Conflictele si stresul

Conflictele si stresul

VOCABULAR:gradient= panta a unei cresteri graduale

rating= clasificare ordonata valoric, erarhizare

FUNDAL ISTORIC

Viziunile moderne despre conflict s-au dezvoltat in cadrul mai multor traditii: psihologica, comportamentala si fenomenologica. În orice caz, studiul conflictului nu este nou. Socrate, in Republica lui Platon (citat ce apartine lui Smith, 1968), a descris un conflict intre dorinta si ratiune. El a remarcat ca dorinta este asociata cu placerea, iar ratiunea, cu cumpatarea. Dorinta il invita pe om la viciu; cumpatarea il impiedica pe om sa faca excese. Socrate credea ca linistea mintii poate fi dobandita numai prin dominatia ratiunii, care presupune temperare. Aristotel in de Anima (citat care apartine tot lui Smith, 1968), a descris un conflict intre dorinta de castig imediat si amanarea castigului sau profitului. El a subliniat ca o cale importanta prin care omul difera de celelalte animale e aceea ca omul are o perceptie a timpului, care ii permite acestuia sa nu ia in calcul doar prezentul, ci sa amane momentul profitului. Aristotel (citat tot de Smith, 1968) in Etica Nichomachean, a comentat un conflict care rezulta din mobilizarea pentru o indatorire prin fapte care nu sunt tocmai placute. Conflictul este intre constiinta si dorinta de a evita neplacerile, ca in cazul unei persoane care se angajeaza la fapte virtuase cu toate ca el nu indrageste virtutea.

Traditia psihologica

Reglarea homeostatica a functionarii fiziologice a fost justificata prin interactiunea unor sisteme opuse, ca in cazul activitatii simpatice si parasimpatice. Functionarea sistemului nervos insusi este atribuita impulsului nervos excitator si a celui inhibitor. Activitatea motoare coordonata este explicata prin implicarea neuronilor care activeaza si a altora care inhiba tendintele raspunsurilor (Sherrington, 1906). Cu toate ca Pavlov (1927) era psiholog, el a propus o teorie psihologica a comportamentului bazata pe presupunerea ca invatarea poate fi explicata prin interactiunea impulsului excitator cu cel inhibitor. Conform lui Pavlov, natura si extensia inhibitiei determina sensul adaptiv sau maladaptiv al comportamentului. Astfel, pentru o varietate de puncte de vedere, o concluzie comuna este aceea ca starea de conflict dintre forte opuse poate justifica o gama larga de procese fiziologice (adaptive sau maladaptive).

Traditia psihodinamica

Teoria psihanalitica a lui Freud este in esenta ei o teorie a conflictului. Se presupune ca energia pentru functiile psihice este imprumutata de la pornirile biologice inhibate asa cum sunt sexul si agresiunea. Alte conflicte exista intre individ si societate, intre structurile mintii umane (id-ul, ego-ul, superego-ul); intre instincte, asa cum este instinctul vietii si al mortii; si intre fortele motivationale si cele psihodinamice inhibitorii. Cu toate ca alte scoli psihanalitice au preluat in mod divergent multe aspecte importante ale scolii lui Freud, toate au continuat sa acorde conflictului un rol central. Teoriile psihanalitice orientate social, ca cele formulate de Adler (1954), Erikson(1963), Horney(1950) si Fromm(1955), au mutat accentul de la conflictele cu baza biologica la cele cu derivatie sociala. Teoria lui Jung reliefeaza bipolaritatea naturii umane si da o mare atentie solutionarii discrepantelor. În ultimii ani ai vietii lui, Jung (1953) a introdus conceptul sinelui care reprezinta un nivel ridicat de integrare a structurilor diferentiate ale personalitatii. În mod interesant, urmand o cale diferita, Adler (1954) a ajuns la o concluzie similara.

În cadrul traditiei psihoanalitice, conflictul poate fi fie o forta distructiva, fie o sursa evolutiva. Rezolvarea conflictului survine fie prin indepartarea fortelor restrictive si exprimarea impulsurilor inhibate, fie prin asimilarea materialului reprimat intr-un sistem conceptual constient.

Traditia comportamentala

În cadrul traditiei comportamentale au fost recunoscute in general patru conflicte de baza si anume: abordarea abordarii, abordarea evitarii, evitarea evitarii si dubla abordare a evitarii. Lewin (1931) este creditat ca a introdus primele trei dintre aceste conflicte, la care el s-a referit simplu dupa cum urmeaza: tipul 1, tipul 2 si tipul 3. Smith si Guthrie (1921) si Kantor (1926) l-au precedat de fapt pe Lewin in recunoasterea primelor trei tipuri de conflict (Smith,1968). Hovland si Sears (1938) au introdus conflictul dublei abordari a evitarii si a introdus de asemenea terminologia abordarii evitarii. Hull(1938) a tradus modelul lui Lewin intr-un limbaj al teoriei stimul-raspuns. Miller (1944) a modificat ulterior si extins modelul lui Hull. Modelul conflictului al lui Miller este cel mai bine cunoscut in prezent si din acest motiv il vom comenta ulterior mai detaliat.

Pana de curand era larg acceptata ideea ca exista numai patru tipuri de baza ale conflictului. Recunoasterea de catre Miller si altii ca gradientii evitarii nu trebuie sa fie intodeauna mai transanti decat gradientii abordarii, a deschis calea descoperirii celui de-al cincelea conflict si anume conflictul evitarii abordarii. Conflictul evitarii abordarii a fost introdus de catre Kelman (1961) si in diferite contexte, de catre altii, adesea fara cunoasterea precedentei introducerii prezente (Astin ,1962 ; Cutter, 1964; Epstein, 1978; Firestone, Kaplan si Moore, 1974; Heilizer,1964; Kaplan, Firestone, Degnore si Moore, 1974). Voi avea mai mult de spus despre acest conflict interesant, mai tarziu.

Traditia fenomenologica

Într-o mica, dar importanta carte, Lecky(1945) a introdus teoria fenomenologica a personalitatii. Una dintre ipotezele-cheie ale lui a fost aceea ca pentru a intelege un individ este necesara reconstituirea viziunii despre lume pe care o are acel individ. Lecky a fost primul dintr-un grup de teoreticieni ai "sine"-lui, sau "eu"-lui propriu, care a considerat ca una dintre nevoile fundamentale ale individului este aceea de a mentine unitatea sistemului lui conceptual. Lecky credea ca doua surse majore de stres care genereaza incompatibilitati sunt niste inadvertente in cadrul sistemului sine-lui si realitate. Urmand in rezumat firul cartii lui Leckz, Snygg si Combs (1949) au elaborat o teorie similara dintr-un punct de vedere Gestalt. Curand dupa aceea, Rogers (1951,1959,1961) au prezentat prima serie de carti si articole care, impreuna, reprezentau dezvoltarea cea mai detaliata a teoriilor sine-lui. Conform lui Rogers, trei tipuri de incompatibilitate conceptuala care genereaza nivele ridicate de stres, reprezinta incompatibilitatea dintre idealul individului si sine-le acestuia, dintre constientul si subconstientul perceptiilor si dintre realitatea exterica si perceperea acesteia.

Teoreticienii personalitatii cognitive, asa cum sunt Kelly(1955), Sarbin(1952), Hilgard(1949) si Epstein(1972,1980) si soceologi ca Festinger (1957), Brehm si Cohen (1962) precum si Rokeach(1973), au subliniat de asemenea incongruenta cognitiva ca pe o sursa majora de stres.

CONCEPTELE CENTRALE DIN TEORIA CONFLICTULUI

Miller (1944) a alcatuit o lista a incompatibilitatilor de baza, care se prezinta astfel: incompatibilitati chimice, incompatibilitati neurale (nervoase), incompatibilitati perceptuale, incompatibilitati motorii sau mecanice si incompatibilitatile dintre procesele dobandite.

Incompatibilitatile chimice se refera la reactiile biochimice antagoniste sau hormonale, asa cum sunt cele care se produc cand o persoana mananca atunci cand este excitata emotional si ca urmare, sufera din cauza unei eliberari simultane de acetilcholina si epinefrina, care se interfereaza cu peristalsia intestinala.

Incompatibilitatile neurale (nervoase). Pentru a ilustra o reactie neurala antagorica, Sherrington (1906) a citat cazul unui caine care, atunci cand a fost gadilat simultan pe ambele parti, nu a mai putut manifesta reflexul scarpinatului pe care l-ar produce gadilarea sau mancarimea exercitata intr-un singur punct.

Incompatibilitatile perceptuale se refera la perceptiile care se interfereaza (cu) sau previn alte perceptii, asa cum este cazul iluziilor reversibilie.

Incompatibilitatile motorii se refera la raspunsurile fizice antagoniste sau raspunsuri mecanice.

Incompatibilitatile dintre procesele dobandite se refera la procesele care se produc prin tendintele raspunsurilor antagoniste ale invatarii ca in cazul conflictelor asociate cu invatarea de folosire a toaletei si inhibarea impulsurilor sexuale.

Brown (1957) a sugerat ca aceste conflicte pot fi divizate in: conflicte temporale, conflicte spatiale si conflicte induse prin discriminare. El a remarcat ca majoritatea cercetarilor de laborator despre conflicte s-au ocupat de conflictele spatiale, asa cum este cazul unui sobolan instruit sa abordeze sau sa evite acelasi tel la sfarsitul unei evadari. Brown a oferit un comentariu extins despre conflictele temporale. El a afirmat ca gradientii abordarii evitarii pot fi confirmati ca o functie a apropierii in timp de un eveniment care este atat de dorit, cat si de temut si ca atat conflictele temporale, cat si conflictele induse de discriminare sunt similare ca operare cu conflictul spatial. Epstein (1978) si altii au argumentat ca afirmatia de baza despre toate conflictele mentionate anterior o reprezinta discriminarea, intrucat efectele timpului si spatiului sunt dependente de discriminarea elementelor-cheie.

Conflictele au fost deasemenea impartite si dupa criteriul manifestarii constiente sau inconstiente. Alti investigatori au folosit continutul pentru clasificarea conflictelor, grupandu-le laolalta (impreuna) pe cele care implica impulsurile sexuale, de exemplu.

Sistemul de clasificare care a fost evocat pana in prezent, in mod interesant divide conflictele in functie de diversele combinatii ale tendintei abordarii cu cea a evitarii. Asa cum am remarcat anterior exista cinci astfel de conflicte: abordarea abordarii, abordarea evitarii, evitarea evitarii, dubla abordare a evitarii si evitarea abordarii.

Conflictul de abordare a abordarii este ilustrat de povestea magarului care a murit de foame la jumatatea distantei dintre doua maldere de fan. În ciuda soartei magarului, conflictul este in general privit ca benign din cauza miscarii in ambele directii pentru rezolvarea lui. În orice caz, asa cum Miller (1944) a semnalat, ceea ce pare sa fie un simplu conflict de abordare a abordarii nu poate fi benign deoarece in realitate, este un conflict al dublei abordari a evitarii, in care selectarea oricarui din ambele teluri inseamna pierderea celuilalt.

Conflictul de abordare a evitarii a beneficiat de cea mai mare atente, deoarece acesta totusi, stabileste un echilibru stabil in absenta fortei extreme. De fapt, individul devine captivul propriilor lui porniri, nefiind capabil nici sa atinga telul dorit, nici sa il abandoneze. Modul cum se produce acest conflict va fi lamurit in sectiunea urmatoare a capitolului.

Conflictul de evitare a evitarii. În acest tip de conflict individul se confrunta cu doua alternative neatragatoare. În absenta incorsetarii, individul ramane practic fara motivul luptei (mobilizarii).

Dubla abordare a evitarii reprezinta o complicare a conflictului de abordare a evitarii, in care individul este confruntat cu dificultatea alegerii unuia dintre teluri (fiecare dintre ele avand cate o trasatura pozitiva si una negativa).

Conflictul de evitare a abordarii a fost ignorat de curand, deoarece o persoana aflata intr-un astfel de conflict pare sa nu fie deloc in conflict, intrucat aceasta sta departe de telul conflictual. În orice caz, chiar daca individul ar fi plasat (fie accidental, fie constrans) in vecinatatea telului, el ar aborda foarte rapid ceea ce evitase anterior.

MODELUL CONFLICTUAL AL LUI MILLER

Modelul conflictual al lui Miller (1944) a stimulat considerabil cercetarea si teoretizarea care au extins acest model, dar i-au si gasit unele limitari. Este imposibil sa revizuim acum toate aspectele importante. Din fericire, aceste aspecte devin clarificate prin previziunile comentate in articolele lui Heilizer (1977a, 1978).

Conflictul de abordare a evitarii

Cu toate ca Miller (1944,1959; Dollard si Miller, 1950) au recunoscut cele patru tipuri de conflict facand referire la consideratiile lui Hovland si Sears, el (Miller) a pus accent pe conflictul de abordare a evitarii din cauza implicatiilor lui pentru psihopatologie. Acceptiunile de baza despre conflictul de abordare a evitarii sunt urmatoarele:

Exista un gradient al abordarii ; ex. tendinta de abordare a unui tel creste pe masura ce persoana se apropie de tel;

Exista un gradient al evitarii; ex. tendinta de evitare a unui tel creste pe masura ce persoana se apropie de tel;

Gradientul de evitare este mai transant decat gradientul abordarii; ex. dorinta (ardoarea) evitarii sporeste din ce in ce mai mult pe masura apropierii de tel, comparativ cu dorinta abordarii;

Taria tendintelor de abordare si evitare variaza direct proportional cu taria pornirilor angajate: o crestere a pornirii angajate determina o marire a intregului gradient;

Atunci cand exita momentul alegerii intre doua raspunsuri incompatibile, va fi ales cel mai puternic.

Consideratia cea mai critica este cea de-a treia intrucat stabileste ca gradientii se vor intersecta intr-o maniera in care gradientul abordarii va fi mai mare decat cel al evitarii atunci distanta fata de tel este mare si acelas gradient al abordarii este mai mic pe masura apropierii de tel. Drept urmare, un individ cu un conflict de abordare a evitarii va aborda telul cand acesta este departe, dar il va evita cand telul este aproape. Un echilibru stabil este atins atunci cand individul oscileaza in jurul punctului de intersectie al gradientilor (vezi figura 5-1). Modelul nu numai ca prezice simptomele conflictului, ca in cazul oscilarii (sovaielii) si a nivelelor de teama si mobilizare mentinute la un nivel ridicat in absenta constrangerii, dar explica de asemenea modul in care conflictul poate fi mentinut fara reangajere (remobilizare). Conform acestui model, individul este captivul propriilor lui dorinte, intrucat el nici nu poate renunte si nici nu poate atinge telul vizat.

Alte deductii de interes se refera la cresterile si descresterile pornirilor (angajarilor) care scot in evidenta tendintele abordarii si evitarii. Daca ambii gradienti sporesc intr-o maniera in care departarea fata de punctul de intersectie si cea fata de tel raman constante, nu se manifesta nici o schimbare a abordarii telului de catre individ, dar individul va manifesta o teama si o mobilizare sporite. Daca este sporita numai pornirea (angajarea) care scoate in evidenta tendintele abordarii (vezi figura 5-2), individul se va apropia de tel, dar cu pretul sporirii teamei manifestate, intrucat el va fi respins departe de gradientul evitarii. Desigur, ar ajunge in mod repetat la telul propus prin aceasta procedura si conflictul va fi de fapt stins. Oricum, luand in considerare cresterea brusca a fricii si a mobilizarii care se produce inainte de atingerea telului, este mult mai probabil ca individul sa renunte la lupta inainte de atingerea telului. Astfel, Miller (1944,1959) a considerat ca marirea gradientului abordarii intr-un conflict de abordare a evitarii reprezinta o strategie terapeutica cu eficienta redusa.

FIGURA 5-1. Gradientii teoretici ai tendintelor de abordare si evitare - ca functie a distantei fata de tel (figura este adaptata dupa Dollard si Miller, 1950:356).

Departe Aproape

Distanta

(telul care inspira teama)

(adaptare dupa Dollard si Miller, 1950:356)

O strategie preferabila a lui Miller o reprezinta micsorarea gradientului evitarii. Dupa ce s-a aplicat aceasta strategie, poate aparea o anomalie interesanta - efectul terapeutic negativ. Efectul terapeutic negativ se refera la o crestere a anxietatii generale care apare in psihoterapie pe masura ce teama se reduce. Se poate vedea in figura 5-3 ca efectul reducerii gradientului evitarii insemana aducerea individului mai aproape de telul conflictual care are ca urmare o crestere neta a fricii (teamei). Astfel, exista un efect ciudat in conflictul de abordare a evitarii, intrucat reducerea teamei produce o crestere a teamei. Cresterea teamei este oricum mai mica decat in cazul in care ar fi fost marit gradientul abordarii.

FIGURA 5-2. Conflictele produse de catre intersectarea gradientului puternic al abordarii si al gradientului slab al abordarii cu acelasi gradient al evitarii. Teama 1 indica faptul ca teama ar fi exprimata de catre gradientul slab (mic) ala bordarii; Teama 2, este teama care ar fi exprimata de gradientul puternic al abordarii. Se pare ca o accentuare a bordarii produce cresteri marcate ale fricii care este manifestata deoarece il motiveaza pe animal atunci cand este mai aproape de abordarea telului care inspira teama. (Adaptare dupa Dollard Si Miller, 1950:358).

Aproape Departe

Distanta

Telul care inspira teama

FIGURA 5-3. Conflictele produse de catre intersectarea gradinetilor (puternic si slab) ai evitarii cu acelasi gradient al abordarii. Teama 1 indica faptul ca teama ar fi exprimata de catre gradientul puternic al evitarii; Teama 2 ar fi teama exprimata de gradientul slab al evitarii. Se pare ca o reducere a evitarii spareste teama exprimata deoarece motiveaza animalul atunci cand este mai aproape de abordarea telului care ispira teama. (Adaptare dupa Dollard si Miller, 1950:361).

Efectul cresterii gradientului evitarii este deasemenea de un interes considerabil. Marirea gradientului evitarii il tine pe individ departe de tel. Astfel, invaluirea telului intr-o teama mai mare determina o descrestere neta a fricii.

Aproape Departe

Distanta

Telul care inspira teama

Modelul Miller al substituirii (inlocuirii)

Conform lui Miller (1959), modelul spatial al conflictului de abordare a evitarii poate fi convertit intr-un model al substituirii prin inlocuirea unei dimensiuni a disimilaritatii stimulului cu o dimensiune a distantei fizice. În cadrul modelului substituirii, gradientii sunt gradienti ai generalizarii (vezi fig. 5-4), iar tendinta abordarii si cea a evitarii se refera la tendintele de a produce sau a evita producerea unor raspunsuri de tel relevant. Considerandu-se ca gradientul generalizarii este mai transant decat cel al abordarii, inseamna ca va interveni un stimul al substituirii. Un individ care are un conflict de abordare a evitarii, va adauga prin urmare o sporire a relevantei telului la raspunsurile lui fata de stimulti atunci cand telul este departe si o descrestere a relevantei la stimuli care sunt mult mai asociati telului. Acest fapt se va produce deoarece raspunsurile la stimuli care sunt foarte similare cu obientul telului vor fi inhibate, in timp ce raspunsurile la stimuli mai indepartati vor fi exprimate, cu un maxim de exprimare care se va produce la un nivel intermediar de disimilaritate fata de tel (vezi figura 5-4). Pentru exemplificare, sa ne imaginam un individ cu un complex Oedip nerezolvat. Atractia sexuala fata de femeile vazute aproape ca pe propria mama va fi inhibata, in timp ce femeile care nu sunt deloc similare cu propria mama nu vor exercita nici o atractie. Femeile care sunt percepute ca inrudite cu propria mama chiar de gradul I vor exercita o maxima atractie.

Modelul Miller de inlocuire a stimulului poate fi adaptat la substituirea raspunsului prin substituirea unei dimensiuni a disimilaritatii raspunsului pentru una din disimilaritatile stimulului. Din acest model rezulta ca o persoana care are un conflict de abordare a evitarii va tinde sa produca raspunsuri de substituire care sunt relationate numai indirect fata de obiectul conflictului. Substituirea stimulului si substituirea raspunsului vor tinde sa se produca impreuna; aceste tipare pot fi reprezentate de catre un model tridimensional (ex. Epstein, 1962; Murray si Buoken, 1955). Modelul dublei substituiri are implicatii interesante pentru interpretarea viselor, raspunsurile la testele proiective si candurile instructive.

FIGURA 5-4. Curbele teoretice ale exprimarii si inhibarii ca o functie a relevantei stimulilor pentru un obiect in legatura cu care exista tendinte conflictuale. Se pare ca maximul de crestere a relevantei telului de raspuns ca un rezultat al conflictului survine la stimuli atunci cand se afla la un punct intermediar al distantei (punctul B) de relevanta a stimulului. (Adaptare dupa Dollard si Miller, 1950:174)

Aspecte Critice la teoria conflictelor si modelul substituirii

(ambele elaborate de catre Miller)

Conform lui Heilizer (1977a, 1978) exista sustinere pentru multe dintre deductiile lui Miller (modelul substituirii). S-a descoperit ca exista conditii care corespund conflictului de abordare a evitarii, cand animalul abordeaza telul atunci cand se afla la departare de acesta si il evita atunci cand se afla aproate de telul vizat (Brown, 1957). Exista de asemenea confirmarea ca ezitarea survine in preajma unui punct intermediar situat in calea catre tel si ca modificarile vointei care exprima tendintele de abordare si evitare imping punctul abordarii maximale in directiile predictionate. Mai exista confirmare atat pentru stimulul, cat si pentru raspunsul substituirii. În legatura cu afirmatia fundamentala pe care se bazeaza modelul, gradientul evitarii nu a fost todeauna gasit ca fiind mai transant decat gradientul abordarii si nici nu poate fi sustinuta logic aceasta presupunere (Epstein, 1978;Maher, 1966). Miller (1959) a admis ca gradientii evitarii au fost gasiti mai transamti decat gradientii abordarii in primele studii deoarece gradientii abordarii erau bazati pe pornirea (angajarea) in directia foamei (care este o stare interna), iar gradientii evitarii erau bazati pe socul receptat in compartimentul (boxa) telului, acesta din urma fiind o conditie externa. Drept urmare, gradientul evitarii a variat mult in functie de indicatorii externi fata de gradientul abordarii.

O a doua dificultate legata de aplicarea modelului lui Miller o reprezinta tratamentul propus pentru angajarea (pornirea) in cursa catre tel (Champion,1961). Miller (1944) a girat teoria Hull a invatarii. Conform lui Hull (1938), o interactiune multiplicata intre angajamentul nonspecific si "indarjirea etalon" determina tendintele directionale ale reactiilor. O sporire a angajamentului, in opinia lui Hull, va accentua panta descenta, precum si inaltimea unui gradient al tendintei de reactie. Desi Miller (1944), in reprezentarea lui grafica a efectului unei cresteri a angajamentului, a marit intregul gradient fara sa-i mareasca panta a luat astfel in calcul o combinatie aditionala a angajamentului si implicarilor. Miller nu a oferit nici o explicatie pentru ipoteza aditionala, care nu prea are sustinere, deoarece arata ca ar putea fi a puternica stare motivationala in absenta fie a angajamentului, fie a indicatorilor relevanti ai telului (atat timp cat unul sau altul este prezent). Daca ipoteza lui Hull despre o relatie multiplicativa este inlocuita cu presupunerea lui Miller despre o relatie aditiva, modelul lui Miller pierde mult din finetea lui, intrucat gradientii abordarii pot sa fie atunci mai transantidecat gradientii evitarii, depinzand de taria angajamentului pe care acestia sunt bazati.

Trebuie remarcat ca niciuna dintre limitarile mentionate anterior nu este foarte grava (este vorba de limitarile modelului lui Miller). Aceste trasaturi sugereaza totusi modificari care ar face ca modernul sa fie mai simplu dar nu asa de elegant cum parea el la inceput. Oricum, modelul ramane un instrument impresionant care nu numai ca a sporit intelegerea noastra despre un conflict important ci a stimulat de asemenea considerabil cercetarea si a dobandit o larga recunoastere.

MODIFICARI SI DEZVOLTARI ALE MODELELOR MILLER

Reconceptualizarea gradientilor

Gradientii modelului lui Miller reprezinta uneori tendinte de raspuns iar alteori reprezinta raspunsurile insele. El nu a specificat ce reprezinta gradientii in termeni teoretici mai largi, ca de exemplu modul in care acesti gradienti se coreleaza cu teoria lui Hull si alte teorii despre invatare sau motivare. Nu este macar clar sensul in care Miller a folosit termenul de angajament (pornire) in comentarea gradientilor lui (deoarece s-ar putea ca in engleza termenul de "pornire" sa nu aiba un sinonim mai inteligibil asa cum este cel de "angajament" [nota traducatorului]).

Întrucat am mentionat anterior ca daca Miller a conceput cuvantul de angajament cu sensul pe care l-a imprimat Hull, adica de variabila intervenitoare care intensifica raspunsurile, este dificil sa intelegem de ce nu a considerat el o relatie multiplicativa intre angajament si indarjirea etalon. De asemenea nu este clar ce semnificatie are termenul de "Tedinta de raspuns" in modelul lui Miller. Este un echilibru valent constituit ipotetic la potentialul de reactie a lui Hull (1943), sau este ceva mai tangibil incat sa aiba atribute masurabile directe in afara de efectul lui asupra reactiei de evitare sau abordare? Cum, daca pe ansamblu este concept corelat cu metodele de masurare a mobilizarii psihologice?

Multa confuzie despre gradienti poate fi inlaturata prin redefinirea lor ca motive care au proprietati directionale si mobilizatoare si care folosesc masuratorilor independente. În adaptarea lui Epstein (1962), aplicata modelului lui Miller se considera ca motivele sunt o functie multiplicativa a unei stari interne, asa cum este cea generata de privatiunea de hrana si indicatorii relevanti ai telului (ex. vederea sau mirosul hranei). Rezulta din aceasta considerare ca atunci cand fie angajamentul, fie functia indicator are valoare zero, taria motivului este zero si ca daca am considera o dimensiune a unor indicatori relevanti ai telului si o stare interna receptiva, cu cat indicatorii sunt mai puternici, cu atat taria motivului este mai puternica. Componenta directionala a motivului poate fi masurata in studiile pe animale prin tehnicile traditionale asa cum ar fi viteza de alergare si forta de tractiune. La oameni, masuratorile abordarii si evitarii pot sa contina rating-uri (erarhizari valorice) ale entuziasmului si fricii (Epstein, 1966; Fenz si Epstein, 1962). Componenta motivationala poate fi evaluata prin masuratori fiziologice (Epstein, 1967; Fenz si Epstein, 1967).

Modelul revizuit a fost testat intr-o serie de studii ale unor diferite tipuri de conflicte cum ar fi conflictele impulsurilor ostile, impulsurilor sexuale si ale saltului cu parasuta (Epstein,1962,1967; Fenz si Epstein, 1967). Variabilele independente cuprind dimensiunile temporale si dimensiunile stimului. Variabilele dependente cuprind masuratorile autonomice, rating-urile tendintelor abordarii si fricii si raspunsurile relevante ale telului la testele proiective special elaborate. Rezultatele au oferit confirmari solide pentru model cu privire la componenta mibilizatoare a conflictului si o confirmare medie (mijlocie) pentru componenta directionala - a carei masurare s-a dovedit a fi mult mai complicata decat se anticipase. Gradientii mobilizarii autonome au fost astfel obtinuti incat au fost distinse grupuri de conflict fata de grupuri de control cu nivel de credibilitate a obiectivitatii extrem de ridicate, adesea fara nici un fel de suprapunere intre grupuri.

Modulatia Anxietatii si mobilizarii

În modelul substituirii (Miller, 1959), gradientul fricii este o sursa de inhibare a impulsurilor inacceptabile. În studiile parasutismului sportiv (Epstein,1962,1967; Epstein si Fenz,1965; Fenz si Epstein,1962) s-a observat un conflict in care teama insasi a fost inhibata. Adica, acest conflict s-a manifestat intre tendinta de exprimare a fricii si o tendinta de inhibare a fricii. De un deosebit interes, pe masura ce au devenit mai controlabili, gradientii monotoni ai reactivitatii autonome si ai rating-ului fricii de-a lungul timpurilor si a dimensiunilor-indicator s-au tranformat in curbe de forma literei "V", ale caror creste au devenit din ce in ce mai distante pe verticala (vezi figurile 5-5 si 5-6). Datele pot fi justificate prin considerarea ca in cazul unei experiente incununate de succes, frica nu se disipeaza pur si simplu, ci este inhibata, iar gradientul inhibarii devine din ce in ce mai abrupt si mai inalt decat gradientul fricii (vezi figura 5-7). Controlul asupra anxietatii care se dezvolta odata cu inhibarea fricii are doua avantaje in perioada de control al anxietatii si care ar surveni daca gradientii ar fi pur si simplu declinati (reducere de inclinare) pe parcursul timpului. Primul ofera un semnal timpuriu de alarma, in crestere, pe cand, in acelas timp, are loc reducerea anxietatii in momentul actiunii critice. Al doilea, forteaza mutarea atentiei, odata cu cresterea controlului anxietatii si de aparitie a intregii game de indicatori relevati ai amenintarii.

FIGURA 5-5. (pag. 119) Conductanta tonica a pielii la parasutistii incepatori si cei cu experienta ca functie a inlantuirii evenimentelor care premerg saltului cu parasuta (dupa S. Fenz si Epstein, 1967)

Modelul anterior de control asupra anxietatii a fost extins la modularea mobilizarii generale prin propunerea unei legi generale de modulatie excitatorie (L.G.M.E.) (Epstein,1967). Conform acestei legi, pe masura ce mobilizarea creste, se declanseaza o reactie inhibitoare care urca mai rapid, reducand astfel nivelele ridicate ale mobilizarii, aducandu-le sub nivelele inferioare. Spatiul nu permite acum efectuarea altor comentarii. Cititorul interesat poate gasi o tratare extinsa in Epstein (1967). Ajunge sa subliniem ca teoria poate explica o serie de fenomene, care altminteri nu sunt usor de explicat, asa cum este inlantuirea de raspunsuri paradoxale observate de catre Pavlov la cainii traumatizati si descarcarea anxietatii care survine uneori dupa o criza (Epstein,1967).

FIGURA 5-6. Rating-urile medii ale fricii relative la diferite intervale de timp inainte si dupa salt, la parasutistii incepatori si cei experimentati. Pentru parasitistii experimentati, punctul fricii maxime se produce la inceputul saltului; pentru incepatori, acest punct se produce la auzirea semnalului "GATA PENTRU SALT!" cu cateva secunde inaintea saltului (dupa Frenz si Epstein, 1967)

FIGURA 5-7. Producerea curbelor anxietatii care etaleaza o puternica curbare timpurie sau dimensiuni indicatoare (curbele A, B si C), ca rezultat al inteactiunii curbelor teoretice ale anxietatii conditionate (a₁ si a₂) si inhibarii (i₁ si i₂) ultimele cu gradienti care devin din ce in ce mai inclinati decat cei initiali (dupa Epstein, 1967).

Abordarea evitarii, al cinci-lea conflict de baza

Odata ce s-a admis ca gradientii abordarii pot fi mai transati decat gradientii evitarii, posibilitatea unui conflict in care un gradient mai inclinat al abordarii intersecteaza un gradient al evitarii, este astfel sugerata. Într-o astfel de situatie, care a fost denumita conflictul de evitare a abordarii, evitarea prevaleaza cand se afla la departare fata de tel, iar abordarea prevaleaza atunci cand distanta fata de tel este mai mica. Ca urmare, un individ cu un astfel de conflict, pare de regula, sa nu fie deloc in conflict, ci ramane pur si simplu in afara zonei de conflict. În orice caz, circumstantele accidentale sau contrangerea ar trebui sa-l plaseze pe individ de partea telului, adica undeva intre intersectia gradientilor si tel, el ar trebui sa manifeste atunci un comportament care difera dramatic de caracterul lui, intrucat ar aborda rapid telul pe care il evitase anterior.

Conflictul de evitare a abordarii a fost introdus de catre Kelman (1961) pentru a explica modul in care actiunile fortate se pot transforma intr-o modificare de atitudine. Daca tendintele evitarii au fost intamplator mai internalizate decat tendintele abordarii, Kelman a argumentat ca gradientul evitarii ar fi mai putin transant decat gradientul abordarii. Drept urmare, un individ cu astfel de tendinte ale abordarii si evitarii ar etala o schimbare dramatica de atitudine, daca circumstantele il imping pe individ in apropierea telului, pe care il evitase anterior. Pentru ilustrare, Kelman a descris o persoana care este fortata de circumstante sa actioneze in stransa conformitate cu un grup minoritar, pe care anterior il dezavuase (renegase). În loc sa considere aceasta relatie ca fiind neatragatoare, persoana descopera, spre surprinderea ei, ca se relationeaza pozitiv in cadrul grupului si mentine dupa aceea relatia in mod voluntar.

Conflictul de evitare a abordarii a fost folosit pentru a justifica atat comportamentul antisocial (Astin, 1962), cat si comportamentul "eu"-lui intrainat (Epstein,1978), ca in cazul unui baiat-model care comite o crima pasionala violenta. Acest concept a fost de asemenea folosit pentru a justifica abuzul de drog, inclusiv alcoolismul (Heilizer, 1964), si influenta comunicatiilor formale in comparatie cu comunicatiile informale despre constituirea atitudinii (Firestone, Kaplan si Moore, 1974; Kaplan, Firestone, Degnore si Moore, 1974).

Procedura terapeutica cea mai eficienta pentru rezolvarea unui conflict de evitare a abordarii este aceea de marire a gradientului abordarii prin coercitie, atragere sau convingere. Este contraindicata marirea gradientului abordarii, intrucat, conflictul de abordare a evitarii va fi reactivat. Astfel este important de distins intre doua conflicte daca metoda de tratament preferata este opusa. Desigur, daca tedinta abordarii, fie cazul conflictului de evitare a abordarii, fie a celui de abordare a evitarii consta din impulsuri antisociale, atunci rezolvarea conflictului prin facilitarea atingerii telului prin orice mijloace, este contraindicata. Pentru un comentariu mult mai detaliat al rezolvarii acestor doua conflicte, vezi Epstein (1978).

CONFLICTUL CONCEPTUAL

Pana in acest punct, am subliniat conflictele bazate pe impulsurile comportamentale. Totusi tipul cel mai prevalent de conflicte umane il reprezinta fara indoiala, conflictul conceptual. Conflictul conceptual se refera la incompatibilitatile dintre crezuri sau dintre valorile individului. Conflictul conceptual il reprezinta sursa conflictelor dominant impulsive - ca impulsuri care nu ar starni conflicte daca evenimentele ar fi construite diferit. Altfel spus, o cale majora de rezolvare a conflictelor impulsive este aceea de a reconstitui cognitiv evenimentele. Conflictul conceptual nu consta numai in incompatibilitati dintre idei si valori singulare, ci include de asemenea incompatibilitati dintre sisteme intreg - organizate, ca in cazul personalitatilor multiple si discordii intre sisteme de crezuri izolate si un sistem conceptual global al individului (Epstein, 1980).

Mentinerea coerentei intr-un sistem conceptual al unui individ este de o semnificatie critica, deoarece fara un sistem unificat, evenimentele nu pot fi anticipate adecvat si nu li se poate opune rezistenta psihica (Epstein,1980; Kelly, 1955; Lecky, 1980). Trairile (evenimentele) semnificativ emotionale care nu pot fi asimilate intr-un sistem coerent, s-a dovedit ca genereaza nivele ridicate ale anxietatii chiar si la animalele nedomestice. Într-un experiment clasic, in laboratorul lui Pavlov (1927), un caine era hranit cand aparea un cerc, dar nu si cand aparea o elipsa. Nu a fost prevazuta nici un fel de pedeapsa. Dupa ce cainele a invatat sa distinga cercul de elipsa, elipsa a fost modificata gradual astfel incat sa fie abordata in aparenta ca pe un cerc. În final, cainele nu a mai putut sa faca discriminarea, deoarece a avut loc o remarcabila transformare. Cainele a manifestat ceea ce Pavlov a descris ca fiind o nevroza animala (s-a zbatut si a schelalait, a tras de aparatura si si-a pierdut abilitatea de a mai efectua discriminarile anterioare). De atunci experimentul a fost repetat si cu alte animale si cu alti stimuli (Gantt, 1944). Daca mentinerea coerentei unui sistem conceptual este semnificativ de critica pentru un caine, cu cat mai importanta trebuie sa fie pentru o fiinta umana? Unii psihologi, precum Lecky (1945) cred ca acesta este motivul cel mai important din comportamentul uman.

Exista cel putin cinci surse de baza ale incompatibilitatilor conceptuale:

Incompatibilitati dintre crezurile unui individ si frecventa evenimentelor inconsecvente cu acele crezuri;

Încompatibilitati dintre "eu"-ul ideal al unui individ si "eu"-ul real;

Incompatibilitati dintre crezuri si valori diferite de care individul este constient;

Incompatibilitati dintre crezuri ca : "ce sunt eu ca individ?" si "ce ar fi trebuit sa fi eu?";

Incompatibilitati dintre diferite crezuri si diferite niveluri ale constientei.

Cu privire la incompatibilitatile dintre crezuri si evenimente, Rogers (1951) a remarcat ca exista trei cai de baza ale manifestarii rezistentei psihice. Individul poate sa:

ignore evenimentul, sa il modifice sau sa il nege, adica ignorarea,modificarea sau negarea evenimentului;

accepte si sa asimileze evenimentul, adica acceptarea si asimilarea evenimentului;

accepte anxietatea in conditiile asimilarii si sporirii graduale a acesteia, adica acceptarea anxietatii si conditiile asimilarii si sporirii graduale a acesteia.

Importanta incompatibilitatilor dintre perceptia unui individ despre eu-ul real si eu-ul ideal a fost sublianiata de catre James (1907), Rogers (1951) si Hornez (1950), precum si multi altii. Teoria lui Rogers a stimulat mult cercetarea. Cercetarea s-a bazat adesea pe chestionare in care afirmatiile care se refereau la eu-ul real si cel ideal erau categorisite in functie de acuratetea cu care ele descriau individul. Cele doua chestionare sunt apoi corelate iar magnitudinea corelatiei este luata ca index de corespondenta dintre eu-ul real si cel ideal. Procedeul a generat rezulate mixte (Wylie, 1974). Un factor complicator major il reprezinta influenta defensivitatii corespondentei dintre cele doua eu-uri. Friedman (1955) credea ca discrepantele eu-ului ideal, obtinute psihotic erau mai apropiate de cele obtinute la indivizi normali decat cele obtinute de la nevrotici. El a atribuit defensivitatii aceste discrepante reduse la psihotici. Prin negarea realitatii, o persoana poate evident sa se perceapa pe ea insasi asa cum ea ar trebui sa fie in mod ideal. O provocare importanta pentru cercetarea viitoare o constituie dezvoltarea masuratorilor de evaluare a "eu"-ului propriu care nu sunt usor deformate de catre defensivitate.

Incompatibilitatile dintre crezul "ce sunt eu?" si crezul "ce ar fi trebuit sa fiu eu?" au fost introduse intr-o categorie mare care cuprinde discrepantele "eu"-ului ideal. Horney (1950) a introdus expresia "Tirania lui trebuie sa . ." Care descrie o noua problema tensionala adaugata setului de obligatii pe care le aveau pacientii ei. Terapeutii cognitivi, precum Ellis (1962) si Beck (1976), au acordat o pozitie centrala terapiei prin care ii invata pe pacienti sa accepte realitatea asa cum este ea si sa nu insiste pe ideea cum ar trebui sa fie acea realitate. Buddah (citat de catre Hall si Lindsay, 1978) a exprimat o viziune similara cu mai multe decenii in urma si sugera "intero-mediatatia" ca un miijloc de rezolvare a conflictelor prin dezvoltarea non-atasamentului.

Incompatibilitatile pot de asemenea sa survina intre crezurile despre ale caror teme centrale individul este constinent, intre crezuri de a caror tema centrala individul nu este constient si intre crezuri existente la diferite niveluri ale constientei. Cand cel putin o componenta a unui conflict nu este cunoscuta (adica nu este accesibila constientei) este posibil sa se produca efecte distructive unice, intrucat individul este incapabil sa opuna conflictului cea mai puternica resursa energetica a lui, adica sistemul lui conceptual, mediat prin verbalizare (Dollard si Miller, 1950).

Psihologii au subliniat in mod deosebit importanta conflictului inconstient. Ei privesc un astfel de conflict ca pe o disputa intre doua forte, una tinde catre exprimare, iar cealalta exercita o influenta inhibitorie. Se considera ca simptomele rezulta din tensiunea asociata cu cele doua forte si in exprimarea indirecta a impulsurilor blocate. O explicatie alternativa ca nu se poate face o afirmatie indoielnica a unei energii fizice care tinde permanent sa refuleze presupune, in schimb, ca acel conflict este intre cognitii incompatibile (Epstein, 1980). Conform acestei viziuni, mintea tinde sa asimileze continuu cognitii intr-un sistem conceptual coerent. Atunci cand asimilarea esueaza, stresul survine in cadrul sistemului conceptual, care este exprimat subiectiv sub forma anxietatii. Impresia unui impuls care tinde sa se descarce este creata de mintea care tinde in continuu sa asimileze inasimilabilul. Drept urmare, gandurile si imaginile care tin de materialul neasimilat, apar in mod repetat in vise sau se intruseaza in constienta.

CONFLICTUL UNUI INDIVID - CA SURSA DE CONFLICT SI STRES PENTRU ALTII

Un conflict de abordare a evitarii care stapaneste o persoana, poate deveni o sursa de conflict pentru indivizii asociati cu persoana respectiva. O persoana cu un conflict de abordare a evitarii, pe parcursul unei perioade caracterizata de intimitate, va cauta un mediu social tocmai atunci cand acesta ii lipseste si va cauta sa scape de sociabilitate tocmai cand dispune de aceasta. Acest model de comportament va crea o situatie de maxima confuzie pentru persoana care este tinta reactiei. Daca persoana raspunde avansurilor (propunerilor) persoanei cu conflict prin etalarea afectiunii dincolo de anumite limite (care corespund intersectiei gradientului abordarii evitarii cu cel al evitarii abordarii pentru prima persoana), persoana cu conflict se va retrage. Daca persoana-tinta va raspunde, in schimb, prin retragere (retinere), persoana cu conflict va incerca sa dobandeasca relatia. Drept urmare, ambii indivizi pot fi prinsi in "plasa" unei relatii nesatisfacatoare. Daca ambele persoane rup relatia, persoana cu conflict va tinde sa stabileasca o relatie similara cu o alta persoana.

În exemplul anterior, individul care era tinta atentiei persoanei cu conflict era un individ matur care putea sa abandoneze relatia daca asa dorea el. Consecintele ar fi cu mult mai serioase daca in conflict ar fi implicat un copil care a fost dependent de individul cu conflict, chiar din prima perioada a existentei copilului. Bateson (1972) a considerat ca schizofrenia isi are propriile radacini in comunicatiile cu dubla legatura (asociere) in care parintele ofera copilului mesaje mixte (intermediare). Rezultatul este acela ca indiferent de ceea ce face copilul, comportamentul lui este considerat nesatisfacator. Conform lui Bateson, legatura dubla se produce deoarece parintele este atat de ostil fata de copil, cat si vinovat pentru ostilitate. În mod asemanator, parintele neaga ostilitatea si cere copilului sa faca acelasi lucru. Este demn de remarcat ca problema corespunde unui conflict de abordare a evidentierii, in care tendinta abordarii consta din sentimente ostile, iar tendinta evitarii consta din inhibarea exprimarii sentimentelor ostile. Epstein (1967), a descris un conflict de abordare a evitarii oarecum diferit. Conform lui Epstein, unele mame de copii schizofrenici si autisti (afectivi) au un conflict de abordare a evitarii fata de copii lor si care este similar cu cel pentru adulti, descris anterior. Adica mama abordeaza copilul, iar cand copilul ii raspunde reciproc, mama se retrage. Atunci cand copilul raspunde prin retragere, mama il abordeaza pe copil, iar ciclul se repeta de la sine. Relatia este suficient de tentanta pentru a-l mentine pe copil al un nivel ridicat de mobilizare si tensiune. În ultima faza, aceasta succesiune se convertese in etalarea de catre copil a unui mare dezangajament fata de realitate, care nu mai poate fi indurat. În aceasta situatie, mama se subjuga inconstient conflictului si devine ingrijorata de starea copilului. Trebuie subliniat ca viziunea conform careia unele cazuri de autism si shizofrenie la copii, sunt create de un astfel de mecanism care nu exclude faptul ca alte cazuri pot avea o etiologie biologica.

REZOLVAREA CONFLICTELOR

Pentru a face dreptate dupa principiul rezolvarii conflictelor ar fi necesara o revizuire majora a principalelor scoli de psihoterapie, fapt care se plaseaza dincolo de scopul acestui capitol. Spatiul nu ne permite decat cateva comentarii scurte despre cinci mari principii ale rezolvarii conflictului de abordare a evitarii.

(A) O sursa de rezolvare se bazeaza pe atingerea telului fie prin reducerea evitarii, fie prin sporirea abordarii. Asa cum mentionam anterior, ambele proceduri determina o crestere neta a fricii, dar prima este preferabila, intrucat sporeste frica intr-o masura mai mica. Desigur, daca tendintele abordarii implica un comportament antisocial, atunci atingerea telului nu este o solutie rezonabila.

(B) O a doua abordare, una care este specifica conflictelor, in care tendintele abordarii sunt distructive, este aceea de a mari gradientul evitarii. Acest procedeu reduce conflictul, intrucat individul este tinut la o asemenea distanta de tel, incat conflictul nu exista. Dezavantajul abordarii este acela ca il obliga pe individ sa evite o serie de situatii. Gravitatea dezavantajului depinde de natura situatiilor care trebuie evitate. Pot fi evitate multe manifestari fara producerea unor pierderi considerabile. Evitarea altor personane (in calitate de relatii intime) reprezinta o alta chestiune.

(C) O a treia abordare presupune instruirea pentru discriminare (discernere). Conflictele pot fi de asemenea rezolvate prin determinarea circumstantelor si formei tendintelor de abordare prin care conflictele pot fi exprimate. Desigur, este mai usor de zis decat de facut in privinta elaborarii unor distinctii fine si este cu mult mai dificil de invatat restrictiile de baza, care corespund sporirii intregului gradient al evitarii.

(D) Cea de-a patra cale de rezolvare a conflictelor este o procedura nonspecifica care reduce toate angajamentele puternice. Multe probleme de viata provin din dorinte si temeri care sunt excesive. Prin modificarea crezului ca anumite finalitati sunt necesare si ca ar fi catastrofal daca aceste nu ar aparea in cazul cuiva pentru care anumite finalitati sunt recunoscute ca dezirabile, dar nu esentiale, intensitatea tuturor angajamentelor si conflictelor poate fi redusa (Ellis , 1962). Drept urmare, conflictul va fi diminuat.

(E)  Cel de-al cincilea principiu este, intr-un fel opus celui de-al patrulea intrucat, se bazeaza pe cresterea intensitatii motivarii.

În masura in care un anume motiv devine dominant, alte motive vor deveni relativ neimportante. În general, s-a observat ca de exemplu, daca cineva se angajeaza in misiuni foarte periculoase si captivante, asa cum este vanarea leilor, alpinismul ori sariturile cu schiuri, pot avea efect terapeutic prin distragerea atentiei de la problemele si conflictele interne. O abordare inrudita, dar mai sigura o reprezinta elaborarea unor teluri cu durata la scara vietii umane - teluri care dau sens existentei (Frankl, 1960)

RECOMANDARI PENTRU CERCETARE

Cele mai multe cercetari din domeniul conflictelor au fost efectuate cu animale neumanizate. Drept consecinta, conflictul dintre impulsuri a fost accentuat intr-o masura mult mai mare decat conflictul conceptual. Ar fi desirabila reducerea acestui decalaj. Nu este de neglijat nevoia cercetarii conflictelor dintre tendintele de raspuns opuse. Mai sunt necesare cercetari pentru determinarea factorilor care influenteaza panta relativa a gradientilor (abordarii sau evitarii) si pentru a se stabili daca un model multiplicativ sau unul aditiv reprezinta mai bine efectul interactiv al unor stari interne si indicatori despre taria motivului. Cercetarea poate fi profitabila daca impulsurile comportamentale sunt masurate prin corelari psihologice in situatii in care un tel este facut pentru abordarea unui om sau animal stationar, sau viceversa. Exista nevoia si de studii ale conflictului de evitare a abordarii atat la oameni cat si la animale.

Multe intrebari isi asteapta raspunsurile in legatura cu conflictul conceptual. Care este rolul conflictului conceptual din bolile psihosomatice? Este stresul ceva care este generat de catre incompatibilitatile conceptuale care difera de alte tipuri de stres, cum ar fi stresul fizic si teama de evenimente specifice? Care este incidenta relativa a tulburarilor produse de catre diferite tipuri de discrepante conceptuale, asa cum sunt cele din "eu"-ul real si cel ideal, dintre trairi si crezuri, dintre perceptiile (cum sunt lucrurile si cum ar trebui ele sa fie) si dintre cognitii la diferite niveluri ale constientei? Este importanta examinarea in viata reala si in conditii de laborator a modului in care oamenii reactioneaza la astfel de discrepante atat in sens constructiv, cat si in ses distructiv. De o deosebita importanta este examinarea trairilor care sunt in conflict cu acceptiunile de baza ale teoriei individului despre realitate (Epstein, 1980). Care este relatia dintre stres si reprimare? Reprimarea nu produce ea nici un fel de stres (atunci cand este suficient de profunda), fara sa existe pur si simplu ca o sursa potentiala de tulburari care poate fi activata de catre imprejurari, sau reprimarea este permanent o sursa de stres?

Aplicarea modelului substituirii la continutul viselor, la raspunsurile tehnicilor proiective si la gandirea spontana reprezinta un domeniu larg pentru cercetarile viitoare. De exemplu, continutul viselor poate fi explorat in legatura cu o dimensiune a timpului scurs de la producerea unui eveniment inspaimantator. Daca codelul exprimarii - inhibitiei pentru modularea anxietatii este corect, continutul relevant al amenintarii directe nu ar trebui sa fie exprimat direct, in totalitate, pana la cateva zile dupa eveniment.

Reactiile specifice pe parcursul evenimentelor-indicator si dimensiunilor temporale reprezinta o alta sectiune promitatoare pentru cercetarea viitoare. Masuratorile psihologice pot fi de asemenea folosite pentru examinarea stimularii la nivele sub-prag ale constientei. Interesul din apararea perceptuala s-a diminuat, cu toate ca problemele fundamentale nu au fost rezolvate. Ar fi remarcabil sa rezumam astfel de cercetari cu accent pe efectele generatoare de stres ale conflictului inconstient.

În final, o zona promitatoare de cercetare o constituie modulatia mobilizarii psihice in conformitate cu modelul conflictelor prezentat anterior.

TEME CONSULTATE

Ø     ADLER A. Întelegera naturii umane. Fawcett, New York, 1954;

Ø     ASTIN A.W."Obiceiurile proaste" si deviatiile sociale: O propunere de revizuire a teoriei conflictelor. Din Jurnalul de psihologie clinica, 1962, 18, 227-231;

Ø     BATESON S. Pasi catre o ecologie a muncii. Chandler, New York, 1972;

Ø     BECK A.T.Terapia cognitiva si tulburarile emotionale. Universitati Internationale, New York, 1976;

Ø     BREHM J.W. si COHEN A.R. Explorari ale disonantei cognitive. Wiley, New York, 1962;

Ø     BROWN J.S. Principiile conflictului intrapersonal. Rezolvarea conflictelor, 1957,1,135-154;

Ø     CHAMPION R.A. Efectele motivationale ale conflictului de abordare a evitarii. Jurnalul psihologic, 1961,68,354-358;

Ø     CUTTER H.S.G. Modele de conflict, jocuri si tipuri de alcoolism. Jurnalul de psihologie, 1964,58,361-367;

Ø     DOLLARD J. si MILLER N.A. Personalitatea si psihoterapia. McGraw-Hill, New York,1950;

Ø     ELLIS A. Rationament si emotie in psihoterapie. Lyle Stuart, New York, 1962;

Ø     EPSTEIN S. Masuratorile angajamentelor si conflictelor la oameni. Teorie si experiment. În lucrarea "Simpozionul Nebraska despre motivatie" editata de M.R. Jones. Editura Universitatii Nebraska, 1962;

Ø     ________ Catre o teorie unificata despre anxietate. În lucrarea "Procedee in cercetarea experimentala a personalitatii"; vol.4, editata de B.A. Maher, New York Academic, 1967;

Ø     ________ Natura anxietatii cu accent pe corelarile cu dimensiunile asteptarii . În lucrarea "Anxietatea: tendinte curente din teorie si cercetare", vol.2, editata de C.D. Spielberger, New York Academic, 1972;

Ø     ________ Evitarea abordarii: al cincelea conflict de baza Jurnalul de consultanta si psihologie clinica, 1978,46,1016-1022;

Ø     ________ Conceptul "eu"-ului propriu. Revizuire si propunere a unei teorii integrate despre personalitate. În lucrarea "Personalitatea: Aspecte de baza si descoperiri curente", editata de E. Staub, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1980;

Ø     EPSTEIN S. si FENZ W.D. Înclinarea gradientilor abordarii si evitarii la oameni- ca functie a exprimarii conflictelor. Teorie si experiment. Jurnalul de psihologie experimentala, 1965, 70, 1-12;

Ø     ERIKSON E.H. Copilaria si societatea. Norton, New York, 1963;

Ø     FENZ W.D. si EPSTEIN S. Teorie si experiment despre masuratorile conflictului de abordare a evitarii. Jurnalul de psihologie paranormala si psihologie sociala, 1962, 64,97-112;

Ø     ________ Gradientii mobilizarii psihice la parasutisti experimentati si incepatori- ca functie a abordarii saltului cu parasuta. Medicina psihosomatica,1967,29,33-51;

Ø     FESTINER L.A. O teorie a disonantei cognitive. Evanston, Row Peterson, 1957;

Ø     FIRESTONE I.J., KAPLAN K.J. si MOORE M. Modelul-gradient al atitudinii. În lucrarea "Explorari in psihologie", editata de A.A. Harrison, Editura Brooks-Cole, Monterey, 1974;

Ø     FRANKL V.E. Doctorul si sufletul. New York, Knoph, 1960;

Ø     FRIEDMAN I. Conceptele (fenomenal, ideal si proiectat) ale "eu"-ului personal. Jurnalul de psihologie paranormala si sociala, 1955, 51,611-615;

Ø     FROM E. Societatea sanatoasa, New York, Holt, 1955;

Ø     GANT W.H. Baza experimentala pentru comportamentul nevrotic. Hoober, New York, 1944;

Ø     HALL C.S. si LINDZEY G. Teorii ale personalitatii. Wiley, New York, 1978;

Ø     HEILIZER F. Modelele conflictului, alcoolul si tipurile alcoolismului. Jurnal de psihologie,1964,57,457-473;

Ø     ________ O revizuire a teoriei si cercetarii despre modelele competitiei de raspuns ale lui Miller. Gradientii Raspunsului. Jurnalul de psihologie generala,1977,97,17-71(a);

Ø     ________ O revizuire a teoriei si cercetarii despre modelele (Miller) ale competitiei de raspuns. Jurnalul de psihologie generala, 1977,77,227-280 (b).

Ø     ________ Competitia raspunsului de abordare-retragere (AW-R.C), substituirea si modificarile de comportament. Jurnalul de psihologie generala,1978,99,181-204;

Ø     HILGARD E.R. Motivele umane si conceptul "eu"-ului propriu. Psihologul american,1949,4,374-382;

Ø     HORNEY K. Nevrozele si cresterea umana. Norton, New York, 1950;

Ø     HOVLAND C.I. si SEARS R.R. Experimente ale conflictului motor. Partea I: Tipuri de conflicte si modelele rezolvarii lor. Jurnalul de psihologie experimentala,1938,23,447-493;

Ø     HULL C.L. Principiile comportamentului. New York, Appleton-Century-Crofis, 1943;

Ø     HULL S.L. Ipoteza gradientului-tel pentru unele probleme de "forta majora" din comportamentul copiilor. Jurnalul psihologic, 1938,45,271-299;

Ø     JAMES W. Psihologie: Calea dreapta. New York, Holt, 1907;

Ø     JUNG C.G. Psihologia si alchimia. În lucrarea "Lucrari colectionate", vol.13, Ed. Universitatii Princeton,1953;

Ø     KANTOR J.R. Principiile psihologiei, vol.2, Bloomington, Principia, 1926;

Ø     KAPLAN K.J., FIRESTONE I.J., DEGNORE R. si MOORE M. Gradientii atractiei - ca functie a probei de renuntare la intimitate si formalismul intemeierii relatiilor: În distingerea oscilatiilor de atitudine de la schimbarea de atitudine. Jurnalul de personalitatesi psihologie sociala, 1974,30,638-646;

Ø     KELLY G. Psihologia structurii personalitatii. Norton, New York, 1955;

Ø     KELMAN H.C. Inducerea actiunii de schimbare a atitudinii. În lucrarea "Proceduri expuse la cel de-al XIV-lea Congres de Psihologie Aplicata", Munksgaard, Copenhaga, 1961;

Ø     LECKY P.Consecventa "eu"-ului: o teorie despre personalitate. Editura Long Island, Long Island City, 1945;

Ø     LEWIN K. Fortele ambientale din comportamentul si dezvoltarea copiilor.În lucrarea "Un manual de psihologie al copilului" editata de C. Murchison, Editura Universitatii Clark, Worcester,1931;

Ø     MAHER B.A. Principiile psihopatologiei. O abordare experimantala, New York, McGraw-Hill, 1966;

Ø     MILLER N.E. Studii experimentale ale conflictelor. În lucrarea "Personalitatea si tulburarile de comportament" editata de J. McV. Hunt, vol.1, Ronald, New York, 1944;

Ø     ________ Liberalizarea conceptelor de baza ale cercetarii stresului: Extensii ale comportamentului conflictual, modivatia si invatarea sociala. În lucrarea "Psihologia: un studiu despre o stiinta" , vol.2: Formulari sistematice generale, invaarea si procesele sociale, editata de S. Koch, McGraw-Hill, 1959;

Ø     MURRAY E.J. si BERKUM M.M. Înlocuirea - ca functie, a conflictului. Jurnalul de psihologie paranormala si sociala,1955,51,47-56;

Ø     PAVLOV I.P. Reflexele conditionate. Editura Universitatii Oxford, New York, 1927;

Ø     ROGERS C. Terapia centrata pe client: Practicarea ei curenta, implicatii si teorie, Boston, Houghton Miffin, 1951;

Ø     ________ O teorie a terapiei, personalitatii si relatiilor interpersonale - precum si cele dezvoltate in cadrul terapiei centrata pe client. În lucrarea "Studiul unei stiinte", vol 3: Formulari ale personanei in context social. McGraw -Hill, new York, 1959;

Ø     ________ O persoana in devenire Ed. Houghton Miffin, Boston, 1961;

Ø     ROKEACH M. Natura valorilor umane. Ed. Free Press, New York, 1973;

Ø     SARBIN T.R. O prefata la o analiza psihologica a "eu"-ului propriu. Jurnalul psihologic, 1952,59,11-22;

Ø     SHERRINGTON C.S. Actiunea integrativa a sistemului nervos. Editura Universitatii Yale, New Haven,1906;

Ø     SMITH N.W. Despre originea tipurilor de conflict. Registrul psihologic,1968,18,229-232;

Ø     SMITH S. si GUTHRIE E.R. Psihologia generala in caracterizarea comportamentului New York, Appleton,1921;

Ø     SNYGG D. si COMBS A.W. Comporamentul individului, New York, Harper, 1949;

Ø     WYLIE R. Conceptul "eu"-ului propriu, vol.1, Editura Lincoln a Universitatii Nebraska, 1974.