veniti cu mine de la subsol. Sunt raspanditi prin camera. Miulescu, Matasaru si Burcea si-au intalnit un cunoscut de la Bucuresti. Baleanu si Fuchs, cu mainile la spate, se plimba de-a lungul camerei. Dinu Georgescu vine la mine, ma trage de mana si-mi spune discret:

Urletele au mai fost auzite si de altii. Mi-au spus chiar acum cativa, din cei adusi dupa noi. Le-au auzit si ei, venite tot de aici.

il privesc cu atentie, punandu-mi intrebarea: cum se face atunci, de nu stie nimic Popescu?

Dau sa-i spun ce-am aflat, sau mai bine zis ce n'am aflat, cand gardianul, in usa, face un semn unui detinut de parca i-ar fi o veche cunostinta.

Amandoi trag apoi inauntru hardaul cu terci.

Trebuie sa fie seful camerei, imi zjc, uitandu-ma mai cu atentie la detinutul care vorbeste cu gardianul.

Se scurg cateva minute, de parca nu se mai sfarsesc, pana trec la impartirea terciului.

Distribuirea o face seful camerei. Stam in rand, cu gamelele in mana. Gardianul e mereu langa usa. Am ajuns la hardau; imi primesc portia. Mai mult inca, gardianul imi zambeste. Dupa cateva minute iese.

Mancam in liniste, fiecare la locul lui.

Seful camerei si inca cinci, isi i-au micul dejun in picioare, rezemati de masa.

Radem gamelele, sa nu mai ramana nici-o urma. Apoi le spalam, cu apa putina, deasupra unei donite. E sub prici, in partea opusa locului unde stau eu. E acolo si o tineta. Aici, administratia inchisorii pare ingaduitoare: seful camerei intra si iese! A facut-o de cateva ori. in usa intredeschisa, vorbeste chiar cu directorul peniten­ciarului. E acelasi de anul trecut, Dumitrescu. Sa nu-ti vie sa crezi!

Cata diferenta de izolarea de la subsol!

Seful camerei intra si inchide usa dupa el.

E miscare multa. Se discuta — cate doi, trei, unii se plimba, altii au pus stapanire pe fereastra.

Eu, taciturn, la locul meu. Ma uit afara, la albastrul cerului; sunt imbiat la libertate apoi ma las prada visarii

Deodata sar, trezit din reverie.

Un ordin puternic, o voce metalica, iesita dintr'o gura dusmana, imi da un fior:

Nimeni nu mai misca.

Ordinul a fost atat de puternic si categoric, incat intr'adevar, nimeni nu mai misca! Ramanem inlemniti; e ca un film oprit.

Sunt zapacit! Fac un efort sa-mi adun gandurile. De langa usa, seful camerei iese dintr'un grup de vreo cinci, sase. Face cativa pasi spre mijlocul incaperii. isi roteste privirea peste noi. E incruntat, strange din buze. Tot puternic, si cu aceeasi dusmanie in voce, striga:

Fiecare trece imediat la locul lui.
Executarea se face fara sovaire. E o treaba de cateva

secunde.

Surprinsi de o asemenea intorsatura in viata de inchisoare, ramanem muti. in privirile tuturora e intipa­rita uimirea. Dar vad ca seful camerei se pregateste sa ne mai spuna ceva. De data asta, calm, raspicat, conti­nua:

Din acest moment, nimeni nu mai are voie sa vorbeasca, nimeni nu are voie sa faca vreun semn.

Asta inseamna ca nu trebuie sa va miscati nici pleoape­le. Capul il tineti drept inainte si privirea fixata la un metru, in fata pe ciment.

Incerc totusi, pentru o clipa, sa vad ce fac ceilalti. O miscare a ochilor in sus, spre priciul de vis-a-vis: Baleanu si Fuchs respecta cu desavarsire ordinul. inca o incercare; misc ochii la dreapta, spre usa: prin zga­rieturile vopselei de pe geam, imi dau seama ca de afara suntem observati. Nici nu s'ar putea altfel! De asta nu ma indoiesc si nu cred ca se indoieste nimeni.

Dinu Georgescu, langa mine, e statuie.

In clipa uratoare, o constatare ma ulueste: Popescu lipseste de la locul lui. E impreuna cu ceilalti, pe care i-am gasit aici, cand am fost introdusi in camera. Toti sunt in jurul sefului camerei; le vorbeste, mai mult in soapta.

Individul e inalt, de vreun metru saptezeci si opt, nas in forma de sa, buze subtiri si mereu umede, un corp atletic si nu e slab ca noi ceilalti. Pe cap are o sapca gri; vestonul si pantalonii de schi, aceeasi culoare. Sa tot aiba, douazeci si sapte, douazeci si opt de ani.

Dar iata ca iese din grup si se indreapta spre pri­ciul meu. Inima-mi zvacneste! Se opreste in fata unuia, pe care nu-1 pot vedea. ii spune rar, amenintator:

Tu, asta, de ce-ti misti capul?

Are accent moldovenesc; cel putin stiu din ce parte a tarii e.

Cel ce-si miscase capul nu mai poate da o explicatie: au si sarit pe el cinci din oamenii sefului. il trag de pe prici. in cateva secunde e facut ghem pe ciment. Da sa zbiere, dar unul ii si infunda pumnul in gura. E bombar­dat cu picioarele: numar vreo doua zeci de lovituri Seful camerei striga:

Ajunge.

Victima e lasata pe ciment. E tot ghem. Geme. Unul il trage de umar, in sus. I se dau mainile la spate. Seful, calm, incet:

Apleaca-te in fata, ma.

Omul executa ordinul. Se apropie la un metru de el; ii trimete un picior sub piept. Detinutul e saltat cativa centimetri si cade cu toata greutatea pe ciment. Apoi e tarat la locul lui, pe prici.

Tremur, mai mult de indignare, decat de teama.

Incerc sa analizez situatia, dar puterea de discerna­mant imi lipseste.

Prin zgarieturile vopselei de pe gemul usii disting mereu ochii dusmanului. E acolo, pe culoar; aici, inaun­tru, e numai unealta lui. Oricum, individul n'ar putea trece la o astfel de actiune din initiativa lui. Pe aceasta nici n'o poate avea!!!

Nu stiu cum, dar prin minte imi fulgera un nume: Sile Constantinescu. Daca cel din fata mea ar fi cu vreo doisprezece ani mai in varsta!

Nu stiu cat o fi de adevarat, dar la Jilava am auzit, din mai multe guri, ca ucigasul parintilor sai, de prin 1937, studentul la Chimie Sile Constantinescu, ar fi primit dupa 23 August o misiune cu caracter educativ in inchisori. Am refuzat sa cred ca un degenerat, care si-a ciopartit parintii si apoi i-a pus la conservat in butoaie, in beciul propriei lor case, sa ajunga sa faca educatie altora.

Dar in fata mea e un alt degenerat (ceilalti batausi o fac din frica; nu trebuie sa fii un profund cunoscator al fizionomiei oamenilor pentru a-ti da seama de lucrul acesta). Felul cum ii lucesc ochii, buzele umede si nasul in sa, iti dau impresia ca e congenital sifilitic.

O chestiune ma framanta: degeneratul este detinut politic, e detinut de drept comun sau e o bruta scoasa din lumpenproletariatul din care partidul comunist si-a facut atatea unelte?

Gandurile imi sunt intrerupte: echipa de batausi intra din nou in actiune.

Aproape ca nu-mi vine sa cred ochilor! Au navalit pe un detinut de pe priciul de vis-a-vis. Vad o fata palida si un corp incovoiat tarat pe ciment. Brusc, vic­tima scoate un strigat, dar e imediat inabusit cu un prosop. Unii au bate in mana, altii curele.

Apoi victima e legata zdravan la gura cu prosopul innodat la ceafa.

Cel brutalizat trebuie sa fi fost ofiter de marina. Tunica de pe el mi-o spune.

L-au transformat intr'un adevarat sac de antrena­ment de box; dar pentru patru, cinci deodata.

Primeste lovituri sub coaste, care fac sa-mi intre­rupa respiratia.

Victima geme in prosop. E lovit din toate partile; cade pe ciment. Apoi, e calcat in picioare. Unul, in inghesuiala, ii cauta cu varful bocancului burta. ii da ultima lovitura. Fostul ofiter de marina zace lungit pe spate! Degeneratul ranjeste!

Batausii, la randul lor, sufla greu, obositi.

Fiinte oropsite de o soarta vitrega!

Pentru o clipa, il am pe Popescu in fata ochilor. El si altii, n'au lovit. Si are pe fata atata tristete, in ochi atata durere, incat nu incape indoiala ca a fost introdus in grupul celor cincisprezece fara voia lui. E groaznic, sa ajungi sa faci parte dintr'o asemenea echipa!

Degeneratul e acum cu piciorul pe victima. II pri­veste de sus cu o satisfactie demonica.

Se apleaca peste el si-1 trage de gulerul hainei. Din buzele-i umede iese un singur cuvant:

Banditule.

Apoi, dupa o pauza de cateva secunde:

Bine ma, cum ai indraznit sa-ti dai cu parerea despre marxism. O noua teorie asupra marxismului, ai? Tu iti dai seama, ca daca n'ai fi avut norocul sa te gasesti aici si sa fii « afara », clasa muncitoare te-ar fi strivit ca pe o plosnita. Crezi tu ca muncitorimea si partidul comunist ar ingadui aventurierilor sa-si dea cu parerea despre marxism?

Ii da vant inapoi si-ii tranteste o palma, de-1 trimete la doi metri, gramada pe ciment.

Ma intreb, cand va lua sfarsit aceasta dementa ac­tiune, in care secundele ti se par ore!

Cu capul mereu inainte, ii urmaresc insa cat pot pe ceilalti cu coada ochiului. N'am sa uit niciodata teama care e intiparita pe fetele lor!

Urletele de moarte, venite de aici zilele trecute si care au patruns pana la subsol, fac sa mareasca indoit teama.

Cat despre mine, am aceeasi teama, o am in tot trupul. Pentru prima oara simt moartea in jurul meu. Dar, astazi, mai mult ca oricand, simt ca sunt crestin; cu limba in cerul gurii fac semnul crucii

VI

Ciorba de pranz am terminat-o. Am retinut ca hardaul a fost tras de degenerat inauntru, fara ca gardianul sa-si mai fi aratat fata.

Stam toti la marginea priciului, aproape lipiti unul de altul, asa cum am primit ordinul: nici o vorba, capul inainte, fixat la un metru in fata, pe ciment.

Degeneratul se odihneste. E lungit pe patul lui de fier din fata mea. Sade pe spate, cu mana dreapta sub ceafa, ochii fixati in tavan.

Patul de langa el e ocupat de unul ce sta intr'o rana, cu spatele la mine. imi pare ca e cel care a dat ultima lovitura in burta fostului ofiter de marina. Altii, din grupa de teroare, stau rezemati de masa. Vorbesc incet intre ei; mult prea incet ca sa prind ceva. Patru batausi fac de garda: doi in partea de rasarit a camerei, doi in partea de apus. Se plimba cu pasi mici, rari si cu ochii mereu pe noi.

In fata mea, la un metru, trece Popescu. Risc o fulgeratoare ridicare a ochilor. Privirile ni se intalnesc, isi inchide ochii; semn de durere sufleteasca.

Fac o judecata despre cele ce se intampla aici: sunt introdusi in aceasta camera circa cincizeci de detinuti ca sa fie terorizati de alti cincisprezece; cu exceptia degeneratului si poate a inca doi sau trei, ceilalti sunt recrutati in echipa de batausi, volens nolens, prin aceasta camera au trecut si altii inaintea noastra (urle­tele care le-am auzit la subsol); totul se executa dupa un plan bine stabilit; planul e dat de Ministerul de Interne.

Ma intreb apoi, care sa fie scopul acestei actiuni? Singura explicatie pe care mi-o pot da deocamdata ar fi ca, in inchisori, ducandu-se discutii — de multe ori interminabile — asupra situatiei politice internationale si interne, conducerea penitenciarelor vrea sa le puna capat. Si a gasit ca metoda, teroarea

Asa, imi amintesc de perioada dintre Anul Nou si luna Mai a anului trecut.

Sunt in una din camerele de la parter din coada T-ului (Penitenciarul Pitesti are forma acestei litere). Suntem doua zeci si cinci. in afara de mine si inca patru, cinci, ceilalti sunt legionari din grupul Cluj. Printre ei, Balaniscu, seful Fratiilor de Cruce din Moldova. (Trag cu coada ochiului la el; e pe priciul de vis-a-vis nu departe de ofiterul de marina, zdrobit in bataie.) Apoi, Dragos Hoinic, curierul lui Horia Sima; a facut de multe ori naveta intre tara si Viena — intre capul miscarii Legionare si trupul ei. imi mai amintesc de Pop Cornel de la Facultatea de Medicina din Cluj si de alti Popi, toti ardeleni. Mai tarziu a fost adus in came­ra noastra Constantin Oprisan, seful Fratiilor de Cruce pe tara; om cu o deosebita cultura si poet. Nu se la­murea deloc de ce a fost adus la Pitesti, fiindca nu mai era student.

Discutam mult; avem puterea s'o facem: baie regula­ta, la doua saptamani, primim lunar un pachet de trei kilograme cu alimente.

Stim tot ce se intampla in lume; in lumea occiden­tala mai ales (in care legionarii nu prea au incredere: la entuziasmul meu fata de lupta Americei pentru liber­tate si democratie dau din cap neincrezatori).

In fiecare dupa masa, catre orele trei, primim pa­chetelul cu telegrame — mare cat sa-1 tii in pumn. il prind din zbor, aruncat de afara printre zabrele de un comandor de aviatie. El face parte dintre cei patruzeci de detinuti de la Secret. Sunt toti deasupra noastra, pe celular.

Sunt scosi la plimbare in fiecare dupa masa pentru o jumatate de ora; trebuie s'o faca mergand in rand cate unul, cu capul in jos. Sunt insotiti de doi gardieni. Cand li se termina plimbarea urca treptele de sub fereastra camerei noastre, tot in rand cate unul. Un gardian e in capul randului si-si face deci primul intra­rea in cladire. Celalalt, e in coada, care se afla inca dupa coltul penitenciarului. Comandorul de aviatie e totdeauna al saselea sau al saptelea din capul randului. Cand e pe scari nu poate fi vazut de gardieni. in acest moment imi arunca pachetelul cu telegrame.

Cateodata, pentru doua secunde, schimbam cateva vorbe: —    Cum procurati informatiile?

Da sa raspunda, dar nu mai are timp. A doua zi, la acelasi moment:

Le primim prin semne facute de la o casa de vis-a-vis de inchisoare.

Explicatia ne pare neverosimila. Printre cei patru­zeci e si Amiralul Macelariu (poate prin semne marina­resti?). Telegramele au un scris ordonat, cu litere per­fect egale. Sunt foarte scurte:

Bruxelles — Ieri, s'au intrunit in capitala Belgiei ministrii de externe ai tarilor care urmeaza sa semneze Pactul Tratatului Nord Atlantic.

New-York — Preseditele Statelor Unite, H. Truman, a declarat ieri la conferinta sa de presa ca America a sprijinit si va sprijini totdeauna tarile oprimate.

Adeseori, stirea e urmata de un comentariu: prin crearea NATO, nu va mai trece mult si vom vedea din nou « Liberatoarele » americane brazdand cerul albastru al tarii noastre, pentru a ne aduce eliberarea de ocupatia sovietica.

De dupa gratii, a doua zi, dau comandorului de aviatie semne de netarmurita incredere in liberatoarele americane. Mi se raspunde cu un semn, care inseamna si din partea lui aceeasi incredere netarmurita.

Mai are timp sa-mi spuna:

Va rugam foarte mult faceti un pachetel cu ceva de ale mancarii pentru Domnul Ministru Romniceanu. Noi nu avem dreptul la pachet. O sa fie al patrulea dupa mine. Nu-1 lasati.

Am facut un pachetel: circa o suta cincizeci de grame de slanina afumata, o bucata de carnat de zece centimetri lungime, o bucatica de branza. A doua zi, la terminarea plimbarii, stau cu pachetelul la fereastra. Comandorul trece si-mi arata patru degete. Dupa el, al patrulea, un batran de-abia isi trage picioarele. Nu stiu ca varsta are, dar mi se pare batran.

il privesc de sus, scot pachetelul printre gratii. Omul isi ridica mainile tremurande; prinde pachetul cu oarecare greutate. Apuca sa spuna:

Va multumesc din toata inima

Sunt adus la realitate: degeneratul se scoala, apoi trece in mijlocul camerei. isi arunca o privire peste noi si ne spune:

— O sa fiti aranjati pe priciuri in asa fel, incat sa nu fie unul langa altul din aceeasi organizatie, sau care sa se cunoasca de afara.

Mai inainte insa, va controlati buzunarele; nu e voie sa aveti asupra voastra vreun obiect taios, cui sau ac. Va uitati apoi, cu toata atentia, la incaltaminte; daca talpa e batuta cumva in tinte, le scoateti imediat. Executarea!

Cel putin, cu aceasta ocazie, pot sa ma misc putin, sa-mi frec pielea pe unde ma mananca; ultima baie am facut-o in August, la Jilava. Azi e 21 Ianuarie; patru luni de zile.

21 Ianuarie! E coincidenta?

Ma caut prin buzunare, scot ce am de scos, dar ziua de 21 Ianuarie nu-mi iese din cap: e ziua « rebeliu­nii », zi in care incepe infierarea legionarilor.

intre noi, cei adusi de la subsol, nu e nici-un legionar, dar poate sunt ceilalti douazeci si cinci, adusi dupa noi. Dar cei cincisprezece, care i-am gasit aici? Cine sunt? Pana acum stiu numai cine e Popescu: legionar con­damnat la douazeci de ani. Dar e inofensiv si arata atat de indurerat de ce se intampla aici!

Imi arunc ochii spre Balaniscu; daca ziua de 21 Ianuarie, de astazi, a fost aleasa pentru inceperea terorii si intr'adevar nu e coincidenta, ce va avea de in­durat, seful Fratiilor de Cruce din Moldova? Va fi terorizat in mod deosebit fata ceilalti? Va trebui sa moara aici? Cine o fi scos urletul din ajunul Craciu­nului? A fost Constantin Oprisan sau Dragos Hoinic?

Terminam cu scotocitul prin buzunare si scoaterea tintelor din ramele pantofilor. Eu am la pantofi doua tinte mici ca niste pioneze, infipte de mine in rama pantofului ca sa tina talpa, sa nu ranjeasca. imi zic ca, nefiind tocmai tine, le-as putea lasa la locul lor. (Parca puiul de lup, nu e si el tot lup.)

Cu aer de novice, intreb pe unul din cei ce ne pazesc:

— Sa scot si aste doua pioneze?

Aude degeneratul. Se repede la mine, ma ia de guler si apoi imi arde o palma. Ma trantesc la podea, lasand impresia ca am fost aruncat (palma primita n'a fost atat de puternica), dupa care mai ma rostogolesc odata. (in cazuri din astea e bine sa dai satisfactie.)

O prima constatare: n'are mana grea. Ce-o fi mai tarziu, vom vedea!

Materialul interzis e adunat si pus pe masa. Se incepe aranjarea noastra pe priciuri. O face degeneratul. Eu sunt in cap.

Tu, ma, asta cu pionezele, de ce culoare esti?
(sa fac pe novicele, nu mai merge.)

Taranist, zic eu.

Dar, tu, ma? (Dinu Georgescu.)

La fel.

Mars de aici.

Operatia a durat circa o ora. Dinu Georgescu e vis-a-vis. Langa mine, in dreapta si in stanga, doi legionari. Din intrebarile puse de degenerat, am aflat ca din cei douazeci si cinci, adusi in camera dupa noi, cel putin douazeci sunt legionari. Mai mult nu stiu nimic: cum ii cheama, ce varsta au, la cati ani sunt condamnati, de la ce universitate sunt! Nici nu pot sa-i analizez cel putin cu privirea; capul trbuie tinut mereu inainte. Suntem aranjati, ca sa zic asa, in zig-zag; unul la mar­ginea priciului, altul in spate, rezemat de zid, stand turceste. Si asa mai departe. Eu sunt la marginea priciu­lui, si-mi, zic ca ar fi fost mai bine in spate, sa stau rezemat de zid.

In camera e liniste! Degeneratul explica ceva in soapta celorlalti, in jurul lui.

Ce s'o fi pregatind, Doamne!

Aici, nu mai poti sa-ti faci un calcul, parca ti-e teama sa intrevezi clipa urmatoare!

Consfatuirea, in soapta, s'a terminat. Degeneratul da ordin ca douazeci de pe priciul de vis-a-vis sa treaca in fata, in rand, ca pentru un exercitiu de gimnastica. Ni se arata figura ce trebuie executata: mainile drept in sus si lasarea pe vine. Si-apoi, sus, jos

Cei douazeci (e si Dinu Georgescu intre ei) incep la comanda executarea exercitiului de gimnastica. in fata lor sunt postati sase-sapte batausi si tot atatia in spate. Dupa douazeci-douazeci si cinci de miscari, unii incep sa se clatine.

Seful, de pe masa, striga:

Nu-1 lasa Puscasule.

Cel caruia i-a spus Puscasu (inalt, plin la trup, cap fara expresie, miscari labartate) da cu piciorul in piep­tul victimei din fata lui. Cazut jos, unul din spate il loveste in cap cu o curea. Victima isi reia exercitiul cu sfortari penibile sa-1 execute perfect. inca sapte-opt miscari si loviturile din fata si din spate reincep cu o si mai mare brutalitate.

Degeneratul striga mai departe:

Bravo Steiner (de statura mijlocie, cap rotund, obraji umflati, pistruiat, urechi mari). Da, cand cu picioarele, cand cu o bata, pe care a scos-o de sub pat.

Scena din fata mea face sa-mi opreasca respiratia: ochi holbati de spaima, fete schimonosite de durere! Toti cei douazeci sunt pe jos; dupa ce au facut cincizeci-saizeci de miscari! Steiner si inca unul, pe care seful 1-a numit Gherman, sunt cei mai feroci. Au bocanci cu placheuri intoarse la varf, peste rama; lovesc unde se nimereste. Cei de pe jos s'au incolacit si-si feresc ca­petele intre maini.

Un altul — i-a spus Patrascanu — are in mana dreapta o bata si in stanga o curea. Loveste si asta tot fara mila! Ceilalti care bat, dau mult mai usor. Pe fete le e intiparita durerea. Unul din ei, cand da, inchide ochii! De unde stau, am drept in fata usa. De afara, spectacolul e urmarit de mai multi.

Urmeaza seria a doua. Aceeasi scena de groaza. Mai exceleaza doi in bataie: unul mic, dar foarte repede in miscari — Rosea; celalalt, inalt, cu maini lungi — Oprea. Nu mai pot privi. Inima imi bate puternic. Minutele trec prea repede: in curand imi vine randul

Stau cu capul in piept. A trecut poate un sfert de ora de cand m'am tarit la locul meu. M'am linistit! Bataia a trecut. Dupa ce am primit primele lovituri, m'am incolacit pe jos, cu capul intre maini. Am stat asa, pana a trecut urgia

Ciorba de arpacas ne-a venit ceva mai tarziu astazi, dupa terminarea « exercitiului de gimnastica », la vreo jumatate de ora. Apoi, am fost scosi la toaleta, in grupe de cate zece. Fiecare grupa a fost pazita de cate cinci batausi. Acolo a trebuit sa stam cu mainile in sus. Usile celor doua cabine ale WC-ului au ramas intredeschise. Gardianul sectiei nu s'a lasat vazut. Ca si cum ar fi fost o inchisoare fara gardieni!

In fata mea, degeneratul e in patul lui. E in pozitia preferata: pe spate, mana drepta sub ceafa, privirea atintita in tavan. in patul lipit de al lui, e Steiner. Sade pe o rana, cu fata spre sef.

Patrascanu si Gherman, in doua paturi de fier; primul la etaj, celalalt jos. inca doua paturi sunt ocu­pate de Puscasu si Oprea. Celorlalti, din echipa de batausi, li s'a facut loc pe priciul care incepe de langa usa, in stanga. Ocupa toata bucuta pana la zid. Sunt deci, separati de noi.

Trbuie sa fi trecut de ora noua. Ma simt atat de obosit dupa o zi care mi s'a parut un veac! Nu mai sunt capabil sa fac cea mai slaba apreciere asupra celor ce se intampla in inchisoare.

Pozitia in care trebuie sa stau — fara sa ma misc si cu capul mereu inainte — imi da o senzatie de sfar­seala, imi rotesc ochii putin spre dreapta. Un neas­tampar ma impinge sa vad, in parte, ce fac ceilalti

Doamne, ce-am facut! Privirea mi se intretaie cu a degeneratului. E cu ochii ficsi pe mine. Inima imi zvacneste. O idee imi fulgera: impasibilitate.

Privirea fixa nu ma slabeste. Apoi, seful batausilor, de unde e culcat pe spate, intinde mana spre mine. Spune rar:

Ma tu ala de-acolo, unde te uiti?
Raman indiferent mai departe.

Se scoala nervos si striga:

Ma tu asta, la cine ai vrut sa te uiti?
Imi iau o alura de nedumirire:

— Nu m'am uitat la nimeni, ii raspund, poate a fost o miscare involuntara.

Teroristul se intoarce si striga trei nume:

Rosca, Oprea, Puscasu.

Cei trei se prezinta la sef. Se retrag si-si vorbesc incet. Palesc. Inima-mi zvacneste sa se sparga in piept. Puscasu vine la mine; ma trage de gulerul hainei, pana la doi metri, in dreapta degeneratului.

Trece apoi in spatele meu. Seful, care e din nou in pat, pe-o rana, ii face un semn cu mana. Puscasu imi da mainile la spate, mi le trage puternic de-mi scoate astfel pieptul inainte. Mainile, mi le tine strans de nu le pot misca.

In camera e tacere mormantala! Astept, cu privirea pierduta in gol in fata mea s'au postat Oprea si Rosea.

Degeneratul face un semn cu capul.

Oprea, cu mainile-i lungi, ma izbeste in falci: o lovi­tura cu dreapta, o lovitura cu stanga. Se da inapoi si ii face loc lui Rosea care isi trimete piciorul in pieptul meu; mai pot sa ma mir, cum de-1 poate ridica atat de bine. Numar, de fiecare data: doua lovituri in falci, una in piept, pana la paisprezece. Apoi, le pierd soco­teala.

— Ajunge, il aud pe degenerat dupa un timp.

Puscasu imi slobozeste mainile la spate.

Trec zdrobit la locul meu. Tremur din toate in­cheieturile. Nu mai simt dureri, dar falcile si pieptul imi ard ingrozitor de tare

La putin timp ni se spune sa ne culcam: pe-o rana, cu capul in jos.

Se culca si batausii. Raman insa doi de paza. in camera, lumina e mereu aprinsa

VII

Ma trezesc. Nu stiu ce ora sa fie; afara e inca intu­neric. Raman mai departe culcat. Cum as putea indraz­ni sa ma ridic! Ma misc putin si simt dureri in tot cor­pul. Cosul pieptului e parca tot o rana; falcile nu mi le pot misca; picioarele imi sunt anchilozate. Cele cinci­zeci pana la saizeci de lasari pe vine, mi-au zdruncinat toti muschii.

Degeneratul a reusit pana acum pe deplin in actiu­nea lui. in urmatoarele zile va putea sa faca ce vrea cu noi, asa betegi cum suntem.

Dupa zgomotul pasilor ce-i aud pe ciment, suntem paziti de doua plantoane.

Afara, e mereu intuneric. imi fac o socoteala, ca la 22 Ianuarie, ne fiind inca nici un semn de a se face lumina, trebuie sa fie mai putin de ora sase.

Din toate cate s'au intamplat ieri, nu incape nici-o indoiala, ca cei care au planificat teroarea au facut-o ca sa ne distruga nervii, sa ne epuizeze fortele, sa ne demo­ralizeze. Camera 4 Spital e astfel purgatoriul in care am fost trimisi de Ministerul de Interne.

Gandul, ca peste o ora sau doua va trebui sa trec iarasi prin incercarile grele de ieri imi da o senzatie de sfarseala.

Ce va aduce ziua de astazi, refuz sa intrevad!

Cu ochii fixati in scoarta ce tine loc de saltea, spe­rantele mi se sterg din ce in ce mai mult, pana la dispa­ritie. Viitorul, atat de enigmatic, mi-e simbolizat printr'un sarcofag, sub care sunt ingropate atatea vise

Imi frec ochii si m'arunc in trecut, la intrarea rusi­lor in Romania, cand, cu tot prapadul ce venise peste noi, sperante imi dadeau inca curaj.

A fost ca o rupere de diguri.

Armatele sovietice se revarsa peste pamantul Roma­niei, intr'un entuziasm delirant, divizii dupa divizii gonesc spre Apus. Primele ziare, dupa intorsatura, le numesc armate « eliberatoare ». N'o crede nimeni; cel putin eu n'am intalnit pe cineva care sa le considere, in mod sincer, ca atare.

E armistitiu, dar totusi, regimente intregi ale arma­tei romane sunt facute prizoniere. « Eliberatorii » isi dau arama pe fata

Primele tancuri sovietice au intrat in capitala. in loc de entuziasmul de masa, pregatit de ziare, « elibera­torii » nu sunt intampinati decat de vreo doua mii de oameni; cifra infima pentru populatia de peste un mi­lion a Bucurestiului. Atat s'a putut aduna din mahalalele capitalei!

E un Septembrie cu caldura mare. Vara nu vrea sa cedeze. Campurile stau parasite; taranilor nu le mai arde nici de culesul porumbilor, nici de slobozirea pomilor incarcati de fructe.

Apoi, e panica: se aude ca pe unde trec « eliberato­rii » e prapad. Iau tot ce intalnesc: cai, carute, birji, automobile in buna stare sau pe jumatate stricate; apoi, golesc pravalii in cateva minute, taie un vitel numai pentru cateva fleici, sparg un butoi pentru cativa litri de vin, iti dau in casa totul peste cap, doar or gasi ceva de valoare.

Ii astept, sa-i vad si eu, sa ma incredintez de tot •ce aud despre ei.

E ceva lume stransa pe trotuarele strazii principale ale orasului Se asteapta cu infrigurare!

Iata ca la cotitura strazii isi face aparitia primul « eliberator ». Armasarul in spume galopeaza pe asfal­tul strazii, ca si cum ar fi venit asa, in goana mare din stepele Rusiei.

Inima imi bate, nu de frica mongolului care sta stangaci in sa, ci de teama unei alunecari a calului; mi-e frica sa nu-si rupa picioarele splendidul armasar roma­nesc! Urmeaza apoi, carute incarcate cu soldati de dife­rite neamuri: rusi, tatari, mongoli; camioane, tunuri enorme, automobile decapotabile, brisci, sarete Si toate trec in goana mare si in cea mai perfecta dezor­dine. Apoi, murdaria de pe « eliberatori », barbile ne-rase de saptamani, sau poate de luni de zile, lipsa unei deosebiri in tinuta intre ofiteri si soldati, totul iti da impresia ca peste noi, in trecere spre Apus, se revarsa noi navaliri barbare.

Nu ma pot abtine si spun necunoscutului de langa mine.

Uite domnule, ce-a dat peste tara noastra. La ce ne-am putea astepta de la barbarii astia!

Taci domnule, imi spune cu falsa ingrijorare, omul de langa mine.

De ce sa tac, ii raspund, ce ti-e frica ca ne inteleg astia? Doar suntem intre noi.

El, tot grijuliu:

Oricum, trebuie sa ne acomodam

Plec! Las in spatele meu primul specimen, intalnit dupa « eliberare », din ceea ce se cheama colaboratio­nisti.

Nimeni nu mai iese la soseaua mare. Pravaliile sunt golite si stau cu obloanele trase.

Armatele sovietice trec mereu, zi si noapte, in revar­sarea lor catre inima Europei. Sunt grabiti sa aduca si altor popoare aceeasi «eliberare » care ne-au adus-o noua, romanilor.

Cateodata, tarziu in linistea noptii, ii aud de depar­te, dupa cantecele lor intonate de sute sau poate de mii, deodata; am impresia ca in acest delir vor sa ajunga mai repede la tinta.

Cat despre mine, trebuie sa fac un efort sa nu ma simt strain pe pamant romanesc!

Apoi, dupa ezitari, cu inima stransa, ies la drum; nu sa-i intampin, ci sa le ghicesc gandurile.

Sunt singur pe drumul ce duce spre poalele Carpatilor. Astept. Cu privirea scrutez soseaua pana la punc­tul unde isi pierde conturul. Dupa un timp apare un vehicul, tras de cai. incet il deslusesc: e o birja.

Trec lungi minute pana ce trasura e in fata mea; soldatul de pe capra trage domol haturile. Caii se opresc. Sunt obositi si ei ca si cel ce-i mana.

Am o usoara tresarire, dar imperceptibila pentru cei trei militari sovietici din birja. De pe capra, sare jos soldatul de langa vizitiu. E cu pistolul automat in mana.

Pentru o clipa, regret parca iesirea la sosea! Ofite­rul superior de pe canapeaua din fundul trasurii imi reda insa increderea in mine: imi zambeste si-si ridica mana, in semn de salut. ii raspund cu o usoara, dar politicoasa inclinare a capului. Dupa epoleti, banuiesc ca trebuie sa fie general.

Militarul cu pistolul automat in mana e protapit in fata mea.

Amandoi suntem in asteptare! Sovieticul e surprins, parca, de tacerea venita din partea aceluia, care dupa socoteala lui ar trebui sa scoata o exclamatie de « bun sosit». Trec cateva secunde. Eu, ma incapatanez, nu de altceva, dar vreau sa-i arat ca ma socotesc liber si stapan in tara mea.

Generalul, om spre saizeci de ani, figura atraga­toare, ochi care observa, rupe tacerea. Soldatul se in­toarce; il asculta.

Nu pricep o iota!

Apoi, spre surprinderea mea, cel protapit in fata mea, imi spune, intr'o romaneasca de parca ar fi trait toata viata aici, la poalele Carpatilor:

Tovarasul General intreaba, daca drumul pana la Sibiu e bun.

Imi revin din zapaceala care a dat peste mine la auzul graiului romanesc iesit din gura unui soldat sovie­tic si ii dau explicatiile care mi s'au cerut.

Dupa traducere, intr'o ruseasca care, dupa socotea­la mea, trebuie sa fie tot atat de perfecta ca si roma­neasca in care mi s'a adresat, soldatul imi spune, tintindu-si privirea drept in ochii mei:

Tovarasul general vrea sa mergi cu noi, sa ne
arati drumul pana la Sibiu.

Cu respiratia taiata, uitandu-ma insa la general si capatand imediat convingerea ca comandantul de osti sovietic nu a cerut asa ceva, ii raspund:

Numai         sa plec asa, fara sa stie nimeni de mi­ne, nu e de loc placut. Apoi, drumul pana la Sibiu nu e complicat Sovieticii mai vorbesc ceva intre ei, dupa care soldatul imi spune:

Bine, Tovarasul General nu tine neaparat sa mergi cu noi.

Da sa se intoarca spre trasura, dar nu ma pot abtine si-1 intreb:

Dar, cum se face, de vorbesti atat de bine roma­neste? Fara nici-o ezitare raspunde:

Sunt roman.

Se intoarce brusc si din doi pasi, e pe capra.

il salut pe general, dupa care caii se pun in miscare. Raman pe ganduri; refuz sa cred ca omul in uniforma sovietica e roman. Vreau mai de graba sa cred ca rusii pot pregati oameni atat de bine, incat sa vorbeasca limba tarilor « eliberate », fara nici-o deosebire de au­tohtoni.

Dupa cateva minute, in trap domol, se apropie de mine o brisca, trasa de un cal obosit. Totul e romanesc; si cal, si ham si brisca. Acum, imi dau si mai bine seama ca rusii au pornit sa cucereasca Europa, pana la Berlin, in caruta, in birja sau pe bicicleta!

Unicul ocupant al briscii, isi opreste martoaga in fata mea si sare jos. isi ia pistolul automat, dar se razgandeste si-1 lasa de unde 1-a luat.

Vazandu-1 atat de pasnic, il primesc cu un zambet si-o ridicare a mainii drepte.

Rusul, prafuit din cap pana'n varful bocancilor, ne-ras, cu tunica si pantalonii soiosi, imi intinde mana aga­le ca si cum ar avea pofta sa stea la taifas.

Dupa ce-mi adreseaza cateva cuvinte, dau din maini, in semn de neputinta. Apoi, face si el acelasi lucru. Urmatoarea miscare din maini, din partea mea, vrea sa insemne: incotro?

Ivan intelege:

London, London.

Ii repar pe loc confuzia:

Berlin.

Raspunsul e spontan; scutura din cap si repeta:

London.

Ii fac un semn de mare nedumerire.

Sovieticul se intoarce apoi cu fata spre apus, da din mana dreapta, cu degetul aratator inainte, ca si cum ai certa un copil neascultator:

Capitalist, capitalist.

Izbit de obiectivul rusului din fata mea, mi se ade­vereste, pentru inca odata, ca aceasta lume capitalista, pe care e maniat Ivan a facut cea mai ilogica alianta din istoria omenirii, ajutandu-si dusmanul de moarte. Dar daca a facut-o totusi, avand de infruntat formidabila armata a Germanii naziste, ce a impiedicat-o, sa nu aranjeze lucrurile ii asa fel, incat puhoiul sovietic sa nu sa reverse peste Europa? Fiindca fara ajutorul american si fara bombardamentele « fortaretelor zburatoare », rusii n'ar fi putut iesi din granitele lor. Si apoi, o debarcare a aliatilor pe coasta Marii Negre ar fi fost de bun augur, pentru tarile care priveau cu ingri­jorare inaintarea armatei sovietice.

Ajutand trupele comuniste sa patrunda in Europa, « Liberatoarele » americane isi dezic numele. Dar au timpul inca sa ramana consecvente fata de idea de li­bertate. Carutele, briscile, saretele, pe care se transpor­ta armata sovietica, in drumul ei spre Apus, pot fi oprite.

Ziua a doua in camera 4 Spital incepe sub semnul batjocorii. Suntem trasi de pe prici cu brutalitate, ca sa nu avem timp sa ne dezmeticim. injuraturile si lo­viturile de bata nu lipsesc.

In jurul meu simt mahnirea celorlalti!

Pentru mine insa, acest inceput e si mai greu. Am dureri mari in tot cosul pieptului, falcile imi sunt in­clestate iar picioarele de-abia le pot misca.

Suntem la locurile noastre, asa cum am fost aran­jati ieri. De spalat nici pomeneala!

Degeneratul, in mijlocul camerei, avand langa el pe Gherman, Steiner si Puscasu, isi roteste privirea peste noi. Pare multumit de ce a intreprins pana acum! Dar nu se arata deloc, ca ar fi dispus sa ne dea pace. Vor­beste in soapta, enigmatic, cu cei din jurul lui. Cel din dreapta mea imi arunca o fulgeratoare privire. O fran­tura de secunda mi-a fost de ajuns sa-i vad teama de pe fata. Inima incepe sa-mi zvacneasca, dandu-mi dureri si mai mari in cosul pieptului!

Toata echipa e stransa in jurul degeneratului! De-abia imi dau seama ca un nou atac se pregateste, si iata ca toti cincisprezece se si arunca asupra noastra.

in cateva clipe bataia e generala; dau cu batele si curelele, in dreapta si'n stanga. Mai pot face totusi o remarca: batausii, evita pe cat se poate, sa ne loveasca in cap.

Ne ascundem cum putem fetele in maini si ne inco­vrigam in noi. Primesc lovituri de bata pe spinare si pe picioare. Batausii alearga de la un loc la altul, in dezordine si parca fara sa tina socoteala de cine a fost lovit mai mult sau mai putin. Fiecare cu norocul lui!

Din cand in cand, degeneratul isi indeamna oame­nii:

Da-i Gherman; fii atent Puscasule la ala din dreapta ta. Steiner, atinge-1 peste picioare cu bata nu cu cureaua. Trece asa poate o ora, cu unele mici pauze; cateva minute de odihna pentru batausi.

Cu o voce calma, plina de multumire, seful echipei da incetarea:

Ajunge.

Prima ora a zilei a fost atat de deprimanta, incat nici nu mai indraznesc sa ma gandesc la ceea ce ar putea veni in urmatoarele douasprezece, treisprezece ceasuri.. Ma simt coplesit; frant de oboseala, golit parca de toata forta. Ceilalti si-au pierdut si ei puterea de rezistenta. ii simt doboriti de amaraciune! Aici traim intr'o lume a raului, a suferintei, a mortii.

Am terminat de mancat malaiul fiert, dupa care sun­tem scosi la toaleta, tot ca ieri, in grupe de cate zece. Suntem iarasi la locurile noastre, mereu in aceeasi po­zitie.

Degeneratul, in mijlocul camerei, pare nerabdator; isi freaca mainile, face cativa pasi, se opreste, se uita fix la cate unul din noi, isi strange buzele.

Dar iata ca face semn unuia sa vina la el. E la vreo cinci metri in dreapta mea. Cel chemat se scoala de pe prici si cu un mers care ii tradeaza dureri, ajunge in fata omului care ne terorizeaza. E Gica Serbanescu, stu­dent la medicina, din cei care au fost adusi de la Jilava impreuna cu mine. inalt, subtire, cu o fata mai mult feminina, nu pare deloc omul care sa poata indura rigo­rile unei vieti ca cea de aici.

Nu mai am timpul sa fac vreo reflectie, ca dintr'o palma, Serbanescu e aruncat la cativa metri pe ciment. Steiner si Gherman sunt pe el cu picioarele. Apoi, e ridi­cat si adus in fata degeneratului. O alta palma il trimi-te din nou la pamant, dupa care e imbrancit la locul lui.

Teroristul isi roteste privirea si ocheste un altul. I se aplica aceeasi bataie

Trece in felul acesta poate o ora si jumatate. imi vine si mie randul. Palma degeneratului ma arunca la cativa metri; in fata lui trebuie sa stai cu mainile la spate. Ma incolacesc ca sa-mi feresc partea vulnerabila a corpului de loviturile de picioare; durerile din piept imi dau griji.

li fata teroristului e acum unul pe care nu-1 cunosc. E mic de statura si rotund la fata. Dupa ce-si primeste ce e al lui, da sa fuga pe prici, cand degeneratul striga:

Ba, tu ce umbli in salvari?

N'am mai avut timp sa-mi trag pantalonii azi de dimineata, raspunde, balbaindu-se, cel intrebat.

Cum te chiama, intreaba degeneratul, ranjind:

Mahmed, domnule.

Un hohot de ras imi strange si mai mult inima.

Bine, ma turcule, dar tu cum ai ajuns pe aici? se mira teroristul.

Am vrut sa fug in Turcia si am fost prins la granita, raspunde omul, cu spaima in ochi.

Degeneratul se apropie de turc, il apuca de turul izmenelor, si-1 ridica la vreun metru inaltime. Apoi, cu prada in mana, se intoarce catre ceilalti din grupa lui. il aduce asa, cativa metri, il arunca pe ciment, dupa care spune:

Luati-1 voi in primire.

Mahmed, e luat in palme, intai de Puscasu apoi de Gherman si Steiner. E asvarlit in bratele altuia, care la randul lui il arunca cu un picior infipt in spate pana la cativa metri. Si asa mai departe.

Turcul a ajuns pe prici la locul lui; ramane cu privi­rea ratacita, de parca ar vrea sa i se dea o explicatie. Apoi incepe sa tremure din toate incheieturile. E ca un caine incoltit de lupi.

In felul acesta ne trece restul zilei

Cum sa descriu sentimentele care ma cuprind, teama care face sa-mi bata inima atat de tumultos si sangele care imi alearga in vine cu febrilitate?

Ma gandesc, in primul rand, ca batausii au fost tero­rizati in asa masura, pana au fost adusi la acest stadiu de brutalitate. Li s'au distrus simturile. Au devenit un fel de roboti care, la un semn, trec la atac.

Ma gandesc apoi ca cei care au initiat aceasta teroare — sunt, de buna seama, in Ministerul de Interne, in Comitetul Central al Partidului Comunist sau poate la Moscova — trebuie sa fie stapaniti de ura fara margini impotriva acelora care nu le impartasesc ideile. Au nas­cocit cea mai demonica metoda de lichidare a adversa­rului politic, aducerea lui la starea animalica. Cei tero­rizati aici trebuie despuiati de orice caracter uman!

Eu ma gasesc in acest laborator de distrugere a su­fletului, de aducerea omului la starea de robot!

Si ma ingrozesc la gandul ca mi se e va aplica si mie aceasta metoda care inseamna, in primul rand, batai ce­ti pot aduce moartea.

Urletele care le-am auzit in subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea in fata.

Cu aceste ganduri, imi inchei inca o zi in camera 4 Spital. Seara tarziu, cand ni se da liber sa ne intindem pe locurile noastre, ma zbat sa nu cad prada somnului, ca sa prelungesc in felul acesta sosirea zilei de maine. Dar frant de oboseala, cedez.

Sunt trezit a doua zi de dimineata de batausi, im­brancit, ca sa raman apoi impietrit pe locul meu pentru inca o zi

VIII

Au trecut cinci zile de cand ne gasim in camera 4 Spital.

E seara, poate trecut de ora sapte. Ciorba de arpacas am primit-o pe la ora cinci si de atunci stam intepeniti la locurile noastre. Nu indraznesc sa-mi mai abat privi­rea fixata de pe metrul patrat de ciment al podelei.

Pieptul ma doare mereu, dar picioarele mi s'au mai dezmortit. Pielea ma mananca pe tot corpul, dar nu in­draznesc sa incerc o cat de slaba frecare cu coatele. Bataia generala a avut loc astazi cam intre orele trei si patru. Am avut norocul sa cada pe mine mai intai Popescu, care s'a facut mai mult ca loveste; era cu ochii mereu indurerati. Apoi, m'a luat in primire un altul, care m'a lovit numai cu cureaua pe spinare, fara sa se foloseasca de bata care o avea in cealalta mana. Dupa terminarea bataii, degeneratul a parasit camera. A lipsit mai bine de o ora. Am avut astfel liniste. A iesit, desi­gur, sa ia instructiuni de cum sa continue programul de dezumanizare.

Plantoanele si-au facut plimbarea, fara sa mai aiba ochii pe noi, iar ceilalti din echipa de teroare au stat de vorba, preocupati parca de alte probleme, decat de chinuirea noastra.

E prima seara, pana acum, cand suntem lasati in pace, fiecare cu gandurile lui!

Dar iata ca reintors in camera teroristul rupe tace­rea:

Am sa va spun cateva cuvinte.

Cincizeci si cinci de capete, plecate, deznadajduite, se intorc spre el; unora, chiar li se intipareste pe fete speranta.

Se uita cu toata atentia la noi si continua:

Va gasiti aici de cinci zile. V'ati intrebat, desi­gur, de ce sunteti batuti, de ce sunteti obligati sa nu va miscati pe prici, sa va culcati numai pe o rana sau sa nu vorbiti. Ca sa intelegeti ce se petrece cu voi, e bine sa stiti, mai intai, cine sunt eu si care mi-e telul in viata. Ma numesc Eugen Turcanu; am studiat Dreptul la Iasi.

Sunt condamnat la sapte ani inchisoare pentru nedenuntare. Pedeapsa am primit-o fiindca stiam de activita­tea legionara a unor cunoscuti, unii din ei chiar priete­ni si nu i-am dat pe mana organelor de securitate. In trecut, fusesem si eu legionar.

In 1944 m'am inscris in Uniunea Tineretului Co­munist. Am avut acolo activitate rodnica; am fost tri­mes ca sef al unei brigazi de comunisti la Sofia, in 1945, unde am ramas profund impresionat de credinta in co­munism si hotararea de lupta a acestui tineret in vederea fauririi unei vieti fericite, pentru toti oamenii.

In Bulgaria, credeam ca rupsesem cu trecutul meu de fascist inrait, de dusman al poporului si al clasei mun­citoare.

Ma inselasem insa! in mine zaceau inca sentimente care ma impiedecau sa-i denunt pe cei care conspirau impotriva clasei muncitoare, de care eu ma simteam to­tusi legat. Nu i-am denuntat, fiindca-mi erau prieteni

Asa am ajuns in inchisoare. Si nu-mi pare rau deloc! Aici, mi-am dat seama ca sunt ros in interiorul meu, de un putregai al unui trecut urat si al unei educatii crimi­nale. Era acest putregai care ma tinea in loc sa-mi de­nunt prietenii. Si m'am hotarat sa-1 scot. Nu e o treaba usoara sa te cureti de tot ce e rau in tine. Dar am reusit.

Administratia inchisorii m'a ajutat, punandu-mi la dispozitie lucrari in acest domeniu, pentru care ii voi ramane recunoscator toata viata. Asta s'a intamplat in inchisoarea Suceava, in 1948.

Dupa ce am reusit sa-mi curat interiorul de toata murdaria educatiei burghezo-capitaliste, primita in scoa­la, in universitate, la biserica, mi-am propus ca tel su­prem in viata sa aduc si pe altii pe calea cea buna.

M'am adresat directiei inchisorii, aratandu-i in mod sincer ceea ce vreau. Am fost inteles, apoi ajutat si sfatuit. Am inteles ca nu au nimic impotriva aducerii detinutilor la o viata sanatoasa, curatirii trupurilor lor de putregaiul care le perverteste constiintele. Am pornit la treaba. Alaturi de mine a venit un prieten. il cheama Alexandru Bogdanovici. Dupa cateva luni de zile insa, mi-am dat seama ca prietenul meu e un criminal. Se atasase acestei actiuni de curatire a trupului cu ganduri ascunse; pentru el, reeducarea prin convingere, de care imi vorbea, era numai mijlocul de a scapa din inchi­soare. L'am demascat!

E acolo pe prici. Uitati-va la el.

Isi intinde mana spre priciul de vis-a-vis de mine. il priveste apoi lung, cu o dusmanie iesita din ochi, care face sa-mi dea un fior.

E un om inalt, cel putin asa mi se pare cum sade turceste. Capul si-1 tine in piept, privirea fixata pe cram­peiul de prici dintre picioare. Are o usoara tremura-tura a corpului, constanta si inspaimantatoare. Pare un om cazut intr'o resemnare totala si care-si asteapta ire­vocabil condamnarea.

Eugen Turcanu face cativa pasi in directia priciului unde tremura Bogdanovici. Dupa cateva secunde lungi, nesfarsit le lungi, cu voce amenintatoare, spune:

De mainile mele ai sa mori, banditule!

Fac un efort pentru a-mi stapani tremuratul violent al corpului.

in camera e tacere mormantala. Din mijlocul tavanu­lui, becul electric lasa o lumina palida peste cinzeci si cinci de fete schimonosite de spectrul mortii. Doar pasii rari si apasati ai gardianului pe cimentul culoarului amintesc ca viata continua dincolo de use dupa norme diferite de ale noastre. E paza nemiloasa a acestui purga­toriu si totodata dovada peremptorie ca degeneratul nu e decat executantul unui plan demonic.

Aici, continua Turcanu, va veti face DEMAS­CAREA exterioara; asta inseamna ca va trebui sa spu­neti tot ce stiti despre voi si despre altii — toate faptele voastre sau ale altora, care au fost dusmanoase clasei muncitoare. Dar, absolut tot! Veti da declaratii scrise, care vor incepe cu urmatoarele cuvinte: eu, sub­semnatul bandit declar.

Demascarea exterioara va fi urmata mai tarziu de DEMASCAREA interioara; asta inseamna ca va veti face o autobiografie, verbal, in fata celorlalti din came­ra sau celula unde va veti gasi. Va veti scormoni trecu­tul, incepand de la cea mai frageda varsta. Va trebui sa lepadati tot ce-a fost criminal in voi. Si numai dupa ce veti fi curati, clasa muncitoare va va da dreptul sa va insusiti doctrina marxista.

E o treaba grea, care ar putea dura ani de zile. Raman nauc. Nu stiu ce sa gandesc. Reusesc totusi sa fac o prima remarca: el, Turcanu, unde si-a facut demas­carile de care vorbeste si in fata cui s'a lepadat de tot ce a fost criminal in el? Din cate am inteles, reiese ca curatirea de putregai, de care vorbeste, pentru el a du­rat cateva saptamani, cel mult doua — trei luni de zile. Pentru noi, trebuie sa dureze insa ani. dupa care, de aici, nu poti iesii decat nebun.

Cum sa-i calific pe cei care au nascocit acest plan demonic dat pe seama clasei muncitoare? Ei insisi nu
sunt altceva decat demoni

Turcanu face cativa pasi rari, apasati. Pe fata lui nu se profileaza nici o umbra ca s'ar indoi cumva de nereu­sita demascarilor de care a vorbit. E parca incredintat ca el este cel caruia, dupa terminarea acestei experiente, i se va da mana libera sa organizeze pe tot cuprinsul tarii centre pentru reeducarea oamenilor. Are parca aerul sa spuna: eu sunt creatorul omului marxist.

Dar iata, ca brusc, intinde mana catre unul, la vreo cinci metri in dreapta mea. I se adreseaza pe un ton de superioritate:

Tu, ma asta, in tunica militara, ce fel de ofiter ai fost?

Sunt student la medicina in anul patru, la Institutul Medico-Militar, raspunde scurt cel intrebat.

Cuvintele au fost rostite de un om care se arata sigur pe el.

Turcanu are o usoara incruntatura a sprancenelor, dupa care, cu acelasi aer de superioritate:

—Si ce crime ai comis impotriva clasei muncitoa­re de te gasesti aici?

Cu aceeasi siguranta, medicinistul militar raspunde:

Tot ce-am facut a fost lamurit la proces.
Raspunsul imi da un fior, fiindca fata lui Turcanu se congestioneaza, privirea parca ii varsa foc, trupul ii tremura.

Il privesc cu emotie. Cred ca n'am vazut in viata mea o fata atat de fioroasa ca cea pe care o are el acum!

Se repede, mai mult se arunca, asupra medicinistu­lui militar. Ca la comanda, Puscasu, Steiner, Gherman si Patrascanu, sunt in spatele lui. Turcanu il trage de gulerul hainei pana in mijlocul camerei. E de statura mijlocie, blond, cu trasaturile fetei regulate.

E culcat pe podea; degeneratul ii infasca gatul in maini, ii izbeste capul de ciment. Cinci-sase lovituri. Se iasa cu toata greutatea pe gatul victimei; il strangulea­za. Medicinistul horcaie, se zbate in stransoarea maini­lor lui Turcanu. il tine asa mult (notiunea timpului n'o mai am).

Dupa un timp ii da drumul din stransoare; apoi il trage in sus. Steiner si Gherman il tin de maini. Turcanu il palmuieste — palme care ii sucesc gatul brutal, nemi­los, batjocoritor.

Apoi, degeneratul urla:

— Desbracati-1 la piele.

I se scoate tunica, camasa, pantalonii, pantofii si ciorapii.

Sase din echipa de batausi se aliniaza la o distanta de circa un metru unul de altul. in fata lor, la doi metri, alti sase.

Toti au in maini curele si bate.

Medicinistul e legat la gura cu un prosop innodat strans la ceafa. Turcanu il impinge apoi pe culoarul format de cei doisprezece batausi. Un culoar al dispera­rii, al groazei; o vad in ochii holbati ai medicinistului militar, deasupra prosopului albastru, murdar.

Loviturile incep din ambele parti. inchid ochii. Ins­tinctiv, imi fac semnul crucii pe cerul gurii. Parca totul se invarteste cu mine. Am impresia ca viata se opreste aici. Inima imi bate de ma sufoca.

Demascarile incep pe acest culoar, pe acest drum al Golgotei!

Victima indura durerile de pe urma loviturilor de bata si ale cataramelor de la curele cu o rabdare care ma impresioneaza. Rabda nabusit in prosop! Dupa un timp, pe spinare si pe picioare, pielea-i e rupta. Sangele se prelinge pe picioare in jos. Cimentul e rosu.

La un semn al lui Turcanu, loviturile inceteaza.

In afara de horcaitul nabusit al medicinistului, de zvacnirile spasmodice ale muschilor, in camera 4 Spital e o liniste si o nemiscare totala — o scena a unei deznadajduiri de infern, de apocalips

E lasat asa, cinci-sase minute. Apoi, i se pune ca­masa si e tarat la locul lui.

Imediat dupa aceasta, ni se da ordin sa ne culcam. Sunt frant de oboseala, dar nu pot sa dorm si nici nu vreau, sa prelungesc asa sosirea zilei de maine.

Colaborarea dintre Turcanu si initiatorii acestei ac­tiuni de dezumanizare, ma inspaimanta. E batjocora fa­ta de fiinta umana si razbunare in aceleasi timp, fata de adversari. Nu incape indoiala, ca batausii au fost la randul lor terorizati pana la un nivel care depaseste puterea de suferinta a omului — bataia care a avut loc aici e dovada necontestata a acestei terorizari — ca apoi sa fie adusi in situatia de a teroriza la randul lor pe altii.

Ar fi putut-o face ei, comunistii, dar atunci suferin­ta ar fi fost numai fizica. Ei au nevoie, dupa cum se vede, de o suferinta de ordin moral, care sa duca la distrugerea sufletului, la crearea omului fara suflet. Este cea mai diabolica tentativa de deformare a fiintei uma­ne asa cum a fost creata de Dumnezeu!

Crestinii au fost sfasiati in Roma imperiala de fiare salbatice; de fiare, dar nu de oameni! Gladiatorii s'au omorat intre ei, dar li s'a dat cel putin posibilitatea sa se lupte! Noi, cei cincizeci si cinci din aceasta camera nu-i putem impiedica sub nici-o forma pe batausi, deti­nuti ca si noi, la realizarea planului diabolic la care, de voie sau de nevoie, s'au angajat; nu-i putem scoate din ratacirea lor care ne copleseste de durere. N'o putem face, fiindca ne tin in loc gloantele gardienilor de pe culoar. Si dupa cum ei, mercenarii de dupa usa, sunt gata sa ne ucida, in aceeasi masura, noi, stapaniti de instinctul de conservare, vrem sa traim. Puscasu, Gherman, Steiner, Patrascanu — poate chiar Turcanu —sunt fiinte dezumanizate, roboti creati de o forta, care se gaseste undeva in Comitetul Central al Partidului Comunist, sau la Moscova. De aici inainte mi se profi­leaza o lupta, care va dura mult, poate ani, dupa spu­sele lui Turcanu; va trebui sa nu-mi pierd sufletul

Tarziu, cad prada somnului.

Ma trezesc brusc, buimacit. Trebuie sa fie in miez de noapte. in fata mea am un spectacol dat parca de ne­buni. Turcanu loveste cu bata in trupurile incovoiate ale catorva, la vreo patru-cinci metri in dreapta mea. Cei­lalti batausi, in jurul lui, se izbesc unul de altul, de par­ca ar face un joc stupid.

Il aud pe Turcanu zbierand:

Bine ma, criminalilor, de ce n'ati dat alarma ca si-a taiat vinele?

Cuvintele imi patrund orbii in urechi, fac sa-mi pal­pite inima.

Reusesc sa-mi adun gandurile. Unul dintre noi a ales moartea in locul demascarilor. Turcanu, — mainile incrucisate la piept, privirea atintita pe cadavru, misca­ri spasmodice la gura, articuleaza rar trei cuvinte.

Cum il cheama?

Unul din plantoane, cu buzele tremurande, mai mult se balbaie:

Serban Gheorghe.

Fara sa mai puna vreo intrebare, calm, Turcanu trage cadavrul de pe priciul patat de sange. E ajutat de cativa batausi sa-1 duca pana la usa. Bate in geam. Dupa cateva minute de lunga asteptare, usa se deschide si in prag apar doi gardieni. Serban Gheorghe dispare pentru totdeauna!

Cat de repede poti pune capat demascarilor! Dar cat de sfasietoare trebuie sa fie clipa cand mama detinu­tului trecut in alta lume, va afla in ce fel si-a pierdut fiul!

Ochii mi se impaienjenesc. Cosmaruri imi dezvaluie un drum obscur, lung, greu, la capatul caruia asteap­ta moartea.

Ma simt coplesit de demoni ai raului!

In jurul meu — fete obosite de chin, priviri pierdu­te in aceeasi deznadejde care ma incearca si pe mine! Nici unul nu mai e cel de acum cinci zile, fiindca fiecare isi da seama, in acest moment, ca urletele ajunse pana la subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea in fata.

Ni se da ordin sa ne culcam. Trebuie insa, sa avem mainile afara din patura, trasa si aceasta numai pana la mijlocul pieptului. E marita si paza in timpul noptii: trei plantoane, in loc de doua.

S'a facut liniste. Raman asa, intepenit, fara somn, sub ochii vigilenti ai celor trei roboti .

IX

Ma trezesc sub loviturile robotilor. Capul imi vajaie de nesomn, durerile din cosul pieptului nu ma lasa de­loc iar picioarele imi sunt mereu anchilozate.

Suntem scosi la toaleta tot in grupe de cate zece, mereu cu mainile in sus si paziti de cinci roboti. Cabina WC-ului nu poate fi folosita de aici inainte mai mult de zece secunde. Nu stiu ce sa fac mai intai, sa arunc cativa pumni de apa pe ochi, sa-mi clatesc putin gura sau sa incerc o fugitiva frecare a mainilor cu sapunul, acest cub de culoare cafenie care nu vrea sa faca spu­ma.

Ajuns la locul meu si luandu-mi imediat pozitia impusa, constat cu uimire ca Fuchs si Miulescu au tre­cut in echipa lui Turcanu. Cand si cum s'a produs tre­cerea, nu pot sa-mi dau seama! Probabil in timpul celor zece minute cat am stat la toaleta. sau poate in timpul noptii, dupa sinuciderea lui Serban.

Dar sunt atat de preocupat de propria-mi soarta si de surprizele ce le va putea aduce ziua care de abia a ince­put, incat aceasta metamorfozare trece pe planul doi. Nu-mi vine totusi sa cred ca Miulescu, care a stat impre­una cu noi ceilalti sase luni la Jilava, tunand si fulge­rand impotriva comunistilor si nici chiar Fuchs, cu toate ca-1 cunoastem de numai cinci saptamani, sa treaca la atac impotriva noastra.

Turcanu pare mai sever ca niciodata! isi roteste pri­virea peste noi, sfidator, nemilos, enigmatic.

Prin fata mea trece Fuchs, in pas lent spre fereastra. E planton. Ramane acolo un timp; scruteaza orizontul sau poate numai se gandeste la noua lui postura.

Se intoarce; am curajul si-mi ridic ochii spre el. Pri­virile ni se incruciseaza. isi inchide ochii, de parca ar vrea sa spuna: nu-mi cere prea mult.

La randul lui, Miulescu, in capul celalalt al came­rei, nu indrazneste parca sa se dezlipeasca de patul de fier de care e rezemat. Cu ochii pierduti, imobil, imi dau seama ca e un alt om decat cel de acum sase zile, cand ne gaseam in subsol. imi pare ca un om venit din alta lume, caruia i s'a dat aici un rol ce nu si-1 imagi­nase

Dimineata ne trece intepeniti pe prici, muti, ingan­durati. Dupa masa primim bataia generala, la care Fuchs si Miulescu nu iau parte. Poate e o regula a uceniciei in lumea robotilor!

Seara, Turcanu, caruia nu i-am auzit vocea toata ziua, ne spune grav:

— Maine veti incepe sa va faceti demascarile exterioare. Veti fi scosi in grupe de cate opt si intr'o camera
de pe culoar, va veti face declaratiile in scris. Nu uitati formula, pe care clasa muncitoare v'o cere: eu, subsemnatul bandit declar.

Noaptea ma destept in cosmaruri. Omul care si-a luat viata imi apare in fata ochilor impaienjeniti. Din negura, mi se deslusesc roboti cu fete transfigurate, cu maini hidoase de ucigasi.

Candva, in timpul noptii aud vocea lui Turcanu. Dar de data asta nu mai e cosmar. il aud la picioarele mele, pe cimentul camerei. imi dau seama ca in mainile lui se zvarcoleste unul dintre noi. Aud clar vocea-i na­busita: in demascarea exterioara trebuie sa spui tot, absolut tot! Clasa muncitoare iti cere sa nu-i ascunzi nimic! Altfel vei fi strivit ca o plosnita.

Dupa un timp, victima se taraste la locul ei pe pri­ci, la cativa metri in dreapta mea.

E cat se poate de clar deci: demascarile au loc si in timpul noptii. Esti trezit, tras jos pe ciment si acolo, cu gatul in stransoarea mainilor lui Turcanu, trebuie sa-ti iei angajamentul ca nu vei ascunde nimic clasei muncitoare

Dimineata, opt dintre noi sunt scosi sa-si faca decla­ratiile. Lipsesc aproape toata ziua. Turcanu nu s'a mai aratat nici el in camera.

N'am mai fost batuti, dar pozitia impusa a trebuit s'o respectam cu desavarsire.

Fac socoteala ca declaratiile ar putea dura o sapta­mana, daca ritmul de astazi va continua si de aici in­ainte, adica cate opt demascari exterioare pe zi.

Ma gandesc apoi ca riscurile sunt enorme pentru aceia care au de ascuns ceva, dar care e stiut si de altii. Pozitia in care suntem obligati sa stam si paza din timpul noptii isi gasesc rostul, tocmai ca sa nu se poata cadea cumva de acord pentru ascunderea unor fapte stiute de mai multi. Nu poti sa sti apoi, ce-au declarat cei ce ne-au precedat aici, sau ce vor spune cei ce vor urma.

In ce ma priveste, nu-mi fac griji. N'am pe nimeni aici cu care sa impart vreun secret fata de « clasa mun­citoare ». Ma ingrozesc insa, gandindu-ma la consecin­tele descoperii unor fapte ascunse, de catre unii dintre noi Refuz sa merg mai departe cu gandul!

Mai trece o zi si inca o noapte. Robotii sunt mereu cu ochii pe noi sa-si desavarseasca asa paza, pe cat de utila pentru Securitate, pe atat de ingrata pentru ei. Nu e greu sa-ti dai seama ca sunt fiinte care in buna masura s'au dezumanizat; zic, in buna masura, pentru ca mai au totusi pe fete intiparita suferinta. Asta le dezvaluie chinul sufletesc, constiinta care nu le da pace Candva, tarziu in noapte, sunt trezit. Steiner si Gherman ma trag de pe prici. Nici nu mai mi-e teama, atat m'am obisnuit cu teroarea!

Sunt jos pe ciment, lungit pe spate, mainile sub greutatea trupurilor a doi roboti. Turcanu, in genun­chi, e deasupra mea. isi lasa mainile pe gatul meu, ii vad fata crispata, intr'un efort disperat de a ma con­vinge. De pe buzele lui inregistrez, mai mult soptit, cuvintele:

— Ai sa-ti faci maine demascarea exterioara, ban­ditule. Sa nu ascunzi nimic, daca vrei sa nu mori de mainile mele. Ramane apoi, mult timp, cu privirea atintita in ochii mei

O camera de circa doisprezece metri patrati. O masa lunga in mijlocul ei, patru scaune deoparte, patru de alta. in colt, langa fereastra, o masuta; e biroul lui Turca­nu. Are in fata un teanc de declaratii. Asa imi pot da seama ca multi au fost aceia care au trecut inaintea noastra prin camera 4 Spital!

Turcanu citeste declaratiile cu atentie, dar din cand in cand isi fixeaza privirea pe noi.

Scriu tot ce sta in dosarul meu. O fac incet, caci mai mult cad prada gandurilor. Numai cu trei ani si cateva luni in urma, clasa muncitoare, in numele careia suntem schingiuit aici, nu se arata de loc entuziasmata de marxism; din contra 1-a respins cu majoritate covar­sitoare. Asa imi amintesc de vara si toamna anului 1946.

X

E o zi calduroasa de inceput de Iulie. Sunt in Gara de Nord a Bucurestiului, pe peron. Trenul in care trebuie sa iau loc, fusese luat cu asalt, desigur inca de cand se gasea in triaj. Vagoanele sunt ticsite de calatori, acope­risurile nu mai pot fi deslusite de trupurile lor, pe scari e o continua lupta de picioare in cautarea unui sprijin. Acestea sunt conditiile de calatorie pe calea ferata in vara anului 1946.

Am norocul sa dau peste un cunoscut, care ma infor­meaza ca peste o ora as putea sa-mi fac calatoria intr'o drezina.

Am reusit si iata-ma pe platforma camionului pe sine, alaturi de inca sapte-opt calatori in aceeasi situatie ca si mine. Dupa cate inteleg, din discutia soferului cu un ceferist, trebuie sa asteptam sosirea unui comunist de la caile ferate. Probabil ca pentru el e pusa la dispozi­tie drezina! Si trebuie sa fie un om de temut la CFR. imi dau seama dupa felul cu vorbesc cei doi: parca l'ar avea in fata lor.

In fine, omul asteptat soseste. O fata ovala, spran­cene stufoase, ochi mici vioi. Pe cap are o sapca, asa cum arata in fotografii comunistii din Uniunea Sovieti­ca, isi infige un picior pe scara drezinei si apoi se arun­ca, peste oblon, pe platforma.

E incruntat — pare nemultumit de prezenta noas­tra!

I se explica de catre sofer ca avem bilete de drum si ca are autorizatia sa ia si calatori. Pornim si numai dupa vreo zece minute, drezina se opreste in prima statie. Pe peronul pustiu e numai seful garii. Era in asteptarea noastra — propriu-zis a drezinei cu comunis­tul.

Cum ne oprim, fara nici-o introducere seful garii e luat in primire:

— Bine Tovarase Popescu, ii spune incruntat co­munistul, am citit raportul activistului nostru sindical si trebuie sa-ti spun ca sunt total nemultumit de munca de lamurire care o duci cu subalternii dumitale. Aici nu se vede nici o activitate pe linia instructiunilor trasate de Tovarasul Gheorghe Apostol. Daca nici noi ce­feristii nu putem avea sindicate puternice, sa ducem lup­ta impotriva exploatarii capitaliste, la ce-am putea sa ne asteptam din partea salariatilor din alte sectoare de munca, unde reactiunea poate patrunde mai usor. N-a­vem acum timpul sa discutam mai mult, dar iti amin­tesc inca odata: lupta, vigilenta, nu ascultati la soaptele reactiunii.

Seful garii, mai mult balbaindu-se, raspunde auto­mat:

— De sigur vom face asa cum scrie in instructiuni

Pornim si ajungem repede la a doua statie: alt sef de gara, acelasi cuvinte de mustrare, acelasi raspuns ti­morat. Si asa, pana la terminarea calatoriei mele.

Suntem in Iulie, iar alegerile vor avea loc in toam­na! Fiindca toamna se numara bobocii, scria ieri Scan­teia. Pentru mine, martor ocular al reprosurilor aduse de un sindicalist comunist activitatii ceferistilor pe o insiruire de statii, de mai mult de o suta de kilometri, nu incape nici o indoiala ca la toamna guvernul comu­nist instalat de Visinski la carma tarii nu prea o sa aiba ce numara. in acelasi timp insa, ma intreb: ori to­varasul din drezina depaseste in prostie orice limita, dezvaluind prin mustrarile aduse sefilor de gara lipsa de comunisti la CFR, ori are siguranta, ca prin prezen­ta armatelor sovietice pe teritoriul Romaniei se va asi­gura guvernului continuitatea si dupa alegeri, chiar daca le va pierde, sa zicem, cu un procent de nouazeci la suta.

Deocamdata, mi se contureaza tipul comunistului din sindicate (am intalnit si altii): sigur de viitorul par­tidului comunist, cu toate ca e constient de impopulari­tatea lui si apoi, amenintator.

E si comunistul din lumea satelor, de obste mese­rias, croitor, cizmar, tamplar. Prima caracteristica: nu mai lucreaza; e inca de dimineata la primarie si nu face altceva decat sa treaca de pe un scaun pe altul. Mai pe la pranz, se duce la carciuma, unde se cinsteste cu toata lumea. E binevoitor cu toti si nu mai poate de dragul taranilor.

E apoi comunistul din fabrica. Nici asta nu mai lu­creaza. Poarta o camasa rosie sau cel putin o cravata

foarte rosie. Vorbeste mult si ii asigura pe muncitori ca in curand va sosi ziua cand « fabricile vor fi ale noastre, ale muncitorilor ».

E apoi comunistul iesit din mahalalele oraselor si cu deosebire ale Bucurestiului. Pana la instaurarea « de­mocratiei » in tara noastra, nu prea s'a omorat cu mun­ca. Acum, n'o mai face chiar de loc. Se invarteste pe la sediile partidului sau ale UTC-ului; se plange, cat de ne­miloasa a fost cu el exploatarea capitalista. Dar acum, cand clasa muncitoare e pe punctul sa-si ia in maini propria-i soarta, i se va face si lui dreptate. Vrea sa intre in politie (cu politia capitalista a avut mult de furca). Deci, cand o sa ajunga comisar, vom avea, in fine, poli­tia in slujba poporului. Deocamdata isi face liceul in particular; s'a inscris pentru primele trei clase deodata.

E si comunistul care pana mai acum un an, era ne­gustor de maruntisuri. Nu mai merge treaba! Se vede de pe acum om cu putere in comertul de stat. (Comert trebuie sa existe, chiar daca cel privat e la pamant.)

Mai e si comunistul din guvern sau din Comitetul central. N'a visat niciodata sa ajunga la carma Romaniei! Dar acum, afirma sus si tare: am luptat pentru drepta­te, pentru democratie, pentru libertate. Am suferit in inchisori, pentru idealul comunist (nu spune o vorba de spionajul pentru Uniunea Sovietica.) Are un narav: isi lasa nevasta de pe timpul ilegalitatii; nu mai cores­punde. Constantin Doncea, de exemplu: locul munci­toarei credincioase 1-a luat tovarasa Florica Doncea, far­macista, inrudita cu mosieri, femeie de lume, e innebunita dupa masinile americane.

Daca comunistul din guvern are un baiat, trebuie neaparat sa ajunga inginer, iar daca are o fata, o vrea artista. (E sigura ca are mare talent, asa ca nu mai e nevoie sa treaca pe la Arta Dramatica).

S'a instalat intr'o vila la sosea, cu parc si gradinar si-si duce viata intre casa si minister. Cand vorbeste la telefon cu vreun director, cerandu-i lamuriri in proble­me de care habar n'are, se scapa: sa traiti domnule di­rector.

in vara anului 1946 sunt atat de putini comunisti in Romania! in acelasi timp, anti-comunismul se mani­festa atat de vadit, incat celor mai multi dintre comu­nisti le e teama sa-si arate fata.

Au creat deci partide si formatiuni politice, pe care la arunca pe « piata », intocmai cum o intreprindere comerciala isi incearca ultima sansa sa nu dea faliment, schimband numele si ambalajul marfurilor ce nu sunt pe placul consumatorilor.

Incercari zadarnice! Clasa muncitoare se incapata­neaza; nu vrea sa auda de comunisti!

In fata unei astfel de situatii, Partidul comunist adopta tactica colaborarii. inca din 1945 s'a creat « Blo­cul Partidelor Democrate » — aceasta e denumirea Frontului Popular. Caci dupa 1944 s'au gasit oameni care si-au descoperit vocatii « progresiste », sau un trecut eminamente « democrat ». Personajul principal al acestui circ de « democrati » e Petru Groza. Intrarea rusilor in Romania il gaseste latifundiar, actionar in intreprinderi industriale si presedinte al unui partid cu o fugitiva si obscura activitate in viata politica din tre­cut a Romaniei — Frontul Plugarilor.

Sunt angajati scribi care trebuie sa arate ca viata aspra a taranului roman va fi inlocuita cu belsugul, feri­cirea; locul plugului tras de boi istoviti va fi luat de tractor, locul deznadejdii il va lua avantul.

Totul e in zadar! Taranii nu se lasa atrasi in mre­jele propagandei « Blocului Partidelor Democrate ». Frontul Plugarilor e cel mai gol partid al Romaniei; e atat de gol, incat ai zice ca nu-1 are decat pe latifundiarul Groza ca presedinte si pe Zaroni, vizitiul sau de incre­dere, pe care 1-a avansat Ministru al Agriculturii.

Din partidul National Taranesc se desprinde Anton Alexandrescu si formeaza o dizidenta, intitulata Parti­dul Taranesc Democrat. S'a rupt de democratul de tot­deauna, Iuliu Maniu, Presedintele partidului!

Colaborationistului i se dau unele satisfactii: apar, pe ici, pe colo, primari din oamenii lui. I s'au alaturat ambitiosi marunti. Asa, au mai ajuns pentru inca oda­ta, dar numai pentru cateva luni, in functiile pentru care s'au zbatut toata viata. A mai trecut la dizidentii taranisti, chiar si cate un sef de organizatie — avocati mai cu seama — care sub amenintarile Ministrului de Justitie comunist, Lucretiu Patrascanu, au ales colabo­rarea in locul epurarii din barou. Ceea ce uimeste insa, e colaborarea lui Gheorghe Tatarascu. E National-Liberalul care cu vreo douazeci de ani in urma (1924), fiind subsecretar de stat in Ministerul de Interne, talentat, orator desavarsit, o speranta in partidul Bratienilor, da ordin sa fie spulberata invazia sovieticilor debarcati la Tatar-Bunari

In comuna din sudul Basarabiei, debarca doua sute optzeci de marinari sovietici. Locuitorii, luati prin sur­prindere, se pomenesc ca steagul Uniunei Sovietice ia locul drapelului romanesc la primaria comunei. Jandar­mul, preotul si primarul sunt omorati! Cei doua sute optzeci de sovietici declara totodata ca teritoriul roma­nesc dintre Prut si Nistru ia numele de Republica So­cialista Basarabia!

Atat i-a trebuit tanarului Subsecretar de Stat de la Interne! Da ordin Jandarmeriei romane sa treaca la atac. I se alatura un regiment de Calarasi. A sarit in ajutor si populatia de origina germana din comuna inve­cinata a Tatar — Bunarului. in cateva ore, din cei doua sute optzeci de invadatori, n'au mai ramas in viata de­cat vreo saptezeci.

In 1946, Gheorghe Tatarascu e Ministru de Exter­ne in guvernul impus de Visinski la 6 Martie 1945 sub presidentia latifundiarului « democrat si progresist » Petre Groza!

Daca Partidul comunist e slab, cu aderenti prinsi la ingramadeala — multi din ei minoritari — daca Frontul Plugarilor ai zice ca se limiteaza la presedinte si la vizi­tiul sau (nu zic ca n'ar mai avea si alti membri, dar n'am dat decat de unul — si asta arendas), daca taranistii-democrati sunt ratacitii sau timoratii cazuti din Partidul National Taranesc, nu tot acelasi lucru se poate spune de dizidenta liberala a lui Gheorghe Tatarascu.

I s'au atasat mici comercianti, liberi profesionisti, diplomati care tin mortis sa nu-si intrerupa « cariera », din cauza unei guvernari comuniste, considerata numai vremelnica. Gheorghe Tatarascu e omul din Frontul Popular care are inca oarecare atractie.

Comunistii isi trimet propagandistii « pe teren ». Se invartesc pe Calea Victoriei, in fata Cercului Militar. Iti iese unul inainte si pe un ton blajin, te roaga sa-1 asculti pentru cateva minute:

Stiu ca sunteti pentru Iuliu Maniu, am ghicit, nu-i asa?

Este exact.

Tocmai de asta as vrea sa lamurim cateva probleme. Stiti, parerea mea e ca multi oameni s'au lasat prinsi in mrejele unei propagande atat de rafinat dusa, incat au ajuns la convingerea ca Blocul Partidelor Democrate inseamna comunism, iar Iuliu Maniu inseamna democratie. Apoi, cu un zambet amar, continua:

Pai, cine e comunist la noi! Sunt putini, stim cu toti. Ce, eu sunt comunist? De ce-as fi comunist? Am casa mea, am o bucata de pamant! Si apoi, BPD e format din atatea partide necomuniste: Social-Democra-ti, Frontul Plugarilor, Partidul Taranesc Democrat, Par­tidul National-Popular si Tatarascu, domnilor (intre timp s'au strans mai multi). Pai, daca si Gheorghe Tatarascu e considerat comunist, atunci, fara suparare, trebue sa v'o spun ca Iuliu Maniu duce o propaganda mincinoasa. Si apoi, domnilor, Maniu e inconjurat de reac­tionari, il are langa el pe Mihalache, care a luptat voluntar impotriva marei noastre prietene Uniunea Sovie­tica, il are ca Secretar General al Partidului National
Taranesc pe Nicolae Penescu, o unealta a imperialismu­lui american si sustinut de marea finanta din tara noastra.

Noua nu trebuie progres, democratie — adevarata democratie, libertate, asa ca trebuie sa-1 urmam pe Tata­rascu, nu pe Maniu.

Blocul Partidelor Democrate, inseamna lumina, Ma­niu intuneric, reactiune.

Bine, mai omule, ii zic, dar Iuliu Maniu a fost totdeauna democrat, nu numai acum de un an, doi.
Cand spui Maniu, spui implicit democratie.

Eu i-am vorbit dumnealui, aratand cu degetul pe cineva in fata lui, imi raspunde enervat propagandistul, om la vreo 25-26 de ani.

Cum ii spui dumnealui, cand te uiti la mine

Nu e adevarat, ma uit la domnul, sa ratoieste la mine propagandistul.

In clipa urmatoare, imi dau seama ca are el drep­tate: e sasiu.

Lumea care s'a strans in jurul lui il ia in primire. E bruscat.

Sasiul, enervat, incepe sa bata din palme, sarind intr'un picior si strigand:

Tatarascu-lumina, Maniu-intuneric.

Nu stiu daca seful dizidentei liberale si toti secre­tarii de legatii din toate partile lumii or fi stiind cine le face propaganda pentru dizidenta lor, un lucru insa e sigur: Gheorghe Tatarascu e bagat in mocirla, pana'n gat.

Cat priveste pe Social-Democrati, in partidul lor s'a dus o lupta — o lupta o constiintelor: deoparte, dru­mul ales de Presedintele partidului, Titel Petrescu, al distantarii de comun isti, al chemarii nationale, iar de alta parte cel al tovarasiei cu comunistii, ales de Lotar Radacescu si Stefan Voitec.

Istoria il aseaza pe Titel Petrescu alaturi de Iuliu Maniu si Dinu Bratianu — alaturi de poporul roman care respinge comunismul, pe dizidentii sociali-democrati insa, din amestecatura asa zisului «Front Popular», ii aseaza pe drumul care duce la metamorfozarea lor in comunisti.

Vara trece.

19 Noiembrie ai anului 1946 nu mai e departe. in­treaga natiune e in asteptarea acestei zile, sa arate, prin votul ei, ca respinge amestecul brutal al Uniunii Sovie­tice in treburile interne ale Romaniei, careia i-a impus la 6 Martie 1945 un guvern comunist. Caci toata lumea il considera astfel, chiar daca multi din ministrii ce-1 alcatuiesc sunt necomunisti. Caci odata cu instaurarea guvernului Groza a inceput si inlocuirea oamenilor din posturile cheie din ministere, cu elemente care se ara­tau devotate comunistilor. La 19 Noiembrie se va arata care e vointa poporului Seara, in ajunul votului, e ca in asteptarea unei batalii. Nimeni nu poate sta in casa.

Lumea oraselor e pe strazi, ca si cum fiecaruia i-ar fi teama sa nu fie cumva banuit de impasibilitate, azi cand trebuie aratat ca vrem sa traim liberi in tara noas­tra.

La sate, e ca o sarbatoare nationala: pe sosele, in grupuri se intoneaza cantece nationale

Se da votul. L-a dat toata lumea. A fost o datorie pentru fiecare sa nu lipseasca.

Se trece la desfacerea urnelor. Nu putine au fost sectiile de votare unde la numaratoare s'a gasit pentru Bloc un singur vot, cu toate ca fiecare partid ce-1 alca­tuia avea doi delegati. Asa ca si-au dat si ei votul tot pentru Iuliu Maniu.

Delegatii comunisti se incrunta, ceilalti — vinova­tii — fac fete, fete, se arata nepasatori, sau chiar ii apuca rasul.

Divizia Horia, Closca si Crisan — fosti prizonieri cazuti la Rusi, instruiti de politruci sovietici si adusi dupa « eliberare » in tara, a votat si ea in cazarmi. in­doctrinarea comunista nu s'a prins de ei; si-au dat votul tot pentru Iuliu Maniu, in proportie chiar de optzeci la suta.

Cu inimile stranse, se asteapta publicarea rezultatu­lui alegerilor.

Uimiti, romanii dau de titlul in litere mari, groase, de pe prima pagina a ziarelor: Stralucita victorie a Blocului Partidelor Democrate — Poporul roman a indepartat pentru totdeauna reactiunea.

Odata cu acest « rezultat » s'a schimbat parca si fata tarii. O tara de resemnati! Nu se mai indoieste ni­meni ca Uniunea Sovietica face ce vrea in tara noastra.

Rezultatul alegerilor — asa cum a fost publicat — arata ca comunistii vor sa stapaneasca singuri. Colaborationistilor li se va da, deocamdata, cate un ciolan de ros. Au prezentat rezultatul alegerilor, fara sa fie ales nici un candidat national — liberal, nici un social — democrat independent.

Si ca victoria sa nu le fie de suta la suta, nu ca le-ar fi rusine, dar sa nu para, asa dintr'odata, ca toata, tara ar fi fost alaturi de Frontul Popular, au dat printre alesi si numele a treizeci si doi de candidati de pe listele national-taraniste. I-a desemnat Petru Groza: oameni considerati de el maleabili sau fara valoare politica. Re­zultatul sufragiului national, aranjat de dictatorii insta­lati de Visinski la Bucuresti, le da insa de gandit si cola­borationistilor. Tatarascenii nu au deloc alura oameni­lor care s'ar gasi pe drumul victoriei. Victoria e numai a comunistilor si e totala! Le-a mai ramas totusi o spe­ranta — asigurarile doamnei Tatarascu: cat e Guta in guvern, sa nu se teama nimeni.

Dupa masluirea alegerilor, cei mai multi au luat dru­mul neangajarii si nu putin au fost aceia care cu toate amenintarile venite din partea guvernului au refuzat sa se inscrie in partidele « Frontului Popular ».

Au iesit insa ca din pamant oportunisti, care au pre­tins ca, odata instaurat « legal » guvernul Groza, nu li se mai poate cere sacrificii. Lasa sa se inteleaga: « nu suntem noi oamenii carora sa le scape cascavalul din mana »! Multi o fac pe din dos — le e rusine sa sa afiseze, altii insa, fara rusine, joaca pe doua tablouri.

E acea categorie de oameni care nu urmaresc decat interesul personal, egoist; oameni fara principii. Nu pot intelege ca o societate sanatoasa se construieste pe cins­te, pe demnitate si nu pe interese marunte, minore.

Daca in Romania de dupa 1944 am fi fost scutiti de aceasta categorie de oameni, desigur ca comunistii — atat de putini cat erau — cu tot ajutorul dat de Uniunea Sovietica, ar fi fost mult mai putin pretentiosi sa guverneze. Desigur, nu pot fi socotiti ca facand parte din aceasta categorie oameni care se inscriu la comunisti numai de frica painii de toate zilele, de grija familiei. Aici e vorba de carieristi, de cei care tin sa le fie mereu numai bine. Si nu-si dau seama, unii din ei, cat de abo­minabili sunt! Am vazut oameni care pana in 1944 ri­dicau mana ca SS-ul german; dupa intorsatura au ridicat pumnul comunist. Am vazut speculanti ordinari — oameni pentru care banul nu are miros; dupa 1944 vor­beau de « progresul social ». Am mai vazut anti-semiti notorii, plangand in bratele evreilor — si evrei, strangandu-le mana tovaraseste!

Astfel, « progresisti » au devenit spertarii de ieri, comunisti au devenit fosti admiratori ai nazismului si fascismului .

Asa pun capat gandurilor care m'au muncit astazi aici, in aceasta camera a Penitenciarului Pitesti, sub
privirile scrutatoare ale lui Eugen Turcanu. Dar am facut o demascare — nu cea ceruta de Securitate. E demascarea instaurarii regimului comunist in Romania. Au facut-o si ceilalti. O vad pe fetele lor.

XI

Demascarile exterioare sunt pe sfarsite; au trecut cinci zile de cand au inceput. Dupa socoteala mea, tre-buie sa mai dea declaratii trei sau patru.

In acest timp am avut zile mai linistite — n'a mai fost nimeni batut in mod exceptional. Bataia generala a avut insa loc in fiecare zi. E mai mult un fel de batjocora, care se dezlantuie la aceeasi ora, cam intre trei si patru. A fost introdusa in program, de sigur, pentru torturarea nervilor.

Cativa dintre noi sunt bolnavi — au diaree. Printr'o ridicare de mana, se arata (nu e voie sa se vorbeas­ca) ca trebuie neaparat sa se foloseasca tineta.

E o scena oribila! Omul se aseaza pe acest WC improvizat, sub privirile scrutatoare a sapte-opt roboti, isi strange dintii si-si schimonoseste fata de durerea ve­nita de la stomac. E stingherit peste masura, ca ceea ce a fost facut fara martori acum a devenit obiect de spectacol pentru saizeci si cinci de oameni! in ochi i se citeste sfiala de care e cuprins in aceasta situatie peni bila si totodata privirea ii revarsa implorare — sa fie inteles de ceilalti, sau poate sa i se respecte acest mic drept personal.

Unii din paznici se arata revoltati! Terorizatului, i se reproseaza ca strica aerul in camera si ca ceilalti sunt obligati sa asiste la aceasta scena. Primeste calificative, atribuite omului care nu respecta buna cuviinta: e ne­simtit, si-a pierdut calitatile specifice omului, e pe o treapta inferioara animalului.

Cel terorizat se arata ca si cum ar accepta toate aces­te judecati ca definitive, ca si cum ar admite superiori­tatea celor care il inconjoara!

Apoi, e luat la palme si scuipat in ochi. Cu pantalo­nii taras, intr'o resemnare totala, se indreapta cu pasi mici spre locul lui, unde-si ia pozitia obligatorie.

Pe masura ce timpul trece, imi dau din ce in ce mai bine seama ca suntem supusi unui program, care sa duca cat mai repede la ruperea echilibrului nostru sufletesc. Ce minte diabolica o fi gasit aceasta cale de slutire a sufletelor!

Oamenii din fata mea, teroristii, sunt astfel de fiinte! Cand Turcanu da semn de incepere a bataii ge­nerale, sar toti, ca si cum ar fi atrasi de o forta invizi­bila. Cateodata, am impresia ca teroristii actioneaza asemanator cainilor dresati pentru urmarirea vanatului! Ma intreb insa, cat timp sa fi durat dresarea, animali-zarea acestor oameni? Ca sa se ajunga la stadiul in care se gasesc, nu e o operatie de o saptamana sau doua, — si care n'ar fi putut fii lipsita nici de cruzime.

Deocamdata, ceea ce se intampla cu noi imi apare ca un cosmar — e ca o piatra grea ce-mi atarna de gat, care ar putea sa ma duca la inec. Nu-mi ramane decat credinta in Dumnezeu si in libertate. Si nu trebuie sa ma abat de la aceasta credinta.

In orice caz, situatia de aici imi da mult de gandit, si ma antreneaza in tot felul de dificultati pe care le intrevad ca vor surveni.

In primul rand ma intreb, cat va dura aceasta te­roare care se arata in faza ei de inceput. Turcanu ne-a spus ca ar putea sa tina chiar ani! E groaznic — si-mi spun ca e mai bine sa dau uitarii acest drum nesfarsit de lung. Fiindca e un drum care, asa cum a inceput, nu poate fi strabatut pana la capat!

In al doilea rand ma chinuieste mereu gandul, cine sa fie initiatorul acestei metode de distrugere a omului si cine o dirijeaza aici, in penitenciar?

In aceasta ordine de idei, scena din curtea Reduitului de la Jilava — vizita delegatiei guvernamentale — imi apare mereu in fata ochilor. Acolo trebuie cautati initiatorii!

il vad asa, nebulos, pe Nikolski — fata nu i-am putut-o distinge — acest comisar sovietic care fixeaza ordinea comunista pe teritoriul Romaniei. Nu stiu de ce, dar imi apare prototipul acelui comisar politic sovie­tic, cap mare, par blond, ochi de un verde murdar si nasul carn. O vad apoi pe Ana Pauker, Ministrul de Externe al Republicii Populare Romane. imi apare asa cum am vazut-o in carne si oase, in curtea Reduitului, de la o distanta de treizeci - patruzeci de metri. Plina la corp, sanii — doua ugere seci, pantecoasa, cu pielea alba-galbuie, parul tuns baieteste, sa-i acopere urechi­le, sau poate numai una.

Ca ar avea numai o ureche, cine stie, o fi o rautate din partea vreunui ofiter roman, cazut prizonier in Uniunea Sovietica. Ana Pauker isi avea vila in apropiere de lagar. Acolo isi fixase sediul, unde avea misiu­nea sa formeze o divizie care sa fie adusa in Romania dupa « eliberare », cu idei noi, « progresiste ».

Imi amintesc de cele povestite de un fost prizonier:

Ana Pauker viziteaza zilnic lagarul de prizonieri. Agenta sovietica isi fixeaza privirea pe unul mai chipes. Asa a cazut norocul pe cel ochit sau poate, din contra, a dat ghinionul peste el. E o chestiune strict personala.

Fara vreo introducere, il invita, pur si simplu, la o partida de sah. in seara asta.

Se joaca cat se joaca si apoi prizonierul e provocat sa treaca la satisfacerea poftelor sexuale ale agentei A doua zi, Ana Pauker ocheste un altul; si asa in fie­care zi pana ii termina pe toti — si chipesi si nechipesi

Socot ca Nikolski si Ana Pauker sunt cei care au introdus metoda formarii omului robot. Au dat-o apoi in seama vreunuia sau unora din Comitetul Central al Partidului Comunist, s'o puna in aplicare pe trupurile si sufletele detinutilor politici.

Ma intreb, in continuare, cine sa fie oamenii care ne urmaresc, de afara, prin zgarieturile de pe geamul vopsit al usii? Sa fi fost lasata toata operatia numai pe seama directorului penitenciarului si a primilor gardie­ni? Tinand seama insa ca comunistii sunt mereu nein­crezatori in loialitatea subalternilor e putin probabil ca o astfel de operatie sa fie condusa de comunisti de oca­zie. Fiindca atat directorul penitenciarului, cat si primii gardieni sunt comunisti de dupa 23 August 1944. Cei opt sute de comunisti din ilegalitate au cu totul alte functii in noul stat roman. Nu se multumesc cu slujbe de director de penitenciar sau de prim-gardieni!

Trebuie deci sa fie unul din cei vechi care suprave­gheaza teroarea

Toate astea sunt insa simple supozitii. Precis, nu stiu nimic, si nici n' as avea cum sa stiu. Timpul, poate, le va deslusi..

Deocamdata, ma gasesc incremenit pe prici, cu ba­taturi in solduri — e un an si jumatate de cand dorm pe scandura; pielea ma mananca nemilos — ma pot fre­ca numai in timpul bataii generale, camasa si izmenele de pe mine sunt nespalate din August — cinci luni de zile —, iar durerile pieptului si ale maxilarelor, de pe urma batai din ziua de deschidere a terorii, imi ingre­uneaza cu mult viata.

In seara asta, linistea e totala in camera 4 Spital. Din cand in cand, tacerea e rupta de pasii rari, apasati ai lui Turcanu. Se indreapta catre fereastra din partea de apus a camerei, se opreste si ramane cu privirea in gol. Apoi, se intoarce in mijlocul camerei, unde lumina lasata de becul galbui e ceva mai puternica, descoperindu-i parca pe fata un gand ascuns. E ingandurat si pare nerabdator.

intunericul de afara imi pare negru, ca al unei nopti cu cer fara stele.

Turcanu rupe tacerea:

Treceti la culcare.
Apoi, catre plan toane:

Fiti atenti, sa aiba toti mainile bine scoase peste
patura.

Sunt frant de oboseala de pe urma celor paisprezece-cincisprezece ore de imobilitate, cu privirea atintita in cimentul camerei. Culcat pe-o rana, cu ochii inchisi, cad prada fericirii, ca ma gasesc acum ferit in parte de pri­virile plantoanelor. Cel din fata mea are usoare zvacni­ri; e probabil muncit de ce-i va aduce ziua de maine. in cele sapte zile de cand il am langa mine, am reusit de cateva ori, pentru cateva secunde, sa-i prind fata, dintr'o fulgeratoare intoarcere a capului. Trebuie sa fie in jurul varstei de 24 de ani — fata prelunga, ochi vioi, un nas drept si buze arcuite. ii fixez, la bunul meu plac, partea locului: Oltenia.

Cel din spatele meu e rotund la fata si cu ochii me­reu banuitori. I-am vazut in privire ingrijorare si toto­data indignare. Pare a fi omul care-si spune: am sa le trec pe toate si apoi va veni ziua, cand se va da socoteala de ce se intampla aici. Atunci, o sa ma cunoasteti intr'adevar cine sunt. imi zic ca e din Vrancea.

Raman asa, cu gandul la libertate si la judecata care va veni; la pedepsirea criminalilor, care si-au gasit drept preocupare in viata sa distruga omul asa cum a fost creat de Dumnezeu; sa-1 inlocuiasca cu un altul care — cel putin dupa spusele lui Turcanu — sa fie omul mar­xist, creatura marxista

Adorm dar nu pentru mult timp. Miscari si soap­te, ce-mi par bizare, mi-au turburat somnul!

Pe ciment, la doi metri de picioarele mele, vad prin­tre ploapele pe jumatate deschise, capul lui Turcanu. intre maini se pare ca are gatul unei victime. Langa el, Puscasu, Steiner si Gherman. Din cand in cand, se a-pleaca si ei peste victima de sub trupul lui Turcanu.

In urechi imi patrund horcaielile nabusite ale tero­rizatului. Brusc, aud cum i se izbeste capul de ciment. Un fior imi sapa sira spinarii. Vederea mi se impaien­jeneste. Tremur.

Aud mereu izbiturile capului de ciment.

Cei doi de langa mine, ii simt terorizati de aceeasi fiori de care sunt si eu cuprins.

imi ridic usor capul. Turcanu, cu mainile in gatul victimei, il trage in sus. Are ochii holbati, ca de moarte; gura ii-e rosie. Apoi, dupa un timp, il zguduie puternic. Aud vocea teroristului, mai mult soptita, dar amenin­tatoare.

— Nitule, vorbeste Nitule! Mori de mainile mele, banditule daca nu recunosti!

Turcanu e desfigurat. Ochii ii lucesc de furie. isi strange buzele si apoi isi lasa din nou victima pe ci­ment.

Nitu — acum i-am aflat numele — isi are locul la vreo doi metri in dreapta mea. I-am vazut fata in ca­teva randuri, pentru cateva secunde. E poate cel mai tanar de aici. E legionar, dupa cate imi amintesc cand am fost aranjati pe priciuri.

Acum imi dau perfect seama, cat de periculoase sunt demascarile exterioare! Un secret stiut de doi, poate aduce moartea unuia sau amandourora. Pozitia in care trebuie sa stai nu-ti da posibilitatea sa faci cel mai mic semn, pentru a cadea cumva de acord, ca ceva trebuie tainuit. Nitu, desigur, a ascuns ceva stiut si de un altul, si acesta n'a avut taria sa nu-1 dea in vileag.

Ma inspaimant la gandul ca omul ar putea sa moara aici de mainile lui Turcanu

In fine, misterul mi se dezvaluie in parte:

— Nitule, ai omorat doi soldati sovietici, Nitule si nu vrei sa-ti recunosti crima. Ai luat viata a doi lupta­tori, pentru binele si fericirea noastra.

Nitu e izbit mereu cu capul de ciment. ii aud, prin­tre bufnituri, horcaielile in stransoarea mainilor lui Tur­canu. Cu toata teama de care sunt cuprins, reusesc totu­si sa fac socoteala ca Nitu, fiind astazi in varsta de doua zeci de ani, e foarte putin probabil ca cei doi soldati sovietici, de care vorbeste Turcanu, sa fi fost omorati de el in primele luni dupa « eliberare ». Sunt mai bine de cinci ani de atunci si Nitu sa tot fi avut cincisprezece ani. Desigur, rusii au putut fi omorati mai tarziu, in 1947-1948! in lunile care au urmat « eliberarii » Roma­niei, am aflat totusi de multi sovietici ucisi.Au fost surprinsi violand fete de zece-unsprezece ani, sau batjocorind, in grup, femei trecute cu mult de varsta la care ti-ar putea deschide pofta.

Tatii, fiii au lovit cu inversunare, pana au luat viata celui care le necinstise fiica sau mama.

Au fost ucisi sovietici si din alte motive: prada, devastari de camine injghebate dupa ani grei de truda, au fost ucisi si fiindca erau considerati mereu dusmani si nu eliberatori; au fost ucisi, fiindca cu ajutorul arma­tei sovietice s'a impus in tara noastra un sistem politic si social strain de firea romanului; au fost ucisi in virtu­tea aceluiasi sentiment, pe care poporul roman 1-a purtat in decursul veacurilor fata de armatele rusesti — in tre­cut tariste, astazi comuniste — venite in tara noastra sub acelasi pretext al eliberarii. Turcanu a aflat sau nu­mai banuieste ca si Nitu ar fi omorat rusi. Nu are probe, caci daca le-ar avea, le-ar da in vileag. Si totusi considera ca trebuie sa-i ia viata! Pentru acest robot, judecata se face dupa legile pe care si le-a insu­sit de la cei care i-au luat sufletul Tortura lui Nitu continua; trebuie sa fi trecut mai bine de o ora de cand a inceput

Brusc, Nitu scoate un strigat, intr'o sfortare sa iasa din stransoarea mainilor lui Turcanu. Apoi, ii aud ca­pul izbind cimentul

Liniste! totul parca s'a sfarsit!

Nu e adevarat, nu e mort! dar de ce nu se mai aude nimic ?

Dupa cateva minute, nesfarsit de lungi, o voce stin­sa, scoasa dintr'un piept sfarsit de puteri — de viata in suspensie:

Nuu, nu stiu nimic

E tacere mormantala. imi aud, inima, care-mi zvacneste cu putere.

Sa fie ultimele lui cuvinte?

Unul de langa Turcanu, spune cu vocea tremuranda:

A murit. nu mai sufla.

Capul mi se invarteste, nu mai sunt eu insumi, mi-e frica parca de mine, mi-e frica de tot ce e in jurul meu.

Deodata Turcanu se repede spre usa; bate puternic in geam. Privirea-i e atintita pe clanta, ochi mari deschi­si, infioratori. Pe culoar se aud pasii gardianului din ce in ce mai pronuntati. Turcanu bate nerabdator in usa. Paznicul intoarce cheia in broasca. Vorbesc, dar nu deslusesc nimic. Gardianul ramane me­reu pe culoar; nu vrea sa intre in camera sau poate nu trebuie.

Apoi Turcanu si inca doi, il trag pe Nitu afara. Tarsitul pasilor se pierde pe culoar. Dupa cateva minute se intorc. Cheia se invarteste din nou in broasca.

Se mai vorbeste in soapta. Apoi, robotii trec la locu­rile lor, cu pasi inceti, obositi.

Moartea parca nu-i inspaimanta!

Peste linistea care s'a lasat, viscolul de afara, cu rafale de ninsoare, suierand in geam, imi face noaptea si mai groaznica

Ma trezesc de cu noapte, frant de oboseala. De unde sunt, culcat pe-o rana, il vad pe Turcanu strabatand ca­mera de-a lungul, cu pasi rari, cu capul in jos.

Cele trei plantoane isi fac plimbarea obisnuita, do-ol, ingandurati.

in afara de zgomotul dezolant al pasilor, nu se aude nimic, nici macar respiratia oamenilor lungiti pe priciuri. E mereu aceeasi impresie de rupere cu viata. Raman dus de ganduri, poate o ora, doua. Si in aceasta izolare totala, zorii acestui inceput de Februarie apar in geam, clar si glacial. Trebuie sa fie trecut de ora sapte.

Azi e Miercuri, 1 Februarie 1950

Se da desteptarea. Suntem trasi de pe priciuri de roboti si imediat ramanem aceleasi stane de piatra.

Dupa vreo jumatate de ora, suntem scosi in graba in grupe de cate zece la WC, mereu cu mainile in sus. Ceaiul il sorbim din gamelele nespalate de mai multe zile, sub privirea lui Turcanu, care si-o plimba peste noi de la un cap la altul al camerei.

Suntem luati la bataie. insusi Turcanu, cu o curea in mana, loveste unde se nimereste. imi bag capul in maini — si asa, cu privirea ascunsa, examinez dezor­dinea in care primim loviturile. Caut sa-mi feresc piep­tul, care ma doare mereu, ingrozitor, si-mi pun in joc toata abilitatea sa fiu lovit mai mult in spate. Lasat de unul, minutele trec prea repede pana sunt luat in primi­re de altul.

Se face o pauza, dupa care bataia reincepe.

Turcanu a pus ochii pe unul venit cu mine de la Jilava, pe Burcea. E vis-a-vis. ii ridica capul cu mana stanga, ii prinde bine gatul si-1 loveste cu dreapta; pre­tinde ca Burcea are ochi de om viclean si deci trebuie palmuit. Numar peste treizeci de palme.

Ceilalti, lovesc si ei, mereu, neobositi.

Se mai face o pauza, dupa care batjocura tine pana aproape de ora pranzului.

Totul s'a desfasurat perfect, automat. Robotii au actionat ca niste masinarii; cu o brutalitate totala. In asa masura si-au pierdut caracterele umane.

Hardaul cu ciorba de arpacas e tras inauntru de Tur­canu. inainte sa inceapa distribuirea, ne spune scurt:

Nimeni nu mananca pana nu dau eu ordin.
Asteptare lunga, dezolanta, plina de suspiciune.
Ordinul pe care-1 primim apoi, e categoric:

Fiecare isi pune gamela jos, la picioare, ingenunche alaturi, isi apleaca capul deasupra, se sprijina in maini si apoi incepe sa manance . Executarea!

Nu pot sa rezist tentatiei sa nu-mi arunc privirea spre ceilalti, aplecati deasupra gamelelor fumegande. Ii privesc cu emotie! N'am vazut fete mai uimite si toto­data mai indignate ca cele ale terorizatilor din camera 4 Spital. Iar cea a lui Turcanu exprima stralucirea trium­fului de a fi coborat omul la treapta animalica!

E agitatie pe cimentul camerei. incercari sa se prin­da cu limba din zeama fierbinte, vaicareli provocate de arsura buzelor, sorbituri repezi.

O talpa de gheata, apasata scurt pe ceafa, imi scu­funda fata in ciorba fierbinte.

Scot un urlet de durere.

in jurul meu, cu toti ceilalti, e acelasi spectacol incet, ne obisnuim. Ciorba nu mai arde; o sorbim in liniste — zeama si boabe de arpacas. Ne stergem fetele morfolite. Apoi fiecare, la locul lui, isi ia pozitia im­pusa.

Programul demascarilor e din ce in ce mai greu. Pana la ce grad vom fi batjocoriti si cati il vor putea trece fara sa-si piarda chipul uman?

XIII

Zilele trec! Se merge mereu inainte pe drumul abru­tizarii noastre.

Primim ordinul sa tinem mainile numai in buzuna­rele pantalonilor. Imediat incepe bataia generala, mai brutala ca inainte. Ne mai putandu-ne sprijini in maini, suntem aruncati de pe prici pe ciment si trecuti apoi prin loviturile de picioare.

Astazi am primit bate peste fluierele picioarelor. Durerea imi da tremuraturi in tot corpul; as vrea sa ma masez, dar mainile nu pot fi scoase din buzunare.

Dupa vreo jumatate de ora, lasati in pace si trecuti la locurile noastre, primim ordinul sa tinem mainile in sus, drept in sus, perfect intinse.

Cum sa descriu acest nou supliciu! Dupa un timp, incep durerile la umeri, la coate, pana in varful degete­
lor. Mai tarziu, tremur din tot corpul. Cand mainile mi-au amortit, si-au cazut, am fost luat de bataie

Mancam ciorba de pranz tot ca animalele, cu urlete de durerea buzelor fripte, cu fata impinsa in gamela de lovituri scurte de picior.

Dupa masa suntem aceleasi stane de piatra, mereu cu mainile in buzunar, pana la impartirea ciorbei de seara. Ramanem apoi intr'o asteptare nesfarsit de lunga, pana cand Turcanu da ordin ca putem sa ne culcam.

Lungit, cu mainile afara din patura, cu ochii inchi­si, scufundat intr'o lume a visarii — ma simt atat de liber cand am dreptul sa ma culc — imi cantaresc pu­terile sa ma suport pe mine insumi; numai asa, poti in­dura mult, uimitor de mult.

A doua zi de dimineata, fac un efort sa-mi dezmortesc mainile si picioarele.

Tarat de batausi de pe prici, ma incalt sub o ploaie de lovituri de bata si curele si-mi iau apoi locul, la marginea priciului.

Iesim la WC in mare graba, dupa care sorbim ceaiul, mai mult cald decat fierbinte.

Camera 4 Spital e plina de o dulce lumina a soarelui de dimineata. Deodata o raza imi cade pe ochii obositi si prin fereastra deschisa imi apare printre gratii soarele plin, majestos, contemplandu-ma de pe un cer albastru, fara pic de nori. Raman asa, in bataia acestei raze care, ca si cum mi-ar intelege chinul, patrunde pana la mine sa-mi ia suferinta. imi sopteste parca in ureche, ca nu trebuie sa disper si ca e aici la mine, tocmai, sa-mi usureze gandurile incalcite

Sunt trezit din melancolie de vocea taioasa a lui Turcanu:

Astazi o sa mergem la baie, unde va veti putea spala si o camasa si o pereche de izmene. inainte insa, o sa fiti barbieriti.

Iata in fine si o veste buna! Ultima baie am facut-o in August, la Jilava.

Turcanu iese din camera si se intoarce dupa cateva minute cu o cutie cu masini de barbierit, lame de ras, pamatufuri si sapunuri.

Numeste cativa dintre noi, care sa faca pe barbierii. Eu cad la Ahmed, turcul, care cu vreo zece zile in urma fusese plimbat in palme de la un colt la altul al camerei. Ahmed incepe cu sapunitul unuia, la vreun metru in dreapta mea. Operatia e de scurta durata — o jumata­te de minut. Da apoi sa traga cu masina, dar totul e in zadar: lama nu prinde nimic. Apasa ceva mai tare si reuseste sa ia ceva, nu fara strambaturi de durere ale celui barbierit.

Batausii urmaresc indeaproape treaba. Fiindca unul a scos un usor tipat de durere, primeste lovituri de pi­cior si bate pe spinare.

Imi vine si mie randul. Ahmed trage, pentru ince­put, in raspar. Scot un au, din gura schimonosita.

Aude Turcanu:

De ce te vaiti, ma?

Am avut o usoara durere, zic eu, pentru a-mi usura « vina ».

Pai, daca a fost usoara, de ce zbieri, imi raspunde incruntat.

Poate a tras prea tare, ma explic.

Auzi, ba turcule ca nu sti sa barbieresti, conchi­de Turcanu cu ironie.

Ba stiu, domnule, raspunde Ahmed.

Ia, da-i cateva palme, ii ordona Turcanu —aratand cu degetul spre mine, ca sa nu mai minta.

Ahmed imi sterge a palmuta, peste fata sapunita. Turcanu zbiara:

Unde ai invatat tu sa dai palme din astea? Ia carpeste-1 cum trebuie, turcule.

Ahmed, care a inceput sa tremure usor de frica, sa nu fie el luat in primire, se da un pas inapoi si se arunca, cu palma cu tot, in obrazul meu. Cum sunt cu mainile in buzunar, cad gramada pe ciment, de unde sunt luat in primire de picioarele catorva batausi.

Trecut la loc, sunt barbierit, intr'un procent de cin­cizeci la suta. Mai mult nu s'a putut face.

Sunt multumit asa cum a iesit, fiindca la celalalt capat al camerei, cativa au mancat bataie serioasa.

Rasul fiind terminat, Turcanu aduce o cutie plina cu sapuniri. Sunt aceleasi cuburi de culoare cafenie, cum am primit si la Jilava, care nu fac de loc clabuci. Primim fiecare cate unul. Ni se spune sa luam cate un prosop, a camasa si o pereche de izmene.

Ne incolonam, in rand cate unul, in cap fiind Tur­canu, urmat de Steiner, Puscasu si Gherman. Ceilalti batausi sunt bagati printre noi. Eu sunt spre coada ran­dului. Baia, stiu ca e la subsol, asa ca sunt multumit ca pot face putina miscare.

Gardianul deschide usa; e acelasi tanar, cu o fata plina, vesela. il vad cum isi arunca repede privirea peste noi, ca si cum ar vrea sa cuprinda dintr'odata toate fetele schingiuitilor. Face un efort lipsit de abili­tate, sa para strain de ce se intampla in camera. Jocul e inutil fiindca de aici au fost scoase doua cadavre, in timp de 20 zile.

Iata-ma deci gata sa ies la baie. Sunt nerabdator sa ajung mai repede la usa. imi si imaginez cum pun sta­panire pe dusul fierbinte, care sa ma libereze de mancarimea pielei. inaintez cativa pasi dar sortii de iz­banda nu vor sa vina. Brusc, vocea lui Turcanu se dezlantuie din capul culoarului, de langa scari:

Inapoi, bestiilor, inapoi, in pas alergator.
Totul imi e ca un dus rece. Nauc, nu pricep nimic.

Pe usa dau gramada cei cincisprezece — douazeci, care apucasera sa iasa pe culoar.

Sunt izbit de Dinu Georgescu, care-mi spune repe­de printre dinti:

Gica Serbanescu s-a aruncat prin golul dintre scari. L-am vazut cum a sarit, apoi i-am auzit trupul rabufnind pe cimentul de la parter. Dinu Georgescu e transfigurat. Fusese prieten cu cel ce si-a pus capat zilelor. Se indreapta spre locul lui, cu ochi holbati de groaza.

Mi-e frica! Am impresia ca in fata mea se desface un gol care se pierde intr-un nesfarsit intuneric. Cel care s-a sinucis, inalt, subtire, cu o fata mai mult feminina, a pus capat demascarilor.

Asa a disparut, intr-o moarte uluitoare, cruda, studentul la Facultatea de Medicina din Bucuresti, Gheorghe Serbanescu

XIV

E 17 Februarie si am tot sperat in ultimele zile, ca iarna sa se duca incet. In aceasta Vinere, timpul e mai intunecos ca in zilele lui Ianuarie si ale lui Februa­rie de pana acum. Viscolul suiera la colturile peniten­ciarului si din camera 4 Spital, prin ferestrele largi, pri­vesc pe furis invalmaseala norilor.

Suntem inainte de masa de pranz si in asteptarea ciorbei de arpacas oamenii stau incovoiati de chinul venit de la stomac. Daca au aceeasi senzatie de sfarseala ca si mine ii plang si pe ei ca si pe mine!

Ni se impinge hardaul pe usa intredeschisa, dupa care Turcanu face imparteala zemii fierbinti. Astept cu neliniste ordinul sa mancam si astazi ca animalele: nu ni se spune insa nimic!

Ne potolim foamea in cea mai mare liniste. Game­lele raman tot nespalate; sunt asa, de mai bine de zece zile. Dupa masa suntem tinuti cu mainile in sus, in doua reprize, pana ne-au amortit de durere. A urmat obis­nuita bataie generala. Apoi, pauza.

Dupa un timp, Turcanu face semn unuia, la vreo doi metri in dreapta mea, sa vina la el. Omul ales exe­cuta chemarea cu pasi mici, timizi.

Inima imi bate puternic.

Cel chemat e in panica. I se vede aceasta pe fata lun­guiata si in ochii bagati prea mult in orbite.

Turcanu il priveste fix, batand usor cimentul cu talpa piciorului drept. Apoi il intreaba:

Ai aici un prieten sau cel putin un cunoscut mai indeaproape?

Surprins de intrebare, omul raspunde, mai mult balbaindu-se:

Sunt doi prieteni de ai mei aici.

Arata-i care sunt, spune sec Turcanu.

Cu mana tremuranda, cel intrebat, arata spre pri­ciul de vis-a-vis, catre fereastra si apoi in fata, langa usa.

Cei desemnati sunt chemati sa vina in mijlocul came­rei. Li se spune apoi, ca toti trei sa se aseze pe masa, stand turceste; cel ales de Turcanu e separat de ceilal­ti doi, care stau in fata lui, lipiti unul de altul.

Sunt nauc; nu inteleg ce are de gand cu ei. E greu sa stii, daca urmeaza un joc stupid sau daca e vorba de vreo tainuire pastrata de unul din ei si data in vileag de ceilalti!

Turcanu se intoarce, mai mult spre batausi, grupati langa usa si spune ironic:

Uitati-va la astia trei; au facut parte din acelasi cuib. Dupa ce au fost condamnati, au gasit de cuviinta sa-si duca activitatea legionara si in inchisoare. Pe ce­lular, pana in ziua cand au fost adusi in aceasta camera, tineau regulat sedinte de cuib.

Ca la comanda, batausii izbucnesc in hohote de ras. Cei trei de pe masa, se uita unul la altul, cu ochi holba­ti de mirare, de zapaceala, de teama.

Turcanu, continua sa dea explicatii:

Asta, aratandu-1 pe cel chemat, primul, e seful astorlalti doi

Mai intai domol, rasul batjocoritor al batausilor de­vine pana la urma o adevarata cascada de hohote, de-ai zice ca n'ar mai putea fi stavilita.

Turcanu face un semn cu mana si rasul se opreste brusc. Dupa cateva secunde:

Asta, care pare ceva mai istet (cel aratat, e in­alt, blond, cu o fata nu tocmai maturizata) accepta sa-1 aiba de sef pe nenorocitul care sade in fata lui turceste. Uitati-va la el ce cap de imbecil are. Hohotele de ras izbucnesc din nou, ca la comanda. Seful face din nou semn cu mana si iar e liniste. Apoi continua:

Astalalt pare si el mai dezghetat decat seful. Rasul se dezlantuie din nou.

Turcanu ii terorizeaza in continuare:

Asculta sefule, ia da-le cate doua palme la fieca­re.

Omul pus in fata unei astfel de situatii, reuseste numai sa lase capul in jos; mainile ii raman imobile. Turcanu se da langa el, il priveste fix, incruntat si-i spune din nou, raspicat:

— Ia-i la palme.

Nefericitul isi intoarce capul spre Turcanu; in ochi, neputinta si teama.

Fulgerator e izbit cu pumnul in piept de Turcanu si victima cade de pe masa, rasucindu-se ca o pisica arun­cata in gol. Cu toata greutatea corpului, rabufneste pe ciment.

Nemernicule, urla batausul, iti inchipui ca poti ezita sa executi ordinul meu?

Il trage in sus, dupa care Steiner si Gherman il apuca de maini; i le dau, strans, la spate.

Turcanu il palmuieste puternic, sucindu-i capul dintr'o parte in alta, brutal, nemilos.

E intins apoi pe masa, cu burta in jos. E descaltat. Cei doi, care trebuiau, potrivit ordinului, sa fie pal­muiti, primesc cate o bata in mana.

Turcanu le ordona:

Bateti-1 la picioare.

O scurta ezitare a celor doi le aduce imediat o ploaie de bate si curele in cap, pe spinare, peste maini intr'o resemnare totala, cu capetele in piept, tremurand, terorizatii incep sa loveasca in talpile celui de pe masa, tinut strans de patru insi, de maini si de picioare. La un moment dat, victima da sa zbiere de durere, dar i se astupa imediat gura cu un prosop.

A fost batut la talpi, pana a ramas in nesimtire, lungit pe masa. O bataie care inseamna: aici nu se poate rezista. Iar noi, ceilalti, inlemniti de atata cruzi­me, ramanem cu privirile atintite in ciment; e semn de neputinta, de resemnare

Suntem pe la mijlocul lui Februarie. Zilele trec ins­paimantator de greu. in ultima saptamana am fost zi de zi tinuti cu mainile in sus. in fiecare zi, am fost batuti la spate, pe rand, cate sapte-opt pe zi; fete schi­monosite de durere, priviri de oameni inspaimantati, imi amintesc numai de unul — voinic, cu un piept lat — care a schitat o usoara impotrivire, cand a fost ales de Turcanu sa fie intins pe masa L-au batut la talpi atat de mult, incat la un moment dat, ne mai zbatandu-se, m'am intrebat daca mai simte vreo durere. Cand a fost dat jos de pe masa, a incercat in van sa se tina pe picioare; a cazut. Intr'o sfortare disperata s'a ridicat; slabiciunea 1-a invins; a cazut din nou. Apoi, s'a tarat la locul lui

E seara, trecut poate de ora opt. in camera 4 Spi­tal e liniste totala. Suntem ca o lume moarta, in urma unui cataclism nemilos. Nu se aude nici macar respira­tia fiintelor abrutizate de pe prici. Batausii sunt si ei stane de piatra, fiecare la locul lui. insusi Turcanu e intins pe pat, mana dreapta sub ceafa, privirea fixata intr'un punct in tavan. Cateodata isi roteste capul, privindu-ne cu un aer, in acelasi timp sever si absent. Dar ciudat, aceasta nemiscare care ma dezoleaza, se ames­teca parca cu o senzatie de libertate. Cum batausii nu-si mai au privirile atintite pe noi, ca si cum n'ar mai fi nevoie sa fim observati, am simtamantul ca sunt liberat de acest program de schingiuire a trupului, de acest chin sufletesc.

Fara voia mea, privirea mi se incruciseaza cu a lui Matasaru, de pe priciul de vis-a-vis. Tresar si inima imi zvacneste usor — e pentru prima oara, de patru sapta­mani, cand pot sa ma inteleg cu cineva, asa din ochi. Am dat de o fata dura, dar totusi prietenoasa, care mi-a aruncat un suras ascuns, fugitiv. Apoi, si-a inchis ochii usor ca si cum ar fi spus: ajunge.

Dar linistea e intrerupta. Turcanu se scoala brusc, sare in picioare. Tresar. Arata, ca si cum ar vrea sa zica: programul trebuie sa-si urmeze cursul.

Se duce la masa, isi propteste mainile de muchea laturii din spre partea mea. Ramane apoi, un timp, cu capul in jos. Deodata si-arunca privirea peste noi si ne spune cu o voce grava, plina de mister:

In seara asta voi face o demascare neobisnuita. Apoi, cu pasi rari, se indreapta spre paturile de fier. Se opreste in fata lui Patrascanu, unul din batausii cei mai nemilosi. il priveste fix. Acesta paleste; in cateva secunde e galben ca ceara.

Raman ca paralizat; nu-mai inchipuisem ca si un bataus poate sa treca prin spaima prin care trecem noi, cei terorizati!

Cu voce aspra, de acuzator, cu mana indreptata spre bataus, Turcanu striga:

Il demasc pe Nuti Patrascanu.

Brusc, ca la comanda, cel demascat, tremura din tot corpul. E ca si cum ar fi supus unui curent electric, ce-1 furnica din cap pana'n picioare.

Cu toata nelinistea de care sunt cuprins, imi dau acum perfect seama ca batausii, acesti roboti creati in purgatoriul care este Penitenciarul Pitesti, au trecut prin chinuri supra-omenesti pana sa ajunga instrumente­le Ministerului de Interne. Nu-mi inchipuisem ca un om poate tremura de frica, asa cum tremura acum cel demascat.

Cu ochii tinta pe el, Turcanu continua:

Bine ma, Patrascanule, ai spus ca n'ai sa mai ascunzi nimic din ce e dusmanos clasei muncitoare. Ai mintit si in trecut, dar dupa ce ai fost odata demascat, ai promis ca vei scoate tot putregaiul din tine. Dar nu vrei; ramai un dusman odios al poporului muncitor, care iti da aici de mancare.

Apoi, ridicandu-si tonul, Turcanu continua:

Patrascanu a tinut ascuns aici, ca logodnica lui a facut si ea parte din Miscarea Legionara. E cat se poate de grav! Ganditi-va, cate suflete poate sa otraveasca aceasta fiinta care se misca liber printre oamenii cinstiti de afara.

Patrascanu tremura inspaimantator. Ma gandesc, ca acest om trebuie sa fi fost chinuit in mod groaznic in aceste asa numite demascari, ca sa ajunga acum, demas­cat pentru inca odata, sa aiba asemenea spasme. in urma dezvaluirii adusa de Turcanu, neputinciosul robot, aceasta fiinta pe care o credeam dezumanizata, arata ca totusi, undeva in strafundul inimii lui, au mai ramas sentimente proprii fiintei umane. in ochi i se poate citi suferinta pe care a indurat-o; si parca vrea sa spuna: am facut tot ce omeneste s'a putut face, am indurat cele mai groaznice chinuri, dar totul e in zadar.

Se uita lung la Turcanu, cu o privire care cere par­ca indurare, sa-1 lase in viata.

Dupa cateva clipe teroristul face semn celorlalti batausi; sunt si ei nemiscati, muti, cu ochii ingroziti de teama.

Dezbracati-1, spune rar si calm Turcanu. Sar imediat Gherman, Puscasu, Steiner, Rosea si Oprea. Patrascanu e tras de pe pat, tarat in mijlocul camerei, dezbracat la piele.

Se formeaza culoarul suferintei din doisprezece ro­boti sase de o parte, sase de alta. Sunt inarmati toti cu bate si curele. Turcanu are in mana o varga flexibila.

Demascatul, tremurand mereu ingrozitor, e legat zdravan la gura.

Si iata ca supliciul i-a sosit: Patrascanu e impins intre roboti. Totul se desfasoara in cea mai perfecta or­dine, intr'o tacere mormantala. Apoi, ca la comanda, batausii isi ridica mainile inarmate cu bate si curele. O fac fara ordin, ca la comanda unei voci interioare.

Incep sa loveasca la intamplare, dar cu o inversu­nare, care face sa-mi opreasca respiratia

Turcanu cu varga lui — tare dar flexibila — da in victima cu toata puterea.

Dupa un timp, Patascanu e tot numai sange. Mai indura ce mai indura, dupa care se prabuseste. E calcat in picioare de toti deodata.

Apoi e lungit pe spate; si ce mi-e dat sa vad.? Doisprezece insi se aseaza pe el, perfect, ca niste saci. Am convingerea ca omul de pe ciment isi va da acum sufletul. ii vad ochii holbati de groaza; gura deschisa de sufocare Dupa un timp, robotii il elibereaza: se dau jos, unul cate unul.

Cimentul e manjit de fecalele lasate de Patrascanu Se asteapta un timp sa-si revina. E intins pe ciment, pe burta. Gura ii sangereaza; si-a pierdut cativa dinti. Cum s'a intamplat, nu pot sa-mi dau seama; la un moment dat, n'am mai putut urmari loviturile.

Turacnu, langa el, ii ridica capul cu piciorul. Apoi, arata cu mana spre fecale. Mi-e dat sa vad cea mai ori­bila scena, ce nu mi-as fi putut-o macar imagina: Patras­canu se taraste spre locul murdarit; isi apasa fata in propriile-i excremente

A executat un ordin, numai printr'un semn, fara sa schiteze cea mai usoara ezitare!

Imi intorc privirea si mi-o fixez pe ciment, in fata mea. Respiratia greoaie a celor din jurul meu imi spune ca sunt si ei ingroziti, scarbiti, epuizati de acesta scena, executata numai de roboti.

Usurinta cu care Patrascanu si-a lasat gura in propriile-i fecale e dovada ca teroarea la care au fost supusi acesti oameni, pentru a fi transformati in roboti, trebuie sa fi atins proportii sinistre.

Tarziu, nu mult inainte de miezul noptii, ni se da voie sa ne culcam.

Singur, cu mine insumi, vreau sa adorm cat mai re­pede, sa sterg din fata ochilor scena de groaza si sa alung asa tristetea de care sunt cuprins.

Dar, in mijlocul noptii ma destept, fiindca zvarcoli­rile lui Patrascanu sub loviturile de bata, imi vin mereu in urechi

XV

Teama si supliciile din ultimele zile m'au impiedi­cat sa-mi dau seama ca Martie a venit si vremea, asa cum o vad pe fereastra, s'a schimbat. Azi e Miercuri 1 Martie 1950. Au trecut sase zile de la demascarea lui Patrascanu. Acum e in randul nostru, al celor teroriza­ti, in timpul zilei i se da voie cateodata sa sada lungit pe burta, din cauza durerilor de pe urma ranilor ce le are pe spinare.

Ni se da ordin sa tinem mainile in sus; asa trebuie sa asteptam masa de pranz.

Pe furis, mi-arunc privirea spre fereastra si imi dau seama ca afara e primavara. Pe geamul deschis, un vant usor, ca o apa lina, patrunde pana la noi, inviorandu-mi fata; o ploaie linistita in timpul noptii, a presarat ferestrele cu broboane cristaline. Simt cum pamantul isi lasa un miros de prospetime si dintr'un arbore din curtea penitenciarului ciripitul unei pasari ce parca in­cearca sa invete o melodie patrunde pana la mine. Turcanu, pentru prima oara, are azi o fata radioasa; e poate sub influenta timpului care se schimba afara! Apoi, du­pa un timp, fara nici o introducere, incepe sa ne spuna cate ceva de Canalul Dunare-Marea Neagra:

Inchipuiti-va ce constructie mareata va realiza clasa muncitoare. Sa construiesti un canal, care sa taie Dobrogea de la Dunare la Marea Neagra!

Si aceasta clasa muncitoare ne ingaduie si noua, dus­manii ei de pana mai ieri, sa lucram acolo.

La canal ne vom face o viata noua, vom construi orase de-a lungul lui, unde desigur, vom cere sa rama­nem pentru totdeauna. Ne vom bucura de-o viata sanatoasa si vom munci cu avant; cu entuziasmul de care vom da dovada, vom capata increderea clasei muncitoare ca­re ne va ierta crimele din trecut.

Robotii si unii dintre noi, terorizatii, raman cu gura cascata la el, ca si cum cine stie ce adevaruri ar spune! Am mai auzit la Jilava vorbindu-se de acest canal, de la oameni noi arestati. Ar fi un ordin dat de Uniunea So­vietica, lucrarea ar urma sa fie facuta de detinuti si se crede ca conditiile de munca vor fi extrem de aspre

Ma gandesc insa ca, fiind dusi la canal, implicit ar ince­ta si terorizarea noastra, cel putin sub forma cruda de aici. Nu-mi pot imagina ca acolo, in lagarele acestui enorm santier, s'ar putea continua cu zeci de mii de deti­nuti ceea ce se intampla aici cu noi.

Turcanu iese din camera si se reintoarce numai inainte de masa de seara! Ne anunta ca a doua zi vom avea o inspectie; nici o alta explicatie!

Dupa ce-si roteste privirea de la un cap la altul al camerei, ne spune ca unii dintre noi vor trebui sa ia loc sub prici. E vorba de cei care au semne pe fata, de pe urma batailor. ii numara, aratandu-i cu degetul; sunt doisprezece.

Cata perfidie! E de necrezut. Ministerul de Interne tine sa apara strain de teroarea dezlantuita aici. Un gand imi fulgera prin minte: asa stand lucrurile, ce i-ar im-piedeca pe cei de la Interne sau pe cei ce-au initiat schin­giuirea noastra, sa nu-i faca la un moment dat raspun­zatori pe acesti roboti, creati tocmai de ei? Aceasta ar putea sa vina, atunci cand daramarea trupeasca si sufle­teasca a unora dintre noi va fi un fapt implinit. Expe­rienta va putea lua sfarsit; s'a aflat, in ce masura poate fi creat omul-robot.

Acestea sunt gandurile care ma muncesc in acesta seara. Tarziu, cand avem voie sa ne culcam, sub lumina palida a becului, trupurile zdrobite se intind pe scoartele de pe scanduri, incheind astfel inca o zi in camera 4 Spital. Apoi, totul se sterge sub ploapele ca­zute.

Dimineata, suntem ascultati ceva mai tarziu ca de obicei. Apoi, mergem pe grupe, la WC. Suntem lasati sa ne spalam, cu oarecare ingaduinta.

In liniste, ne asteptam ceaiul. Apoi ni se da voie sa avem mainile afara din buzunarele pantalonilor!

Catre ora zece, Turcanu ne spune sa ne dam jos de pe priciuri si sa stam in picioare, fiecare in dreptul locu­lui sau. Apoi, doisprezece dintre noi, cei cu urme de ba­taie pe fata, se vara, incet, supusi, sub prici. E prima oara, de cinci saptamani, cand stau in picioare, nu nu­mai pe pat, ca ologii. Fiecare isi retine un suflu de usurare, ca si cum s'ar teme, ca aceasta infima placere sa nu-i fie luata dintr'un capriciu al teroristului. Unii isi misca picioarele sa se dezmorteasca, dar timid, ca nu cumva aceasta miscare sa fie considerata ca un exces de libertate.

Dupa un timp, afara pe culoar se aud pasi pripiti. Sunt gardienii care probabil asteapta, odata cu noi, inspectia. E aceeasi, pentru teroristi ca si pentru tero­rizati! Suntem mereu intr'o asteptare lunga. in fine, usa se deschde. in ea apare directorul penitenciarului, Dumitrescu. Se da deoparte, si intr'o liniste totala, isi face intrarea, drept spre mijlocul camerei, omul care trebuie sa constate starea terorizatilor. E in jurul varstei de patruzeci de ani, par deschis, mai mult blond, cap oval, parca prea mic fata de trup, trasaturile fetei, regu­late, isi roteste privirea, scurt, peste noi; ii surprind in ochi incercarea sa prinda dintr'o data cat mai mult.

Se intoarce catre directorul penitenciarului si cu o miscare a mainilor, care vrea sa insemne: sunt multu­mit, se indreapta spre usa. La iesire, il priveste pentru o clipa, fix, patrunzator, pe Turcanu

Usa se inchide in spatele lui, pasi grabiti se pierd pe culoar, iar noi, ramanem muti, incremeniti, temato­ri. Am presentimentul ca programul de abrutizare va continua. Simturile nu ma inseala: incepe bataia gene­rala.

Cu capul ferit in maini, imi rotesc ochii de la un cap la altul al camerei. Citesc in ochii celorlalti ca-si dau si ei pe deplin seama, ca omul care si-a aruncat pentru cateva clipe privirea peste noi, este unul din cei care urmaresc in de-aproape desfasurarea terorii din Peni­tenciarul Pitesti. El si altii, pe care inca nu i-am vazut, sunt aceia care hotarasc, cum sa traim sau cum sa murim.

Raman asa, cu capul in piept, incovoiat, aparandu-ma instinctiv de ploaia de bate si curele, dar cu gandul mereu la necunoscutii care au initiat aceasta experien­ta. Oameni noi, iesiti din « pacea » instaurata dupa cel de al doilea razboi mondial! Stiu ce ne trebuie, atat noua cat si voua — imi spun — noi avem nevoie de libertatea pierduta odata cu impunerea comunismului; dar cum sa va smulgem radacinile ce vi le-ati infipt in pamantul nostru si cum sa frangem acest cerc de fier din jurul capetelor noastre? Iar voua, nu va trebuie alt­ceva, decat sa luati aminte, ca cerneala de-abia s'a uscat pe nenumaratele file ale dosarelor de la Nurnberg si ati si reluat firul atrocitatilor, de un sinistru insa neima­ginat de cei ce v'au precedat in faptuirea crimei. Ati spus atunci, cand ati fost cocotati la carma tarii noastre, ca iubiti mai mult ca orice libertatea. Ati cantat-o, dar nu pentru mult timp. Peste noapte, i-au luat locul zanganitul lanturilor si urletul durerii.

Iar eu, care de doi ani nu aud altceva decat jalea incatusatilor!

Si cum as putea sa uit aceste cinci saptamani de incremenire pe prici, bataia generala din fiecare zi, ochii care ne privesc prin zgarieturile vopselei de pe geamul usii, ochii holbati de spaima, tremuratul maini­lor tinute in sus, chinul foamei, culoarul supliciului, carnea sangeranda, lesinul celor batuti la talpile picioare­lor, cei trei morti

Dar, iata ca ceva se schimba!

Dimineata, la desteptare, nu mai suntem azvarliti de pe priciuri; suntem lasati sa ne tragem in liniste panta­lonii pe noi. Si — parca nu-mi vine a crede urechilor — ni se spune ca putem sta fiecare la locul lui, sa ne miscam sau sa ne uitam unde vrem. N'avem voie insa sa vorbim intre noi.

Intr'o libertate relativa imi fac mendrele. Ma frec pe picioare, pe corp, imi masez obrajii si apoi ma uit in tavan, spre fereastra de la apus, spre cea de la rasarit Fiecare isi retine parca un suflu de usurare. Unii dintre noi isi pipaie ranile de pe fata sau pe sub camasa, ating usor cu degetele carnea rupta.

Am trecut patruzeci de zile de groaza. cele mai lungi zile din viata noastra! Totusi, le-am trecut. Dar soarta a fost, ca trei sa treaca in alta lume.

Dupa un timp, Turcanu, cu o voce calma, dar sigu­ra, de spune:

— Astazi veti fi repartizati in diferite camere. Cred ca fiecare isi da seama ca acest inceput al demascarilor, pe cat a fost de greu, pe atat e de folositor pentru ceea ce va urma. Sa nu uite nimeni, ca trebuie sa dea lupta sa-si scoata putregaiul din el. Trebuie sa va lepadati de trecutul murdar pe care l-ati avut Usa se deschide. in camera isi fac intrarea directo­rul penitenciarului si cei doi prim-gardieni, Ciobanu si Mandruta. In usa, pe culoar, sunt multi gardieni.

Ciudat! Cei care au supravegheat teroarea imi apar in acest moment ca vestitori de libertate. in acelasi timp, imi dau insa seama ca nu mai sunt cel dinainte; nu sunt de loc revoltat pe calai! Sa fie un inceput de docilitate? Sau e poate numai instinctul de conservare care imi inabuse sentimentul de razvratire?

Directorul penitenciarului paraseste camera. E un om robust, mereu cu pieptul scos, cap rotund, falci pro­eminente, fata imbujorata.

Mandruta are niste liste in mana. Dupa ce se uita atent pe ele, ne spune:

— Care-ti auzi numele, iti iei bagajul si iesi ime­diat afara, pe culoar.

Striga cate trei, patru, cinci nume. Cei chemati isi iau drumul spre necunoscutul demascarilor, care trebuie sa continue. Au plecat si cei doi din dreapta si stanga mea. Au fost strigati si din cei care au venit cu mine de la Jilava.

A fost scos si unul dintre batausi, dar unul din cei fara initiativa.

Ma uit la Bogdanovici; e mereu cu capul in piept. E parca resemnat. Se gandeste probabil, ca va ramane aici, sa fie aratat si celor care ne vor lua locul. Turcanu i-a spus ca va muri de mainile lui. E omul care a accep­tat reeducarea prin convingere, nu prin teroare!

Cum camera se goleste, imi dau seama ca robotii vor ramane aici. Vor fi poate intariti cu doi, trei.

Sunt si eu strigat si odata cu mine, Dinu Georges-cu, Burcea, Patrascanu, robotul demascat.

Suntem pe culoar. Un gardian ne ia in primire. Coborim scarile. Patrascanu in urma noastra, de-abia se taraste. Golul dintre spirale are acum la fiecare etaj plase de sarma; pe viitor nimeni nu va mai putea sa-si ia viata in acest gol.

Coboram incet scarile. Nu vorbim intre noi. Ajunsi la parter, gardianul ne introduce pe un culoar, la stanga si apoi deschide a doua usa, pe dreapta.

Intram peste alti vreo douazeci de detinuti; stau turceste pe prici, aproape lipiti unul de altul. Usa se inchide in spatele nostru. Nu stiu ce sa fac. Unde sa ma asez. Am dreptul sa intreb sau trebuie sa astept? imi dau mana pe fata, sa-mi ascund teama care-mi da un usor tremurat al buzelor. Fetele livide ale celor de pe prici, ochii pironiti pe noi, imi dau un sim­tamant de sfarseala. Si aici sunt roboti si schingiuiti!

XVI

O camera de vreo sase metri lungime, cam tot atat de lata, o fereastra ce da intr'un zid interior, in mijlo­cul tavanului un bec slab. De la usa, porneste priciul acoperit de aceleasi scoarte dreptunghiulare, din resturi de stofa impletite si merge de-a lungul a trei laturi ale camerei. Langa usa, un loc liber de vreo cativa metri patrati. Cand am intrat in camera, puterile parca mi se taiasera; cele douazeci si doua de perechi de ochi hol­bati si fetele supte imi provocasera teama.

Acum, sunt oarecum linistit. Seful camerei ne-a fa­cut loc pe prici. Eu si Dinu Georgescu — el la vreun metru de mine — vis-a-vis de usa, Burcea in partea opusa, varat intre doi, care si-au redus spatiul locativ nu tocmai cu placere, iar Patrascanu, chiar langa usa, in capul priciului. S'a suit cu greu, dupa care, mai mult a cazut pe burta, cu capul pe maini, cu fata schimonosi­ta de durerile ranilor de pe spate.

Nimeni din cei ce i-am gasit aici nu are curiozitatea, sau mai de graba curajul sa se arate curiosi de ce a fost schilodit atat de rau Patrascanu. La randul meu, nici eu nu indraznesc sa spun ceva.

Nu incape nici o indoiala ca toti cei de aici au tre­cut prin camera 4 Spital. O vad pe chipurile lor!

In camera e tacere. Numai arareori se spune cate o vorba, doua, vecinului.

Fiecare face ce vrea: se uita in tavan si-arunca privi­rea pe fereastra sau, pur si simplu, se lungeste pe locul lui. Dealtfel, e tot ce s'ar putea face! Ma intreb, daca ar fi posibil sa te dai jos de pe prici si sa faci o miscare de un pas, doi — inainte si'napoi — pe locul liber de langa usa.

Seful camerei e de statura mijlocie, cap oval, nas subtire, putin in sus, ochi vioi, gura mica, o linie dreap­ta de cativa centimetri deasupra unei barbii ascutite.

Sade rezemat la marginea priciului, la picioarele lui Patrascanu si din cand in cand vorbeste in soapta cu doi, ce-si au locul langa robotul demascat.

Dupa un timp, cel din stanga mea ma priveste insistent, apoi ma intreaba, pe un ton care vrea sa arate indiferenta:

Ati trecut, desigur, pe la camera 4 Spital?ii raspund cu aceeasi indiferenta:

Ah, da.

Apoi, fortandu-se sa zambeasca:

Ce asemanare intre Nuti Patrascanu si unchiul sau, Lucretiu Patrascanu, fostul ministru de justitie.

Il aprob, ca si cum as fi stiut de totdeauna de rude­nia dintre robot si ministrul comunist. Intr'adevar, au trasaturi comune, iar nasurile, perfect drepte, regulate, sunt parca unul si acelasi.

De teama sa nu fiu intrebat de ce-am dat la camera 4 Spital, raman indiferent; schimb vorba.

Aflu asa, ca cel de langa mine e student la Facul­tatea de Medicina din Timisoara, are doi ani de condam­nare, il cheama Valeanu. E voinic, un corp bine proportionat, cap oval, trasaturile fetei regulate si toate im­preuna, alcatuiesc un om bine facut. Ma gandesc ca decat aici, i-ar fi stat mai bine intr'o societate mondena, inconjurat de fete cu stare, gata fiecare sa-si aduca ca zestre un cabinet medical, amenajat cu toata aparatura moderna Ramas singur, numai cu gandurile, ma in­treb cum s'o fi ajuns la acest paradox, ca in aceeasi fa­milie unchiul sa fie comunist iar nepotul legionar; ma gandesc la cei doi Patrascanu. Unul vrea crearea unei societati noi, care sa dea un om nou, celalalt, vrea un om nou — iesit din insusirea preceptelor lui Corneliu Codreanu — care sa dea o societate noua. Oricum, comunistul e cel care pune caruta inaintea boilor!.

Despre Patrascanu de vis-a-vis de mine, nu stiu mai nimic. A spus Turcanu cand 1-a demascat, ca a fost seful legionarilor de la Facultatea de Medicina din Bu­curesti si ca a stat inchis si in timpul razboiului

La randul lui, Lucretiu Patrascanu, comunistul, a fost mazilit in 1948; acum, e si el in inchisoare.

E unul din comunistii din Romania, care n'a fost scolit la Moscova. Pe tot timpul razboiului s'a gasit in tara, ascuns sau cu domiciliul supravegheat la.. Azuga!

De unde dealtfel dispare la inceputul anului 1944.

in primavara anului 1944 era cautat, dar nu de politie. Iuliu Maniu avea oarecare treaba cu el!

Mi-aduc aminte de acea primavara, cand bombar­dierele anglo-americane strabateau cerul Romaniei, de la apus spre rasarit. In fiecare zi era alarma. Sus, cerul parca mai albastru ca niciodata, ramanea, serpuit de darele de fum lasate din coada Liberatoarelor, impasi­bil la ce e jos. Oamenii isi cautau adaposturi de urgia bombardierelor. Apoi le urmareau cu privirea, pana departe la orizont. Nu-mi era frica de « fortaretele zburatoare » eram insa terorizat la gandul ca de-acolo din­spre rasarit, unde la pierdeam din ochi, intr'o zi, mai devreme sau mai tarziu, ar putea sa dea peste noi pu­hoiul armatelor sovietice. Gandurile si adierea vantului de primavara imi dadeau o nostalgie a trecutului, nu prea indepartat, cand in Romania nu se vorbea de pericolul armatelor sovietice. Gandurile si adierea vantului fiindca noi, in Romania, nu aveam comunisti.

In aceasta primavara, Lucretiu Patrascanu, comunis­tul, e cautat.

Partidele democrate din Romania — National-Taranesc, National Liberal si Social-Democrat — creasera un consiliu, care sa analizeze situatia in care se gasea tara la acea ora. Victoria aliatilor nu mai era pusa la indoiala. insusi Maresalul Antonescu ducea tratative in vederea incheierii unui armistitiu cu Uniunea Sovie­tica, in capitala Suediei. Asa ca trecea cu vederea acti­vitatea consiliului partidelor democrate, care prinr'un emisar al lor, ducea tratative cu anglo-americanii la Cairo. Din ambele parti se spera, probabil, sa se inla­ture amestecul sovietic in treburile Romaniei.

Iuliu Maniu, Presedintele Partidului National-Taranesc, Nicolae Penescu, Secretarul general al partidu­lui, Dinu Bratianu, Presedintele Partidului National-Liberal si Titel Petrescu, Presedintele Partidului Social-Democrat, au o intrunire la Bucuresti. Aici cad de acord, ca tinand totusi seama, ca trupele sovietice vor fi acelea care vor intra in Romania si nu cele americane, ar fi oportun ca din consiliu sa faca parte si comunistii.

Dar ia-i, de unde nu's!

E adevarat, cateva duzini de comunisti — mai de­graba spioni pentru Uniunea Sovietica — se gaseau internati in lagarul de la Targu-Jiu, iar altii se gaseau in Uniunea Sovietica. E adevarat, pe de alta parte, ca Partidul Comunist ar fi numarat in trecut cateva sute de membri, sigur este insa ca in primavara anului 1944, conducatorii partidelor democrate nu puteau dadea ma­car de un singur exemplar! isi aduc totusi aminte de Lucretiu Patrascanu, poate unde era unicul intelectual al partidului comunist; Lucretiu Patrascanu si-a luat doctoratul in drept la Berlin. Stiau ca nu e internat la Targu-Jiu si dupa informatiile lor, nu daduse bir cu fugitii in Uniunea Sovietica. Trebuia deci, sa fie in Romania. Nu puteau da insa sfoara in tara de gasirea lui, ca doar activitatea le era secreta. S'au gandit atunci si-au apelat la comandantul armatei a 4-a din Moldova, Generalul Racovita.

Acesta a spus numai:

— Lasa ca vi4 aduc eu; e undeva prin Moldova.

Dupa cateva zile, Generalul se prezinta cu Lucretiu Patrascanu in fata lui Maniu, Bratianu, Penescu si Titel Petrescu.

Era mic de tot Patrascanu, odata ajuns in fata de­mocratilor romani! isi impreuna mainile in semn de respect si nu-i venea sa-si creada ochilor ca se gasea ala­turi de marele democrat, Iuliu Maniu.

I s'a spus de crearea Consiliului partidelor demo­crate din Romania si ca e chemat si el sa reprezinte Par­tidul Comunist.

Fericire suprema! Un comunist e chemat de Iuliu Maniu, sa ia parte la rostul tarii.

Multumiri si recunostiinta eterna:

In 1946, Lucretiu Patrascanu, Ministrul Justitiei in guvernul Petru Groza, impus tarii de Vasinski, taie si spanzura in tara romaneasca!

Iuliu Maniu, Bratianu, Penescu, Titel Petrescu si toti democratii romani sunt — in propaganda desantata a comunistilor — dusmanii muncitorimii, taranimii, uneltele imperialistilor americani; sunt reactionari, re­trograzi, fascisti Democrati sunt acum ei, comunistii! Iar Lucretiu Patrascanu, «democratul» Patrascanu, isi scrie cartea « Sub cele trei dictaturi ». Si o expune in toate vitrinele. Oamenii se grabesc s'o cumpere; poate vor de acolo de ceva care sa le inlature teama, ca o noua dictatura nu se va instaura in Romania.

Nu stiu ce vor fi putut gasi in ea; un fapt e cert: Lu­cretiu Patrascanu da ordin sa fie epurati din barou avo­catii care refuza sa se inscrie in partidele guvernamen­tale, comunist sau cele aliate lui!

Asa stand lucrurile, ce sa mai afli din cartea lui despre dictaturile din trecut!

Mai trece vreun an si guvernul comunist pune capat oricarei activitati a partidelor democrate din Romania. Prin Februarie 1947 Lucretiu Patrascanu devine si Pro­fesor universitar. Ce usor se reuseste cateodata in viata!

Isi deschide cursul de Economie Politica la Facul­tatea de Drept din Bucuresti, in aula cea mare. Bine inteles, inceputul a fost facut pentru oficialitati. Tot guvernul era acolo, corpul diplomatic si noua protipen­dada comunista. Afara, pe culoare, fusesera instalate difuzoare, ca sa poata auzi si studentii ce spune confe­rentiarul despre subiectul ce si 1-a propus: « Este Eco­nomia Politica o Stiinta? »

A fost aplaudat furtunos de cei din aula; afara pe culoare insa, domnea o stare de neliniste. Pentru stu­denti, acest inceput nu era de bun augur. Era indiciul ca in aulele Facultatii de Drept vor lua loc oameni noi la catedra, alesi la bunul plac al comunistilor.

La scurt timp, ca un semn rau prevestitor, moare profesorul Ion Gruia. Cheltuielile de inmormantare au fost acoperite de cheta facuta printre studenti. I.V. Gruia fusese epurat din barou de Lucretiu Patrascanu. Salariul de profesor pe timpul inflatiei nu-i ajungea de­sigur sa-si acopere cheltuielile pentru primele zece zile ale lunii. Asa, a murit sarac, lipit pamantului!

In anii ce-au urmat, multi profesori ai Facultatii de Drept din Bucuresti au fost inlocuiti cu oameni noi. Altii au fost arestati.

La cateva saptamani dupa conferinta din aula mare a Facultatii, curiozitatea ma impinge sa vad ce se intam­pla la cursul de economie politica al lui Lucretiu Patras­canu. Ma indrept spre sala unde-si tine prelegerile. Pe culoar, nici tipenie de om. imi zic ca sala trebuie sa fie ticsita de studenti, asa cum era cu un an, doi, in urma, la cursul lui Istrate Micescu. Deschid prima usa a amfi­teatrului, cu grija omului care nu vrea sa turbure acti­vitatea altora si din linistea micului antreu, dau in aula aproape goala. Tacere mormantala! La catedra, Lucretiu Patrascanu pare ca-si cauta un pasagiu intr'o bro­sura; in primul rand, cinci auditori, cu ochii atinti pe carticica si pe degetele profesorului. Sunt ca in astep­tarea unei dovezi peremptorii!

Lucretiu Patrascanu isi intrerupe cautatul, imi zam­beste si-mi face semn sa iau loc. Cei cinci imi surad toti laolalta, ca la comanda.

Imi zic, ca am picat aici ca musca in lapte.

Dupa cateva secunde, nesfarsit de lungi, profesorul da de pasagiul de care are nevoie; ii da citire, dupa care spune:

Iata deci, ca Rosetti, ne aduce aceste pretioase indicii, ca proprietatea in tarile romanesti a fost la inceput colectiva.

Cei cinci, dau din cap de sus in jos. isi arata astfel deplina lor aprobare pentru obarsia colectivismului in Romania .

Caut sa prind cine sa fie acest Rosetti si cum e inti­tulata brosurica. Nimic! Sa intreb, nu e deloc oportun; s'ar ramane cu impresia, ca as vrea sa iau si eu parte in mod serios la acest curs, care aduce mai degraba a sedinta de celula.

Ceea ce ma preocupa deocamdata, e cum s'o zbu­ghesc de aici, nu de altceva, dar sa nu dea de mine vreun cunoscut. Orice, numai de colaborationist nu vreau sa fiu etichetat. Brusc, imi iau inima in dinti si din cativa pasi, intinsi larg, pe varful picioarelor, fara zgomot, sunt afara Azi ma chinuiesc sa stiu, cum s'o fi ajuns la intemnitarea lui Lucretiu Patrascanu! Sa fie la mijloc numai consecinta unei lupte pierdute de el, pentru putere, in sanul Comitetului central al Partidu­lui comunist, sau urmarea acelei iesiri bruste, dupa abolirea monarhiei! Trebuia un nume dat tarii, noii republici. Cazusera de acord sa-i zica Republica Socia­lista Romania. La care Lucretiu Patrascanu, cu privirea pierduta in gol, reflecteaza:

Eh, Republica Socialista Romania, Republica Socialista Azerbaidjan, Republica Socialista Uzbekistan.Apoi, tara a luat numele de Republica Populara Romana, iar Patrascanu a luat drumul puscariei

XVII

Masa de pranz se apropie; afara, pe culoar, se aude tarsitul hardaielor pe ciment. Dupa sase saptamani, constat ca tremuratul picioarelor si al mainilor a reve­nit. Caci cat am fost la camera 4 Spital, nici chinul foamei nu l-am mai simtit; atat eram de concentrat la lupta intre viata si moarte! Cele cinci saptamani si trei zile de-acolo n'au fost decat o succesiune de chinuri, de reflexe ale instinctului de conservare, de deznadejde. Eram stapanit totusi de o oarecare siguranta, numai atunci cand robotii se ocupau de un altul si nu de mine. in toata aceasta perioada am fost hartuiti minut de minut, am fost impiedicati sa ne dezmortim oasele, sau sa ramanem numai cu gandurile.

Astept ciorba si sfertul de paine ca un lup hamesit. Sa sper ca aici am sa fiu lasat sa le mistui in liniste, asa cum faceam inainte de a intra in demascari!

Usa se deschide in fine, si gardianul impinge hardaul in camera. Numara apoi douazeci si sase de sfer­turi de paine. Tine mereu capul in jos, ca si cum ar da sa se inteleaga: eu n'am nici o legatura cu ce se intampla aici. Mancam in tacere. Linistea ar fi totala, daca cate­odata n'ar fi turburata de lingurile care izbesc usor fundul gamelelor.

Mananc, dar imi dau seama ca asa cum facem, nu suntem altceva decat niste brute. Cu gamelele pe ge­nunchi, incovoiati de spate, socotim de cate ori mai avem fericirea sa trecem lingura prin zeama, pana ce fun­dul va ramane gol. Toti ne hranim in felul acesta. Dar e bine ca suntem cel putin lasati sa ne chinuim singuri, fara interventia robotilor. E atat de placut sa poti in­ghiti mancarea in liniste!

Pranzul s'a terminat. Neocupandu-se nimeni de noi, ne luam indrazneala si ne intindem usor pe spate. Trece asa mai bine de o jumatate de ora. Pe priciul din fundul camerei, unul singur nu-si face digestia; sta turceste si lucreaza de zor, cu capul in jos, privirea fixata intre picioare. Si-a intins un stergar pe care si-a aranjat — in forma dreptunghiulara — circa optzeci de sandvisuri. A decupat cu coada lingurii bucatele din sfertul de paine, in forma rotunda, cam de marimea unghiei de la degetul cel mare al mainii. Fiecare bucatica e manjita cu pasta pe care a facut-o din cele cateva sferturi de cartofi, ce-au ramas dupa ce si-a sorbit zeama. Si-a terminat treaba si-acum isi are privirea atintita pe drep­tunghiul de sandvisuri. Douazeci si cinci de priviri sunt atintite pe acelasi loc. Trec minute interminabile. Sta­panul sandvisurilor, subtire — categoria pai — cap lung, ochi mici pierduti in orbite, pielea obrajilor stra­vezie. Categoric, e cel mai slab de aici.

Se hotaraste in fine si ataca dreptunghiul de sand­visuri, de la coltul stang de sus.

Toti se aranjeaza pe prici — o miscare care inseam­na ca vrei sa stai mai confortabil. E ca la inceperea unui spectacol.

Ia prima bucata cu mana dreapta, intre degetul gros si aratator; o ridica la vreo patruzeci de centimetri in fata si apoi o duce lent la gura; palma mainii stangi o plimba sub sandvis, in aceeasi directie. in cazul ca ceva ar cadea sa nu piarda nimic!

Sandvisul il are pe limba, gura larg deschisa. Asa putem vedea si noi, pana incepe mestecatul. Propriu zis, n'are ce mesteca; isi plimba mai mult sandvisul dintr'o parte intr'alta a gurii. Apoi, dintr'o usoara inghititura, totul se pierde Spectacolul cu inghititul sandvisurilor a durat mai bine de o jumatate de ora. Acum sade pe spate, cu privirea pierduta in tavan, iar noi muti, ramanem intr'o asteptare lunga, pana la ciorba de seara. Sandvisuri nu mai pot fi facute; paine primim o singura data pe zi A venit seara, pe care o trecem pana la inchidere — se suna dintr'un clopot, pe culoar — in aceeasi liniste, intrerupta din cand in cand de cateva vorbe spuse incet celui de alaturi.

Noaptea pune stapanire pe fereastra noastra. Putem dormi de buna voie; nu e nimeni aici care sa ne pazeas­ca sau care sa ne dea ordin in ce pozitie sa stam lungiti. Suntem totusi mult prea inghesuiti; nu e posi­bil sa stam toti culcati pe spate. Stau pe-o rana, cu capul sprijinit pe mana dreapta. Linistea mormantala a inchisorii ma copleseste. Ma gandesc la cei care ne-au luat locul, in camera 4 Spital! Imaginea ei imi revine in minte. Cu ochii pe intunericul din fereastra, ma intreb daca adancimea lui ar putea sa-mi stearga scenele din camera 4 Spital. Sau daca linistea care stapaneste in­chisoarea ar putea fi atat de totala, ca sa inabuse geme­tele de durere ale schingiuitilor.

Si in aceasta prima noapte fara plan toane, gandul ma duce la trecutul si la viitorul acestor detinuti, dintre care unii au murit iar altii vor trebui sa moara!

Mai trec inca doua zile in camera de la parter. Acee­asi tacere, aceeasi lancezire pe prici, acelasi spectacol cu cele optzeci de sandvisuri si acelasi chin nemilos al foamei. Nu ni se spune nimic, e ca si cum demasca­rile ar fi incetat. Si totusi, aici intre noi, sunt roboti! Sunt pasnici, deocamdata! Seful camerei, pe care inca nu stiu cum il cheama, e mereu nervos, pare nelinistit e ca in asteptarea unui eveniment care intarzie sa se pro­duca. Mai sunt inca doi, unul spalacit la fata, cu o piele de vezi prin ea, ochi verzi, nas coroiat si un altul, indesat la trup, cap rotund, gura prea mare. Adeseori, toti trei, stau la un fel de consfatuire, asezati turceste langa usa. Vorbesc mult prea incet ca sa pot prinde ceva.

Ceilalti au brazdat pe fata chinul suferintei si al nesigurantei — o teama, care parca n'ar mai putea fi stersa niciodata. Unii au urme de bataie, altii isi misca cu dureri o mana sau un picior sau isi rasucesc spinarile, cu fete schimonosite de durere.

Suntem toti ingandurati. Si fiecare din noi simte parca tristetea celuilalt.

Si iata ca in seara acestei zile se produce inevitabi­lul.

E 6 Martie 1950, ziua de Luni. Socoteala calendaristica o tin mereu

Am terminat ciorba de seara si fiecare e pe bucata lui de prici.

Seful camerei, rezemat de zid, in spatiul liber de langa usa, brusc, bate din palme. Douazeci si cinci de capete — ochi infricosati, miscari spasmodice ale fetei, se intorc irezistibil spre el.

incet, calm, seful camerei spune:

— Suntem aici de trei zile. Cativa au venit zilele trecute de la camera 4 Spital, altii au trecut pe acolo inainte. Oricum, fiecare unde s-a aflat, a avut o activitate pentru curatirea lui de putregaiul care ii roade trupul si-i perverteste sufletul. ( Mai pot realiza, ca de-abia de acum incepem, dupa socoteala initiatorilor acestei operatii, sa devenim oameni normali.) Un fior imi fulgera sira spinarii!

Aud mai departe:

E de datoria noastra si din respect fata de clasa muncitoare, care ne da de mancare aici, sa nu incetam curatirea noastra de tot raul care ne-a fost inoculat de educatia burgheza. Trebuie sa ducem aceasta lupta cu noi insine, ca pana la urma sa fim sa putem fi de folos societatii. Asa cum suntem acum, clasa muncitoare nu ne poate tolera in sanul ei. Asa ca incepand de maine, ne vom face fiecare, pe rand, autobiografia, daca e posibil incepand de la cea mai frageda varsta. Vom spune tot, tot ce-am gandit despre noi, despre parintii nostri, despre frati si despre surori. Ne vom da seama astfel, cat de putrezi suntem. Maine vom primi sapunuri si ace de cusut.

Pe cele sase fete ale cubului de sapun fiecare isi va insemna cu varful acului punctele principale ce le va aduce in autobiografie. Atat deocamdata, in ce priveste destainuirea fiecaruia - demascarea lui interioara. Si pentru a incheia, sa ma prezint: ma numesc Levinski Mihai, sunt din regiunea Sucevei si sunt condamnat la sapte ani pentru uneltire impotriva ordinii sociale. Am fost un criminal fata de clasa muncitoare si sunt hotarat sa ma curat de tot putregaiul din mine

Cad frant pe locul meu; mai pot judeca numai ca robotul Levinski trebuie sa fi fost si el schingiuit ca si ceilalti din camera 4 Spital, dincolo de puterile de indurare ale omului.

Cat despre mine, ma intreb, in starea de slabiciune in care ma gasesc, cat timp voi putea suporta chinurile care vor urma.

Cu Tatal nostru, spus in cea mai mare taina - parca mi-e teama sa si gandesc - cad prada somnului

sa aducem si pe cei rai pe calea cea buna. Am avut si eu aceleasi oscilari la inceput, dar mi-am impus vointa si am reusit sa le inving. Acum, sunt pe un drum bun.

Patrascanu, singurul lungit pe-o rana, il priveste fix, plin de intelegere. E o privire care tradeaza insa un trecut comun cu al lui Levinski — schingiuiri duse dincolo de puterile de indurare ale omului. in privirea lui, poti vedea insa si hotararea sa-si salveze viata.

Toti ramanem nemiscati, cu ochii pierduti in gol, intr'o liniste desavarsita

Cateva minute mai tarziu, Lupascu isi incepe auto­biografia.

O copilarie pierduta intr'un cartier sarac al Bucurestiului: oameni plini de paduchi, hraniti cu fructe putrede, facandu-si somnul pe o saltea de paie infecta « tot ceea ce va spun e adevarat, imaginea casei mele parintesti care nu era mai buna decat locuintele celor­lalti din cartier, asa cum am vazut-o cu ochii mei de copil, mi-e mereu intiparita in minte. in prima auto­biografie, descrierea copilariei mele n'a fost cea ade­varata. Am avut indrazneala sa mint, ca nu traisem in saracie, in mizerie. De ce-am facut-o? E consecinta educatiei reactionare care am primit-o in scoala — acea educatie care avea ca scop sa ocoleasca adevarul, privind suferintele celor ce muncesc. Minteam, nu vre­am sa destainuiesc ca eram impresionat de locuintele mizerabile din cartierul meu. N'am avut sinceritatea sa destainuiesc ca vream sa fiu departe de acest cartier, cat mai departe, sa ies din acel infern; doream sa fiu in randul societatii burgheze, indestulata, fara sa mai ma gandesc la cei ce muncesc si traiesc in mizerie. Vream sa ma simt eu bine — vedeti ce mentalitate retrograda, — nu ma interesa ca agonia lor era atat de grea.

Era in timpul razboiului si-mi faceam ultima clasa de liceu, in particular. Nici asta n'am spus-o in prima mea autobiografie. O faceam in particular, fiindca eram sarac. De ce n'am spus-o? Acum imi dau seama ca nu faceam altceva decat sa apar societatea veche, burghezo-capitalista. Era consecinta educatiei primita in scoala. N'aveam voie sa vad mizeria in jurul meu; si nici pe-a mea nu trebuia s'o vad.

De multe ori, cand veneam seara acasa, eram atat de plictisit de viata incat ma aruncam pe pat, asa cum eram, fara sa ma dezbrac, fara sa ma spal. Undeva, in subconstientul meu, mocnea ideia — era atat de ade­varata — ca nu mai era necesar sa ma spal, cand totul in jurul meu era atat de murdar. Totul era infect, chiar si aerul care-1 respiram. Si ce faceam, ca sa ma consolez? inchipuiti-va: ma duceam la biserica. De ce? Fiindca acolo, mi se spusese la scoala sa ma duc cand sunt in greutate. Biserica din cartier era refugiul meu. Ma strecuram printre ceilalti nenorociti si asteptam de la Dumnezeu mantuirea. Si as fi asteptat-o si in ziua de azi, daca n'as fi avut sansa sa ma gasesc aici».

Raman cu privirea pierduta'n gol. Sunt cazut ca in neant si cateodata prind numai franturi din cele spuse de Lupascu.

Tot ce-i iese din gura, e pura inventie. Nu pare deloc omul trait in mijlocul lumpenproletariatului

Deodata, privirea-mi pierduta se intretaie cu aceea a lui Levinski. Ochii lui, ma privesc fix, fiorosi, amenin­tatori, imi aud inima batandu-mi tumultos. M'a prins, desigur, intr'o totala nesinceritate fata de ce se intam­pla aici! Cu acesti ochi imi poate vedea interiorul.

Imi iau un aer de nevinovatie si-mi intind capul spre Lupascu, in semn de atentie deosebita.

« in 1945 am fost recrutat in Miscarea Leginonara. Era normal sa ajung acolo! Orbit de educatia care o primisem, nu puteam sa vad, in cursul acestui tumultos an, ca se ducea o lupta pe viata si pe moarte intre progres si intuneric. Eu nu puteam sa vad pro­gresul — educatia primita ma orbise, asa ca m'am dus in intuneric. Inconstient! Un imbecil! Vazusem in ju­rul meu atata suferinta, atata mizerie se etala in fata ochilor mei, incat m'am aruncat in bratele legionarilor, convins fiind ca acolo gasesc leacul vindecarii sociale. Citeam cartile care mi se dadusera, fara sa-mi pot des-lipi ochii de pe ele. insusindu-mi ideile doctrinei lor mistice, am devenit eu insumi un habotnic, rugandu-ma, inchinandu-ma, de cate ori consideram ca mi-o cere Dumnezeu. Nu vedeam — orbit cum eram — ca in jurul meu oamenii munceau, se straduiau pentru o viata mai buna, pentru progres; eu, cu Biblia in buzunar! Nu eram capabil sa ma intreb: ce facusem eu pentru tara mea, sau daca voi fi in stare sa intreprind ceva in viitor?

Brusc, insa, mi-a venit o idee: sa ma var in ran­durile celor care se straduiau sa construiasca o socie­tate mai buna, dar nu cu ganduri cinstite. Vream nu­mai sa profit de pe urma noii oranduiri a tarii. Opor­tunism. Asta era leaga noastra — in desavarsirea careia, politicienii nostri din trecut erau maestri. »

Si asa mai departe, Lupascu a continuat pana aproa­pe de sosirea mesei de pranz. A batjocorit tot: pe el, familia, Biserica, trecutul tarii. A laudat, in schimb, impostura care ne carmuieste tara de la impunerea ei de catre Uniunea Sovietica.

Dupa cele prin cate o fi trecut, Lupascu gaseste, astfel, singurul mijloc sa poata trai, sa nu moara aici Dupa terminarea mesei de pranz, catre orele doua, Lupascu isi continua demascarea interioara. Vorbeste de activitatea lui de oportunist pana la arestare.

« am ajuns membru al Partidului Muncitoresc Roman, in urma fuzionarii social-democratilor dizidenti cu comunistii. Eu fusesem inscris la Social-Democrati.

Am intrat intr'un partid guvernamental, conside­rand ca de acolo — acoperit — pot observa in liniste miscarile comunistilor; vream sa-i vad distrusi. Era la mijloc, pe de alta parte, dorinta mea sa traiesc mai usor; fiind membru al partidului, puteam obtine o slujba mai bine platita si cu munca cat mai putina. Asa, am facut parte dintr'o comisie care trebuia sa cerceteze toate cartile din biblioteca lui Istrate Micescu. Rasfoind un volum, scapa din el o foaie. Era o scrisoare. O citesc. Sa incerc sa va redau continutul. Corneliu Codreanu se gasea la Paris cu Irina, in luna de miere. De acolo, ii scrie lui Mota: Draga Ion, iti comunic o veste care, pentru Legiune si pentru poporul roman, e de ordin divin. Irina e insarcinata. Un nou Mesia, va veni, de data asta pe pamantul romanesc. »

Lupascu minte si acum. Povestea cu scrisoarea asta am mai auzit-o si din alte guri si toti, treceau descope­rirea pe contul lor, sau cel putin pe a unui prieten. Lupascu continua:

« mi-am dat seama atunci, ca Corneliu Codreanu trebuie sa fi fost un mare naiv: Irina ramasese insarci­nata cu vreunul pe la Paris, iar el, impunandu-si absti­nenta, asa cum se cuvine sa faca un legionar, o credea fecioara Irina »

Trag cu ochiul la cativa din camera, pe care ii banuiesc ca sunt legionari. Sunt toti cu privirea pierduta in gol. Nici o tresarire pe fata lor. in ochi li se poate citi, totusi, indignarea.

Levinski ii urmareste cu precautie; sa nu-si tradeze vanatul. I-a surprins in acesta revolta muta. Daca eu nu ma indoiesc ca legionarii de aici sunt cuprinsi de ama­raciune, mare mirare ar fi sa creada Levinski altfel! Si cand ma gandesc ca in autobiografie trebuie sa spui tot, toate gandurile.!

Lupascu spune mereu, vrute si nevrute.

Sunt cuprins de atata teama pentru ceea ce va urma cu aceasta batjocora — aceasta auto-terfelire, incat ni­ci nu mai pot fi atent la destainuirile lui Lupascu.

Cind am auzit zgomotul tarsitului de hardaie pe cu­loar, Lupascu si-a incheiat si el demascarea interioara — sau poate numai si-a intrerupt-o.

Mancam, incet, ciorba de arpacas. Dupa masa, lih­nit de foame si zdrobit de oboseala — e atat de greu sa asculti o autobiografie sase, sapte ore pe zi — n'am decat o dorinta: sa ma pot lungi pe prici

Dar Levinski nu ne da pace. Cum si-a pierdut acest robot simturile; de ce nu e si el obosit!

Bate din palme si spune:

Sa facem unele aprecieri asupra celor spuse azi de Lupascu. Il intreaba intai pe Patrascanu, ce crede de sincerita­tea celui ce si-a facut demascarea, adica daca inca mai are putregai in el.

Robotul, fortandu-se sa-si indrepte trupul, cu fata schimonosita de durere, spune rar:

Se pare ca Lupascu e pe drumul bun.

E intrebat apoi unul dintre legionari — slab, numai oase si piele, cap lunguiet, buze livide, nasul — un os ca o prelungire a fruntii:

Tu ce ai de spus Morarescu?

Cred ca Lupascu e sincer, spune omul, cu timi­ditate in glas .

Levinski intervine brusc:

Bine, bine, sincer; e el sincer, dar tu ce ai de spus despre tine, despre gandurile tale, in legatura cu ce ai aflat din autobiografia lui?

Morarescu, reflectand un moment, raspunde:

Desigur, ca din cele relatate de Lupascu, trebuie sa caut sa revizuiesc ce mi-am insusit despre Legiune, insa, vedeti, asta nu se poate petrece, asa dintr'odata; e un proces care cere timp.

As fi multumit sa fie asa, intervine Levinski, cu conditia, insa, sa nu minti si acum, asa cum ai facut in trecut. Apoi: ce ai de spus Patrascanu?

Acesta, scremandu-se mereu de dureri:

Categoric, ca minte. I-am citit in ochi furia de care era cuprins, cand Lupascu vorbea de scrisoarea lui Codreanu. Morarescu e un bandit. Cauta sa ne induca in eroare. Minciuna, pentru el, e numai mijlocul sa scape usor din demascarile interioare.

Levinski sare de la locul lui de langa usa si se repede la Morarescu. Ii pune mana in gat si ii striga:

La aceeasi concluzie am ajuns si eu. Crezi ca nu te-am urmarit, banditule? Te-ai tradat in ochi. Apoi se da un pas indarat si ii face un semn cu capul, care inseamna: scoala-te.

Morarescu, slabanogul Morarescu, vine spre capul priciului, unde imi am si eu locul.

Levinski ne spune sa lasam priciul gol; ne ingra­madim la vreo doi metri, printre ceilalti.

Victima, la un semn al lui Levinski, se dezbraca; ramane numai in chiloti. E atat de slab! Se intinde pe prici, pe burta. Lupascu il leaga la gura cu un prosop, bine strans la ceafa, dupa care ii intinde mainile si se aseaza pe ele. Un altul ii sta pe picioare.

Levinski isi scoate cureaua de la pantaloni. E lata de trei degete, din piele tare si are o catarama, cat juma­tatea palmei. incepe sa-1 loveasca cu furie pe spinare; dupa cateva minute e toata dungi rosii. Morarescu se zbate neputincios in stransoarea celor doi. ii vad ochii holbati de groaza. Urla nabusit in prosop. Levinski apuca cureaua de celalalt capat. Catarama ii zdrobeste pielea. Lipiti unul de altul, privim scena, neputinciosi. Parca mi se opreste respiratia; imi iau privirea de la oribila scena si mi-o fixez in podea.

Sunt numai cateva zile de cand sunt in aceasta came­ra. Groaza si-a facut loc din nou in sufletele noastre. O citesc pe fetele tuturor. Traim zile tot atat de inspai­mantatoare ca cele din camera 4 Spital — lupta intre viata si moarte.

Noua ofensiva, care se duce impotriva constiintelor, imi apare ca valurile unui ciclon, a carui furie ne rosto­goleste, intr'un vartej de deznadejde. Ma simt coplesit de o durere ce-mi da parca o usoara febra. As vrea sa fiu singur! Raman in aceasta seara, dupa stingere, ore lungi intr'o suferinta muta. incerc, totusi, sa-mi canta­resc puterea de rabdare si sa reflectez asupra vulnerabi­litatii trupului, in care mi-am pus pana acum toata incre­derea; mi-e frica sa nu ma imbolnavesc

Aceasta sinistra experienta, in care nu poti intreve­dea ce o sa urmeze in minutul urmator, ma ingrozeste, mai cu seama prin durata ei; cuvintele lui Turcanu imi bat in urechi: « demascarea interioara ar putea dura chiar ani »! Este pentru prima oara, cand analizez teroa­rea de aici in perspectiva timpului si-mi dau seama ca pana acum am ignorat gravitatea prelungirii acestei experiente. Ma simt sleit de puteri — si asta numai dupa un timp atat de scurt. Nu mai am parca nici o dorinta. Tot ce mi-a ramas, e instinctul de conservare, incerc sa adorm, ca sa inving, asa, raul. Afara, pale de vant, prelungite printre ziduri pana la fereastra noastra, imi impiedica somnul.

Dimineata, dupa ce-am terminat de mancat malaiul fiert, Levinski ne spune ca nu avem voie sa luam cu noi, la spalator, gamelele. Explicatia: oameni cu constiinte atat de marsave, ca ale noastre, trebuie sa manance in vase nespalate.

Suntem la WC. Stam inghesuiti in mica incapere, unde e o chiuveta si de unde se intra in cele doua cabine. Totul trebuie facut in viteza; spalatul pe fata dureaza pentru fiecare circa douazeci de secunde si cam tot atat si folosirea cabinei.

XVIII

Afara s-a luminat. Ziua nu e inca clara, ceata patrunde printre ziduri pana la fereastra noastra; stau in asteptarea 'deschiderii'.

Azi incep demascarile interioare.

Am luat ceaiul dupa care iesim la WC. Ne spalam repede pe fata. Levinski e mereu printre noi. Gardianul se gaseste in usa intredeschisa a culoarului, mai mult cu spatele la noi.

Odata reintorsi in camera, suntem toti intr-o asteptare lunga, tematoare.

Levinski, rezemat de prici la picioarele lui Patrascanu, rupe tacerea si bate din palme. Nimeni nu mai misca. Dintr-o cutie de carton - probabil adusa de gardian in timp ce eram la WC - scoate cuburile de sapun de culoare cenusie, pe care ni le imparte, cu grija omului care are asupra lui valori de care trebuie sa raspunda. Primim si cate un ac. Ni se atrage atentia sa nu cumva sa le pierdem, fiindca seara trebuie predate gardianului.

Dupa o pauza, Levinski mai spune:

- Azi o sa inceapa autobiografia Lupascu.

E unul din cei doi care au avut lungi convorbiri, in soapta, cu Levinski.

Lupascu, adus de spate, slab, ca un plop batut de vant, cap oval, ascutit jos, prea lat sus, blond, ochi verzi, se arata - vadit in mod fortat - multumit ca este primul ales.

Mai tarziu, Lupascu a aratat ca totusi e pe drumul bun si a cerut sa fie batut, pentru ca astfel sa-si poata starpi din el macar o parte din raul care-l macina. Bineinteles ca batalia i s-ar fi dat si fara s-o ceara el. Caci noi, cei cinstiti de aici, trebuie sa ne facem datoria, sa aducem si pe cei rai pe calea cea buna. Am avut si eu aceleasi oscilari la inceput, dar mi-am impus vointa si am reusit sa le inving. Acum, sunt pe un drum bun.

Patrascanu, singurul lungit pe-o rana, il priveste fix, plin de intelegere. E o privire care tradeaza insa un trecut comun cu al lui Levinski — schingiuiri duse dincolo de puterile de indurare ale omului. in privirea lui, poti vedea insa si hotararea sa-si salveze viata.

Toti ramanem nemiscati, cu ochii pierduti in gol, intr'o liniste desavarsita

Cateva minute mai tarziu, Lupascu isi incepe auto­biografia.

O copilarie pierduta intr'un cartier sarac al Bucurestiului: oameni plini de paduchi, hraniti cu fructe putrede, facandu-si somnul pe o saltea de paie infecta « tot ceea ce va spun e adevarat, imaginea casei mele parintesti care nu era mai buna decat locuintele celor­lalti din cartier, asa cum am vazut-o cu ochii mei de copil, mi-e mereu intiparita in minte. in prima auto­biografie, descrierea copilariei mele n'a fost cea ade­varata. Am avut indrazneala sa mint, ca nu traisem in saracie, in mizerie. De ce-am facut-o? E consecinta educatiei reactionare care am primit-o in scoala — acea educatie care avea ca scop sa ocoleasca adevarul, privind suferintele celor ce muncesc. Minteam, nu vre­am sa destainuiesc ca eram impresionat de locuintele mizerabile din cartierul meu. N'am avut sinceritatea sa destainuiesc ca vream sa fiu departe de acest cartier, cat mai departe, sa ies din acel infern; doream sa fiu in randul societatii burgheze, indestulata, fara sa mai ma gandesc la cei ce muncesc si traiesc in mizerie. Vream sa ma simt eu bine — vedeti ce mentalitate retrograda, — nu ma interesa ca agonia lor era atat de grea.

Era in timpul razboiului si-mi faceam ultima clasa de liceu, in particular. Nici asta n'am spus-o in prima mea autobiografie. O faceam in particular, fiindca eram sarac. De ce n'am spus-o? Acum imi dau seama ca nu faceam altceva decat sa apar societatea veche, burghezo-capitalista. Era consecinta educatiei primita in scoala. N'aveam voie sa vad mizeria in jurul meu; si nici pe-a mea nu trebuia s'o vad.

De multe ori, cand veneam seara acasa, eram atat de plictisit de viata incat ma aruncam pe pat, asa cum eram, fara sa ma dezbrac, fara sa ma spal. Undeva, in subconstientul meu, mocnea idea — era atat de ade­varata — ca nu mai era necesar sa ma spal, cand totul in jurul meu era atat de murdar. Totul era infect, chiar si aerul care-1 respiram. Si ce faceam, ca sa ma consolez? inchipuiti-va: ma duceam la biserica. De ce? Fiindca acolo, mi se spusese la scoala sa ma duc cand sunt in greutate. Biserica din cartier era refugiul meu. Ma strecuram printre ceilalti nenorociti si asteptam de la Dumnezeu mantuirea. Si as fi asteptat-o si in ziua de azi, daca n'as fi avut sansa sa ma gasesc aici».

Raman cu privirea pierduta'n gol. Sunt cazut ca in neant si cateodata prind numai franturi din cele spuse de Lupascu.

Tot ce-i iese din gura, e pura inventie. Nu pare deloc omul trait in mijlocul lumpenproletariatului

Deodata, privirea-mi pierduta se intretaie cu aceea a lui Levinski. Ochii lui, ma privesc fix, fiorosi, amenin­tatori, imi aud inima batandu-mi tumultos. M'a prins, desigur, intr'o totala nesinceritate fata de ce se intam­pla aici! Cu acesti ochi imi poate vedea interiorul.

Imi iau un aer de nevinovatie si-mi intind capul spre Lupascu, in semn de atentie deosebita.

« in 1945 am fost recrutat in Miscarea Leginonara. Era normal sa ajung acolo! Orbit de educatia care o primisem, nu puteam sa vad, in cursul acestui tumultos an, ca se ducea o lupta pe viata si pe moarte intre progres si intuneric. Eu nu puteam sa vad pro­gresul — educatia primita ma orbise, asa ca m'am dus in intuneric. Inconstient! Un imbecil! Vazusem in ju­rul meu atata suferinta, atata mizerie se etala in fata ochilor mei, incat m'am aruncat in bratele legionarilor, convins fiind ca acolo gasesc leacul vindecarii sociale. Citeam cartile care mi se dadusera, fara sa-mi pot dezlipi ochii de pe ele. Insusindu-mi ideile doctrinei lor mistice, am devenit eu insumi un habotnic, rugandu-ma, inchinandu-ma, de cate ori consideram ca mi-o cere Dumnezeu. Nu vedeam — orbit cum eram — ca in jurul meu oamenii munceau, se straduiau pentru o viata mai buna, pentru progres; eu, cu Biblia in buzunar! Nu eram capabil sa ma intreb: ce facusem eu pentru tara mea, sau daca voi fi in stare sa intreprind ceva in viitor?

Brusc, insa, mi-a venit o idee: sa ma var in ran­durile celor care se straduiau sa construiasca o socie­tate mai buna, dar nu cu ganduri cinstite. Vream nu­mai sa profit de pe urma noii oranduiri a tarii. Opor­tunism. Asta era leaga noastra — in desavarsirea careia, politicienii nostri din trecut erau maestri. »

Si asa mai departe, Lupascu a continuat pana aproa­pe de sosirea mesei de pranz. A batjocorit tot: pe el, familia, Biserica, trecutul tarii. A laudat, in schimb, impostura care ne carmuieste tara de la impunerea ei de catre Uniunea Sovietica.

Dupa cele prin cate o fi trecut, Lupascu gaseste, astfel, singurul mijloc sa poata trai, sa nu moara aici Dupa terminarea mesei de pranz, catre orele doua, Lupascu isi continua demascarea interioara. Vorbeste de activitatea lui de oportunist pana la arestare.

« am ajuns membru al Partidului Muncitoresc Roman, in urma fuzionarii social-democratilor dizidenti cu comunistii. Eu fusesem inscris la Social-Democrati.

Am intrat intr'un partid guvernamental, conside­rand ca de acolo — acoperit — pot observa in liniste miscarile comunistilor; vream sa-i vad distrusi. Era la mijloc, pe de alta parte, dorinta mea sa traiesc mai usor; fiind membru al partidului, puteam obtine o slujba mai bine platita si cu munca cat mai putina. Asa, am facut parte dintr'o comisie care trebuia sa cerceteze toate cartile din biblioteca lui Istrate Micescu. Rasfoind un volum, scapa din el o foaie. Era o scrisoare. O citesc. Sa incerc sa va redau continutul. Corneliu Codreanu se gasea la Paris cu Irina, in luna de miere. De acolo, ii scrie lui Mota: Draga Ion, iti comunic o veste care, pentru Legiune si pentru poporul roman, e de ordin divin. Irina e insarcinata. Un nou Mesia, va veni, de data asta pe pamantul romanesc. »

Lupascu minte si acum. Povestea cu scrisoarea asta am mai auzit-o si din alte guri si toti, treceau descope­rirea pe contul lor, sau cel putin pe a unui prieten. Lupascu continua:

« mi-am dat seama atunci, ca Corneliu Codreanu trebuie sa fi fost un mare naiv: Irina ramasese insarci­nata cu vreunul pe la Paris, iar el, impunandu-si absti­nenta, asa cum se cuvine sa faca un legionar, o credea fecioara Irina »

Trag cu ochiul la cativa din camera, pe care ii banuiesc ca sunt legionari. Sunt toti cu privirea pierduta in gol. Nici o tresarire pe fata lor. in ochi li se poate citi, totusi, indignarea.

Levinski ii urmareste cu precautie; sa nu-si tradeze vanatul. I-a surprins in acesta revolta muta. Daca eu nu ma indoiesc ca legionarii de aici sunt cuprinsi de ama­raciune, mare mirare ar fi sa creada Levinski altfel! Si cand ma gandesc ca in autobiografie trebuie sa spui tot, toate gandurile.!

Lupascu spune mereu, vrute si nevrute.

Sunt cuprins de atata teama pentru ceea ce va urma cu aceasta batjocora — aceasta auto-terfelire, incat ni­ci nu mai pot fi atent la destainuirile lui Lupascu.

Cind am auzit zgomotul tarsitului de hardaie pe cu­loar, Lupascu si-a incheiat si el demascarea interioara — sau poate numai si-a intrerupt-o.

Mancam, incet, ciorba de arpacas. Dupa masa, lih­nit de foame si zdrobit de oboseala — e atat de greu sa asculti o autobiografie sase, sapte ore pe zi — n'am decat o dorinta: sa ma pot lungi pe prici

Dar Levinski nu ne da pace. Cum si-a pierdut acest robot simturile; de ce nu e si el obosit!

Bate din palme si spune:

Sa facem unele aprecieri asupra celor spuse azi de Lupascu.

Il intreaba intai pe Patrascanu, ce crede de sincerita­tea celui ce si-a facut demascarea, adica daca inca mai are putregai in el.

Robotul, fortandu-se sa-si indrepte trupul, cu fata schimonosita de durere, spune rar:

Se pare ca Lupascu e pe drumul bun.

E intrebat apoi unul dintre legionari — slab, numai oase si piele, cap lunguiet, buze livide, nasul — un os ca o prelungire a fruntii:

Tu ce ai de spus Morarescu?

Cred ca Lupascu e sincer, spune omul, cu timi­ditate in glas .

Levinski intervine brusc:

Bine, bine, sincer; e el sincer, dar tu ce ai de spus despre tine, despre gandurile tale, in legatura cu ce ai aflat din autobiografia lui?

Morarescu, reflectand un moment, raspunde:

Desigur, ca din cele relatate de Lupascu, trebuie sa caut sa revizuiesc ce mi-am insusit despre Legiune, insa, vedeti, asta nu se poate petrece, asa dintr'odata; e un proces care cere timp.

As fi multumit sa fie asa, intervine Levinski, cu conditia, insa, sa nu minti si acum, asa cum ai facut in trecut. Apoi: ce ai de spus Patrascanu?

Acesta, scremandu-se mereu de dureri:

Categoric, ca minte. I-am citit in ochi furia de care era cuprins, cand Lupascu vorbea de scrisoarea lui Codreanu. Morarescu e un bandit. Cauta sa ne induca in eroare. Minciuna, pentru el, e numai mijlocul sa scape usor din demascarile interioare.

Levinski sare de la locul lui de langa usa si se repede la Morarescu. Ii pune mana in gat si ii striga:

La aceeasi concluzie am ajuns si eu. Crezi ca nu te-am urmarit, banditule? Te-ai tradat in ochi. Apoi se da un pas indarat si ii face un semn cu capul, care inseamna: scoala-te.

Morarescu, slabanogul Morarescu, vine spre capul priciului, unde imi am si eu locul.

Levinski ne spune sa lasam priciul gol; ne ingra­madim la vreo doi metri, printre ceilalti.

Victima, la un semn al lui Levinski, se dezbraca; ramane numai in chiloti. E atat de slab! Se intinde pe prici, pe burta. Lupascu il leaga la gura cu un prosop, bine strans la ceafa, dupa care ii intinde mainile si se aseaza pe ele. Un altul ii sta pe picioare.

Levinski isi scoate cureaua de la pantaloni. E lata de trei degete, din piele tare si are o catarama, cat juma­tatea palmei. incepe sa-1 loveasca cu furie pe spinare; dupa cateva minute e toata dungi rosii. Morarescu se zbate neputincios in stransoarea celor doi. ii vad ochii holbati de groaza. Urla nabusit in prosop. Levinski apuca cureaua de celalalt capat. Catarama ii zdrobeste pielea. Lipiti unul de altul, privim scena, neputinciosi. Parca mi se opreste respiratia; imi iau privirea de la oribila scena si mi-o fixez in podea.

Sunt numai cateva zile de cand sunt in aceasta came­ra. Groaza si-a facut loc din nou in sufletele noastre. O citesc pe fetele tuturor. Traim zile tot atat de inspai­mantatoare ca cele din camera 4 Spital — lupta intre viata si moarte.

Noua ofensiva, care se duce impotriva constiintelor, imi apare ca valurile unui ciclon, a carui furie ne rosto­goleste, intr'un vartej de deznadejde. Ma simt coplesit de o durere ce-mi da parca o usoara febra. As vrea sa fiu singur! Raman in aceasta seara, dupa stingere, ore lungi intr'o suferinta muta. incerc, totusi, sa-mi canta­resc puterea de rabdare si sa reflectez asupra vulnerabi­litatii trupului, in care mi-am pus pana acum toata incre­derea; mi-e frica sa nu ma imbolnavesc

Aceasta sinistra experienta, in care nu poti intreve­dea ce o sa urmeze in minutul urmator, ma ingrozeste, mai cu seama prin durata ei; cuvintele lui Turcanu imi bat in urechi: « demascarea interioara ar putea dura chiar ani »! Este pentru prima oara, cand analizez teroa­rea de aici in perspectiva timpului si-mi dau seama ca pana acum am ignorat gravitatea prelungirii acestei experiente. Ma simt sleit de puteri — si asta numai dupa un timp atat de scurt. Nu mai am parca nici o dorinta. Tot ce mi-a ramas, e instinctul de conservare, incerc sa adorm, ca sa inving, asa, raul. Afara, pale de vant, prelungite printre ziduri pana la fereastra noastra, imi impiedica somnul.

Dimineata, dupa ce-am terminat de mancat malaiul fiert, Levinski ne spune ca nu avem voie sa luam cu noi, la spalator, gamelele. Explicatia: oameni cu constiinte atat de marsave, ca ale noastre, trebuie sa manance in vase nespalate.

Suntem la WC. Stam inghesuiti in mica incapere, unde e o chiuveta si de unde se intra in cele doua cabine. Totul trebuie facut in viteza; spalatul pe fata dureaza pentru fiecare circa douazeci de secunde si cam tot atat si folosirea cabinei.

Intorsi in camera, ni se spune ca nu mai avem voie sa vorbim intre noi si nici chiar sa ne miscam prea mult pe prici. O exceptie; Levinski, in colt, langa usa, face un pas inainte si unul inapoi — o miscare, care probabil ii destinde nervii. Noi, in schimb, suntem stane de piatra.

Cat de odios e sa ai puterea si sa abuzezi de ea!

Privirile lui piezise — poate ca in felul acesta ne descopera mai bine nesinceritatea — ne exaspereaza. Viata devine pe zi ce trece mai greu de suportat; mancarimea pielei ma antreneaza in miscari bruste ale tru­pului — o framantare permanenta, chinuita, care aduce mai de graba a convulsiune epileptica.

Demascarile interioare continua:

— Astazi isi va face autobiografia Pop Aurel, de­creteaza Levinski.

Cel ce a fost desemnat, cap oval, nas aquilin, buze subtiri, are o tresarire care ii tradeaza surprinderea. Emotia ne ingheata parca pe toti. Levinski, suveran, ne priveste dintr'o aruncatura de ochi, de la un capat la altul al camerei.

Pop Aurel, cu gura ramasa deschisa, nu schiteaza un gest ca ar da un semn de incepere. Asa cum e, ai impresia ca e sufocat.

Dupa cateva minute lungi, isi revine din zapaceala si cu vocea stinsa isi incepe demascarea interioara.

Dupa vreo ora, timp in care a schitat o copilarie lipsita de bucurii, trece la perioada de dupa 23 August 1944, cand Pop Aurel e inscris in partidul National Taranesc. Activeaza din plin in organizatia de tineret a partidului, la Cluj, unde studia Dreptul preocuparea mea de capetenie era, cum sa-mi

insusesc mai bine arta de a-mi impune argumentele; adevarul venea pe planul al doilea. Numai asa conside­ram ca puteam sa parvin la o « pozitie » in partid. Am luat de la toate scolile filosofice cate ceva si le-am dat o intrebuintare perfida, ca sa ajung la un conglomerat de sofisme, cu care sa pot duce lupta. imi insusisem simpli­tatea cincilor, ca astfel sa atrag multimea iar fondul gre­sit al sofismului, ca sa induc in eroare »

Pop insira multe citate din filosofi, de necontrolat; filosofi vechi si noi. Totul dezlanat, incoerent. in halul de slabiciune in care ne gasim, ma intreb, cum ar putea fi altfel!

Pop Aurel face sfortari penibile sa placa; se pune mereu, intr'o lumina cat mai proasta. Ca sa apara mai convingator, se serveste, din cand in cand, de exemple din timpul revolutiei franceze, in care au fost terorizati oameni nevinovati. Robespierre n'a avut niciodata un admirator de talia lui Pop Aurel! Continua asa, pana la pranz.

Dupa masa si dupa ce spectacolul cu cele optzeci de sandvisuri s'a terminat, Pop Aurel continua. Bate apa'n piua cu cinismul, perfidia, arta de a insela buna credinta a oamenilor.

Nu cred sa se indoiasca nimeni, ca aici e cea mai desavarsita scoala a minciunii. Si esti obligat s'o urme­zi! Pop Aurel o face fara nici o reticenta. El si-a jurat (atunci in 1946) sa traiasca in minciuna. O iubea. Si era hotarat sa nu se abata de la aceasta cale. Noi, la randul nostru, facem sfortari vizibile, sa parem interesa­ti de aceasta expunere.

Am incercat in mai multe randuri sa dezertez de la « datorie ». Ochiul vigilent al lui Levinski m'a readus la ordine; atentie, mereu atentie. Si sunt atat de obosit si sfarseala venita de la stomac ma chinuieste ingrozitor!

in aceasta cazna, am dus-o pana la polonicul de ciorba de seara. Imediat dupa masa incep dezbaterile.

Are cineva de pus vreo intrebare? incepe rar, calm, Levinski.

De vis-a-vis de mine, o voce aspra imi da un fior:

Il demasc pe Pop Aurel.

E ca un rechizitoriu. Pop Aurel paleste. Toti ceilal­ti, sunt cu ochi pe cel acuzat — pe victima. O noua seara de supliciu!

Levinski bate din palme. Ca la comanda, toate pri­virile sunt pe el.

Apoi, cu o vadita preocupare pentru demascarea anuntata:

— Sa vedem ce are de spus Andronache. Acuzatorul isi ia sapunul, il invarteste pe toate par­tile. A notat mult. E de statura mijlocie, o barbie ascu­tita, de parca orneaza si prelungeste o fata scobita de slabiciune, in care lucesc doi ochi vii. Dupa un timp se hotaraste si spune:

Dupa cate a spus astazi Pop Aurel, am inteles ca el si-a insusit o serie de idei de baza, culese cu ane­voie din operele unor ganditori — buni sau rai — apa­rute in decursul timpurilor. Tot ce-a cules a fost trecut prin sita perfidiei lui. A facut-o, dupa cum el insusi a afirmat aici, sa insele buna credinta a oamenilor, sa poata astfel parveni intr'un partid politic. Nu inteleg insa, de ce incearca si de data asta — asa cum a facut si in demascarea ce si-a expus-o acum cateva saptamani, intr'o alta camera sa ne insele si pe noi, aici. Nu stiu daca ati observat, cu cata abilitate a ocolit sa vorbeas­ca de oamenii de azi, cu care a fost in contact sau pe care i-a urmat. El ne-a purtat in urma cu doua mii de ani! L'ati auzit spunand o singura vorba de Iuliu Maniu, de exemplu? Nu. De ce a evitat? Nu e decat o singura explicatie: Pop Aurel considera ca demascarile interioare vor fi de scurta durata, ca intr'o zi, mai apropiata sau mai indepartata, vor inceta. Cum vede el ca vor inceta, nu stiu. Probabil ca-i asteapta pe americani. Si ca sa iasa cu fata curata, ceea ce trebuia sa fie imputat politicienilor nostri si-a imputat-o lui insusi, ca si cum el ar fi fost presedintele Partidului National-Taranesc, nu Iuliu Maniu. Probabil ca si-a zis: aici nu trebuie sa patez onoarea nici unui politician roman.

Levinski, dupa ce a ascultat cu toata atentia cele spuse de Andronache, isi da parerea:

Ai surprins banditul din el, cum nu se poate mai bine. Apoi, cu dispret:

Pop Aurel e putred si ma intreb, cat timp ii va trebui pana sa-si curete interiorul.

Din capul priciului, sare, asa beteag cum e, Patrascanu. Aproape tipand:

Mai inteleg sa gandesti ca Pop Aurel, in 1947, in 1948, hai in 1949; dar in 1950 sa nu cauti sa-ti schimbi parerile, trebuie sa fi pur si simplu un imbecil. Apoi, incet, calm:

Andronache merge pe un drum bun. Cu vreo cateva luni de zile in urma, gandea si el ca Pop Aurel. A fost demascat.

Cu toata teama de care sunt cuprins pentru ceea ce va urma, reusesc sa traduc astfel interventia lui Patrascanu: nu vedeti ca aici ni se cere pur si simplu, sa bat­jocorim tot ce-a fost anticomunist in Romania? Trebuie s'o facem. Altfel, trebuie sa murim.

Pop Aurel e acuzat. Nu i se cere sa se apere. Nici nu cred ca ar mai putea-o face. Tremura din tot corpul. E galben, ca ceara.

Totusi, incearca sa-si ridice mainile — fata schimo­nosita — intr'un efort disperat sa vorbeasca dar de pe buze nu-i ies decat cuvinte balbaite. Apoi ramane cu privirea pierduta in gol. Apare ca o usurare a deznadejdii de care e cuprins! E ca si cum s'ar intreba, de ce se gaseste aici, sa-si inmormanteze viata in acest laborator al sufletelor chinuite? Se gandeste poate, ca departe de acest loc de teroare si de moarte, viata e frumoasa, e plina de bucurii.

Pop Aurel e dezbracat, lasat numai in chiloti. E intins pe prici, pe burta, prosopul, — acest instrument al nabusirii durerii — bine strans la ceafa.

Levinski scoate de sub prici doua bate. Una io da lui Andronache. Acesta o ia, cu oarecare ezitare.

Cealalta bata si-o opreste Levinski pentru el.

Pop Aurel e batut intai la talpile picioarelor. Se zvarcoleste de durere, dar neputincios, in stransoarea celor ce-1 tin de maini si de picioare. Mai tarziu e batut la spate, mult, atat de mult, pana sangele a tasnit prin pielea rupta

In fata mea, la un metru, ochii schingiuitului ma privesc fix, mari deschisi, ingroziti. Nu mai pot sa-i suport privirea; imi las capul in piept.

A doua zi dimineata, tocmai ne pregateam sa ascul­tam a noua demascare interioara, cand gardianul sec­tiei deschide brusc usa. Se da inlaturi si in prag e direc­torul inchisorii, Dumitrescu. in spatele lui, inca patru gardieni. E chiar el, stapanul acestei inchisori! inalt, robust, cap rotund, blond, trasaturile fetei regulate, mereu imbujorat la fata, cu o piele prea alba.

E incruntat. Ne priveste pe toti deodata, cu dusma­nie de moarte. Vad in el, asa, un adevarat asasin al celor a care nu vor sa creada in comunism. Levinski, in picioare, la un metru distanta de usa, e cu capul in jos. Parca ar fi vinovat de mania directo­rului! Acesta il masoara din cap pana picioare, apoi deodata zbiara, in asa fel, incat sa se inteleaga ca e pentru absolut toata lumea:

— Sa scoateti putregaiul din voi, banditilor, ca alt­fel nu iese unul viu de aici.

Imediat, se intoarce pe calcaie, si iese; usa e tran­tita de gardian, in spatele lui.

Iata, asa dar, inca o demascare: directorul inchisorii ne face sa intelegem, ca el este unul din cei care dirijeaza actiunea de teroare din penitenciar. Chiar vocabularul € dat de Ministerul de Interne.

In ce-1 priveste pe Livinski, el e creatia lui si a celorlalti din Minister. Dar nu numai Levinski, ci si toti ceilalti roboti.

Levinki nu mai asteapta mult si, ca impins de o for­ta invizibila, incepe sa ne loveasca la intamplare cu cureaua ce si-a scos-o de la pantaloni. Ma strang in mine si asa astept sa-mi primesc loviturile. Robotul loveste mereu, dar din cand in cand, se opreste sa rasufle. Asa o tine pana se aud hardaiele tarsite pe culoar. Acest tarsit, e mereu vestitorul ca teroarea trebuie intrerupta.

Atunci, privirile ni se intalnesc si fiecare isi da seama, ca si ceilalti isi ascund un suflu de usurare. E poate
singurul secret ce-1 tinem ascuns demascarilor

XIX

Se merge mereu inainte pe drumul abrutizarii.

Azi ascultam o autobiografie, in care nepotul (cel ce-si face demascarea interioara) si unchiul, nu faceau altceva decat sa insele pe cine gaseau. Unchiul are un atelier, unde fabrica ciorapi de dama. Sunt de o proasta calitate, dar sunt vanduti sub eticheta unei marci bune.

In timp ce vorbeste, din cand in cand, ma sustrag atentiei cuvenite si ratacesc cu gandul intr'o alta lume. Apoi, iar atent, imi vine sa urlu de enervare, de durerea foamei, de minciunile care trebuie sa le ascult. Caci aici trebuie sa minti, ca sa-ti salvezi viata! Nemintind si spu­nand adevarul, inseamna sa arati ca esti atat de « pu­tred », incat o reeducare nu mai e posibila Ori ei, robo­tii, pretind ca odata fiind afara din inchisoare si neree­ducat, clasa muncitoare te-ar omori. Astfel vei fi ucis aici! E o datorie fata de poporul muncitor! Dealtfel, a spus-o si directorul inchisorii: « sa scoateti putregaiul din voi, ca altfel nu iese unul viu de aici ». Asa stand lucrurile, aproape ca ti-e frica sa si gandesti impotriva a ceea ce ti se cere. Ma intreb daca din aceste demascari, continuand un an, doi, cu teama permanenta si cu sufe­rinta de fiecare minut, atat fizica cat si psihica ar mai putea cineva sa fie salvat! Vei ajunge in situatia sa fii propriul tau dusman, sa ceri tu insuti sa fii batut, asa cum a facut-o Lupascu. Si nu i-au trebuit doi ani, ca sa ajunga la acest stadiu! A facut-o numai dupa cateva luni.

Seara, dupa cina, cel care si-a facut demascarea e descoperit ca nesincer, fiindca a batut apa'n piua cu ciorapii numai ca sa evite elementele importante ale demascarii interioare.

Acum sade turceste pe prici; are ochii holbati si asteapta. Tremura usor si asteapta mereu. Dar nu se intampla nimic. Pentru o clipa, mereu nedumerit, isi retine parca un suflu de usurare. Toti ne uitam la el. Trec alte minute lungi, dar tot nu se intampla nimic. Apoi, cel demascat, cap rotund, ochii — doua bile —, un nas bontit, prea mic, dar gura, din contra, prea mare, e napadit de sudoare si e atat de teapan, de parca inima i s'ar fi oprit sa bata. Dupa un timp, Levinski rupe tacerea:

Cred ca e cazul sa-1 desteptam.

Trebuie sa scoatem banditul din el, intervine Patrascanu, prins de un elan subit.

E liniste!

Sunt atat de emotionat, incat nici nu-mi pot reamin­ti cum il cheama. E nu nume, care incepe cu litera F, Fluturescu, sau asa ceva.

Dar iata ca Levinski se apropie de el si-1 ia la palme, imi zic ca are norocul si scapa usor. Dar dupa ce a lovit, pana demascatului i-a dat sangele pe nas, e dezbracat si intins pe prici. Am mereu constiinta incarcata, ca trebuie sa-mi parasesc locul, fiindca pe bucata de prici, unde-mi e culcusul e intinsa totdeauna victima.

E batut cu cureaua si cu batele pana aproape nu mai misca. Apoi, e tarat la locul lui, dupa care Levinski spune numai cateva vorbe, pe un ton de-o rautate sal­batica:

Lasa ca-ti scoatem noi putregaiul din tine!
Asteptam sa ni se dea libertatea sa ne culcam. E clipa fericita, cand stii ca pentru sapte-opt ore esti lasat in pace.

In seara asta insa, Levinski, dupa ce masoara din ochi priciul de la un cap la altul, spune pe un ton de par­ca ar fi ingrijorat ca nu ne-am putea face somnul cum trebuie:

Gasesc ca suntem prea inghesuiti. Ar fi bine, ca doi sa doarma sub prici. Asa, ne-am mai rari putin.

Dupa ce-si roteste privirea peste noi, se opreste la mine:

N'ai vrea sa dormi sub prici?

Apoi, se intoarce spre partea opusa si ii spune lui Burcea:

Si tu la fel. De ce n'ati dormi sub prici?
Acceptam amandoi, la unison:

De sigur e foarte buna idee.

Sunt multumit de aceasta mutare, nu insa, fara sa ma ingrijorez, de ce ne-a ales tocmai pe noi doi. Dar, sa speram ca nu e nimic la mijloc; e numai din intam­plare. Odata varati sub prici, paturile intinse pe podea, ramanand sa ne invelim cu ce avem asupra noastra, suntem fericiti de acest adapost, chiar daca e numai pentru timpul noptii.

Burcea, la inceput banuitor, imi sopteste la ureche:

— Sa speram ca o sa fie bine.

Dimineata iesiti de sub prici, eu trec la locul meu, iar Burcea la celalalt capat al camerei.

Asteptam inceperea unei noui autobiografii. Ma gandesc ca intr'una din zilele urmatoare o sa-mi vina si mie randul; nu reusesc sa ma hotaresc asupra celor ce as putea spune. Dar trebuie s'o fac; poate chiar in seara asta, in liniste, sub prici.

Cum nu e nici un semn ca s'ar trece la o noua de­mascare interioara, incercam sa ne gasim locul mai bine pe prici, sa ne frecam pe unde ne mananca pielea. Sun­tem in a doua jumatate a lunii Martie si-mi fac iarasi socoteala, cat a trecut din August cand am facut ultima baie, la Jilava. Sunt sapte luni trecute. Ma intreb daca 1950 va fi anul care sa-mi aduca fericirea unei bai! Nu incape indoiala ca programul impus aici prevede si aceasta stare de murdarie.

Levinski sade turceste pe podea, rezemat de zid. Deodata, si-arunca ochii pe mine; imi face apoi un semn usor cu mana, discret, care inseamna ca trebuie sa vin langa el. Tresar si inima imi bate mai puternic.

Sunt langa el si-mi face semn sa ma asez. Ceilalti din camera, vazandu-ma in aceasta intimitate cu Levins­ki, sunt toti cu ochii pe mine.

Ce-or li gandind? Si-or fi inchipuind ca initiativa vine din partea mea, ca am sa-i fac unele destainuiri, care desigur, le sunt dusmanoase lor; si, ce-ar fi si mai dezgustator, sa cer sa-i fiu de ajutor la schingiuiri! Ochii mi se impaienjenesc. Imi vine sa urlu de aceasta nedreptate care mi se face.

Ramanem un timp unul langa altul, fara sa ne spu­nem nimic. Ceilalti isi iau un aer de indiferenta. imi dau seama ca vor numai sa para asa.

Levinski ma trage usor de mana. Palesc. Sunt atat de temator! Doamne, ce-o fi vrand sa faca cu mine sau ce-o fi vrand de la mine?

Apoi, cu o voce supta, soptind:

Asculta, esti aici de doua saptamani. Eu te-am observat cu atentie si am ajuns la convingerea ca esti un bun psiholog. Ma priveste fix in ochi. Tacere. Astept cu incordare ce are sa-mi propuna; se pare ca de asa ceva e vorba. M'arat interesat! Apoi, el, calm:

Ia, spune, ce parere ai de fiecare de aici. Sa-i luam, la rand, din capul priciului e Nuti Patrascanu.

Ce parere ai despre el? Crezi ca e sincer, daca, fata de cele ce se intampla aici, incearca sa fie un alt om, sa nu mai gandeasca ca un legionar; sau crezi ca incearca numai sa se acomodeze pentru moment, sa scape cu via­ta de aici, el insa, gandind mai departe ca un legionar

Un nod mi se pune in gat, dar ma fortez sa par calm si raspund scurt:

Cred ca nu e sincer.

El fara sa para de loc mirat de parerea mea:

Dar ce te face sa crezi ca nu e sincer?

Las sa treaca un timp, cautand sa cantaresc bine fiecare cu vand ce urmeaza sa-mi iasa din gura. Altfel ma demasc eu insumi; imi dau seama ca asa ceva vrea. Pentru o clipa, imi fulgera gandul, ca dupa ce-mi voi da parerea despre mai multi sau poate despre toti, s'o dezvaluie in camera si apoi sa-mi ceara sa bat eu pe cei care-i consider ca nesinceri. imi fac semnul crucii cu limba pe cerul gurii. E singurul ajutor care-1 am! Dar ma hotarasc si spun:

Cred ca Patrascanu nu e sincer, fiindca sus, la camera 4 Spital, batea foarte rau pe altii; ca sa arate, de­ sigur, ca el s'a lepadat de tot trecutul. Dar a fost demas­cat asa ca bataia altora era numai mijlocul de a se salva pe el

Tac, dar ma gandesc, ca am spus cea mai mare pros­tie; degeaba mi-am promis sa-mi cantaresc cuvintele! Levinski ar putea interpreta cuvintele mele ca o aluzie facuta la el. Fiindca cei ce bat aici, o fac, fie inconstient, ajunsi la stadiul de roboti (si asa ceva nu poti sa spui), fie sa-si salveze, asa, schingiuirea propriului corp (si nici asta nu trebuia spus). Surprind pe buzele lui o umbra de zambet, din care nu lipseste ironia.

Tremur usor din tot trupul si am impresia ca am ramas fara voce, asa mi se pun nodurile in gat! Si cand ma gandesc ca trebuie sa dau inconjurul camerei, spunandu-mi parerea despre fiecare Levinski m'aduce la ordine:

Dar de urmatorul, ce parere ai?

Nici nu stiu cum il cheama, ma salvez eu.

N'are importanta numele, imi spune scurt teroristul, imi iau inima'n dinti si zic:

Cred ca e sincer.

Si asa, sincer, nesincer, fara ca Levinski sa-mi mai ceara motive, ajungem la Burcea. Ma priveste fix si-mi sopteste:

De el, ce crezi?

Ezitand usor si simuland o adanca cercetare a inte­riorului celui ce doarme sub prici cu mine:

Cred ca e sincer.

Ce te face sa crezi ca e sincer, adauga el scurt.

Dupa cate stiu, spun eu, sunt vreo zece ani de cand il cunosc; pot sustine ca e sincer.

Levinski, ca dus pe ganduri:

Eu cred ca asta e un mare bandit.

Mi se taie rasuflarea. Nici nu indrasnesc sa gandesc mai departe. Tot Levinski:

Hai sa-1 punem la incercare.

Sunt numai ochi si urechi si inima imi zvacneste.

Uite ce e, continua el, dupa o pauza ce mi s'a parut ca nu se mai termina, fiindca dormi cu el sub prici, spune-i urmatoarele, diseara, in cea mai mare taina: destainuieste-i ca ai avut un biletel, scris inca inainte de a fi in camera 4 Spital si adresat parintilor.
Te gandisesi, ca poate se iveste ocazia si-1 poti da prin vreun detinut care, eventual, s'ar elibera. Ocazia s'a ivit, cand ai coborit scarile de la camera 4 Spital, venind incoace. Jos la parter, era un detinut de drept comun, care ti-e consatean. El n'are de unde sa stie ca aici nu mai sunt detinuti de drept comun. Ii dai un nume oarecare. Vazandu-1, ai scos repede biletelul care il aveai ascuns in gulerul hainei intr'o crapatura a cusa­turii si l-ai lasat sa cada la picioare. Detinutul de drept
comun 1-a vazut si 1-a luat. ii destainuiesti totul lui Burcea, ca unui prieten.

Ce-ti va spune el, ai sa vezi.

Burcea daca e sincer, va trebui ca a doua zi sa te demaste. Daca n'o face, inseamna ca e un bandit. Si de asta sunt convins.

Dar, baga de seama, sa nu cumva sa incerci sa-i dai de inteles, despre ce e vorba. Atat. Acum, treci la locul tau si arata-te, ca si cum nimic deosebit n'am fi vorbit. La locul meu pe prici, trag cu ochiul la Levinski; pare atat de grav! imi arunc privirea in cealalta parte a ca­merei; il simt ca ma observa atent, dar discret. Isi strange sprancenele, desigur, sa-mi patrunda interio­rul, in ce priveste misiunea ce mi-a incredintat-o, fac o prima apreciere: iata-ma bagat in aceasta mocirla a demascarilor

— Singura grija imi este deocamdata cum sa aranjez diseara lucrurile mai bine impreuna cu Burcea, ca sa scapam cat mai usor

Activitatea zilnica reincepe. Un altul isi face auto­biografia, il cheama Stroe. Dar nu reusesc sa fiu atent. Levinski ma surprinde ingandurat. Pentru o clipa ma fulgera cu privirea, asa ca ma arat atent la cele ce spune Stroe. Spre deosebire de ceilalti de pana acum, el n'a trait in saracie; parintii au avut o mosie. Si are si o sora in apusul Europei

Dupa un timp Stroe incepe sa se demaste, propriu-zis, sa-si arate dusmania fata de clasa muncitoare. Era in 1948, cand ii vine idea sa fuga in strainatate, la sora « imi dadeam seama ca Romania va deveni un stat comunist si nu vream in ruptul capului sa mai raman aici. Pe atunci nu realizam ca exista si o clasa muncitoare; interesele mele erau diametral opuse fata de ale celor ce muncesc. Ii uram totodata si pe comu­nisti; asa ca m'am hotarat sa fug.

Unica posibilitate pentru mine era s'o fac cu expre­sul Bucuresti-Paris; mai bine zis, sub expresul Bucuresti-Paris. in triajul Garii de Nord, am examinat vagoane­le. Dedesubt, unde este instalat sistemul de franare, exista posibilitatea sa stai lungit pe burta, pe trei bare. Sub vagon fiind, am facut proba. Am stat acolo mai bine de o ora ».

Toti in camera, sunt numai ochi si urechi.

Un gand venit din dorinta de libertate, m'arunca intr'o totala « nesinceritate » fata de demascari; ce feri­cire, sa mi se iveasca, asa ca prin minune dumnezeiasca, o astfel de evadare. Inima imi bate mai puternic si pentru o clipa o dorinta suprema pune stapanire pe mine: viata sa nu mi se opreasca aici.

Apoi, printr'o miscare lenta a capului, cautand sa nu-mi tradez vreun gand ascuns, ii privesc atent pe cei­lalti. Chipurile lor tradeaza ganduri asemanatoare cu ale mele. Nu e eroare. Nu e imaginatie.

Stroe e pe peronul garii, de unde-si face plecarea expresul de Paris. E ora opt si jumatate seara si e intu­neric. E in ziua de 15 Mai 1948. Timpul e frumos. E cald.

.« pandeam momentul sa ma strecor sub vagon. Era aproape imposibil. Si trenul trebuia sa plece peste zece minute! De unde eram, pe peron, nu puteam sa ma strecor dedesubt. in disperare, am intins pasii spre capatul garniturii si prin fata locomotivei, m'am sters de partea cealalta a trenului. Peste sine, am alergat in directia de unde plecasem. Ajuns in dreptul vagonului sub care trebuia sa ma ascund, m'am oprit si am scrutat cu privirea in jurul meu. Nu era nimeni; nici la feres­tre, intr'o clipa am fost sub tren. in genunchi, am ajuns la locul, unde un om poate sa stea intins pe burta, pe cele trei bare. Eram imbracat cu un pulover gros, o haina imblanita, manusi; in buzunar aveam un fes de lana. M'am instalat la locul fixat. Eram aproape strans intre bare si scheletul vagonului.

Trenul si-a facut plecarea. in pozitia in care ma gaseam, trebuia sa ajung in zona occidentala a Austriei. Dar dupa vreo doua ore de mers, puterile au inceput sa ma lase. Nu stiu daca va dati seama, ce inseamna sa stai sub vagon, la viteza unui rapid. Strangeam ochii si corpul imi tremura de incordare. Nu puteam insa sa cad fiind bine fixat intre bare si fundul vagonului. Dupa un timp, oboseala m'a invins si cu greu m'am hotarit sa ma las prada somnului. Mi-am controlat bine pozitia si cu mainile stranse de bara, am adormit. »

in camera e tacere mormantala! Gandurile ma duc mereu Ia o fuga imaginara. intai, din penitenciar, apoi cu un expres dincolo de granita, spre apus

Stroe continua:

« era lumina cand m'am desteptat. Cum am putut sa dorm, cand din goana trenului stropi reci mi se arun­cau in fata! Si trebuie sa ma fi gasit intr'o regiune mun­toasa de multa vreme fiindca eram complect inghetat. Ninsese chiar. La 15 Mai, socotisem ca zapada nu mai poate sa cada. Parca trenul ar fi mers numai in jurul Bucurestiului! Am ramas asa, intr'o asteptare lunga, de groaza, de moarte. Dar cred ca am adormit din nou. Sau poate am cazut intr'o stare de inconstienta.

Era intuneric cand m'am trezit; sau poate cand mi-am revenit. O slaba miscare a corpului, m'a facut sa inteleg ca eram la capatul oricarei rezistente. Dupa un timp, trenul si-a facut intrarea intr'o gara. Ca prin vis, auzeam vorbe pe peron. Se vorbea nemteste. Eram in Austria. Nu puteam sa stiu insa, daca eram in cea libe­ra. Pe atunci, consideram ca acolo unde sunt rusi, nu e libertate. Dar, indiferent unde m'as fi aflat, nu mai puteam sa rezist. Cu o ultima sfortare, m'am tras dintre bare si fundul vagonului. M'am tarat pe burta si ca un animal ranit, m'am lungit la marginea sinelor. Imediat, a plecat si trenul. Instinctul de conservare imi dadea puteri; mi-am ridicat capul si mi-am dat seama, ca eram la vreo saizeci de metri de peronul garii. Am reusit sa ma ridic si cu greu am ajuns la o cladire, care trebuie
sa fi fost o magazie. Nu era nimeni sa ma vada. Era o gara mica. Mi-am dezmortit usor picioarele si mainile si mi-am frecat obrajii. Trebuie sa fi fost inghetati, ca parca mi se rupea carnea de pe fata. Nu mai era frig, dar ploua usor. Eram atat de sleit de puteri, incat sin­gura dorinta ce mai aveam, era sa stau culcat. Asa, m'am indreptat spre peron. Afara, nu era nimeni. In fata mea, la cativa metri, sala de asteptare. In definitiv, mi-am zis, chiar asa murdar cum sunt, pot intra. N'am ezitat. Am cazut mai mult pe usa, pe care am deschis-o, fara sa vreau, larg, pana la perete. M'am trantit pe banca, din spatele ei. in sala, numai cateva persoane. Mi-aduc aminte ca se uitau lung la mine. Eu parca le-am zambit, reusind sa fac pe indiferentul. Am mai putut realiza, ca pe peretele din fata mea, erau lipite afise comuniste. Atat. Am cazut prada somnului Simt ca sunt zgaltait puternic. Deschid ochii, in fata mea, doi militari sovietici. Somnul ma refacuse, asa ca mi-am dat seama imediat ca fuga mea avusese un sfarsit tragic.

Cu o masina, am fost dus la un comandament mili­tar. Mi s'a adus o oglinda. Mi-am privit fata. Eram in­grozitor. Obrajii mi-erau acoperiti de un strat de negrea­la amestecat cu pete de ulei. In jos, hainele-mi erau imbibate de umezeala si materii grase.

Intr'o camera m'am dezbracat. Mi s'a spus apoi, sa ma spal la o chiuveta si am primit niste haine vechi, dar care se potriveau destul de bine.

Am fost interogat timp de doua zile. Nu credeau ca nu sunt spion american.

Am stat la inchisoare doua saptamani. Acolo am aflat ca urmatoarea statie a trenului se gasea in zona occidentala a Austriei.

Din Austria am fost adus direct la Interne, la Bucu­resti.

Camera noastra e un adevarat spectacol de dezola­re! Pe chipurile celor douazeci si patru de detinuti, e intiparita aceeasi umbra de dezamagire. Stroe nu reusise sa evadeze. Libertatea i-a fost la doi pasi.

Pe chipul celui de al douazeci si cincilea e intiparit zambetul gandului ascuns. E Levinski. Arata asa, ca si cum ar spune: am sa va demasc pe toti deodata.

Iar eu, ce-oi fi avand intiparit pe fata, de ma pri­veste atat de insistent robotul Levinski? Nu stiu. Dar stiu ca, pe tot timpul povestirii, gandurile mi-au fugit in alta lume; dincolo de statia de cale ferata, unde pute­rile nu i-au mai ingaduit lui Stroe sa treaca frontiera, in lumea libera.

Zgomotul tarsitului de hardaie pe culoar, imi intre­rupe gandurile.

Mananc, dar cu gandul la ce va urma dupa-masa. Levinski se arata nervos; e semn rau.

Asteptam, ingrijorati, continuarea programului. Vi­ne repede. Robotul spune numai cateva cuvinte:

— Sunteti toti banditi. Erati cu gandul la putre­gaiul capitalist. Toti ati fi vrut ca Stroe sa ajunga acolo. Si voi, odata cu el.

Apoi, dupa o pauza:

— Va demasc, banditilor!

isi scoate cureaua de la pantaloni si, de sub prici, isi alege o bata. Cu aceleasi miscari rapide, incepe sa loveasca la intamplare. Perfecta scoala de terorism! Unul singur e de ajuns, pentru schingiuirea a douazeci si cinci! imi feresc, cum pot, capul intre maini. Ma las in seama instinctului de aparare. Pe loc, devin insensi­bil la foame, la oboseala si chiar la durere. Creerul si fibrele corpului s'au otelit, parca, intr'un efort sa invin­ga si aceasta dupa-masa.

Dar cand Levinski, incepe sa umble dupa fluierele picioarelor, situatia se schimba: sunt terorizat de aceste lovituri atat de dureroase.

Durerile incep sa se exteriorizeze: tipete inabusite. Un urlet de animal ranit, venit din partea opusa mie, il opreste pentru cateva clipe pe Levinski. O fi intele­gand asa, poate, care e diferenta intre terorist si tero­rizat?

Levinski trece iar la atac si imediat toti ne strangem in noi.

Din cand in cand, robotul se odihneste pentru cate­va minute, dupa care, sare iar pe noi, turbat. imi vine sa cred ca e astfel, vazandu-i ochii inrositi de furie si dintii stransi de cruzime.

Ma gandesc, ce-ar urma daca am opri robotul sa-si continue actiunea. Dar ii am in fata ochilor pe direc­torul si inspectorul penitenciarului, care ne-au vizitat la camera 4 Spital. Vizita a fost pentru noi, dar si pentru roboti. Vad imediat consecinta: impiedicand robotul sa-si continue actiunea, e tot una cu a impiedica Parti­dul Comunist sa-si continue experienta. Caci el, robotul, e creatia partidului. Consecinta: vom fi ucisi!

Trebuie deci dusa lupta, care inseamna numai rab­dare si chin!

In fine, programul zilei ia sfarsit. Hardaul in usa, e ca o raza de soare, care iti da viata, sa te duca mai departe pana a doua zi, pana maine. Acest maine, care n'ai vrea sa mai vina!

Astept ordinul sa ne culcam, sa ma var sub prici. Si apoi apoi, vine misiunea ce mi-a dat-o Levinski, sa-1 atrag in cursa demascarii pe Burcea

XX

Odata sunata inchiderea, imi iau locul sub prici. Vi­ne si Burcea. E omul care trebuie sa fie demascat! Dar, ma gandesc ca Levinski vrea poate sa ma demaste pe mine in primul rand. Cu alte cuvinte, el e atat de sigur ca am sa-1 pun la curent pe Burcea de planul lui Eu sunt cel nesincer, pentru el.

Dar nu mai e timp de gandit. Peste cateva minute va inceta orice miscare in camera si tacerea va cadea peste noi.

— Asculta Burcea, ii spun cu vocea joasa.

il privesc atent. El imi face semn sa vorbesc incet si apoi, cu capul inclinat, sprancenele incruntate, ascul­ta, ii spun despre ce e vorba. Apoi, in semi-intunericul de sub prici, ii vad ochii speriati, fixati pe mine. isi intinde mana pana la umarul meu, ma strange si-mi spu­ne ingrijorat:

Vrea sa ma demaste? Ce ma fac?

Gura ii e crispata. ii apar dintii murdari, dar sana­tosi.

Burcea, asculta aici, nu te zapaci — ii spun —E cat se poate de simplu. Dimineata, te duci la Levinski si ma demasti pe mine, adica ii spui, ca eu ti-am dezvaluit secretul cu biletelul. in felul acesta, tu apari sincer in fata lui. N'are de unde sa stie, mai bine zis, nu poate sa dovedeasca, ca eu te-am pus la curent cu toata povestea. Asa ca, cel putin deocamdata, suntem salvati. Tu esti sincer, demascandu-ma, eu la randul meu, sunt sincer, indeplinindu-mi misiunea.

Ne linistim. Ce-o fi peste o saptamana sau doua, vom vedea! Aici traiesti de la o zi la alta.

Dupa cateva clipe de gandire, Burcea imi sopteste:

Asta e singura cale sa iesim din impas.

Apoi, usurati de greutatea care ne apasa, ne lipim spinarile obosite de podea

Dimineata, cum a sunat deschiderea, iesim imediat de sub prici. Noaptea am dormit dus; o piatra mi se lua­se de pe inima — imi indeplinisem misiunea.

Asa, cum ne-am sfatuit, Burcea n'a mai asteptat, pana sa iesim la WC si s'a si anuntat la Levinski — o usoara ridicare a mainii. E calm, dar cu aerul omului care are de indeplinit o inalta misiune. E ca pe scena, imi zic; isi joaca bine rolul.

Se retrage cu Levinski, in coltul de langa usa si se aseaza amandoi turceste, pe podea.

Eu, la randul meu, incerc sa par omul multumit de el insusi. Ma arat distrat, dus cu gandul aiurea.

Levinski striga din coltul unde s'a retras cu Burcea:

— Deschideti fereastra.

De unde sunt, imi intind gatul sa prind mult cu vederea, in sus, zidul din fata ferestrei deschise. inca cativa centimetri si ajung sa dau de-o pata albastra de cer. Trag in piept aer proaspat de primavara. Suntem dealtfel la sfarsitul lui Martie.

E cea mai dulce dimineata, de cand ma gasesc in aceasta camera. Crampeiul de cer albastru, strabatut de-o raza de soare, imi vesteste ca astrul s'a ridicat pe bolta, sa aduca o zi insorita.

In colt, langa usa, Levinski si Burcea isi vorbesc pe soptite. Pentru cateva clipe, se opresc si raman cu privirea fixa, in semn de profunda cugetare.

Trag cu ochiul la Burcea si vad in el, nu numai un complice al meu, dar si omul care lupta sa se salveze. Dupa vreo cincisprezece minute, cei doi se ridica. Burcea trece la locul lui; Levinski ne spune sa ne pregatim, sa iesim la WC.

Astept iesirea, douazeci de pasi la dus, douazeci la in tors. E unica miscare in cele douazeci si patru de ore ale zilei.

Reintorsi in camera, constat cu ingrijorare ca Levins­ki nu se mai invredniceste sa-mi arunce o privire; nici macar pentru o secunda. Pe mine a vrut deci, sa ma incerce, in primul rand. Daca ar fi altfel, de ce nu-mi mai da nici-o atentie?

Demascarile interioare continua. Alte patru-cinci ore de atentie incordata pana la masa de pranz.

Matei, e cel care trebuie sa minta azi. Mic de statu­ra, cap rotund, privire sticloasa. Cand vorbeste, obrajii ii zvacnesc; ii tradeaza, asa, sfortarea sa minta.

E « putred » — si parintii la fel, si fratii si sora Taica-sau era un pungas. Avea o moara si fura tara­nilor malaiul agonisit cu greu.

Sora-sa era « curva » si nu se jena deloc de parinti. Ascult ce ascult, dar gandurile ma duc departe, in alta lume. E atata minciuna aici! Cateodata raman cu con­vingerea ca nimic nu se mai poate schimba, ca nu-mi ramane decat sa astept sfarsitul, care se apropie lent.

Ziua mi-a trecut fara sa fi intalnit, macar o singura data, privirea lui Levinski. Aceasta indiferenta ma exaspereaza.

Seara, Matei a fost batut, fiind demascat ca nesin­cer: nu se indoieste nimeni, ca parintii ii erau necinstiti, sora curva, insa el, Matei, a insistat prea mult asupra acestor amanunte, numai sa evite, sa dezvaluie aici fapte mai importante. Va trebui sa-si analizeze serios trecutul si peste cateva saptamani, cand isi va face din nou auto­biografia, sa scoata in evidenta si alte fapte din viata familiei lui.

Acum, sade si geme langa usa, trantit pe jos. Mainile-i sunt pline de sange si corpul ii tremura. E o fiinta inspaimantata.

Inainte sa trecem la culcare, Leinski spune cateva cuvinte care-mi dau un fior:

Nu e bine, ca cei doi sa mai doarma sub prici (eu si Burcea). E o greseala a mea. Vedeti, inca mai zac in mine, ramasite ale mentalitatii burgheze. De ce ei doi sa doarma sub pat? Ce, nu sunt egalii nostri? Sunt ca paralizat. Clatinandu-ma, intru sub prici, imi iau patura si mi-o astern pe locul meu, deasupra. Burcea face si el acelasi lucru.

Zilele trec. Demascari si batai. Eu, mi-astept demas­carea, dar nu vrea sa vina. Levinski gaseste asa modul sa ma terorizeze. Cateodata devin chiar impasibil la ce trebuie sa urmeze!

Se mai produce o schimbare. Nuti Patrascanu e scos din camera. Gardianul deschide usa si ii striga numele:

Ia-ti bagajul si iesi pe culoar.

Robotul se grabeste sa execute ordinul; pe fata i se asterne ingrijorarea. Se intreaba desigur si el, asa cum ma intreb si eu: unde e dus

Viata aici e din ce in ce mai aspra. Bataile se pre­lungesc pana seara, tarziu. Fiecare duce in fond o lupta cu acest sinistru robot, Levinski, lupta in care insa e mereu invins.

Ceea ce ma nelinisteste, e ca noi cei trei, care am venit de la camera 4 Spital, nu suntem chemati sa ne facem autobiografia. Trebuie, desigur, sa fim mai intai sleiti de forte — fizic si moral — si numai dupa aceia se va trece, propriu-zis, la daramarea personalitatii noastre.

Si apoi, teroarea nu se mai reduce, de cateva zile, numai la bataia la spate, cu bata sau cu cureaua.

Parvu, demascat ca si-ar fi ascuns acul sub prici, intre scanduri, a fost intins pe podea, dezbracat, dupa care, la comanda lui Leinski s'au asezat pe el opt insi.

I-a dat ordin si lui Dinu Georgescu:

— Si tu, ma, suie-te.

Era al saselea. Tremurand, cu fata palida, simtindu-se parca vinovat de schingiuirea lui Parvu, a executat ordinul. Pentru o clipa, privirile ni s'au intretaiat si i-am citit in ochi, disperarea.

Dupa ce si al optulea si-a luat locul in aceasta presa, Parcu si-a descarcat fecalele pe jos. Apoi, a trebuit sa si le adune cu mana si sa si le puna in gamela. La masa de seara, a desertat continutul gamelei in tineta, insa Levinski nu i-a mai dat voie sa si-o spele. Astfel si-a mancat ciorba de arpacas

Si sunt obligat, zi de zi, sa lupt cu aceasta sinistra teroare! Slabiciunea fizica e mare, dar simt ca mai am totusi puteri. Atat cat le mai am, trebuie sa dau lupta pentru salvarea simturilor. E adevarat ca am devenit in parte insensibil la durerea altora si chiar si a mea, dar cred ca e mai degraba efectul obisnuintei.

Cadrul in care te gasesti, joaca un rol nefast menti­nerii moralului. Aseara, nu mult inainte de a ni se da voie sa ne culcam, la un moment dat, toti eram ca niste stane de piatra. Chiar si Levinski se gasea in aceeasi imobilitate. Fetele supte, ochii infundati in orbite, pleo­apele pe jumatate cazute, lumina palida, mi s'au contu­rat intr'o sala de morga: douazeci si cinci de cadavre asteptau sa fie disecate. Dar mi-am revenit imediat. in fata spectrului mortii, simturile mi s'au rascolit intr'un efort de lupta impotriva acestui destin. Desigur, lumea in care am trait ieri nu mai e lumea in care traiesc azi, dar pentru nimic in lume nu trebuie sa-mi pierd cumpa­tul. Trebuie sa lupt impotriva dezumanizarii la care suntem supusi. Te vor ajuns la stadiul sa porti in tine acel germen de gheata, care distruge orice proiect, orice initiativa. De aici, nu mai e decat un pas pana la transformarea ta in robot. Atunci de ti se va spune: bate —o sa bati, de ti se va spune: omoara — o sa omori

Trebuie sa fie ultima zi a lui Martie sau poate penul­tima. Firul calendarului l-am pierdut.

Azi e o zi cu totul exceptionala!

Gardianul deschide brusc usa. Mai mult cu privirea in jos, spune:

in zece minute sa fiti gata, sa iesiti in curte pentru plimbare.

Suntem cu totii surprinsi! Mie, cel putin, parca nu­mi vine a crede urechilor. Ma gandesc, si-mi fac soco­teala ca sub bolta cereasca nu mai m'am gasit din ziua de 21 Decembrie a anului trecut, cand am fost adus aici, in inchisoare.

Nerabdarea pune stapanire pe noi. Suntem gata, si asteptam numai anuntul gardianului.

Levinski ne atrage atentia:

in curte n'aveti voie sa va uitati in sus, spre vreo fereastra si nici in jos, spre geamurile subsolului. Pri­virea trebuie sa fie mereu in spatele celui din fata.

Gardianul deschide usa. Ne ordona:

Afara, pe culoar.

Mai apare un pazitor, care ne numara din trei in trei; ca pe fructe sau ca pe animale. Apoi suntem manati catre culoarul principal. Coboram mai multe trep­te si pe un gang, ne facem intrarea intr'una din cele trei curti interioare ale penitenciarului.

E o dimineata ca mai toate diminetile lunii Martie. Cerul jos, umflat de nori, parca se deplaseaza cu totul. E ca si cum nu l-ar interesa deloc micile evenimente de aici. Vantul sufla printre ziduri, se invarteste si apoi se izbeste in peretii penitenciarului. Noi, in pas lent, fiecare cu privirea fixata in talpile celui din fata, parca n'am da atentie nici cerului, nici luminii slabe, de Martie innorat; ne gandim la noi insine. Dupa vreun sfert de ora de plimbare uniformizata, ma simt coplesit de aceasta lipsa de orizont. Dar si slabiciunea fizica e pusa la incercare. Sunt zece saptamani decand strabat pentru prima oara mai mult de douazeci de metri. E un efort.

Cei doi gardieni sunt mereu cu ochii pe noi. Ai zice ca nu vor sa ne lase nici sa reflectam. Sa reflectam la ce? La actiunea de dezumanizare, pe care ei o pazesc cu strasnicie?

Ni se spune sa intram in cladire. Pe culoar suntem iar numarati. Din nou in camera, ea mi se pare mai mare si parca si mai ostila! Ne dezbracam repede si fiecare se aseaza la locul lui.

Demascarea continua. Levinski, de langa usa, zbia­ra:

Banditilor, ati tras cu ochii la ferestre. Tot tim­pul v'am observat.

Sare pe noi. in mana stanga are cureaua, in dreapta o bata. Da, in cine nimereste. Cu cureaua ne loveste in cap, cu bata, pe corp. Si da cu o furie, care ne face, ins­tinctiv, sa ne tragem spre zid.

Si ca totdeauna robotul se mai opreste din cand in cand; gafaie. O pauza scurta, apoi iar se arunca asupra
noastra. Asa ne-a trecut restul diminetii. Cand a sosit mancarea, robotul a incetat sa mai loveasca.

A doua zi, nici n'am terminat bine de baut ceaiul, ca gardianul deschide usa. Fara sa se invredniceasca sa ne arunce o singura privire, cu ochii pe o lista, spune:

Care-ti auzi numele, iesi pe culoar.

Un fior de gheata imi strapunge sira spinarii si se opreste in zvacnituri, pe tample. Sa nu fiu dus la camera 4 Spital!

Nu mai am timpul sa gandesc in continuare si-mi aud numele. E strigat si Dinu Georgescu si Burcea, apoi, Lupascu, Morarescu, Pop.

Pe culoar, suntem zece. in fata ochilor mi se contu­reaza camera 4 Spital. Si ceilalti trebuie sa fie munciti de acelasi gand; o vad pe chipurile lor.

Nu indraznim sa ne punem intrebari Dinu Geor­gescu mi-arunca o privire plina de banuieli.

Gardianul ne mana pe culoarul principal si apoi pe scari in sus. Inima-mi zvacneste. Cuvintele lui Levinski

imi bat in urechi: sunteti cu putregaiul in voi. O rein­toarcere la camera 4 Spital e deci posibila!

Numai ca la primul etaj, ne oprim in fata unei usi. Asteptam. Dupa cateva minute, ma mai linistesc. Totu­si, sentimentele ma invalmasesc: voi mai ajunge iar in camera 4 Spital? nu, asa ceva nu trebuie sa se mai in­tample! Gardianul striga dupa o lista doua nume: Burcea si-apoi eu.

Deschide usa si ne face semn sa intram. Surpriza: in fata noastra, o adevarata comisie; cinci — sase per­soane, intre ei, directorul penitenciarului, Dumitrescu.

La o masa transformata in birou, doi mai mari pro­babil in grad decat ceilalti, singurii asezati pe scaune, sunt cu nasul in niste dosare. Sunt fata in fata. Direc­torul se uita la mine, isi lasa capul de sus in jos, ma masoara asa cu o privire de gheata. Apoi ma intreaba de nume. i-1 spun. Unul din cei doi de pe scaune, cel cu fata spre mine, isi ridica usor capul, ma priveste pen­tru o clipa pe sub sprancene si ma intreaba:

Vrei sa lucrezi la canal?

Da — raspund fara sa mai stau pe ganduri.
Unul din cei care stau in picioare, se uita odata la mine pe din fata si-apoi pe din spate.

Te doare ceva? ma intreaba, privindu-ma fix in ochi.

— Absolut nimic, raspund, intonand cuvintele in asa fel, incat sa nu mai existe nici o indoiala ca n'as fi sanatos tun.

Un altul imi face semn sa vin la el, apoi mi-arata o lista. imi cauta numele. Semnez fara sa mai astept invitatie. Pentru el, semnatura mea e dovada ca con­simt sa lucrez la canal, pentru mine insa, ea reprezinta eliberarea de demascari!

Sunt scos imediat din camera. Pe culoar, gardianul ma da la perete. inteleg ca trebuie sa astept pana-si dau toti consimtamantul si trec « vizita medicala ».

Aproape toti avem semne pe fata: urmele lasate de cureaua lui Levinski. Cei doi inspectori din Ministerul de Interne nu le pot vedea insa; sunt mult prea ocupati cu dosarele de pe masa. Datoria le cere sa stea cu nasul in ele.

Oricum, ziua de azi — poate e 1 Aprilie 1950 — imi da sperante netarmurite. La canal nu e posibil sa aiba loc demascari; o astfel de actiune nu poate fi dusa in mijlocul a zeci de mii de detinuti.

A trecut mai putin de un sfert de ora de asteptare si luam drumul inapoi. Pe scari, Lupaseu cu fericirea in ochi, ne spune incet:

Cei doi, sunt inspectorii Dulgheru si Zeller din Ministerul de Interne. ii stiu de anul trecut.

Din nou in camera, nimeni nu are indrazneala sa ne intrebe unde am fost.

E liniste. Suntem cu privirea pierduta. Cei ce-am fost recrutati pentru canal, ne ascundem starea de feri­cire in care ne gasim, ceilalti isi ascund si ei ingrijorarea sau poate deprimarea ca n'au fost chemati. Banuiesc, desigur, de ce am fost scosi din camera.

Dupa un timp Levinski rupe tacerea:

Ati fost intrebati daca vreti sa lucrati la canal?
Dam un raspuns afirmativ, aproape toti deodata.

Vedeti ma, continua el, concentrandu-si privirea intr'un punct in mijlocul tavanului, cat de ingaduitoare e clasa muncitoare cu noi, de ne acorda dreptul sa lucram la canal! Si voi, banditilor, mereu cu putregaiul in voi! Un gand imi fulgera: robotii nu vor fi dusi la ca­nal; sau cel putin, cea mai mare parte dintre ei. Fiind­ca Penitenciarul Pitesti e scoala de dezumanizare a de­tinutilor. Aici se face o experienta care n'ar putea sa fie continuata fara roboti. Ei vor ramane deci aici, sa
schingiuiasca mai departe; fiindca nu toti detinutii vor fi dusi la canal. Cei cu pedepse mai mari de zece ani nu vor fi scosi din inchisoare; ceea ce reprezinta un procent de circa saizeci la suta. Cumplita soarta! Sa traiesti teroarea de aici inca un an, doi, trei.

Levinski si-a terminat rechizitoriul impotriva noas­tra dar si laudele aduse clasei muncitoare. Robotul are aerul mai sever ca niciodata. Ne scruteaza cu privirea pe fiecare in parte, cu dispret. Apoi deodata, isi atinteste ochii pe mine. Ramane asa mult timp. Pe chipul robotu­lui nu pare nici o umbra de indoiala ca « interiorul » mi-e putred! El stie ca n'am fost sincer in misiunea ce mi-a incredintat-o, de a-1 incerca pe BurceaDupa un timp Levinski rupe tacerea:

In situatia de banditism in care va gasiti, trebuie sa va revizuiti felul de cum va faceti autobiografiile. Suntem toti cu ochii pe el. Robotul tace brusc, isi strange sprancenele. Semn de patrunzatoare cugetare. Dupa cateva minute ne terorizeaza in continuare:

Cel mai bun lucru e ca pentru un timp sa in­cetam autobiografiile. Sunteti mult prea nesinceri. Ave­ti nevoie de o pauza, in care sa ganditi asupra voastra mai profund. Trebuie un nou inceput. Deocamdata bata va va tine treji; altfel adormiti. Vorbeste, ca si cum pana acum nu s'ar fi folosit de ea! Robotul ne mai spune ca de aici inainte sa tinem mereu privirea fix inainte sa nu ne mai miscam pe prici. De vorbit intre noi, nici nu se mai pune problema.

Asteptam deci inceperea « noului » program: ba­taie si numai bataie.

Dar iata ca Levinski nu ne mai lasa sa asteptam mult si sare pe noi. E inarmat mereu cu bata si cureaua de la pantaloni. Loveste, ca totdeauna, la voia intam­plarii. Dupa pauze de cateva minute, reincepe atacul. Noi, cu capetele intre maini, asteptam sa treaca minu­tele si orele grele.

Asa se scurg zilele! Bataia generala are loc dimi­neata si dupa masa. Dureaza trei- patru ore pe zi. in mod individual nu mai e insa nimeni batut. Gamelele nu le mai spalam si din cand in cand, mancam ca porcii. Aici insa, spre deosebire de ce era la camera 4 Spital, suntem lasati sa ne sorbim polonicul de ciorba, fara sa ni se mai infunde capul in gamela. Fiindca pe podea nu e loc, ne facem plecaciunile in fata gamelei pe prici, pe locul unde doarme fiecare

XXI

E o dupa masa a lunii Mai, spre sfarsitul ei. Ne mai avand voie sa ne miscam pe prici, capul tinut mereu inainte, am ajuns de parca nu ne mai cunoastem! Parem straini unul de altul. Numai cu cei din partea opusa, imi mai intretai din cand in cand privirea. Nu ne mai facem absolut nici un semn. Neincrederea dintre noi e totala. Fiecare traieste numai pentru el insusi. Singura teroarea, la care suntem supusi, nu e comuna.

in aceasta zi, robotul ne anunta ca va trebui totusi, sa continuam autobiografiile. Ne spune si noua, celor veniti in urma de la camera 4 Spital, sa ne facem insem­narile necesare pe sapun, pentru pregatirea demascari­lor noastre interioare.

Nu stiu ce vor fi gandind ceilalti despre inasprirea terorii de la zi la zi! Cat despre mine, ma simt atat de epuizat de forte, incat am devenit impasibil la ce va urma.

A doua zi, incepe o autobiografie in cea mai desa­varsita dezordine de idei. Se trece de la parinti — tatal e preot ( lacom si fara mila fata de saraci), la intrarea rusilor in tara (ne-a adus progresul, dar el nu putea sa-1 vada), la sora (nu face cinste casei parintesti) apoi la el (face orice, numai sa poata parveni).

Ziua imi trece aratandu-ma atent la cele spuse in autobiografie, insa in realitate sunt cazut intr'o visare; ma vad intre zeci de mii de detinuti, desfundand paman­tul la Canalul Dunarea-Marea Neagra. Muncim sub un soare de Dobrogea, dogoritor, fara sa ne mai chinuie foamea, fara autobiografii si demascari, fara batai. Apoi canalul se adanceste mereu, pamantul scos se ridica in munti si acolo — departe de ce se intampla aici — mi se pierde urma. Ma vad un pigmeu ratacit intre munti enormi.

Toata aceasta evadare din teroarea demascarilor se incheie seara, cand are loc bataia la sange, a celui ce si-a facut autobiografia. Cel batut in seara asta e plin la corp, maxilare reliefate, gat puternic. A fost demas­cat: nu are sora; sora care ii facuse de ras pe toti ai lui a fost doar imaginara. Tinut strans de trei, Levinski il inteapa cu acul in talpile picioarelor. Schingiuitul ra­mane intins pe prici, din trup iesindu-i zvacniri spasmo­dice.

Nu poate fi nimic mai revoltator si dureros decat sa vezi oameni fara posibilitatea de a se apara, batuti la sange si delirand de suferinta. De cate ori nu mi-am dorit, chinuindu-ma in fata acestor spectacole oribile, sa fie aduse, asa, printr'un miracol de telepatie, in fata acelora care tin in mainile lor destinele popoarelor. Ma gandesc la cei ce ne-au livrat Uniunei Sovietice. Dar sa nu mai vorbim de asa ceva. Nu poti cere perspicacitate de la cei ce n'o pot avea!

Mai trece o noapte. Cele cinci-sase ore de somn sunt ca si cum n'ar fi fost, atat ma simt de obosit. Si timpul de aseara pana'n zori parca ar fi fost doar o clipa, atat de mare mi-e sila de inceperea demascarilor de fiecare zi.

Levinski surprinde pe doi ca si-ar fi facut un semn din ochi. Unul e Parvu, care a fost demascat cu cateva saptamani inainte, ca si-ar fi ascuns acul sub prici, ce­lalalt, un cunoscut al lui. Sunt din aceeasi localitate. Sunt batuti pe rand. Dar totul e in zadar! N'au avut nimic de ascuns. Dupa o pauza sunt luati iar la bataie, si tot asa, pana n'au mai miscat. Zac amandoi pe podea, langa usa.

Levinski sufla greu, de oboseala. Ar vrea parca sa treaca la un nou asalt, dar pe culoar e miscare. Se tar-sesc hardele cu mancare. Robotul se hotaraste astfel sa-si intrerupa « activitatea ».

Cum sunt in capul priciului, rezemat de zid, il vad pe Levinski ca ma priveste fix. Palesc. Ramane mult timp cu ochii atintiti pe mine.

La usa e zgomot. Levinski inceteaza sa ma mai tero­rizeze. Usa se deschide. Gardianul impinge hardaul inauntru. in camera e aceeasi miscare obisnuita inaintea distribuirii ciorbei. Levinski face un pas si e langa mine. imi spune rar, soptind:

— Si cu tine banditule, stau de vorba dupa masa, in mod special.

Viata parca a incetat in jurul meu. Capul imi vajaie. Inima imi zvacneste. Iata ca inevitabilul s'a produs! Voi fi batut, asa dar, pana am sa recunosc ca n'am fost sincer in misiunea ce mi-a dat-o

Levinski incepe distribuirea ciorbei. Cand ajung in fata lui, fac un efort sa nu-mi tradez teama de care sunt cuprins; ma arat a fi sigur pe mine.

Inghit ciorba, care mai mult mi se opreste in gat. Caut sa-mi lungesc masa. Trebuie sa fiu ultimul; altfel ce am sa fac daca termin prea repede? isi va fixa iar privirea pe mine. Asa cel putin, am ochii in gamela.

Suntem scosi la WC. Cei doi care au fost batuti raman intinsi pe prici. Pe culoar, in fund, la fereastra, gardianul e cu privirea ratacita, de parca n'ar fi aici sa ne pazeasca.

La WC stam inghesuiti. Toti sunt preocupati, ca totdeauna, sa se spele pe maini, sau sa ia randul la ca­bina. Eu, cu groaza care a pus stapanire pe mine! Sunt parca de nu mai ma pot suporta pe mine insumi — nu­mi mai pot urmari nici propria-mi gandire. Levinski e langa mine. Pe buze ii e intiparita rautatea, in ochi ii li­careste triumful! isi intoarce capul si ma priveste fix, indelung. Iau o hotarare: trebuie sa pun capat teroriza­rii. Sa raman numai cu gandul la schingiuire. Fara sa mai ezit, imi fac loc langa el. ii spun incet numai cateva cuvinte:

Lui Burcea i-am spus absolut totul.

Stiam banditule. Acesta i-a fost raspunsul.
Gardianul in usa WCului, ne face semn sa terminam

mai repede cu spalatul. Cu pasi rari intram in camera. Usa e inchisa usor de gardian si asa dispare incet din fata ochilor mei. Am vazut in el parca ultima speranta! Sunt intr'o asteptare infrigurata.

Levinski nu mai intarzie. Se duce drept in fata lui Burcea. Apoi robotul se intoarce, asa ca sa vorbeasca pentru toti:

Banditul asta — aratandu-1 pe Burcea-si cu astalalt bandit — aratandu-ma pe mine, au incercat sa ma induca in eroare; sa cred ca amandoi sunt sinceri, in realitate insa, sunt dusmani ai actiunii care se duce in penitenciar. Amandoi sunt atat de putrezi, incat pentru un timp indelungat nu mai pot fi admisi sa-si faca autobiografiile. Vor ramane izolati. Nu mai da nici-un amanunt despre ce e vorba. O face, desigur, numai pentru a-si ascunde o metoda de demascare, pe care s'o poata folosi si in viitor. Suntem dezbracati si intinsi pe prici, unul langa altul. Bataia a tinut, cu intermiten­ta, aproape toata dupa-masa. Am fost batuti pe rand, cand la spate, cand la talpile picioarelor. La un moment dat, n'am mai simtit dureri, dar din corp ieseau parca valvatai de foc.

Am fost apoi aruncati pe podea.

Dupa masa de seara, pe care n'am mai mancat-o, ni s'a spus ca vom dormi de aici inainte pe jos, pe locul liber de langa usa. Am mai retinut din cele spuse de Levinski ca nimeni n'are voie sa ne adreseze vreun cuvant si ca nici noi n'avem voie sa intrebam ceva. Am ramas cu sangele inchegat pe spate si pe picioare. Durerile au inceput mai tarziu, in timpul noptii. Am dormit numai pe burta si ziua am stat in acelasi fel.

Autobiografiile isi urmeaza cursul. Seara au loc ba­taile. Noi, slava Domnului, suntem scutiti de aici inain­te, pentru un timp inca nelimitat si de unele si de alte­le. Mai trec asa cateva zile.

In situatia de izolat ma simt cu mult mai bine. Timpul trece, desigur, ingrozitor de greu, dar asa, me­reu intins pe podea si fara sa mai fiu obligat sa fiu atent la demascari, pot sa ma arunc cu gandul intr'o alta lume, la bunul meu plac.

Cateodata, prinzand un moment potrivit, ii fac un semn lui Dinu Georgescu, care consta in a inchide brusc ochii si strange sprancenele. Imediat ochii si sprancene­le lui executa aceeasi miscare; si asta e totul — ne-am salutat si ne-am aratat increderea in viitor.

Si cand imi reazem capul de zid, simuland de pre­cautie ca as fi dus cu gandul aiurea, incerc sa prind prin perete sensul zgomotelor din camera vecina. Nu-mi trebuie o deosebita perspicacitate pentru a intelege ce se petrece dincolo: sunt loviturile de bata si gemetele na­busite ale torturatilor.

Si asa, mereu lungiti pe podea, scutiti deocamdata de autobiografii si batai, impasibili chiar fata de o rein­cadrare apropiata in demascari, ne bucuram in tihna de acest repaus. Ma intreb insa, daca aceasta izolare nu e o strategie a robotului! Fiindca imi dau seama — dupa priviri fugitive peste ceilalti diri camera — ca un fel de gelozie ii stapaneste; noi nu mai luam parte la cele ce se petrec in camera — nu ne mai chinuim deci, si astfel e normal sa fim invidiati. Situatia noastra ar pu­tea fi deci considerata de Levinski ca un fel de a trisa demascarile: am fost descoperiti ca total nesinceri, am fost batuti o dupa-masa intreaga. dar acum suntem in « vacanta ». Am jucat totul pe-o carte. Ori, robotul, actioneaza asa cum ii dicteaza reflexele ce i le-a format Ministerul de Interne, vede in noi dusmanii clasei mun­citoare. Asa ca, intr'o buna zi, am putea primi lovitura de gratie, luand demascarile de la inceput, adica de la camera 4 Spital. Ajuns cu gandul aici — si deci si la Turcanu, deznadejdea pune stapanire pe mine. Raman atunci intr'o stare de teama ore intregi. Dar cand privi­rea mi se intretaie cu a lui Dinu Georgescu, imi recapat increderea in mine; pe el il gasesc mereu cu o ex­presie de optimism pe fata

Intr'o dimineata, spre sfarsitul lunii Mai, dupa ce ne-am batut ceaiul si eram in asteptarea inceperii « pro­gramului », usa se deschide brusc. in prag, prim-gardianul Ciobanu. isi arunca scurt ochii peste noi si apoi:

Care-ti auzi numele, iti iei imediat bagajul si iesi afara.

Inima-mi palpita. Urechile imi vajaie, de parca mi s'ar fi infundat!

Ciobanu striga nume de pe lista. Deodata Levinski zbiara la mine:

N'auzi ba, ca te-a strigat domnul prim-gardian!
Sar ca ars din zapaceala in care ma gaseam! Dinu Georgescu isi strange lucrurile. O fac si altii. Din doua miscari, tot ce-mi apartine e in brate. in usa, mai am timpul sa-mi arunc o privire peste camera. Ce dezna­dejde las in spatele meu!

A fost o privire de numai o secunda, dar gandul m'a dus pe loc la toti acesti torturati — de aici si din alte camere — care vor duce inainte, de-a lungul unei nopti fara margini, calvarul acestui proces de dezumani­zare.

Pe culoar, sunt scosi si altii din camerele vecine. Au toti fericirea in ochi!

Plecam intr'adevar la canal. Suntem vreo treizeci, de pe aceasta sectie. Ciobanu ne numara, apoi da co­manda sa-1 urmam. Iesim pe culoarul principal, si apoi pe scari in jos; coboram la subsol. Suntem introdusi intr'o camera, unde dam de inca vreo zece-doisprezece. Dupa noi, sosesc mereu alte grupuri de cate sase-sapte. Camera e plina. Trebuie sa fim vreo optzeci.

Dupa o scurta privire peste noii veniti, fac o prima constatare: cei mai periculosi roboti nu se gasesc prin­tre noi. in afara de Gherman si Steiner, nu mai vad pe nici unul din ceilalti batausi de la camera 4 Spital. Dar dupa comportamentul unora de aici, e de presupus ca mai sunt totusi cativa roboti sau batausi. ii vad cum se impun; dau chiar comenzi.

Dupa vreo ora, ni se aduc gamele si linguri, apoi ni se imparte ciorba pentru pranz si ni se da si doua portii de paine. Una e pentru masa de seara. Se face apelul si apoi, incolonati, iesim in curtea penitencia­rului.

Cad sub un cer fara pic de nori, sub un soare dogo­ritor, de dinaintea pranzului. E atata verdeata in curte si rondurile de flori atat de colorate, incat, pentru o clipa, frumusetea naturii ma face sa uit de toata teroa­rea dusa timp de mai bine de patru luni de zile. Nu mai am nici timpul sa gandesc, capul mi-e plin de atata incantare, inima-mi zvacneste de placere; totul e frumos in jurul meu, e ca un vis.

Dar nu ni se da ragaz de reverie. Nici cerul, sa-1 mai vedem, nici odoarea florilor s'o prindem in nari; gardienii ne mana de la spate si ne inghesuie in doua dube-camion. Din intuneric, prin portiera intredeschisa, gradina ma cheama imperios! Dar chemarea e desarta

Odata motorul smucindu-ne, ma dau langa perete, sa-mi caut un sprijin, apoi imi aranjez lucrurile si fac din ele un tot, bine infasurat in haina imblanita.

Dar nu mergem decat cateva minute. Duba se opres­te. Apoi suntem dati jos. Suntem la halta de cale ferata din dosul penitenciarului. O duba a CFR-ului ne asteap­ta.

incadrati de gardieni — pistoalele automate gata sa intre in functiune — suntem dusi la vagon. Nu ni se mai da ragaz sa privim inapoi — sa reflectam. La ce sa reflectam? La gemetul de durere nabusit intre zidurile penitenciarului, la chemarea muta a detinutilor, sa fie smulsi din ghearele distrugatorilor de suflete? Pe scarile vagonului, o ultima privire: disting cele doua ferestre mari ale camerei 4 Spital .

XXII

O zdruncinatura ma trezeste din somn. Ma intreb unde sa fi ajuns? Prin crapaturile obloanelor se stre­coara lumina de zi insorita. Vagonul nu e in miscare, trebuie deci sa fim la destinatie, sau poate suntem inca pe drum, in vreo statie. Dupa un timp se trezesc toti, pe rand.

Asteptam si suntem curiosi sa vedem ce ne va aduce ziua de azi. De sigur, vom fi la canal.

Aflu ca e 26 Mai si suntem intr'o vineri. Trec vreo doua ore de asteptare. Dinu Georgescu e langa mine, dar Burcea a ramas la Pitesti. Ma gandesc ca o sa vina cu urmatorul transport.

In semiintunericul din duba ii analizez cum pot pe ceilalti. Fac acelasi lucru si cu mine. Suntem nebar­bieriti de mai multe luni de zile. Cei din seria mea — care am trecut pe la camera 4 Spital — ne-am dat barbile jos prin Februarie! Hainele ne sunt mototolite, iar incaltamintea n'a mai avut parte de crema de un an, doi Dar iata ca se deschide portiera si in prag apar oameni noi; nu mai sunt gardienii obisnuiti din penitenciare. E Securitatea.

Ni se spune, pe un ton destul de politicos, sa ne dam jos din duba.

In fata noastra se desfasoara relieful dobrogean, il recunosc: dealuri sterpe, pamant uscat. Suntem la vreo suta de metri de peronul unei mici statii de cale ferata. Ne incolonam. Sase securisti ne incadreaza. E ora zece; atat arata ceasul din statie.

Pornim si mergem pe un drum in care picioarele intra pana aproape de glezne in praf si sub un soare mult prea dogoritor pentru aceasta ora. Linia de ori­zont e mereu aproape; ochiul se izbeste de aceleasi ridicaturi sterpe si dezolante.

Nu vorbim intre noi. Mergem incet, in pasul fixat de paza militara. Trecem pe langa niste balti — proba­bil ape ratacite ale Dunarii — in care se desfata liberi o duzina de bivoli. in stanga mea, la o distanta de cateva sute de metri, vad fluviul.

Cu toate ca azi sunt atat de departe de teroarea demascarilor, totusi sunt trist! Dar tristetea nu ma impiedica sa observ, ca oamenilor pe langa care trecem, le suntem indiferenti; sunt obisnuiti, desigur cu astfel de coloane de detinuti!

Mergem asa, vreo jumatate de ora. in dreapta, pe-o ridicatura, se profileaza un pachet de baraci. Trebuie sa fie lagarul! intr'adevar, luam in piept urcusul si dupa ce facem mai multe serpentine, ajungem sus, in fata lui. E inconjurat de patru randuri de sarma ghim­pata, in cele patru colturi, turnurile de paza. in poarta, doua sentinele ne opresc. Securistul din capul coloanei le arata o hartie, pe care trebuie sa fie insirate numele noastre si penitenciarul de unde suntem trimesi. Dea­supra portii, o tabla de lemn, poarta pe ea in litere mari de tipar, inscriptia: Colonia de Munca — Colum­bia — Cernavoda.

Odata intrati in colonie — sa-i spunem asa si nu lagar, sa nu pornim la treaba cu idei preconcepute — securistii ne opresc in mijlocul unui platou, dupa care se retrag. Asteptam si fiindca nimeni nu vine sa ne spuna bun venit, ne asezam pe pamantul uscat. Soarele ne bate nemilos in ceafa.

Baracile sunt noi — sa tot fie cateva luni de cand au fost ridicate. in dreapta noastra, bucataria, instalata sub un acoperis de scanduri sustinut de sase stalpi. Sunt acolo vreo sase detinuti care-si vad de treaba lor.

Colonia e goala; desigur ca oamenii sunt pe santi­erele canalului.

Dupa vreo jumatate de ora apare unul in civil. E in pantaloni de vara deschisi si o camasa matasoasa bleu marin. Cap oval, parul ondulat perfect, frunte in­gusta, trasaturile fetei regulate. Sa tot aiba vreo treizeci si doi de ani. Se posteaza in fata noastra, apoi se da inapoi cativa pasi, pana la o ridicatura de pamant. Se salta pe ea, se uita odata atent la noi, dupa care isi drege glasul. Vrea, desigur, sa ne vorbeasca!

Fara sa reflecteze prea mult, ne spune:

imi face o deosebita placere, sa vad ca in aceasta colonie sunt adusi oameni tineri, vanjosi, cu dragoste de munca. O sa constituiti, desigur, brigada cu cel mai mare elan, la aceasta grandioasa constructie a Canalului Dunare-Mare Neagra. Nu ma indoiesc ca veti cere sa va gasiti acolo unde e munca mai multa si mai grea. Eu sunt responsabilul acestei colonii, cu repartizarea brigazilor pe santiere si totodata cu aprecierea compor­tamentului « colonistilor » la locul de munca. Aici, in colonie, va veti bucura de o viata frumoasa: munca si sanatate. Veti avea hrana buna, care consta dintr'o cafea sau ceai, dimineata, cu paine si marmelada. La pranz, doua feluri: o supa, o mancare si desigur si paine. Seara veti avea un singur fel, si fara paine.

Programul zilei e urmatorul: desteptarea are loc la patru si jumatate. Se trece imediat la spalator. Deo­camdata instalatia de apa nu e terminata, asa ca va veti spala cu apa pe care fiecare brigada o primeste in galeti. Urmeaza un program de gimnastica. La orele cinci si zece se serveste ceaiul sau cafeaua. La cinci si jumatate e plecarea spre santier. La ora sase incepe lucrul. Masa de pranz o primiti la locul de munca. La sase seara, plecarea de pe santier. in colonie va veti spala, veti manca si apoi treceti imediat la culcare, in confortabilele baraci, pe care directiunea canalului le-a pus la dispozitia dumneavoastra. Veti adormi pe spate — asa e recomandabil — cu pieptul scos si cu zambetul pe buze. Vara, ferestrele stau deschise, ca plamanii sa absoarba aer curat. Asa dar, munca si sanatate — asta e deviza aici.

Un adevarat salt in paradis, imi spun. Cu toate ca n'am dat pana acum de un activist de partid, omul care ne-a comunicat programul « munca si sana­tate », e asa cum mi-au fost descrisi in trecut respon­sabilii politici din Uniunea Sovietica.

Ne spune si cum il cheama — Ghinea. Ca si cum ar avea vreo importanta numele. Toti sunt la fel!

Apoi ne intreaba:

Ati primit hrana rece si pentru pranzul de azi?
Bine ca i-a dat in gand sa pomeneasca si de mancare! Ii dam aproape la unison raspunsul:

Am primit numai cate un sfert de paine pentru masa de aseara.

Responsabilul, oarecum mirat si nemultumit:

Hm! Asta e cam prost. La ora asta nu stiu daca se mai poate face ceva. Mancarea a plecat deja pe san­tiere. Dar sa vedem ce-am putea face!

Suntem toti cu privirea atintita pe activist. N'ar fi tocmai atat de greu sa-i dea prin minte, sa ne imparta cate un sfert de paine!

Ghinea striga la detinutii de la bucatarie:

A ramas cumva in cazane, ceva din mancarea de la pranz? E nevoie de optzeci de portii.

Unul din bucatari vine spre noi si ii spune, oare­cum timid:

Stiti ca nu pregatim mancare decat pentru efectivul coloniei. Si nici pentru deseara nu stiu cum o sa facem. Am primit alimente numai cat ne trebuie; nimic in plus. Responsabilul vrea sa se arate a fi om de ini­tiativa si mai presus de orice, aparator al celor ce mun­cesc. Spune cu autoritate:

Sa se aduca arpacas de la magazie pentru inca optzeci de portii si imediat pregatiti un nou cazan.

Apoi catre noi:

Eh, n'avem ce face. A fost o neglijenta din par­tea administratiei, ca n'a tinut cont de sosirea dumnea­-
voastra, astazi Si acum la munca, pe santier! Diseara o sa mancati bine si o sa va odihniti va lasati aici bagajele, pe platou, fiindca deocamdata nici nu stiu ce baraca vi s'a rezervat.

Raman zapacit, de parca mi-ar fi dat cu leuca in cap! Munca si sanatate, asa dar, fara masa de pranz! N'am timp sa mai gandesc in continuare, ca au si aparut sase securisti.

Ne incolonam de plecare. Luam calea intoarsa. Coboram spre apa Dunarii. Locurile pe unde trecem imi apar acum atat de triste! Nici bivolii de care am dat la venire nu mai sunt de vazut. Or fi pascut intre timp si-acum isi rumega undeva la umbra mancarea.

Mergem intr'o directie necunoscuta, incet, dezolant. Nici un acoperis, nici o fiinta omeneasca. Nici macar strigatul unei rate salbatice, in papurisul pe langa care trecem. Si in aceasta singuratate perfecta, ne bate un soare, in crestetul capului, arzator si nemilos.

Dar iata ca ni se arata brusc locul de munca. Se vad detinuti. Trecem pe langa o ridicatura de pamant si dam intr'o vale usoara. E ca si cum ar fi fost albia unei ape. Sunt aici peste o mie de oameni. Garda care ne-a pazit pana aici se retrage, iar noi ramanem locului in asteptarea unui ordin.

O privire aruncata peste multimea de detinuti ma dezorienteaza. Nu inteleg nimic din tot ce fac. O grupa ici, zdrobeste cu tarnacoapele un colt pietros de pamant, mai incolo o mana de batrani aduna bolovani, unii cara cu roabele pamant, altii niveleaza terenul. Si unii, chiar, nu fac nimic; se sprijina in coada lopetilor si stau de vorba. Pe o inaltime, un camion sforaie neputincios, cu rotile din spate pe jumatate ingropate intr'un pamant desfundat. Paza militara e si ea prezenta. Sentinelele, in cerc, privesc de pe niste ridicaturi toata aceasta masa de oameni in activitate dezordonata.

Dar iata ca apare unul in civil, care ne da si noua de lucru: sa adunam bolovani, sa-i incarcam in roabe si sa-i transportam ceva mai incolo de unde se gasesc. Trecem la treaba. Cativa o incep cu un avant care ma nemultumeste. Eu, nu stiu cum, cad sa adun bolo­vani, imi incep treaba si incet, incet, cu ochii in jos dupa pietre, dau de un grup de vreo cinci-sase. Toti stau rezemati in lopeti.

Le spun bun gasit si apoi dau sa-i intreb de cum e viata in lagar.

Unul din ei mi-o ia insa inainte:

Dumneavoastra care veniti de la Pitesti, aveti si nebuni in brigada? Au dat buzna peste    noi cativa, acum vreo cateva minute si au inceput sa strige ca trebuie sa muncim, ca altfel consumam mancarea de pomana ca clasa muncitoare ne-a acordat cinstea sa construim canalul si ca trebuie sa dam dovada de in­ crederea de care ne bucuram.

Nu reusesc sa-i dau vreun raspuns; raman cu pri­virea in gol. Oamenii se uita la mine, tot ca la un nebun! Raman asa, dar sentimentele ma invalmasesc. Nu, demascari nu trebuie sa mai aiba loc si aici! Nu mai e cu noi un Turcanu, trebuie deci sa intram intr'o viata normala, asa cum am avut-o inainte, asa cum o au toti ceilalti detinuti de aici! Dar ma simt singur, stin­gher, alaturi de acesti oameni, care ma privesc cu ochi reci, de acuzator.

Brusc, ma hotarasc si le spun totusi:

N'as zice ca sunt nebuni; e cu totul altceva.

Imediat ma rasucesc pe calcaie si ii las in spatele meu, complet nedumiriti.

Oprea, batausul de la camera 4 Spital, transformat in sef, ma vede si striga la mine:

Banditule, treci imediat la lucru si nu mai sta de vorba. Dar, da de-o roaba incarcata a unuia dintr'o alta brigada, asa ca ma lasa pe mine, sare pe ea si in fuga o repede intr'o gramada de pamant.

Steiner, ceva mai incolo, la dreapta mea, arata uno­ra cum trebuie sa se dea cu tarnacopul: puternic si repede. Limba ii atarna intre buze si sudorile curg de pe el! Si mai sunt intre noi si altii, prinsi de-o ravna stupida sa construiasca Canalul Dunare-Marea Neagra. Nu stiu cum ii cheama inca, dar ma gandesc ca trebuie sa-si fi pierdut in parte echilibrul in demascarile de la Pitesti, asa striga si ii imping pe cei din jurul lor la munca. Se aud amenintari: « banditilor, nu stati, mun­citi cum trebuie, ca altfel va striveste clasa muncitoare» Cum de nu sunt chinuiti de foame, cum de nu sunt obositi, de unde le vine puterea, cand sunt numai piele si os?! Detinuti din celelalte brigazi se opresc din lucru, ne privesc cu atentie, dar nu se pot lamuri, ce-i cu acest entuziasm deplasat. Ma intreb, daca printre ei e cineva care sa se straduiasca sa dea o explicatie acestui exces de zel. De la noi, in nici-un caz n'ar putea-o avea! Si cu cat privesti mai atent, cu atat esti mai izbit de rapiditatea anormala a miscarilor, a ochilor fara repaus, a muncii pripite. Ca si cum ar fi fost dopati!

Ma gandesc, asa stand lucrurile, ca ne gasim intr'o situatie ridicola. Si nu vad o iesire. Ce-ai putea face? Sa-ti iei totusi curajul si sa le explici celorlalti deti­nuti, ca sunt roboti? Ti-ar rade in nas si te-ar lua drept fantezist. Si daca ai incerca totusi, ce probe le-ai putea aduce? Mortii nu mai pot vorbi, iar cei care traiesc n'au curajul sa-si arate urmele schingiuirilor. Si atunci, nu ramane decat sa nu faci nimic sa lasi totul asa cum e, nepasator fata de situatie in aceste framan­tari, a sosit ora plecarii. Brigada dupa brigada, fiecare cu garda ei, ne insiruim pe drumul scaldat in praf ce duce la lagar.

Soarele mai e de un copac la apus, cand ne facem intrarea pe poarta lagarului.

Primim mancarea de seara; o ciorba de arpacas, ceva mai deasa ca la penitenciar. Noua, celor de la Pi­testi, ni se da si cate un sfert de paine, sa fie pentru masa de pranz pe care am sarit-o. Asa ca nu se mai poate indoi nimeni ca Ghinea nu e alaturi de cei ce muncesc!

Primim apoi un pachet cu aparate de barbierit, sa­punuri si lame de ras. Totul a fost predat probabil lagarului de paza dubei cand am sosit azi de dimineata. Primim o baraca cu doua incaperi. Ne gasim timpul sa ne spalam si sa ne barbierim. Apoi, inserarea s'a lasat peste noi, dupa care, incet, in liniste, trantiti pe paturile de scanduri, cadem prada somnului, incheind asa, prima zi la canal

Dimineata, dupa ce toate brigazile si-au luat drumul spre santier, noua ni s'a spus ca trebuie sa mai rama­nem un timp in lagar! Nici o explicatie. intre timp, medicul lagarului, Doctorul Barbu, tot detinut, ne-a dat cateva sfaturi:

— E de datoria mea sa va spun, ca trebuie sa faceti tot ce va e in putinta, sa va feriti picioarele si mainile de soare; in Dobrogea e mult mai puternic decat in restul tarii. Puteti capata rani destul de dureroase si nu am posibilitatea sa va tratez. Tot ce am la infirmerie, sunt ceva bandaje si o alifie, care s'ar putea sa nu fie de mare ajutor.

Suntem apoi imediat incolonati si pornim spre san­tier; spre unul nou insa.

Ajungem la Dunare si suntem imbarcati pe un bac. Paza militara e mereu cu noi. Traversam fluviul si co-boram in apropiere de picioarele podului, la vreo patru sute de metri. Ni se da imediat de lucru. Ghinea ne-a trimis acolo unde vigoarea tinereasca e ceruta: trebuie sa incarcam in bacuri pietre enorme, de sute de kilo­grame fiecare. Se gasesc si aici oameni cu initiativa. Sunt aceeasi de ieri: Oprea, Steiner Bogdanescu. Inalt, ochi albastri, trasaturile fetei regulate, atragator, fizicul ii contrasteaza izbitor de cum zbiara si comanda. Asa cum se comporta, e de presupus ca a avut la Pitesti un rol asemanator cu al lui Levinski.

Munca ce trebuie s'o executam, este cum nu se poate mai nepotrivita pentru noi, cei mai slabi din la­gar. Fiindca suntem intr'adevar, atat de slabi, incat carne parca nu mai avem deloc pe noi.

Soarele se ridica incet, arsita e din ce in ce mai insuportabila. N'avem voie sa intram in apa! O fac totusi, facandu-ma cazut de pe schela pe care tarsim pietrele. M'am racorit, dar am primit imediat ce se cuvine unuia de categoria mea: banditule, fii atent si respecta dispozitiile date de clasa muncitoare aici.

Efortul fizic devine repede istovitor. Sarind brusc de la starea de imobilitate din penitenciar, la ridicarea pe schele a pietrelor de sute de kilograme, sub bataia puternica a soarelui si cu chinul permanent al foamei, se poate usor imagina cum ne e munca la canal. Apoi, la ora pranzului chinul ajunge la maximum. Masa nu soseste, asa ca trebuie sa lucram in continuare. Pauza o s'o facem atunci, cand primim mancarea. intarzierea e de doua ore! Ni se da supa de arpacas si apoi, felul doi, arpacas cu prune uscate. Deceptia e mare si aproa­pe generala. Fiindca sunt totusi cativa, care se arata incantati de mancarea primita. Sunt scarbit de atata slabiciune!

Amenintarile entuziastilor au de rezultat ca dupa cateva zile, multi dintre noi se demasca intre ei, fiecare avand pretentia ca el lucreaza, dar altul e chiulangiul care compromite brigada.

Dupa alte cateva zile, aproape toti avem pe corp pielea jupuita, iar picioarele numai o rana. Sfatul Doc­torului Barbu ne-a intrat pe-o ureche si-a iesit pe cea­lalta! Pe zi ce trece, viata devine din ce in ce mai grea. Cea morala ne fiind decat consecinta demascarilor de la Pitesti, cea fizica, la randul ei, e un chin. Si amandoua se completeaza; daca unul e bolnav, nu e crezut; daca un altul face o pauza de cateva secunde, cei din echipa lui se considera trisati, iar daca pauza se prelungeste, se gaseste un exaltat care sa-1 demaste Teama reintoarcerii la Pitesti e intiparita pe fetele multora.

N'as fi crezut sa se ajunga pana la o asemenea ura. La inceput am fost deceptionat, mai tarziu scarbit. Pe unii ii dispretuiesc chiar, ca nu sunt capabili sa invinga decaderea.

Dupa primele cincisprezece zile la canal, teroarea de la Pitesti incepe sa se faca simtita si aici. Cand ni s'a comunicat ca deocamdata nu putem scrie acasa sa ni se trimita pachete cu alimente, cei patru-cinci roboti din brigada noastra, secundati de entuziasti, devin fu­riosi. Dar impotriva noastra, nu impotriva administra­tiei canalului! Nu lucram suficient de bine, nu avem elanul cerut de clasa muncitoare! Asa ca efortul fizic trebuie marit. Trec la atac. Lovesc!

Responsabilii administratiei, care se invartesc prin­tre noi, vad totul dar nu iau nici o masura.

Dar iata ca se intampla ceva! De cu seara suntem anuntati, ca a doua zi toti cei peste o mie de detinuti, cati ne gasim la Cernavoda, suntem mutati in lagarul Peninsula, de la Valea Neagra. Aflu ca e de cealalta parte a Dobrogei, aproape de Mare.

Dimineata, suntem toti, pe brigazi, gata de plecare. Ni se da hrana rece pentru toata ziua. Un sfert de paine cu marmelada pentru pranz si altul pentru seara. Cad intr'o grupa ce-si are locul in al zecelea camion. Trebuie sa stam trantiti la podea. Doua sentinele, ca doi bulumaci, stau tintite in cele doua colturi din spa­tele cabinei.

Camioanele se insiruie — vreo treizeci si cinci — pe soseaua ce strabate Dobrogea de la Dunare la Marea Neagra. inaintam incet, ca si cum am fi trasi de cai, pe o caldura de cuptor, intr'un nor imens de praf. Apa nu avem la noi, pentru simplul motiv ca n'am avut in ce s'o luam. Este 25 Iunie 1950.

Catre orele cinci dupa amiaza suntem la Valea Neagra, in lagarul Peninsula. E o prelungire de pamant ce intra in lacul Siut-Ghiol; de aici ii vine si numele. De unde la Columbia am dat de un lagar format dintr'un pachet de baraci, aici, din contra, baracile sunt insirate, parca fara o regula, pe o intindere mult prea mare pentru numarul lor. Se vor construi, desigur, altele

noi.

Camioanele ne-au lasat la cateva sute de metri de baraci. Pe brigazi, ne-am luat locul pe iarba uscata. Asteptam.

Dar iata ca in lagar isi fac intrarea alte cateva camioane. Spre surpriza noastra, vedem ca au adus un lot de la Pitesti. De departe il recunosc pe Burcea. E si Lupascu, Morarescu. ii vad apoi, pe toti cei ce au venit cu mine de la Jilava. Miulescu, Matasaru, Baleanu, Fuchs

Cu inima stransa, caut sa-1 disting cumva pe Tur-canu. Lipseste. Nu e nici Levinski. Am un sentiment de siguranta. Rasuflu usurat. E ca o sentinta judeca­toreasca ce m'ar fi eliberat de catusele unei condam­nari aproape sigure.

Ne-am amestecat cu ceilalti de la Pitesti — tot vreo optzeci. Burcea prinde un moment prielnic si-mi spune, mai mult printre dinti:

Am trait o luna de parca ar fi fost un secol. Demascarile si bataile iau proportii sinistre. Cei care au ramas acolo, ii poti socoti lasati in infern.

Apoi, pe un ton ce-i dezvaluie teama:

Nu vorbi absolut nimic. E aici, unul Tanu Popa. Il depaseste pe Levinski in brutalitate. Mi-e frica ca de­mascarile vor continua si aici. Acest Tanu Popa ne-a spus in duba, pe drum, ca in lagar, vom fi separati de ceilalti detinuti. Atat. De aici inainte nu mai pomeni o vorba despre demascari. Ne-ar putea costa trimiterea inapoi la Pitesti.

Asteptam, dar nimeni nu vine sa ne repartizeze in baraci. Constatam ca lagarul nu are inca instalata lu­mina electrica si ca apa se da cu portia. Trei butoaie, la vreo doua sute de metri de noi, sunt umplute dintr'o cisterna. Suntem toti chinuiti de foame; sfertul de paine, ce l-am avut pentru seara, l-am mancat de mult.

Suntem plini de praf din cap pana'n picioare. II avem in ochi, in nas, in urechi. Sunt atat de imbacsit, incat mi-e sila de mine insumi!

« Responsabili » ai lagarului vin in fine si ne indica baracile. Noi, cei de la Pitesti, primim numerele 13 si 14. Sunt doua baraci izolate, in fundul lagarului. Cei de la Columbia am luat numarul 13, cei veniti de la Pitesti, dupa noi, numarul 14.

Deceptia e mare. Ne izbim in primul rand de lipsa de apa. Ni se spune ca pentru fiecare brigada, se da

doua galeti pentru spalat. Trebuie s'o facem intr'un jgheab de lemn, instalat langa baraca.

Primim fiecare cate doua cani de apa. Am folosit-o asa cum am putut, sa ajunga pentru fata, urechi, gat si maini. Ne-am spalat deasupra jgheabului ca sa avem si pentru picioare. Am intrat in baraci si am asteptat sa se intunece; lumina nu avem

Dimineata, la patru si jumatate, suntem in picioare. Iesim numai in chiloti sau izmene, camasa pe umar.

E mult prea cald pentru aceasta ora atat de mati­nala! Se anunta o zi caniculara; soarele s'a ridicat de-un copac si-si trimite razele sa sparga pacla, ce-ar vrea parca sa se transforme in nori. De-o luna de cand sun­tem in Dobrogea, cerul nu ne-a fericit cu un strop de ploaie!

Platoul de unde se face plecarea spre santiere e inca gol. Noi suntem primii — pionieri ai noului santier! Zelosii nu ne dau pace: comanda, ne fixeaza ordinea, comportamentul. Trebuie sa fim cei mai buni! Asa a hotarat acel Tanu Popa, de care mi s'a vorbit.

In ciuda avantului nostru, a trebuit insa sa iesim ultimii pe poarta lagarului! Asa au gasit de cuviinta « responsabilii » cu repartizarea muncii.

Mergem incet, in ritmul fixat de escorta militara. Sunt trupele se securitate care se indeletnicesc cu paza noastra aici.

Trecem pe un camp cu iarba uscata, prafuita. Dam apoi de-o livada de caisi, pe jumatate uscati. De la tul­pina unui cais se ridica trei oameni si apoi se indreapta spre coloana noastra. Trec prin fata celor doi soldati, care ne incadreaza pe partea stanga si se apropie de noi, la cativa metri. Toti trei sunt tigani, in varsta nu mai mult de treizeci de ani. Si-au scos camasile ca sa-i prinda si pe ei — ca si pe noi — razele soarelui de dimineata. Sunt, desigur, « responsabili pe santier ». Merg in pas cu noi. Apoi, ne masoara cu privirea, din cap pana'n picioare; pe buze un zambet de batjocora. Dupa cateva minute, suntem obligati sa le ascultam parerile. Unul din ei, la vreo opt metri in fata celorlalti doi, le striga la cei din capul coloanei:

— Ba, manistilor. Apoi, cel din dreptul meu:

Ba, verzilor.

Celalalt isi spune si el impresia asupra aspectului nostru:

Unitati-va, ba, ce prapaditi si urati arata.
Robotii le surad. Vad in ei, desigur, tot ce are mai de seama clasa muncitoare!

Unul din tigani reactioneaza:

Ce ranjiti, ba, la noi?
Si apoi, toti trei:

Ba, nasolilor.

Mai merg un timp in rand cu noi, dupa care, brusc, o cotesc la stanga si se dau langa un butoi cu apa, acoperit de frunzis. Se aseaza, cum le vine mai bine, in bataia razelor.

Si cand te gandesti ca la Priesti se distrug oamenii in numele clasei muncitoare! Cum de nu-i ai in maini Turcanule sa scoti putregaiul din ei!

Iata, in fine, si canalul! Suntem la locul de munca. Dar au fost altii inaintea noastra care au inceput sapa­turile, aici. Canalul e adancit pana acum la circa un metru, pe o latime de optzeci. Aflam ca se va merge cu sapatura pana la cincisprezece metri. Pe malul dinspre mare, pamantul scos se ridica'n munti pitici ce ne im­piedica vederea spre litoral. Trebuie sa fim la vreo cincisprezece kilometri departe de tarm.

In fund, in dreapta o alta brigada si-a inceput lucrul inaintea noastra.

Primim fiecare o roaba, un tarnacop, o lopata. Un responsabil ne spune, in cuvinte putine, ce avem de facut: se rupe pamantul cu tarnacopul, se incarca in roaba si se transporta, pana la o distanta de circa trei sute de metri, pe o poteca de dulapi pusi cap la cap. Norma e de trei metri cubi.

Catre orele zece, arsita se lasa nemiloasa peste noi. Munca devine chin. La asta se adauga indemnurile zelo­silor si amenintarile robotilor. Tanu Popa — trup indesat, cap rotund, privire mereu banuitoare, incruntat, e aici, numai sa demaste pe cei ce nu se arata demni de « increderea » ce le-a acordat-o clasa muncitoare. Asa ca teama trimeterii inapoi la Pitesti e intiparita pe fetele multora dintre noi! Lipsa de apa se face din ce in ce mai chinuitoare. Primim, dupa lunga asteptare, cate o portie — atat ca sa ai numai impresia ca ai baut

Masa de pranz, venita cu intarziere, nu face decat sa indoiasca chinul. in loc de paine, primim mamaliga rece — o bucata dreptunghiulara, ceva mai mare ca podul palmei, groasa de doua degete.

Pamantul e atat de tare incat trebuie sa dai cu tarna­copul un sfert de ora, ca sa ai pentru o treime de roaba. Unicul moment de oarecare destindere e cand ajuns pe varful ridicaturilor de pamant depozitat, iti dai peste cap roaba sa se deserte, si-ti arunci pentru o clipa vederea spre mare. O disting ca o fasie de panza, ce se pierde stearsa, la linia orizontului. E momentul cand ma intorc cu gandul la libertate. E atat de scurta, dar atat de bogata in simtaminte aceasta clipa! Fiindca aici, in lagarele de pe canal, nu te poti gandi cu placere, nici la cele mai neinsemnate intamplari din viata unui detinut. Si asta, pentru simplul motiv ca lipsesc. Sa te gandesti ca mancarea o sa fie mai buna in seara asta? Nu, fiindca totdeauna este la fel de proasta si insuficienta. Sa te gandesti, ca azi sau maine ai sa te poti spala? Nu, fiindca nu e nici un semn ca apa o sa fie adusa in cantitate suficienta. La ce-ai putea sa te gandesti, la altceva? La nimic; fiindca nimic altceva nu mai este

Cateva zile trec si iata ca se produce ceva in uni­formitatea de aici. Ni se dau carti postale. Ni se da si continutul: « Dragii mei, sunt bine si ma gandesc cu drag la voi. Aici avem ce ne trebuie. N'ar fi totusi rau, sa pot primi un pachet cu ceva alimente; mancarea de cazan te poate indestula, dar nu-ti ia pofta de bunatati. Mai am nevoie de unele lucruri de ale imbracamintei »

Si iata ca in aceste zile caniculare de Iulie, intr'o Duminica dupa-masa, in lagar — ziua Domnului e res­pectata si aici incepand de la ora pranzului — un cunos­cut imi da vestea cea mare: a inceput razboiul in Asia, in Extremul Orient. Nu poate sa-mi dea un amanunt in plus; mai mult nu stie. Ma intorc cu vestea la baraca, dar o pastrez, bine inteles, numai pentru mine; in brigada noastra au reinceput demascarile! Primul semn a fost cand ni s'a spus de Bogdanescu si Tanu Popa, ca nu avem voie sa luam contact cu ceilalti detinuti din lagar. Apoi, cativa dintre noi au fost batuti; cei care saboteaza lucrul pe santier, cei care nu-si fac nor­ma. Eu n'am atins-o nici pe departe — un metru cub in loc de trei — insa in ultimele zile am simulat ca as avea atacuri de inima. O fac in fiecare zi pe la orele unsprezece — cand caldura e in toi. imi incarc o roaba ceva mai cu varf si cand ajung cu ea, unde pa­mantul rasturnat — negru, lucios — te imbie sa te racoresti in prospetimea lui, cad pe spate si apoi suflu greu. Fiindca asa imi inchipui ca e atunci cand ai atac de inima. Riscul e mare, dar mi-1 iau totusi.

Izbucnirea razboiului in Extremul Orient imi da curaj. Dupa multa chibzuinta, — unde si de ce ar avea loc, trag concluzia: America nu mai tolereaza dictaturile comuniste. A facut tot ce i-a stat in putinta; dar rabdarea are limite. America nu ingaduie ca oameni sa fie oprimati de tirani! in lume trebuie sa domine numai libertatea. Tirania a fost izbita intai in Extremul Orient, dar de-sigur fortele libertatii nu vor intarzia s'o atace si aici, in Europa. Nu trebuie sa-mi pierd sperantele. Totul e, ca puterile libertatii au inceput sa loveasca in cele ale silniciei.

Niciodata nu m'am indoit ca libertatea va veni si pentru noi. Niciodata n'am sa ma indoiesc

in timp ce canalul ne epuizeaza si ultimele puteri — asa, ca prin minune, ne sosesc pachetele. Continutul ne e desertat in paturi: carnati, oua fierte, pui fripti, dar mucegaiti (caldura e de 45 de grade), branza pe jumatate stricata. Mancam totul si ne saturam. Dar vai, cine mai e in stare sa si judece in urmatoarele zile, diareea face ravagii; pe santier, ne curatam picioa­rele cu pamant. Mancarea stricata ne-a dat stomacurile peste cap; debordam totul — si ne stergem tot cu pamant

Primim o lovitura! Comandantul lagarului — dupa cate aflu un fost muncitor din portul Constanta-si res­ponsabilul politic — recrutat din acelasi port — discuta aprins cu Tanu Popa si Bogdanescu. Discutia are loc numai la vreo douazeci de metri de baraca noastra. Arata ca si cum ar fi preocupati de probleme impor­tante! Ce-si spun, nu putem sti. Dar nu e greu sa banuim; suntem dati in seama celor doi roboti, au mana libera sa faca ce vor cu noi. La o jumatate de ora, teama de care suntem cuprinsi nu se dezminte. Una din camere e golita de detinuti; cei ce-au ocupat-o sunt inghesuiti prin te noi. Priciurile raman goale. in mijlocul camerei e adusa o masa lunga. La ferestre se pun paturi. Nimeni nu se se mai indoieste ca s'a amenajat, cat ai bate din palme, o noua camera 4 Spital. Tanu Popa devine pe loc, mai dur ca oricand. Ne arunca priviri banuitoare — vede in fiecare din noi un dusman al clasei muncitoare.

Pe santier, se lucreaza acum in viteza marita. Multi depasesc norma de trei metri cubi. Nu numai ca o depasesc, ba o fac de doua ori si mai bine; sase-sapte metri cubi! Dar sunt si multi care n'o fac; n'o pot face. Eu, raman mereu pe aceeasi pozitie; atacurile de inima. Nici nu s'ar putea altfel. Sa-mi schimb, asa, dintr'o data, felul de munca, inseamna demascarea si nu e exclus, reintoarcerea la Pitesti

Se merge din rau in mai rau. Seara, in noua camera, suntem adusi toti cei ce nu muncim cu elanul cerut de clasa muncitoare. Nu ni se mai cere o explicatie; suntem intinsi pe masa, dupa care urmeaza bataia, cu batele si curelele — ca la camera 4 Spital. Totul se executa rapid — la norma. Aici nu e timp de pierdut cu autobiografii, cu discutii asupra comportamentului celui demascat.

In urmatoarele zile, cativa isi pierd echilibrul. Se gasesc numai la un pas de brutalitatea robotilor. Baleanu, care la Jilava vedea in fiecare gardian un calau, acum e de nerecunoscut. Ca si cum ar fi cazut intre noi dintr'o alta lume. Se incrunta, bruscheaza, ne da calificativul de banditi! Si se arata multumit de cazarea, hrana si higiena din lagar. Orice incercari sa i se stavi­leasca drumul spre decadere sunt zadarnice!

Demascarea de la Pitesti isi da roadele — decaderea fizica si morala. Te chinuieste in somn, pe santier, in timp ce mananci, e peste tot, tronand peste aceasta viata fara o bucurie cat de stearsa, mereu dureroasa, aspra, nemiloasa

Pe la jumatatea lunii August se intampla ceva deo­sebit. De-abia am inceput lucrul in aceasta dimineata, cand un « responsabil » al lagarului, urmat de un sol­dat, vine spre locul nostru de munca. Se opreste pe santierul nostru si pana sa-mi fac o impresie asupra vizitei, mi-aud numele strigat de pe o lista. Inima-mi zvacneste! E chemat si Burcea. Nici el nu-si face norma! Dar numai noi doi. Totul se invarteste in jurul meu; suntem trimisi inapoi la Pitesti. Aici e viata de robi, dar acolo e infernul Soldatul ne si ia in primire. Mai am timp sa-mi arunc o privire spre Dinu Georgescu. A apucat numai sa-si ridice usor mana in sus, pana in dreptul capului. A ramas cu ea asa, mut, privirea pierduta'n gol.

Canalul ne-a ramas in spate. inca cativa pasi si-1 pierdem din vedere. In fata noastra insa vreo doua­zeci de detinuti din alte brigazi, incadrati de santinele, parca ne asteapta. Ajunsi langa ei, au toti fericirea in­tiparita pe fata! incet, recapat increderea in mine. Aflu imediat ca e vorba de altceva, nu de reintoarcerea la Pitesti. Suntem transferati intr'un alt lagar. Regula e ca cei care isi termina condamnarea sa fie eliberati de la Poarta Alba. Acolo poti astepta un timp — un an, doi, nu se stie cat. Brusc, sentimentele ma coplesesc: eliberarea de demascari are loc aici, intre douazeci de detinuti, inconjurati de sentinele!

in drum spre lagar gandurile ma poarta intr'o lume — fie ea cat de aspra — fara roboti, fara demascari. Ma consider liber — fiindca pana acum mi-a fost teama sa si gandesc!

De-abia ne facem intrarea pe poarta lagarului, ca un « responsabil » ne spune scurt:

Imediat la baraci si va luati bagajele. intr'o ju­matate de ora sa fiti aici.

Plec intr'o fuga. Burcea fuge si el dupa mine. in baraca, din doua miscari, tot ce-mi apartine il am in brate. in usa, mi-arunc privirea peste priciurile goale; pe ele am fost terorizat timp de sase luni de zile, ceas de ceas, minut de minut.

Dar pun imediat capat gandurilor rele. Trebuie sa inchei mai repede acest crampei de viata. Moartea o alung! Fug

In urma mea vine si Burcea.

O jumatate de ora mai tarziu, stam trantiti, la po­dea, in camion. Strabatem incet acelasi drum inecat in praf, lipiti unul de altul, linistiti, muti, abandonati unei lumi mai bune, lasata la pofta inimii. Nu mai sunt sleit de puteri, nu mai sunt indiferent fata de viitor, fata de mine, nu mai sunt cel care a incetat sa mai lupte. Eliberat de demascari, instinctiv imi salt capul peste oblonul camionului sa contemplu aceasta fuga catre orizontul de coline dobrogene, lipsite de vegetatie, dar atragatoare.

Trei ore mai tarziu suntem in poarta noului lagar. Doua sentinele ne dau drumul inauntru. Suntem luati in primire de un « responsabil », dupa ce ne-a gasit numele pe-o lista.

Este ora 11. Lagarul, imens, trebuie sa aiba peste o suta de baraci, imi apare ca o « oaza » in aceasta insiruire de lagare intre Cernavoda si Marea Neagra. Se vad cismele in fata baracilor, e lumina electrica, putinii detinuti la aceasta ora in lagar nu sunt cu mur­daria pe ei. Aici, oricum, totul pare mai pamantesc; infernul e in urma. Si fiindca in viata, de multe ori, din rau dai in mai rau, dar si din bine in mai bine, asa si astazi, suntem lasati liberi, pana la ora sase, cand va trebui sa fim pe platou. Se va face o repartizare generala pe baraci. Asa ca am plecat, care incotro, sa ne gasim prieteni sau cunoscuti.

Sunt singur pe platoul din mijlocul lagarului. Soa­rele bate puternic iar pamantul uscat, parca face arsita si mai mare. Ma indrept catre o cladire in constructie, sa-mi caut un loc la umbra. Dar din spate mi-aud nu­mele. Ma intorc si dau cu ochii de un prieten. Nu l-am mai vazut de multi ani si nu-mi inchipuiam sa-1 gasesc aici. Sunt placut impresionat de neasteptata intalnire dar si surprins de cum a reactionat la vederea mea. intampinandu-1, se opreste si ramane ca pironit, imi dau seama ca aspectul meu l'a socat; a fost mai mult o miscare involuntara. Ii spun pe scurt care e cauza de arat asa cum sunt. Bine inteles, nu-i vorbesc de demascari. Nici nu te-ar putea intelege, asa din cateva cuvinte si nici precaut n'ar fi sa dau aici in vileag, ceea ce e considerat strict secret. I-am spus numai de conditiile de cazare si de munca de la Valea Neagra. El, la randul lui, ma lamureste in cateva vorbe cum de se gaseste aici: a fost prins la granita cu Iugoslavia — vrea sa ajunga in lumea libera. E frontierist. Dar brusc, ia o hotarare:

Asteapta-ma aici. Ma duc la baie, sa vad ce se poate face; pentru cinci tigari, reusesti cateodata sa fii lasat inauntru. Pleaca in fuga si dupa cinci minute vine cu aprobarea. Imediat intindem pasii spre baraca lui. il astept afara, fiindca toti ceilalti din brigada dorm. Lucreaza in tura de noapte.

Mi-aduce o camasa curata, o pereche de chiloti, un prosop; apoi sapun, o lama de ras, o oglinda de buzunar. Mai primesc o bucata de paine si cateva felii de salam uscat, sa le am dupa ce ma spal. El a primit un pachet zilele trecute.

Ajunsi la baie, bate discret in usa. In prag apare o hantila de om. E numai in pantaloni vargati. Un cap mic, pentru un trup prea lung, ochi fiorosi, buze subtiri, dintii din fata cazuti, mainile, doua hulube atarnate. E detinut de drept comun si e de cincisprezece ani in puscarie. Asa m'a informat pe drum prietenul, imi face un semn din cap, care inseamna: intra. Prie­tenul ma lasa in seama puscariasului. inchide usa cu cheia si suntem numai noi doi in baie. Am o usoara teama. Oricum, ma aflu in fata unui ucigas. De precaut-tie, ii zambesc. El ranjeste, dar imi dau seama ca a vrut sa raspunda la zambetul meu. Din sala mare de dusuri, ma vara intr'o camaruta, unde am apa fierbinte, la un robinet. E si un hardau, unde pot sa ma bag cu totul.

Asteptam sa se umple « baia ». intre timp imi spu­ne ca e condamnat la douazeci si cinci de ani de munca silnica, dar ca spera sa fie gratiat peste patru ani. Ma obisnuiesc incet in tovarasia lui; nu mi se mai pare atat de fioros. il intreb pentru ce a fost condamnat. Mi-a dat infractiunea in expresie pura: « l-am guitat pe unu ». Apoi el pleaca si ma lasa singur in camaruta. Ma var in apa fierbinte si raman asa un timp, cazut in aceasta placere, fara ca gandurile sa ma mai poarte nici in trecut, nici la ziua de maine. Prezentul e acum totul; m'am eliberat de teroare si-mi dau jos murdaria de pe mine. Cum minutele trec, stratul de jeg incepe sa se moaie. Pielea mi se elibereaza, porii mi se desfac, incet devin un alt om. Sapunul face minuni. Trec la ras si apoi imi privesc cu atentie chipul in oglinjoara. Nu mi l-am mai vazut de un an si jumatate.

Sunt atat de slab! Ochii, in fundul orbitelor, au un luciu straniu, obrajii imi sunt supti, buzele livide. in jos, pot sa-mi numar coastele, soldurile imi sunt ca doua oase trase parca in afara. Ma simt insa sanatos! Si simturile nu ma inseala. N'ar putea sa ma convinga de contrariul o duzina de medici.

Seful baii intra peste mine si-mi spune cu oarecare parere de rau — i se vede chiar in ochii lui fiorosi — ca trebuie sa parasesc baia.

in timp ce ma sterg, da din cap — plecat usor la dreapta si la stanga. Nu spune nimic, dar ii inteleg miscarea: slab, e atat de slab si mai are si urme de bata pe spinare. La plecare, dau sa-i multumesc, dar imi ia mana, o intoarce pe-o parte si pe alta, o cerce­teaza cu ochii unui incercat dermatolog, apoi spune:

— Murdaria a intrat adanc in pielea de pe maini. N'o sa iasa cu una cu doua. Dar cu o perie si sapun mult ii dai de hac in cateva saptamani.

ii multumesc pentru tot — baie si consultatie — si ies pe platou, in plina bataie a soarelui de dupa masa. Azi e 18 August 1950. E ziua cand inchei sapte luni de teroare. Dar raman cu ea in gand, ca un strigat de oameni schingiuiti, venit de dupa ziduri de temnita. Nu e un strigat de ajutor, e unul de moarte

EPILOG

Timpul a trecut. In lagarul de la Poarta Alba n'am mai auzit nimic de demascari. Fara ele, ma consideram aproape un om liber! Dar zilele s'au scurs si acolo, chinuite — pe santierele dezolante — si serile au tre­cut, triste — in promiscuitatea din baraci.

Mi s'a dat drumul din lagar intr'o zi de sfarsit de iarna, ploioasa si rece. A fost ziua de 10 Martie 1951.

In ajun, intr'un birou al administratiei, un ofiter de la Securitatea Constanta, a avut de spus fiecarui elibe­rat cateva cuvinte, intre patru ochi. Cand mi-a venit randul si am intrat in birou, m'a privit fix, mi-a zambit usor, dupa care mi-a spus:

— Dumneata ai vazut multe lucruri petrecandu-se in inchisoare si ai fost supus unui regim, pe care l-ai considerat poate, neconform legilor Republicii Popu­lare Romane. Dar nu e de competenta mea sa judec ceea ce a fost legal sau ilegal. Datoria mea e numai sa te fac atent, ca e interzis sa se dezvaluie ceea ce s'a petrecut in penitenciare. Raspunsul meu a fost, desigur, asa cum cere interdictia de care mi-a vorbit.

S'au scurs mai multi ani, fara sa stiu mereu nimic, de ce a urmat la Pitesti si la Peninsula, dupa plecarea mea. A trebuit sa vina luna Februarie a anului 1957, ca sa ma intalnesc cu Dinu Georgescu. El si-a continuat viata la canal pana in vara anului 1953, cand santierele au fost desfiintate si apoi pana in Octombrie 1956, la Penitenciarul Gherla, cand a fost eliberat.

De la el am aflat ce-a urmat. Dar totul nu se stie. Fiindca inceputul actiunii de teroare ramane mereu in­valuit de mister

Ceea ce s'a intamplat la Pitesti a fost pus la punct de generalul Nikolski, care conducea de fapt Ministerul de Interne, asa cum sunau dispozitiile venite de la Mos­cova. Ana Pauker si-ar fi dat si ea consimtamantul. Conducerea terorii a fost data in seama inspectorilor de penitenciare Dulgheru (alias Dullberger) si Zeller, deveniti dupa 1951 generali.

In 1947 Eugen Turcanu era detinut la Penitenciarul Suceava. Fusese condamnat, asa cum ne spusese la Pites­ti, pentru nedenuntare.

Cum s'a ajuns la intemnitarea lui? inca din primele luni, dupa intrarea rusilor in Romania, Turcanu se si gasea in randurile comunistilor. Pornise cu avant in activitatea lui comunista si avea planuri mari pentru viitor. Capatase increderea varfurilor din partid si se pusese ochii pe el pentru a-fi pregatit sa devina diplo­mat. Cu ani in urma insa, Turcanu fusese in Fratiile de Cruce. Convertit la comunism — dar necunoscand sau poate nebanuind ascunzisurile tacticei, dupa care isi duce lupta de consolidare acest partid, Turcanu nu s'a grabit sa dea pe mana Sigurantei pe fostii prieteni — frati de cruce — care ii mai vorbeau despre ceea ce a fost, despre ceea ce va mai fi Miscarea Legionara si despre activitatea lor in prezent. Un denunt insa, a fost de-ajuns pentru varfurile comuniste din regiunea Sucevei ca sa-1 azvarle in inchisoare. Pe loc, planurile i s'au spulberat. Comunistii il cunoasteau bine insa. Stiau in primul rand ca se lepadase de legionarism si mai stiau, in al doilea rand, ca e omul care e capabil de orice, pentru a-si recapata o pozitie pierduta.

Cum s'a ajuns sa i se prezinte lui Nikolski omul de care ar fi avut nevoie pentru inceperea terorii de la Pitesti, ramane in negura.

Cert e ca oameni din Ministerul de Interne si poate chiar Nikolski, l-au vizitat indelung la Penitenciarul Suceava. I-au spus de ce au nevoie, i-au dat secretul re­educarii, i-au aratat ce inseamna demascarea interioara. E acel putregai care zace in om si acest putregai trebuie scos. Fiindca el Turcanu, tocmai din cauza acestui pu­tregai, a ezitat sa-si denunte prietenii. I s'a explicat ca un comunist calca in picioare orice prietenie, cand sunt in joc interesele partidului si ale clasei muncitoare. Turcanu a inteles atunci, ca putregaiul care inca se mai gasea in el, 1-a aruncat in inchisoare. Nu partidul co­munist si nici clasa muncitoare, ci putregaiul. S'a jurat ca si-1 va scoate. S'a jurat ca-1 va scoate si din ceilalti detinuti si mai cu seama din legionari — fiindca prie­tenii lui au fost legionari. Si i-a spus lui Nikolski sa aiba toata increderea in el.

S'a trecut deci la fapte. Penitenciarul Pitesti a fost rezervat studentilor. Detinutii de drept comun au fost transferati la alte inchisori. O parte din gardieni au fost mutati la alte penitenciare si inlocuiti cu altii de incredere. Li s'a vorbit despre inalta misiune ce le-o da partidul si de secretul acestei operatiuni.

Turcanu e adus la Pitesti in luna Aprilie 1949. Si-a lasat la Suceava prietenii, pe care nu-i denuntase asa cum cerea datoria fata de partid. Printre ei se gasea si Alexandru Bogdanovici, care a fost cu mine in camera 4 Spital. Atunci nu intelesesem de unde-i venea ura lui Turcanu, cand i-a spus: « de mainile mele ai sa mori banditule ». Ce se intamplase? La Suceava, Alexandru Bogdanovici infiintase o grupare — bine inteles cu consimtamantul directiei penitenciarului — intitulata « Organizatia detinutilor cu convingeri comuniste », pe scurt O.D.C.C. . Bogdanovici era si el unul din aceia care intelegeau sa se reeduce, insa prin convingere. Reeducarea de care se entuziasma el, consta in a toci brosurile si tratatele marxiste — si asta e totul, in­diferent de ce gandesti. Sfatul, ii daduse tatal sau, — membru de vaza al Partidului Social Democrat dizident — care la un vorbitor i-a spus fiului: « singura posibi­litate sa te salvezi de aici, e o reeducare, una de forma, bine inteles ». Alaturi de Bogdanovici se gasea, printre altii, si un oarecare Martinus. Turcanu, inainte de a fi transferat la Pitesti, i-a vorbit in cateva cuvinte lui Martinus despre planurile lui de a incepe o reeducare, insa de alt gen. Fiindca, 1-a lamurit Turcanu, reeduca­rea de care face atata caz Bogdanovici, nu are absolut nici o valoare. Trebuie sa fim cinstiti fata de clasa mun­citoare, i-a mai spus in continuare, nu avem dreptul s'o inselam, prefacandu-ne a fi reeducati, asa cum o face Bogdanovici. L-a mai sfatuit ca ceea ce i-a spus, sa ramana numai pentru ei doi. Odata ajuns la Pitesti, Turcanu a fost adus imediat in fata lui Dulgheru. S'a trecut imediat la fapte. Trebuia formata prima echipa de soc. A cerut intai sa-i i se aduca imediat de la Sucea­va, detinutii Levinski si Tanu Popa. Erau oameni, de care el avea certitudinea ca nu se vor da inapoi, cand le va spune despre ce e vorba. Echipa de soc trebuia insa sa fie formata din cel putin zece oameni. Acestia au fost formati cu ajutorul bataii dusa pana la ultima putere de rezistenta a omului. Au fost luati detinuti — doi, trei — si introdusi intr'o camera mai izolata a Penitenciarului. Peste ei au navalit Turcanu si oameni din Ministerul de Interne. Era prezent totdeauna si directorul penitenciarului, Dumitrescu. Fara sa li se mai dea multe explicatii, li s'a spus ca sunt dusmanii poporului si ca numai prin bataie pot fi adusi pe calea buna. Dupa ce au fost zdrobiti zile de-a randul Turcanu le-a explicat despre ce e in fond vorba. Cat au mai rezistat, dupa ce li s'a spus ce vor avea de facut in viitor, nu se stie, fapt este insa, ca prima echipa de batausi a fost formata. intre timp au sosit de la Suceava Tanu Popa si Levinski. Cum s'a procedat cu acestia doi, iar nu se stie.

Pe data de 6 Decembrie 1949 a fost adusa prima serie de detinuti in camera 4 Spital. Se pare ca Patrascanu a facut parte din prima echipa de soc, creat in urma batailor primite de la Turcanu si oamenii Ministe­rului de Interne. Gherman, Steiner, Puscasu, Oprea si Rosea, au cazut de la prima serie, intrata in foc la 6 Decembrie. Bogdanovici, care a fost si el adus de la Suceava, impreuna cu Martinus, a fost introdus in ca­mera 4 Spital cu prima serie. Turcanu ii spusese insa mai inainte ca e un bandit, ca vrea sa insele clasa mun­citoare, dar nu i-a vorbit nimic despre ceea ce va urma. Martinus, care a fost castigat complet de partea lui Turcanu a fost si el prezent. A sarit pe Bogdanovici si apoi ajutat de Turcanu l-a zdrobit in bataie. Dar Bogdanovici inca habar n'avea de ce il astepta. A tre­buit sa stea in camera 4 Spital cu mai multe serii, pana intr'una din zile cand Turcanu l-a omorat cu mainile lui, asa cum ii promisese.

O soarta cumplita a avut Constantin Oprisan. Era seful Fratiilor de Cruce pe tara. A fost adus la Pitesti, special, numai sa fie trecut prin demascari. A fost mutat de mai multe ori in camera 4 Spital. A fost trecut prin culoarul format de batausi, a fost lovit pana la sange, iar dupa ce ranile i s'au acoperit, a fost bagat din nou in foc, i s'a luat mancarea Seful Fratiilor de Cruce a cedat. Si-a facut autobiografia si apoi a vorbit de superioritatea materialismului asupra idealismului.

A fost obligat sa spuna ca s'a convins de adevarurile marxismului. Era mutat dintr'o camera intr'alta, ca sa fie auzit de toti legionarii!

Dupa ce am plecat la Canal, Penitenciarul Pitesti a devenit un infern. Bataile au luat aspecte sinistre. Demascatii au fost izbiti cu capul de ciment, au fost batuti pana aproape de moarte, au fost obligati sa-si manance propriile excremente, li s'a desertat mancarea in tineta. Si demascati erau toti, pe rand

In acelasi timp, la Canal, robotii au fost asmutiti pe ceilalti detinuti de directorul lagarului, Zamfirescu, si de « responsabilul politic », Chirion. Au fost adusi in noua camera 4 Spital oameni in varsta, fosti demni­tari politici si batuti la spate asa cum erau tratati pe vremuri hotii de cai.

De multe ori, a fost prezent chiar directorul legarului.

La Peninsula se gasea in acel timp si Doctorul Simionescu, fost profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti. A fost dat pe mana lui Bogdanescu, care 1-a torturat in asa hal, incat cel ce era unul din cei mai buni chirurgi ai nostri, si-a luat lumea in cap. S'a re­pezit nauc spre sarma ghimpata, a trecut de linia de siguranta; sentinela a tras.

Cum ceilalti detinuti nu stiau ce se intamplase la Pitesti, e de la sine inteles ca studentii de la Peninsula erau considerati, ca cele mai marsave lichele ce le-a putut da neamul romanesc. E dealtfel, ceea ce a urmarit Nikolski: sa creeze confuzie, deznadejde, scarba, intre detinutii politici

Cand teroarea a ajuns la supliciul suprem, cand demascarile interioare si autobiografiile au distrus si ultima farama de rezistenta morala, teroristii si terori­zatii din Penitenciarul Pitesti au fost transferati la Gherla. Nikolski hotarase ca experienta sa fie extinsa si la alte inchisori. Tanu Popa a fost luat in acest scop dala Canal ca sa-1 intalneasca pe Turcanu la Gherla.

Au trecut imediat la treaba. La etajul trei al inchi­sorii, in camera 99, a inceput schingiuirea detinutilor — aici muncitori si tarani. Nu li s'a mai aplicat progra­mul de la Pitesti — au fost luati la bataie, spunandu-li-se numai, ca sunt dusmanii poporului. Din primele zile. Doi dintre ei, au si incercat sa se sinucida. Au fost sal­vati in ultimul moment.

Dar numai la cateva luni dupa inceperea teroare' la Gherla, Turcanu, impreuna cu inca opt teroristi, sunt pusi in lanturi si expediati la o adresa necunoscuta. Robotii si terorizatii au dat-o pe seama vointei clasei muncitoare. Atata timp cat esti in inchisoare, trebuie sa fii in lanturi; clasa muncitoare ii cere acum lui Tur­canu sa scoata putregaiul si din detinuti din alte inchisori. Dar la Gherla a incetat teroarea! Robotilor li s'a spus ca nu mai au voie sa bata pe nimeni. Trebuie insa sa ramana mereu vigilenti; in inchisoare sunt multi dusmani ai clasei muncitoare, asa ca administratia trebuie sa-i stie. Trebuie deci trasi de limba, sa li se poata afla asa gandurile ascunse

Odata cu ridicarea echipei lui Turcanu de la Gherla — putin inaintea Craciunului 1951 — au incetat si bataile de la Peninsula. Brigazile 13 si 14 au fost desfiin­tate, iar studentii imprastiati prin celelalte baraci. Cum au fost primiti de ceilalti detinuti, e usor de imaginat! Au ramas cu aceasta pata: de cele mai odioase lichele ce le-a dat poporul roman. Niciunul n'a avut curajul sa lamureasca pe cineva prin ce experienta au fost trecuti. Si nici din ceilalti detinuti nu s'a gasit nimeni sa-si puna intrebarea cum se face ca tocmai cei mai tari sa ajunga cei mai slabi. S'au multumit numai sa traga concluzia: lichele. O, ce miopie!

Haosul in constiintele studentilor de la Gherla a continuat pana prin 1953-1954. Ei aveau ferma con­vingere ca Turcanu cu echipa lui se gaseste la alt peni­tenciar — poate la Aiud — sa asculte autobiografiile de­tinutilor de alte categorii, ca apoi sa le scoata putre­gaiul care-i macina.

S'a auzit infine, ca Turcanu a fost dus la Ministerul de Interne si ca este anchetat! Iar cand multi din studentii schingiuiti au fost ridicati de la Gherla, n'a mai existat nici o umbra de indoiala, ca demascarile au incetat pentru totdeauna. S'a aflat in fine, ca va fi un proces, schingiuitii fiind adusi ca martori. Si intr'adevar, dupa trei ani de anchete, robotii au fost adusi in fata justitiei.

Mi-am adus aminte, cand am aflat de judecarea lor, de cuvintele ofiterului de la Securitatea din Constanta: « dumneatale ai fost supus unui regim, pe care l'ai con­siderat, poate, neconform cu legile Republicii Populare Romane ».

Cazuse de altfel, si echipa Pauker, T. Georgescu, V. Luca. Oricum, Ana Pauker a reprezentat in Romania comunismul de tip stalinist, dus pana la ultima lui expresie. Iar in ce priveste teroarea de la Pitesti — ca ea a fost pusa la punct de oameni legati de aceasta echipa — e de ajuns de amintit sinuciderea lui Zeller. El si cu Dulgheru au urmarit indeaproape schingiuirea studentilor de la Pitesti. Dupa ce echipa Pauker-T. Georgescu a pierdut puterea, Zeller si-a tras un glont in cap. Nu mai era cine sa-1 apere! ? ?

Procesul a avut loc, in secret, prin Noiembrie 1954. Trei ani au durat anchetele robotilor-teroristi; vreo doua zeci. Au fost adusi martori peste saizeci de detinuti schingiuiti. Tribunalul a fost prezidat de Gene­ralul Petrescu — mereu acelasi general Petrescu! Asis­tenta era formata din varfuri ale Partidului comunist si ale Securitatii. Robotii, in boxa — mereu in jurul lui Turcanu — aratau groaznic. Cei trei de ani de ancheta, dusa in cel mai desavarsit secret, le inasprise si mai rau fetele. Nebarbieriti, murdari, in haine var­gate — la unii prea stramte, la altii prea largi — soioase, — erau degustatori.

Au fost introdusi martorii. Schingiuitii in fata schin­giuitorilor. Cei mai multi dintre acuzati erau cu privi­rea pierduta. Se intrebau poate de ce se gasesc in boxa! Fiindca au ajuns sa schingiuiasca, dupa ce au fost ei schingiuiti! Procurorul a smuls hainele de pe martori. Din randurile asistentei a iesit un ah, lung; ranile ci­catrizate i-au ingrozit! Dintre cei acuzati n'a indraznit nimeni sa-si scoata camasa sa i se vada si lui ranile cicatrizate! Pop Cornel, de exemplu, avea spatele braz­dat ca un ogor. E in boxa!

Si apoi procurorul a facut cativa pasi in fata com­pletului de judecata, s'a aplecat, si-a luat capul in maini si a inceput sa hohoteasca. Dupa cateva minute isi revine — meseria i-o cere — si spune teatral: asemenea atrocitati au avut loc in secolul al XX-lea si tocmai in Republica noastra populara si apoi iar a hohotit, cu capul in maini.

Acuzatii nu schitau nici un gest; erau stane de piatra. N'au incercat nici sa se apere; nici sa intrebe de ce n'au fost adusi in boxa toti schingiuitorii (Gherman, Steiner, Titus Leonida). Si de ce nu e alaturi de ei, Nikolski, si apoi, Zeller, Dulgheru, Dumitrescu, Ciobanu, Mandruta. Banuiau poate ca si acestia fu­sesera arestati intre timp — cu exceptia lui Nikolski — si nu indrazneau sa se considere egalii lor, fiindca ei ii creasera ca roboti? Li s'a dat cuvantul in aparate. N'au facut-o. Seful insa s'a aparat si a cerut circumstan­te atenuante fiindca crimele care le-a comis, le-a facut, sfatuit fiind de agenti ai Occidentului! S'au strecurat in inchisoare cu scopul sa dezlantuie teroarea, pentru a compromite astfel partidul comunist

Generalul Petrescu n'a zis nimic si nici procurorul si nici asistenta

Apoi acuzarea a cerut pedeapsa capitala pentru monstrii din boxa. Procurorul dus pe ganduri, a tras concluzia: ce rusine au facut tarii noastre! (Occidentul sau monstrii?)

Completul de judecata si-a dat sentinta: moarte.

Cei din sala au dat si ei din cap, incet, de sus in jos: moarte

Apoi monstrii au fost dusi la Jilava Au asteptat acolo pana li s'a comunicat in scris sentinta.

Intr'o dimineata, cand se ingana ziua cu noaptea, au fost scosi din celule si apoi din fort si dusi in Valea Piersicilor.

Totul era pregatit: groapa si plutonul de executie. Monstrii au fost insiruiti in fata gropii. Comandantul plutonului a strigat: foc. Au cazut toti deodata; Tur­canu in mijlocul lor.

S'a turnat var peste ei si apoi groapa a fost astupata cu pamant. Au terminat in aceeasi groapa — monstrii in slujba Occidentului putred

Au fost judecati si Dulgheru, Directorul Peniten­ciarului Pitesti, Dumitrescu si mai multi gardieni. Au fost pedepsiti pentru neglijenta in serviciu: « sa nu stie ei, ca acolo sub nasul lor, Occidentul compromitea par­tidul comunist? »