Problematica timpului din perspectiva psiho-medicala

PROBLEMATICA TIMPULUI DIN PERSPECTIVA PSIHO-MEDICALA

1. Unitatea dialectica a timpului si spatiului

Aceste doua categorii filosofice au polarizat preocuparile ganditorilor inca din Antichitate. Unele din datele psihopatologice ar putea fi folosite de filosofie spre a ilustra unitatea spatio-temporala.

Tulburarile referitoare la spatiu nu vizeaza numai orientarea in spatiu, ci si perceperea, ca si trairea spatiului. Exemple de tulburari:

metamorfopsie - in anumite stari psihopatologice determinate de anumite boli sau de ingestia unor substante, obiectele ca si raporturile dintre acestea, pot fi percepute in mod deformat.

macropsie - persoana poate percepe obiectele ca fiind mai mari decat sunt in realitate

micropsie - persoana poate percepe obiectele ca fiind de dimensiuni mai mici decat sunt in realitate

dismegalopsie - obiectele pot aparea alungite, largite, rasucite, asimetrizate

calopsie - obiectele apar mai pregnant colorate, mai puternic luminate, infrumusetate.

poropsie - apar modificate raporturile dintre obiecte, care sunt percepute mai apropiate sau mai indepartate.

Uneori, spatiul este trait cu anxietate, insa de cele mai multe ori, comparativ cu timpul, el confera liniste, certitudine si stabilitate. Sunt insa anumite stari psihopatologice cand exista o teama relativ bine focalizata, referitoare la numite aspecte ale spatiului, ilustrata prin: agorafobie (teama de spatiu deschis) sau claustrofobie (teama de spatiu inchis).

Unitatea spatio-temporala este ilustrata in aceste situatii prin faptul ca distorsiunile privind perceperea spatiului sunt insotite de modificari in trairea timpului, sub forma supraevaluarii duratelor prin interventia afectelor. In acest sens, este cunoscut faptul ca starile afective negative (depresia, anxietatea, fobia) supradimensioneaza subiectiv duratele, in timp ce starile afective pozitive le diminueaza si le subestimeaza.

In afara acestor stari afective, relativ conturate, referitoare la spatiu, acesta poate fi perceput si trait ca avand un anumit colorit afectiv. Indiferent de aspectele sale fizice, el poate sa apara ca familiar sau nonfamiliar, agreabil sau ostil, fiind spatiul cu atmosfera sau cu coloratura emotionala. Unitatea duala spatio-temporala este traita si apreciata diferit, in functie de varsta. In copilarie, spatiile percepute par imense, iar duratele nesfarsite, ceea ce determina la copii nevoia de scurtare, exprimata psihologic prin tendinta de schimbare si tradusa in plan clinic prin instabilitate si nerabdare. Pe masura avansarii in varsta, spatiile, ca si duratele se restrang subiectiv, sunt subevaluate, iar in stari de involutie avansata sunt excesiv de limitate, minimalizate.

2.     Unitatea dialectica, biocronometrica

Studiile actuale de cronometrie prezinta timpul ca fiind incorporat nu numai psihicului nostru, ci si biologiei noastre, la nivelul caruia el este evidentiat prin procesele fiziologice desfasurate pe anumite durate, la anumite intervale, intr-un anumit ritm.

Acest timp biologic sau timp neurofiziologic poate fi apreciat ca o expresie a prezentei si a manifestarii structurii temporale la toate nivelurile biologice de organizare. In felul acesta, interpretarea filosofica a timpului este amplu argumentata prin cercetarile moderne de cronometrie, intreprinse pe un front larg, ce cuprinde domeniile: biologie, psihologie, sociologie. Astfel,  aceste cercetari au conturat notiunile e timp biologic, timp psihologic, timp uman.

In domeniul timpului biologic, studiile actuale vizeaza 2 aspecte:

ritmicitatea desfasurarii anumitor functii si procese biologice, interpretata ca si capacitate specifica biologica de a masura timpul

durata sau varsta biologica a diverselor organisme, care este diferita de varsta cronologica.

Astfel, uneori procesele involutiei organice si psihice se instaleaza mai devreme decat in mod obisnuit, dupa cum alteori apar mai tarziu si se manifesta discret. Varsta biologica ar reflecta, deci, gradul de neconcordanta a posibilitatilor fizice si psihice ale unui anumit individ, in comparatie cu unul considerat ca etalon pentru varsta data. Varsta biologica arata astfel ceea ce suntem, in comparatie cu ceea ce ar trebui sa fim la varsta respectiva, adica la varsta cronologica.

Timpul biologic reprezinta o incorporare (organica) a timpului fizic, bioritmurile marcand nu numai prezenta, ci si durata manifestarilor sale. Cronometria biologica poate fi observata pana la nivelul organismelor inferioare, insa exactitatea si complexitatea manifestarilor biocronometrice sporeste pe masura evolutiei filogenetice. Organizarea ritmica a diverselor functii si procese creeaza fiintelor vii si in special omului ceea ce putem denumi contextul temporal organic. Acesta este prezent somatic si neuropsihologic, prelucrand informatiile temporale si organizand pe baza lor conduite de asteptare si raspunsuri ordonate, nu numai in functie de timp, ci si de oportunitate.

In functie de specie, dar si de individ, ritmurile biologice cunosc cele mai variate durate si manifestari. Astfel, ele pot cuprinde secunde (sistola/diastola), ore (ciclurile metabolice zi/noapte, ritmul veghe-somn), saptamani (ciclul ovarian), decenii (maturizarea sexuala, climaxul).

Majoritatea bioritmurilor se desfasoara pe intervalul celor 24 de ore, care alcatuiesc ciclul zi/noapte, realizand ritmurile circadiene. Organizandu-si bioritmurile in functie de ritmurile naturii, organismele si-au creat treptat, in functie de gradul evolutiei filogenetice, propriile mecanisme cronometrice care in virtutea adaptarii pot functiona relativ independent de reperele cronologice existente. In felul acesta, materia vie, de la cele mai simple forme de organizare pana la nivelul constiintei, a capatat posibilitatea estimarii in mod propriu, specific si cu tot mai inalta precizie a duratelor parcurse.

• Geneza constiintei timpului

Secundara aparitiei constiintei spatiului, constiinta timpului se realizeaza treptat cu dificultati si erori, intr-un ritm relativ lent. Intr-o apreciere istorico-longitudinala a fenomenului, constatam ca nou-nasutul este repede angajat intr-un sistem de educatie privind duratele si de insusire a timpului.

Se apreciaza ca in aparitia notiunii si ideii de timp, primul element il constituie durata - considerata ca prima conduita temporala. Ea este delimitata de 2 momente: de inceput si de terminare, care in acest context apar ca esentiale. In functie de nevoile sale predominante, instinctivo-afective, nou-nascutul demareaza actiuni pe care le poate continua sau, in functie de situatie, le va suprima.

Succesiunea somn-veghe, senzatia de foame, hranirea etc. decurg intr-o anumita ordine, care determina armonizari ale functiilor biologice si realizarea unui bioritm. Sub aspect functional, se dezvolta treptat ideea de ordine si de masura.

Dupa primul an de viata, in anii de anteprescolaritate, aparitia limbajului confera mijloace noi, superioare, de apreciere a timpului, prin conceptualizarea diferitelor notiuni asupra duratei. Cuvinte ca da sau nu semnifica aprobarea, acordul indeplinirii unei dorinte si respectiv respingerea sau amanarea acesteia, aspecte care pot fi considerate ca tentative operationale asupra viitorului reprezentat la aceasta varsta mai ales prin notiunea de maine. Aparitia interdictiilor, a retinerilor, a abtinerii de la indeplinirea imediata a unor acte sau de la satisfacerea unor dorinte contribuie la formarea conduitelor amanarii, care este o conditie primordiala a oricarei activitati psihice umane. Se considera ca formarea acestei conduite constituie cel mai bun exercitiu de percepere si apreciere a duratei.

In afara de amanare, un factor care consolideaza constiinta timpului este acela de asteptare.

Impusa initial de factori ai ambientei si acreditata indeplinirii neintarziate a dorintelor, asteptarea devine treptat un mijloc de ierarhizare a posibilitatilor de apreciere a oportunitatilor, de evaluare a expectatiilor. Asteptarea consolideaza nu numai constiinta timpului, ci si instantele acestuia si in primul rand dimensiunea viitorului.

Din punct de vedere ontogenetic, viitorul ca notiune si domeniu operational apare mai devreme decat notiunea de trecut. Copilul se dezvolta si poate fi caracterizat printr-o atitudine prospectiv-investigativa, spre deosebire de batrani, care sunt marcati de atitudine retrospectiv-contemplativa. Spre sfarsitul perioadei anteprescolare, dar mai ales in perioada prescolara, povestile si relatarile traseaza distante in timpul parcurs si dimensioneaza aspecte ale trecutului. In timpul prescolaritatii, sunt constientizate cele trei dimensiuni temporale, copilul avand imaginea limpede a celor trei notiuni: ieri -astazi - maine.

Scolaritatea - prin instantele si duratele egale, dimensionate cronometric, ale orelor de studiu si pauzelor, dezvolta controlul si posibilitatea estimarii fizice a timpului. Cu toate acestea, numerosi cercetatori considera ca in perioada scolaritatii, desi sunt obisnuite mijloacele operationale asupra timpului, acesta nu este inca perceput ca o abstractie. Raportarea realista a actiunilor la durata, controlul timpului, actiunea deplin constienta in timp, ca si stapanirea lui se realizeaza relativ tarziu, in adolescenta.

3.     Perceperea si trairea timpului in functie de varsta

Entitate obiectiva si independenta de existenta noastra, timpul este perceput variat de la un individ la altul, cu diferente in perceperea timpului la tinerete fata de maturitate. Programul riguros de activitate in care este inserat tanarul ii determina impresia perceperii mai lente a timpului. De asemenea, asteptarile sale multiple (repaus, vacanta, sarbatori) imprima caracterul lent al perceperii duratei. Dimpotriva, la maturitate, constiinta neimplinirilor, dorinta realizarii pe multiple planuri, necesitatea indeplinirii, variatelor actiuni intreprinse confera caracterul accelerat al perceperii duratelor.

Putem afirma ca perceperea timpului se desfasoara in mod invers proportional cu varsta persoanei. La o varsta mai mica predomina impresia derularii mai lente a timpului, dupa cum cu cat se inainteaza in varsta, cu atat perioadele temporale, etapele timpului fizic par mai scurte, traite psihologic mai rapid. In acest sens, pentru tanar dimensiunile temporale par hipertrofiate (marite), in timp ce pentru omul varstnic acestea par comprimate, fiecare ora/luna desfasurandu-se mai rapid decat precedentele.

Unii autori explica diferentele in perceperea subiectiva a timpului prin faptul ca acesta este raportat de subiect la propria varsta. In consecinta, cu cat varsta este mai mica, cu atat o anumita durata pare mai mare si invers. Se poate considera astfel ca pentru un tanar de 15 ani, o anumita durata de timp este apreciata ca fiind de 3 ori mai mare decat pentru o persoana de 45 de ani. In acelasi sens, pentru un copil de 5 ani o ora va fi perceputa ca avand o durata de 3 ori mai mare decat pentru cel de 15 ani.

Perceperea variata a timpului la diferite instante cronologice ale persoanei nu poate fi atribuita numai varstei, ci si altor factori, ca de exemplu dispozitia si starea afectiva in ansamblu. Cercetarile experimentale referitoare la timp, bazate pe aplicarea de chestionare la varstnici au ilustrat ca experienta subiectiva a timpului la acestia era influentata in mai mare masura de starea afectiva si situatia persoanei in momentul respectiv. Astfel, daca starea afectiva era pozitiva si ambianta apreciata ca favorabila, perceperea duratei era mai rapida, in timp ce in situatii afectiv-negative de tristete si aprecierile favorabile ale realitatii, perceperea duratei era mai lenta.

Tot ca urmare a unor studii clinice, s-a constatat ca timpul batranului este mai evident si mai net apreciat, trait in durate si perioade cronometrice, mai bine delimitate. Spre deosebire de varstnic, tanarul percepe timpul intr-o mai ampla continuitate, fara marcajul rigid al duratelor fizice. El este mai degajat de convertirea timpului in momente si durate determinate cronometric, situatie care se manifesta cu atata evidenta la omul varstnic. In explicarea perceperii diferite a timpului, a duratelor la diferite varste, pot fi invocate urmatoarele ipoteze:

4Intr-o mai mare masura decat varstnicul tanarul este mai inserat in viitor prin scopurile, planurile si idealurile sale, orientarea prospectiva redimensionandu-i  sentimentul asteptarii. Dimpotriva, varstnicul, orientat retrospectiv, retraieste si redimensioneaza trecutul, comprimand astfel prezentul pe care-l percepe desfasurandu-se mai rapid.

4Tanarul, mai frapat de realitate, mai receptiv la noutate, traieste mai intens prezentul in care este mai amplu si mai autentic angajat, fapt ce confera perceperea mai lenta a duratei care pentru el este incarcata de semnificatii si populata de evenimente. Varstnicul refugiat in trecut este mai detasat de prezent, care pentru el este mai palid in semnificatii si mai sarac in evenimente, fapt ce confera impresia de reducere a duratelor si de accelerare a desfasurarii lor. Cu alte cuvinte, angajarea in realitate si sentimentul de prezenta determina impresia cresterii duratei, iar slabirea angajarii in realitate, refugierea in trecut determina impresia scurtarii duratei si accelerarea scurgerii ei.

4Orientarea prospectiva a tanarului, investitiile sale afective ofera impresia unui viitor nedeterminat. El se angajeaza in majoritatea intreprinderilor sale, ca si cum ar avea de trait o perioada de timp nelimitata, indefinita. Orientarea retrospectiva a varstnicului, ca reflex al constientizarii declinului sau fizic si spiritual reprezinta o negare a viitorului, datorita caracterului sau limitat, finit.

In consecinta, perspectiva existentei indelungate ofera impresia de crestere a duratei sale; dimpotriva, constiinta apropierii finalului, a punctului terminus al existentei ofera impresia scurtarii duratelor si accelerarii scurgerii timpului.

Perceperea mai rapida a timpului de catre varstnici este determinata si de accelerarile ritmurilor vietii sociale la care ei nu sunt suficient de bine adaptati.

4Desi greu de verificat experimental, se poate invoca o baza biologica privind diferentele asupra timpului, in copilarie si la varstele avansate. Astfel, cunoscand faptul ca procesele metabolice si oxidative sunt mai accelerate in primele decade de viata si mai lente in ultima parte a acesteia, presupunem ca incetinirea desfasurarii arderilor duce la impresia accelerarii ritmurilor si duratelor la batrani.

Toate aceste supozitii se impun la problemele psihologice ale varstnicilor, unde desigur nu se pune problema modificarii perceperii subiective a timpului, dar este necesara o reacomodare a ritmurilor vietii in conformitate cu obisnuintele biologice, structurate de-a lungul existentei. Totodata, trebuie subliniat ca daca perceptia timpului de catre om este legata in mare masura de bioritmurile sale, reactiile persoanei fata de trairea timpului sunt determinate in mod evident de conditiile socio-culturale.