Abordarile psihanalitice

Abordarile psihanalitice sunt cele care incearca sa identifice forte existente, de regula in plan inconstient, adanc inradacinate in individ. Aceste forte in interactiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalitatii.

Parintele psihanalizei ca teorie si metoda este considerat Sigmund Freud (1856 -1939) . Atat in teorie cat si in practica sa psihanaliza post freudiana s-a sprijinit pe fundamentul oferit de intemeietorul sau, fundament care a deschis in primul rand un nou cadru de analiza, definind o noua directie in psihologie - psihologia abisala sau psihologia ce vizeaza sondarea inconstientului.

Intre principiile cele mai importante care ghideaza in psihanaliza intreaga functionare a psihicului uman sunt principiul realitatii si principiul placerii. Principiul placerii este un principiu general ce guverneaza viata psihica a omului conducand actiunile lui in directia procurarii placerii si evitarii durerii. Principiul realitatii este strans corelat cu principiul placerii. Initial tinta esentiala este procurarea imediata a placerii, pe calea cea mai scurta, fara amanare, iar pe parcursul acomodarii progresive cu realitatea inteleasa ca mediu, sunt acceptate deturnarile si amanarile inerente realitatii care ofera implinirea satisfactiei.

Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizata dupa un model dinamic si stratificat ierarhic, format din instante cu specializari functionale. Instantele personalitatii sunt: inconstientul ca rezervor al pulsiunilor si energiilor instinctuale, subconstientul sau preconstientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconstient si instanta intermediara intre constient - inconstient si constientul ca ultima instanta ce realizeaza schimbul de informatii cu lumea reala -externa , cat si cu lumea interioara din sfera inconstientului si este definit de EU (EGO) si SUPRAEU (SUPEREGO).

Organizarea dinamica a personalitatii presupune mecanisme de functionare si relatii intre instantele ce o compun relatii ce se refera la dinamica pulsiunilor, dinamica exteriorizarii pulsiunilor in constient. Aceste mecanisme sunt : catarsisul , sublimarea, simbolizarea, refularea si cenzura.

Din teoria clasica psihanalitica freudiana s-au desprins imbogatind-o teoriile lui A. Adler si C.G.Jung, Ana Freud, cea care descrie mecanismele de aparare ale EGO-ului, W.Stekel, cel care dezvolta problematica starilor de angoasa si a traumatismului sexual in viata individului, O. Rank care pune problema traumei primare ,suferite de individ prin nastere.

Abordarile neopsihanalitice sau orientarile postfereudiene sunt grupate de dr.Leonard Gavriliu in "doua miscari principale (.)o dreapta freudiana ce pune accentul pe latura biologica a teoriei psihanalitice" ce merge pana la "abisalismul extrem" al lui Cesare Bonacosa, si "o stanga freudiana care scoate in evidenta in primul rand baza culturala (sociala) a personalitatii umane" (Leonard Gavriliu , 1995) in care sunt cuprinsi pe langa Erich Fromm, Harry S.Sullivan si Karen Horney, Clara Tompson, Wilhelm Reich.

2.6.1.Teoria dezvoltarii psihosexuale a lui Sigmund Freud

Printre ideile fundamentale ale lui Freud este notiunea de comportament uman si in consecinta directia pe care o ia dezvoltarea personalitatii deriva din doua tendinte foarte puternice: pornirea de a supravietui si pornirea de a procrea( Roazen, 1975).

Instinctul de supravietuire are o importanta secundara si este legat de relatia cu de mediul ( Freud denumeste mediul drept realitate). Pornirea de a procrea este insa in mod constant descurajata si chiar impiedicata de realitate; de aceea sexualitatea are o atat de mare importanta in descrierea dezvoltarii umane catre Freud. Sexualitatea este folosita de Freud intr-un inteles foarte larg. Sexualitate nu inseamna numai acele activitati evident asociate cu sexul ci toate activitatile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cat de primar ( de exemplu suptul degetului, fumatul) . Dorintele sexuale sunt foarte important in sistemul lui Freud incat acestora el le confera un termen special - libido. Libidoul este sursa de energie pentru dorintele sexuale dupa cum dorintele sexule insele sunt incadrate drept dorinte de libido.

Asadar viziunea psihanalitica a dezvoltarii are la baza principiul libidoului, "iar intreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale aparitiei, dezvoltarii si regresiunii libidinale" (Constantin Enachescu ,1998, pag.36)

Procesul dezvoltarii generale

Nou-nascutul are o personalitate simpla nedezvoltata ce consta numai in dorinte primitive, neinsusite, care reprezinta sursa a ceea ce Freud numeste energie psihica pentru toata viata. Prin energie psihica Freud intelege pornirile si dorintele care au importanta pentru comportament sau comportamentala. Eticheta pe care Freud o pune personalitatii copilului nou-nascut este ID care inseamna toate pornirile pe care le mostenim. Aceste porniri sunt in primul rand sexuale. Copilul este un cumul de instincte (tendinte innascute) si reflexe, un cumul de energie neincorsetata care cauta cu disperare sa-si satisfaca instinctele care se bazeaza pe dorinta de a supravietui si de a procrea. Nou-nascutul nu are idea de posibil sau imposibil si nici simtul realitatii. Nu are constiinta si nici reguli morale dupa care sa se conduca. In aceasta faza cea mai puternica pornire este satisfacerea imediata a pulsiunilor. Pulsiunile, pornirile, au un caracter imperativ. Un copil caruia ii este foame nu asteapta. Acum trebuie sa I se aduca biberonul si sa manance. Freud numeste pulsiuni, "fortele pe care le postulam in spatele tensiunilor generatoare de nevoi ale ID-ului " forte a caror origine este corporala si independenta de mediu si care se maturizeaza prin trecerea de la o etapa la alta a dezvoltarii pulsionale sau psihosexuale.

Chiar de la nastere pornirile instinctuale ale copilului se lovesc puternic de realitate. Instinctul de a manca ( corelat cu supravietuirea) nu poate fi intotdeauna satisfacut imediat, in realitate se intampla ca mama sa fie ocupata si atunci satisfacerea copilului vine cu intarziere sau cate o data I se refuza hrana. In acelasi mod, si chiar mai important, pentru ca sunt putine situatiile in care copilul este infometat, copilul invata ca defecatia nu apare cand vrea el ; deci cerintele parintilor intra in conflict cu impulsurile copilului. Acest conflict constant intre ID si realitate dezvolta un al doilea nivel al personalitatii - Ego-ul. Ego-ul se dezvolta prin a-si da seama de ceea ce este posibil si ceea ce nu este posibil; este nivelul rational al personalitatii umane , orientat catre realitate. Ego-ul ajunge sa includa aceasta achizitie dupa care se adauga si intelegerea faptului ca gratificarea de amanare este o evolutie asteptata. De asemenea Egoul va mai cuprinde si intelegerea faptului ca scopurile pe termen lung impun uneori refuzarea scopurilor pe termen scurt. Desi ID-ul cere o gratificare imediata Ego-ul canalizeaza aceste dorinte in directia cea mai profitabila pentru individ. Este important de subliniat ca cele doua nivele ale personalitatii reprezentate de ID si Ego nu sunt in opozitie. Ele conlucreaza catre atingerea aceluiasi scop - satisfacerea trebuintelor si instinctelor individului. Al treilea nivel al personalitatii -denumit Superego - se afla in opozitie cu primele doua. Termenul Superego se refera la aspectele morale ale personalitatii. Ca si Ego-ul , Superegoul se formeaza din contactul cu realitatea , desi priveste mai mult realitatea sociala decat cea psihica. Evolutia Superegoului (constiinta) nu apare in primii ani ai copilariei. Freud presupune ca Superegoul rezulta in principal dintr-un proces de identificare cu parintii si in special cu parintele de acelasi sex. In sens freudian a identifica inseamna a incerca sa fii ca altcineva - sa adopti valorile si credintele acestuia precum si comportamentul. Astfel prin identificarea cu parintii lor copii invata regulile culturale si religioase care guverneaza comportamentul parintilor lor. Aceste reguli devin apoi , parte a Superegoului copilului. Este foarte important ca cele mai importante convingeri religioase precum si regulile culturale si sociale implicite si explicite sa se opuna pornirilor ID-ului . De aici Superegoul si ID-ul sunt in mod necesar conflictuale - fapt presupus de Freud ca explicatie a multora din comportamentelor deviate. Pe scurt teoria lui Freud identifica trei nivele ale personalitatii: ID, Ego si Superego. (vezi fig )

Primul este sursa energiei psihice care deriva atat din instinctul mortii cat si al vietii, Ego-ul este orientat catre realitate si intervine intre ID si Superego pentru a mentine un echilibru intre pornirile ID-ului si regulile Superego-ului. Este ca si cum ID-ul ar cere continuu ceva in timp ce Superego-ul se opune continuu prin interdictie, refuz si amanare. Ego-ul amplasat intre aceste doua forte contrare incearca sa mentina echilibrul prin moderare, negociere si oferirea de alternative.

Etapele psihosexuale

Dezvoltarea conceputa de Freud pe cele trei nivele poate fi interpretata ca o descriere evolutiva. Ideile sale sunt relevante pentru intelegerea schimbarilor motivationale produse odata cu dezvoltarea individului. Freud imparte schimbarile de motivatie intr-o succesiune de etape care se disting prin obiectele sau activitatile necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape.(vezi tabel) denumirea fiecarei etape reflecta modificarile in aria satisfactiei sexuale pe masura ce copilul se maturizeaza incepand cu etapa orala trecand prin etapa anala, etapa falica, etapa de latenta si in final etapa genitala.

Etapa orala dureaza aproximativ pana la varsta de 8 luni si se caracterizeaza prin centrarea copilului pe zona orala si pe activitatea suptului. Placerea de a suge este asociata in parte cu eliberarea de foame sau cu mama ori cu substitutul acesteia. Daca sugarul ar putea vorbi , crede Freud, "cu siguranta ca ne-ar declara ca suptul la sanul mamei constituie actul cel mai important al vietii" si pe actul suptului se instituie "punctul de plecare al intregii vieti sexuale " (Sigmund Freud 1992 pag. 267). Totusi, stimularea orala apare si cand copii au trebuinta de hrana satisfacuta. Un copil isi poate suge degetul, buzele, sau alt obiect cu care vine in contact. Freud presupune ca in aceasta faza timpurie, copilul isi satisface cu precadere pulsiunile erotice . Pe durata acestei etape personalitatea copilului este reprezentata in principal de ID Copii cauta constant sa-si satisfaca pornirile , nu sunt capabili sa inteleaga gratificarea amanata si contactul cu realitatea este minim.

Etapa anala

Catre sfarsitul primului an de viata aria gratificarii sexuale este trece treptat de la zona orala la zona anala. Dupa Freud , in prima parte a etapei anale copilul isi extrage placerea din tranzitul intestinal. Pulsiunile erotice se manifesta, spune Freud, intr-o maniera autoerotica adica "isi afla obiectele in propriul corp" (Sigmund Freud 1992 pag. 267).

Poate fi o placere sa-imprastie pentru ca orice stimulare a zonei anale poate fi pentru copil o sursa de gratificare libidinala. Aceasta etapa implica un conflict continuu intre parinti si copil. Copilul care tocmai a descoperit placerea asociata defecatiei, insista in a imprastia fecalele peste tot. Mamele din diverse motive se opun acestei practici. In ultima parte a acestei etape , copilul ajunge sa-si controleze sfincterul si poate obtine o placere imensa abtinandu-se pentru a creste senzatiile anale. Acest comportament este in opozitie cu dorintele mamei. Ca urmare a acestor conflicte , copilul incepe sa-si dezvolte un ego - adica un simt al realitatii, o constientizare a faptului ca unele lucruri sunt posibile i n timp ce altele nu, conjugate cu abilitatea de a intarzia intr-o anumita masura gratificarea. De exemplu catre sfarsitul acestei etape (in jur de 8 luni) copii vin in intampinarea dorintelor mamei si se abtin sau isi reprima nevoia de defecatie pana la un moment mai potrivit (Sears, Maccoby& Lewin, 1957). Amanarea evolutiei pana la o varsta apropiata de cea scolara duce la trairi puternice negative la contactul cu realitatea respectiv mediul social.

Etapa falica

Aceasta a treia etapa care dureaza aproximativ pana la varsta de 6 ani se numeste falica nu numai pentru ca aria de sexualitate s-a mutat din zona anala in zona genitala ci pentru ca falusul (organul sexual masculin) are o importanta primordiala atat pentru sexualitatea fetelor cat si a baietilor. Daca gratificarea s-a obtinut pana acum prin supt sau prin imprastierea fecalelor si abtinere, acum copii obtin gratificare erotica prin manipularea organelor lor genitale. Copii mici isi manifesta pornirile sexuale prin masturbare frecventa. Evolutia normala ulterioara ii poarta pe baieti (intre 8 luni si 6 ani) prin complexul Oedip atunci cand constientizarea zonei sale genitale il determina sa o doreasca pe mama. Deci nu numai ca se naste literalmente dorinta fizica (desi inconstient) dar copilul doreste sa-si inlocuiasca tatal ca obiect al dragostei mamei sale.

Copilul de sex masculin dezvolta sentimente de ambivalenta (dragoste - ura) fata de tata. Dragostea este o continuare a afectiunii sale anterioare fata de tata; ura isi are radacinile in gelozie si dorinta sexuala fata de mama. Complexul de castrare apare ca o consecinta a temerii copilului ca tatal sau isi va apara pozitia in familie castrandu-l sau taindu-I penisul. Aceasta idee este suficient de oprimanta pentru orice copil chiar daca idea nu este constientizata. Desi fetele ( intre 18 luni si 6 ani) nu sufera de complexul Oedip, dificultatile prin care trec sunt asemanatoare. Si pentru fete falusul are importanta primordiala datorita chiar absentei acestuia. Cosmarul fetelor nu este teama de castrare ci agonia sentimentului ca falusul a fost anterior indepartat. Fetele sufera de invidie fata de penis in sensul cel mai literal al cuvantului; complexul asociat se numeste complexul Electra. Atat pentru baieti cat si pentru fete aceste conflicte se rezolva in final in momentul in care acestia renunta la toate pretentiile de atentie sexuala acordata de parintele de sex opus si incep sa se identifice cu parintele de acelasi sex. Freud interpreteaza observatia cum ca uneori oamenii isi aleg parteneri de viata care seamana cu parintele de sex opus ca fiind rezultatul unor tendinte ramase din etapa falica de dezvoltare.

Etapa latenta

Rezolutia complexului Oedip marcheaza trecerea de la etapa genitala la etapa sexualitatii latente. Perioada latenta , 6 - 11 ani , este marcata dupa parerea lui Freud de pierderea interesului sexual si continuarea identificarii cu parintele de acelasi sex. Procesul de identificare in teoria lui Freud este foarte important. Acest proces nu implica numai incercari de a se comporta la fel cu parintele cu care se identifica copilul ci si incercari de a fi ca obiectul identificarii. Baiatul nu numai ca se identifica cu tatal prin comportamente de imitatie a adultului, dar incorporeaza si convingerile tatalui in sistemul de convingeri proprii.

In acest fel copilul incepe sa dezvolte un Superego. Odata cu pierderea interesului sexual si solutionare complexelor din etapa falica , baietii devin din ce in ce mai interesati de alti baieti , evitand contactul cu fetele. In mod similar, fetele prefera parteneri de joaca de sex feminin si evita baietii. Aceste tendinte aparent naturale arata ca in primii ani de scoala, nici baietii nici fetele nu sunt afectati de lipsa legaturilor cu colegi de sex opus.

Etapa genitala

Dupa aceasta perioada indelungata de neutralitate sexuala copilul intra in etapa sexualitatii adulte, respectiv etapa genitala( aproximativ 11 ani). La inceputul acestei etape se constata o revigorare a primelor moduri de gratificare sexuala, exprimate intr-o reinnoire a placerii prin functii eliminatorii si masturbare care pare a fi universala la aceasta varsta. Aceasta perioada este perioada in care copilul incepe sa stabileasca felul atasamentului heterosexual care caracterizeaza relatiile sexuale ale adultului. Tot in aceasta perioada , Superegoul, devine mai flexibil. Initial Superegoul este rigid si aproape tiranic, dar treptat in mod firesc, devine mei flexibil si mai putin rigid odata cu maturizarea

Etapele psihosexuale

Fixatia si regresia

In sensul cel mai simplu exista trei rute pe care le poate urma dezvoltarea personalitatii. Una poate fi cea normala descrisa mai sus in care copii evolueaza de la etapa la etapa dezvoltand Egoul si Suoperegoul pe masura ce se maturizeaza , ajungand indivizi bine adaptati social. Dupa Freud, daca un individ atinge sau nu scopurile dorite depinde de cantitatea de gratificare sexuala care poate fi prea mica sau prea mare. In primul rand , un individ poate dezvolta o fixatie, caz in care dezvoltarea se opreste la o anumita etapa si personalitatea nu se mai dezvolta.

Acest lucru se presupune ca apare in primul rand datorita unei gratificari excesive a impusurilor sexuale intr-o anumita etapa. Totusi, cand impulsurile sexuale nu sunt gratificate suficient individul poate regresa la o etapa anterioara cand era multumit. Regresia si fixatia sunt alternativele unei dezvoltari normale si sanatoase. Fixatia implica interesul fata de activitati rezultate din gratificare sexuala din etapa la care s-a produs fixatia. Adultii partial fixati in etapa orala sunt descrisi ca fiind dependenti, solicitanti, si preocupati de gratificare orala. Acestia isi rod unghiile, isi sug degetele, fumeaza, beau, vorbesc mult, folosind foarte mult gura si regiunile orale. Cei cu fixatie dezvoltata pentru perioada anala sunt compulsivi, uneori agresivi, au un comportament de acumulare si pastrare pentru sine la propriu si figurat, tendinta care este aparent legata de placerea experimentata in faza anala cand copilul invata sa se abtina. Cei care dezvolta fixatie in etapa falica sunt interesati de satisfacerea pornirilor sexuale fara a tine seama de obiectele gratificarii sexuala - sadicii sau violatori.

Mecanismele de aparare

A vorbi despre teoriile lui Freud include cu necesitate mentionarea mecanismelor de aparare. Aceste mecanisme sunt metode irationale si uneori nesanatoase pe care individul le foloseste pentru a compensa incapacitatea proprie de a satisface cerintele ID-ului si de a depasi starea de anxietate care insoteste lupta continua dintre ID si Superego.

Mecanismele de aparare sunt inventate de Ego in calitatea sa de mediator intre ID si Superego; acestea sunt tentativele Egoului de a restabili pacea intre cele doua, astfel incat personalitatea sa functioneze in continuare intr-o maniera aparent sanatoasa. Desi mecanismele de aparare sunt importante pentru intelegerea tulburarilor de personalitate, "acestea sunt mai putin importante pentru a explica dezvoltarea copilului normal" (Guy R. Lefrancois, 1983, pag.72).

Karen Horney, considerata protagonista a orientarii culturalismului in psihanaliza, face o interesanta critica a complexului lui Oedip. Autoarea considera ca este meritul lui Freud sa fi vazut sursa nevrozei dezvoltata de adult in natura relatiilor sale cu parintii in perioada copilariei, in pofida tabuurilor sociale ale vremii, dar considera autoarea, se pune problema "daca fixatiile copilului la parinti, au cauze biologice sau daca ele sunt produsul unor conditii exterioare" (Karen Horney, 1995 pag.78).

Autoarea considera ca sunt doua serii de conditii care produc situatia descrisa si ambele sunt create de parinti. Prima situatie se refera la stimularea sexuala a copilului de catre parinti constand in apropierea fizica exagerata si mangaieri cu tenta sexuala. Atitudinea parentala este rezultatul unor insatisfactii afective sau sexuale ale parintilor. A doua serie de conditii se refera la anxietatea copilului ca rezultat al conflictului intre tendinte cum sunt dependenta de parinti si manifestarile de ostilitate fata de acestia. Tendintele contradictorii sunt generatoare de anxietate, mai ales cand este imposibila manifestarea fatisa a ostilitatii .Ostilitatea copilului, crede autoarea poate fi generata de lipsa de respect a parintelui fata de copil, de interdictii si pedepse nejustificate, un caracter indoielnic al afirmatiilor, de atitudinea dominatoare a parintilor si atribuirea acestei atitudinii sentimentului de dragoste, de maltratarea copiilor in scopul afirmarii adultului prin rezultatele acestora. Ca un mecanism de aparare in fata insecuritatii determinate de conflict, atasamentul fata de un parinte devine "o trebuinta de afectiune conditionata de anxietate" (Karen Horney, 1995 pag.78).

q      Efectele asupra educatiei ale teoriei complexului lui Oedip sunt multiple si se inscriu atat in categoria celor pozitive cat si in categoria celor negative. Intre efectele pozitive se afla avertizarea parintilor asupra prejudiciului de durata adus copilului prin excitarea sexuala a copilului, prin manifestari de supraprotectie sau prin interdictii exagerate in privinta sexualitatii. Un aspect negativ subliniat de autoarea mentionata este intretinerea unei iluzii legate de faptul ca este suficient sa feresti copii de socul relatiilor sexuale parentale, sa-I pazesti de masturbare, de bataie, de atasamentul exagerat fata de parintele de sex opus si sa-I instruiesti privitor la sexualitate, pentru a-I feri de manifestarile nevrotice. Aceasta intelegere nu se origineaza cu precadere in slaba sau superficiala intelegere a teoriei psihanalitice ci are radacini mult mai adanci, caci Freud avertizeaza de la inceput ca rezistenta la intelegerea sexualitatii (in speta a ideii sexualitatii infantile) se datoreaza mai intai confundarii "sexualitatii cu reproducerea" (Sigmund Freud 1992 pag. 265). apoi se datoreaza educatiei bazate pe infranarea trebuintei sexuale.

Societatea, considera Freud, este interesata ca dezvoltarea sexuala a copilului sa fie amanata pana la momentul cand copilul atinge un grad de maturitate sociala care s-I permita sa -si asigure baza economica necesara care fiind de altfel limitata, face ca societatea, prin cultura, sa "deturneze energia de la activitatea sexuala spre munca" (Sigmund Freud 1992 pag. 265). Educatia, considera Freud, are tocmai rolul de a realiza aceasta amanare, insa, spune Freud, "copii sunt singurii care nu se lasa inselati" (Sigmund Freud 1992 pag. 265). si isi pun in valoare drepturile lor biologice.

Teoria lui Freud este valoroasa prin faptul ca subliniaza importanta relatiilor familiale in dezvoltarea copilului si de asemenea elaboreaza un cadru de abordare pentru problemele emotionale ce insotesc dezvoltarea copiilor precum si pentru ca evidentiaza rolul experientelor timpurii in stabilirea unor coordonate ale vietii adulte.

Teoria psihanalitica a fost foarte des criticata inca de la aparitia sa dar s-a impus in sfera stiintelor umane cat si in medicina. Unele critici la adresa psihanalizei sunt de natura metodologica vizand numarul redus de cazuri observate, subiectivismul aprecierilor , baza in interpretare greu demonstrabila cu atat mai putin cuantificabila, neclaritatea unor termeni si concepte teoretice . Teoria freudiana a mai primit din partea psihologilor dezvoltarii o critica esentiala, aceea ca nu ar fi studiat niciodata cu adevarat in mod direct copii.

Psihanaliza este mai adecvata intelegerii comportamentului patologic fiind pentru psihologia clinica un instrument eficient si valorizat. Dincolo de toate acestea teoria freudiana a reprezentat o bogata resursa de intelegere a personalitatii si este valoroasa si pentru intelegerea dezvoltarii normale, chiar daca imaginea contemporana asupra copilului este mai degraba o imagine a unui individ activ, responsiv, alert, asa cum il descrie Piaget decat o suma de pulsiuni clocotitoare stranse laolalta in sine asa cum il descrie Freud.

2.6.2.Teoria dezvoltarii psihosociale - Erick Erikson

Este unul din cei mai importanti continuatori ai lui Freud, a carui teorie are relevanta pentru psihologia dezvoltarii copilului. Interesul lui Erikson pentru dezvoltarea copilului creste dupa ce incheie studiile Institutului psihanalitic din Viena cand debuteaza preocuparile sale privind tratamentul si educatia copiilor.Premisele celui de-al II-lea Razboi Mondial il aduc pe Erikson la inceputul anilor 1930 in Statele Unite unde elaboreaza una din cele mai valoroase dezvoltari ale teoriei psihanalitice. In 1950 publica lucrarea "Childhood and Society", lucrare de mare circulatie si in prezent in literatura psihologica. Erikson duce formularile psihanalitice mult mai departe decat cele timpurii realizate de Freud, cercetarile lui Erikson si scrierile sale au extins gandirea psihanalitica la domenii cum ar fi antropologia culturala, psihologia sociala, dezvoltarea copilului, psihologia gestaltista, literartura si arta. Opera lui Erikson vine in sprijinul profesionistilor si este organizata in cercuri care depasesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor si practicantilor - intre acestea fiind activitatile sociale, educatia speciala, educatia timpurie, ingrijirea copilului, psihiatria, psihologia si consiliere confesionala.

Teoria dezvoltarii personale si sociale a lui Erikson propune abordarea stadiala a formarii personalitatii pe latura socializarii. Daca psihologia copilului descrie odata cu Piaget dezvoltarea cognitiva a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltarii cunoasterii sinelui in interactiunea cu ceilalti, respectiv, accentueaza asupra mediului social al dezvoltarii copilului.

Influentele mediilor fizice, sociale, culturale si ideatice actioneaza ca parteneri ale proceselor biologice si psihologice, innascute care modeleaza dezvoltatarea personalitatii individului. Deoarece societatea dezvoltata ofera diviziunea muncii, copilul contemporan se trezeste implicat in diverse instruiri , formari si moduri de a ajuta adultii care isi asuma responsabilitatea pentru echilibrul corespunzator, invatarii si bunastarii copilului. In mod curent, orice adult are tendinta de a accentua si de a directiona dezvoltarea naturala a copilului in cadrul diversitatii mediului sau si in final, tiparele potentiale sunt transformate in tipare de existenta. Treptat individul adopta un anume stil de viata. Conceptele religioase si idealistice, servesc in plus ca linii de ghidare pentru modelarea individului, care are nevoie de o explicatie clara a vietii in lumina unei teorii sau credinte inteligibile. Religia si ideologia asigura aceasta explicatie necesara dincolo de limitele ratiunii individuale.

Cultura completeaza aspectul uman al vietii. Oamenii traiesc prin forte instinctuale iar cultura insista pe utilizarea "corespunzatoare a acestor forte insitinctuale". Mediul cultural, asa cum este interpretat de individ este cel care selectioneaza natura experientei fiecarui individ. Copilul si parintii nu sunt niciodata singuri; prin constiinta parintelui generatiile iau in consideratie, actiunile copilului ajutandu-l sa se integreze in sistemul sau de relatii prin aprobare, sau dezaprobare, analiza care merge pana in cele mai neplacute detalii. Initial, copilul se confrunta cu societatea prin corp. Contactele fizice sunt pentru copil primele evenimente sociale, care formeaza inceputurile tiparelor psihologice ale comportamentului sau social ulterior. Modurile principale in care o cultura, o categorie sau grup etnic isi organizeaza experienta sunt transmise prin aceste experiente fizice timpurii care leaga copilul pentru totdeauna de mediul sau de origine. O astfel de indoctrinare culturala timpurie considera Erikson, este in cea mai mare parte transmisa si simtita inconstient.

Erikson presupune ca adolescenta prelungita foarte frecvent in tarile occidentale, creaza o distanta considerabila intre maturizarea psihosomatica si psihosociala si afecteaza dezvoltarea personalitatii. O copilarie lunga, transforma omul intr-un virtuos tehnic si mental, dar in acelasi timp lasa un rest de imaturitate emotionala care dureaza toata viata sa. Erikson presupune ca marile diferente intre culturi si grupuri sociale nu reprezinta niste variable independente si nici nu explica diferentele individuale. Erikson considera diferentele individuale ca fiind factori reciproci si intrerrelationati. Instruirea copilului ajuta sa tina pe cel mic si dependent, in viata si bunastare si foloseste in mod automat ca o asigurare de continuare si conservare a calitatilor unice ale societati. Erikson accentueaza ca asistam la o discrepanta intre cultura traditionala si sarcinile societatii contemporane. Aceasta noua accentuare se transmite si copilului prin educatie deoarece copilul percepe constiinta contemporanilor parintilor sai si preocuparea acestora privind variabilele culturale existente si construirea unei noi societati. Relatia copilului cu mediile fizice, sociale, culturale si ideatice demonstreaza spune Erikson ca in dezvoltarea sa copilul are nevoie de societate si invers.

Erikson micsoreaza interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud - mama, tata, copil - asa cum apare el in complexele Electra si Oedip si

desi accepta cadrele de baza ale dezvoltarii psihosexuale el se axeaza pe influentele psihosociale ale dezvoltarii. Erikson pune in evidenta felul in care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalitati unice si in acelasi timp il sprijina pe individ sa devina un membru activ si creator al societatii. El considera ca o serie de conflicte bazale caracterizeaza dezvoltarea iar primele cinci stadii eriksoniene merg in paralel cu cele descrise de Freud pe coordonatele de varsta insa mai departe ele se deosebesc simtitor. Teoria lui Erikson difera de cea a lui Freud pentru ca acesta nu considera ca cele mai importante evenimente ale dezvoltarii au loc numai in perioada copilariei si descrie maniera in care probleme psihosociale semnificative apar pe tot parcursul vietii si a fost printre primii care a recunoscut dezvoltarea ca un proces intins pe toata durata vietii.

O alta mare diferenta intre teoria lui Erikson si cea freudiana este aceea ca Erikson pune accentul pe rolul EGO -ului mai mult decat pe rolul SUPEREGO -ului fiind mai puternic orientata catre dezvoltarea unui EGO sanatos (ceea ce Erikson numeste identitate) decat pe rezolvarea unor conflicte interioare puternice. Preocuparea centrala a teoriei eriksoniene si o alta diferenta fata de teoria lui Freud, este dezvoltarea unei personalitati sanatoase, ceea ce deschide o perspectiva pozitiva in psihanaliza. Erikson avertizeaza ca dezvoltarea normala pentru fiecare stadiu trebuie corelata si inteleasa impreuna cu contextul cultural al dezvoltarii copilului si situatia de viata unica a fiecarui individ.

Dezvoltarea pentru Erikson, este un proces evolutiv, bazat pe o succesiune universal experimentata de evenimante biologice, psihologice si sociale si implica un proces autoterapeutic de vindecare a cicatricilor aparute ca urmare a unor crize accidentale si naturale, inerente dezvoltarii. Dezvoltarea in sine, consta , spune Erikson, dintr-o serie de perioade ale copilariei care presupun o varietate de submedii care depind de etapa pe care a atins-o copilul dar si de mediile experimentate in timpul etapelor anterioare.

Primele 5 etape descrise de Erikson sunt in principal o reformulare si o extindere a etapelor de dezvoltare psihosexuala ale lui Freud, dar, pentru Erikson acestea sunt etape de miscare continua. Un individ nu are o personalitate ci isi redezvolta propria personalitate. Fiecare etapa descrisa de el se remarca prin propria sa tema de dezvoltare si relatia cu etapele anterioare si ulterioare precum si prin rolul pe care il joaca in schema generala a dezvoltarii. Dezvoltarea urmeaza o traiectorie in zigzag de la o etapa la alta desi , este cunoscuta datorita regularitatii de aparitie. Erikson considera ca parintele si copilul doar percep sensul real al dezvoltarii isi comunica reciproc intelegerea inconstienta a procesului de dezvoltare pe masura ce stabilesc niste relatii in evolutia de dezvoltare comuna. Un nou nascut poate fi descris ca un "generalist" care se specializeaza din ce in ce mai mult pe durata unei copilarii prelungite. In fiecare etapa a dezvoltarii individul trebuie sa se confrunte si sa stapaneasca o problema centrala care este dilema etapei respective. Criza de dezvoltare aferenta este universala iar situatia particulara se defineste din punct de vedere cultural. In multe tari occidentale intarcatul (wean) este considerat ca o criza de dezvoltare ; de fapt este prima criza din invatarea increderii - incredere "in" si acceptarea schimbarii ca parte a regularitatii si previzibilitatii evenimentelor de viata majore.Pe masura ce fiecare dilema se rezolva individul poate trece la etapa urmatoare. Astfel, dezvoltarea este un proces continu cu fiecare faza reprezentand o parte egala a continuitatii deoarece fiecare faza are antecedente in faza anterioara si solutie finala in fazele ulterioare.

Erikson propune ipoteza conform careia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul intregii vieti. In fiecare stadiu are loc o criza, ori un moment critic, de a carui rezolvare depinde cursul dezvoltarii ulterioare. Majoritatea oamenilor rezolva aceste crize satisfacator si efectele acestora sunt indepartate pentru a se misca spre alte provocari dictate de ritmul vietii, dar exista persoane care nu rezolva complet aceste crize si efectele lor continua sa puna probleme mai tarziu pe parcursul vietii. De exemplu, se considera ca multi adulti au inca de rezolvat probleme ce tin de criza identitatii manifestata in adolescenta. Fiecare faza succesiva asigura posibilitate gasirii de noi solutii la problemele anterioare in timp ce exista permanent un element de conservatorism, pentru ca orice achizitie anterioara se regaseste, sub o anumita forma intr- o faza ulterioara. Etapele de dezvoltare constituie schema EGO-ului si constituie oglinda structurii celor mai relevante structuri sociale. Individul trece la o etapa superioara atunci cand este pregatit din punct de vedere biologic, psihologic si social si cand pregatirea coincide cu contextul social. Fiecare faza introduce piedici puternice din partea societatii si toate la un loc intampina o serie de dificultati instituite in viata umana.

Exista 3 variabile esentiale:

q      legile interne ale dezvoltarii care ca si procesele biologice sunt ireversibile;

q      influentele culturale care specifica cota diferita de dezvoltare asteptata si favorizeaza anumite aspecte ale legilor interne in defavoarea altora;

q      raspunsul idiosincretic al fiecarui individ si modul sau particular de a se dezvolta ca raspuns la cerintele societatii.

Trebuie subliniat ca regresia temporara in orice arie majora distincta a dezvoltarii este considerata ca un produs derivat natural al procesului dezvoltarii. Erikson crede in puterea EGO-ului cu optimism, aceasta putere de integrare a Ego-ului ( flexibilitate) asigura puntile de trecere de la etapa la etapa care altfel ar fi izolate. Simultan in cadrul fiecarei etape de dezvoltare se unesc doua forte opuse care impun gasirea unei solutii comune sau o sinteza.

Solutia optima a conflictelor din fiecare etapa motiveaza miscarea ascendenta pe scala maturitatii.

Erikson descrie 8 etape de dezvoltare epigenetica dintre care ultimele 3 tin de varsta adulta, dar prima si ultima etapa a copilariei ( faza 1 - 5 ) sunt tratate cu mai multa atentie decat celelalte 3 faze ale copilariei. Interesul special pentru cele 2 faze, respectiv 1/5 se datoreaza fascinatiei pe care au exercitat-o asupra lui, si datorita importantei strategice in eforturile de crestere a copilului in noul context occidental contemporan. Fiecare faza poate fi considerata atat ca o criza pe verticala, culminand cu o solutie psihosociala individuala cat si ca o criza pe orizontala care impune o solutie satisfacatoare personal si social, pentru problema fortelor motivationale.

Cele opt stadii ale vietii dupa Erikson se identifica cu o criza majora ce trebuie rezolvata pentru a intruni conditiile unei personalitati sanatoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru ca asa cum am aratat, Erikson spre deosebire de alti teoreticieni nu considera ca dezvoltarea se incheie cu adolescenta iar individul trebuie sa parcurga si ultimele trei stadii pentru a progresa . Cu fiecare stadiu parcurs si prin obtinerea unei rezolvari, individul capata o dimensiune a competentei sale

I.        Perioada de la nastere la 18 luni corespunde crizei relative la construirea increderii versus pierderea increderii. E foloseste cuvantul "versus" pentru a indica lupta vitala dintre doi poli. Relatia copilului cu mama este determinanta in aceasta perioada. Importanta psihologica se axeaza pe relatia de tip "a lua" - " a da in schimb".

Esenta acestui stadiu este dezvoltarea increderii in lumea inconjuratoare, ca si a increderii in sine. Natura duala a acestei crize considera Erikson se afla in descoperirea de catre copil atat a propriilor nevoi cat si a nevoilor mamei. O alta fateta a problematicii stadiului incredere - neincredere, paralel cu stadiul oral descris de Freud, este aceea ca sugarul se afla initial confruntat cu conflictul fundamental dintre neincrederea intr-o lume despre care stie foarte putin si tendinta de a dezvolta o atitudine de incredere in acea lume. Pentru ca mare parte din contactul sugarului cu lumea este realizata prin intermediul regiunii orale, una din primele sarcini ale dezvoltarii este sa acumuleze suficienta incredere incat copilul sa exploreze lumea prin intermediul gurii. Daca nevoile copilului sunt satisfacute increderea sa in mediu si in sine va fi cu mult mai mare decat in caz contrar cand in satisfacerea nevoilor copilului de catre o mama inconsistenta, inconsecventa sau rejectiva produce sursa de frustrare necesara pentru ca acesta sa priveasca lumea cu scepticism si neincredere tot restul vietii sale. Sentimentului de incredere ii urmeaza sentimentul de confort si securitate. Neincrederea in ceilalti are ca sursa un comportament prin care copilul este lasat deseori sa astepte foarte mult pentru a I se asigura confortul si este manuit cu insensibilitate si gesturi aspre. Astfel, experientele fizice asigura baza pentru statutul psihologic al increderii. Senzatiile fizice devin primele experiente sociale si sunt generalizate in mintea individului ca repere viitoare de referinta. Daca copilul va deveni un individ al societatii increzator si usor de satisfacut de societate sau care manifesta lipsa de incredere sau foarte pretentios, preocupat numai de nevoi fizice, depinde in mare masura de forma in care manevreaza ceea ce primeste in timpul acestei prime etape.

II.           Perioada de la 18 luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomie versus indoiala sau teama .Punctul central in aceasta criza este relatia cu parintii. Descrierea psihologica a stadiului poate fi contrasa in semnificatia continuta de doua verbe "a pastra" si "a lasa" sa plece, a elibera.

Independenta castigata de copil prin dezvoltarea motorie si verbala limiteaza dependenta sa de ceilalti si construieste nevoia de independenta si autonomie. La aceasta varsta copilul se afla in criza determinata de conflictul dintre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber.

Parintii care reusesc echilibrul intre a lasa copilul sa exploreze singur si sa realizeze lucruri pentru el insusi prin el insusi dar in acelasi timp asigura o supraveghere omniprezenta care se exprima prin indrumare reusesc sa construiasca la copii lor autonomia necesara.

Parintii foarte restrictivi si foarte directivi construiesc la copii lor un sentiment de slabiciune si lipsa de capacitate, o credinta de incompetenta si neputinta.

III.     Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanti opoziti si anume initiativa versus sentimentul de vina. Relatiile ce determina echilibrul intre cei doi determinanti sunt cele cu familia in general iar descrierea psihologica a stadiului coincide cu explorarea posibilitatilor sinelui sau restrangerea lor.

Pe parcursul acestei perioade abilitatile motorii se dezvolta mai mult precum si cele verbale ceea ce il determina pe copil sa fie mai agresiv si mai viguros in explorarea spatiului social si fizic.

Simtul initiativei creste simtitor care poate fi incurajat de parinti prin a-I permite copilului sa sara, sa alerge, sa se joace, iar Erikson considera ca fiind convins cu fermitate ca el este o persoana prin sine insusi , copilul, poate descoperi acum, ce fel de persoana poate deveni.

Parintii care pedepsesc copii pentru initiative ii pot face sa se simta vinovati pentru natura lor atat in aceasta perioada cat si mai tarziu in viata.

IV.     Perioada de la 6 la 12 ani corespunde in conceptia lui Erikson cu nevoia de a produce /construi lucruri. Criza este determinata de opozitia intre aceasta nevoie si sentimentul de inferioritate sau credinta in incapacitate. Relatiile ce determina solutionarea crizei sunt cele legate de mediul scolar.

Intrarea in scolaritate este un pas enorm pentru cei mai multi copii. Creste influenta profesorilor si colegilor si descreste influenta parintilor. Copii doresc acum sa construiasca lucruri. Succesul aduce cu sine un sentiment de incredere in fortele proprii iar esecul construieste o imagine de sine negativa un sentiment de inadecvare si de incapacitate care determina comportementul ulterior de invatare. Esecul poate fi doar imaginar relativ la asteptarile celor din jur sau la raportarea la anumite standarde.

V.      Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului intre construirea identitatii si confuzia la nivelul asumarii rolurilor. Relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator sau de condus. Descrierea psihologica poate sa se constituie in baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu insuti. Perioada adolescentei este determinata de raspunsul la intrebarea: "cine sunt eu? "

Erikson considera adolescenta un stadiu caracterizat de furtunoase schimbari psihologice datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei scolare si profesionale fapt ce determina chestionari si redefiniri ale unor aspecte ale personalitatii construite in timpul stadiilor timpurii.

Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina raspunsurile la intrebarile referitoare la cine sunt , cum sunt, si ofera perspective pentru intrebari referitoare la cine pot deveni. Esecurile pot determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecinte pentru viata adulta.

VI.     Perioada tineretii corespunde alegerii intre intimitate si izolare. Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea, prietenia, sexualitatea. Axa psihologica dupa Erikson este aceea a descoperirii si pierderii sinelui in celalalt.

VII.           Perioada de viata adulta corespunde alegerii intre reproducere si autoconstructie. Relatiile determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca. Axa psihologica este oferita de sintagma "a avea grija de " / "a se ocupa de " .

VIII.          Perioada batranetii este caracterizata de criza generata de pendularea intre integritate si disperare axa psihologica fiind descrisa de capacitatea de a face fata ideii de a nu mai fi, de a muri.