Eul in cognitia sociala

Eul in cognitia sociala

1. Introducere

Astazi nu mai poate fi oportuna intrebarea pe care o adresa G. Allport in 1955 comu­nitatii stiintifice privitoare la faptul daca studiul eului este sau nu de folos si daca eul are un loc in psihologie. Cercetarile din ultimele doua decenii au izbutit sa impuna eul ca unul din subiectele de predilectie ale psihologiei sociale contemporane.

A. Pratkanis (1991) a vorbit de trei incarnari ale eului in psihologie, distingind un ciclu de 40 de ani. Daca intelegem astfel istoria acestui concept, constatam ca desco­perirea eului de catre psihologi are loc la cumpana veacurilor 19 si 20. in aceasta perioada, James, Baldwin si Cooley publica lucrari de referinta, in care se evidentiaza dificultatile cercetarii, dar, fapt foarte merituos, si natura sociala a eului. in anii '40, interesul pentru studiul acestei structuri atit de specifice fiecarui individ reapare. Acum principalii protagonisti sint M. Sherif si H. Cantril (cu Psihologia implicarii personale) si G. Allport. Fara a disparea cu totul, eul devine o vreme evanescent, ca sa apara din nou, in forta, la mijlocul anilor '70 - a treia reincarnare. O oarecare continuitate a fost asigurata in acest rastimp de cercetarile din teoria personalitatii, desfasurate inlauntrul traditiei psihanalitice sau umaniste, si de dezvoltarea proce­durilor de masurare a stimei de sine si a conceptului de sine¹. Cum se poate usor constata, cariera stiintifica a conceptului de eu a debutat si s-a desfasurat aproape exclusiv peste Ocean. Psihologia sociala europeana a pus accentul pe caracterul social al eului si l-a tratat din perspectiva teoriei categorizarii si a relatiilor intre grupuri. il regasim sub denumirea de identitate - un termen mai curind sociologic - in lucrarile lui Tajfel, Doise, J. Turner si Lorenzi-Cioldi.

Multa vreme, analizele consacrate acestei entitati interioare cu doua fatete, de continut si de proces, n-au putut concura, din punctul de vedere al rigurozitatii stiinti­fice, cercetarile asupra proceselor perceptive sau asupra invatarii. Studiul empiric al eului a devenit posibil odata cu adoptarea metodologiei cognitiviste. in acest capitol ne propunem un bilant succint al abordarii eului in cadrul cognitiei sociale.

2. Abordarea cognitiva si eul ca structura de cunoastere

Atunci cind K. Gergen publica lucrarea The Concept of Self , eul era inca "un concept in asteptarea unei paradigme'. Cercetatorii din domeniu incep tot mai mult sa se intereseze de rezultatele din psihologia cognitiva ce dovedea o eficienta surprinzatoare. De altminteri, aceasta reorientare a studiilor trebuie vazuta ca o aliniere la paradigma generala. Este acum epoca unui nou "Weltanschaaung' (cf. Higgins si Bargh, 1987), adoptat de psihologi din diverse arii de studiu, care impune ca fenomenele psihice si psiho-sociale ce fusesera mai inainte analizate in termeni motivationali, sa fie tratate prin prisma conceptelor tratamentului informatiei.

Psihologia cognitiva facuse deja progrese spectaculoase in explorarea functionarii mentale. Ea pleaca de la premisa ca fiinta umana construieste activ o imagine a lumii, esentiala pentru evolutia in mediu. Reprezentarea, ce asigura legatura dintre stimul si raspuns, se constituie ca un model intern al unor parti din mediu, ca ceva in organism ce sta pentru un obiect sau eveniment. Individul cauta informatia in mediu, o proce­seaza si desfasoara comportamente potrivit reprezentarii interne a acestei informatii (cf. Markus si Sentis, 1982). Cognitivismul va releva criteriile dupa care stimulii din mediu sint selectati si va explica modalitatea in care informatia despre acesti stimuli este pastrata in memorie ori utilizata ca baza pentru actiune. Schema, un alt concept cardinal pe care s-a bazat noua orientare, a fost inteleasa ca o structura cognitiva care consista in reprezentarea unui domeniu de stimuli. Tratamentul informatiei inseamna formarea sau activarea schemei, integrarea noii informatii si revizuirea schemelor pentru a o include.

Psihologii sociali au preluat indata ideea potrivit careia, daca vrem sa intelegem comportamentul, trebuie sa stim cum individul isi reprezinta si organizeaza mental lumea. Perspectiva cognitivista a cistigat repede teren in analiza fenomenelor psiho­sociale, astfel incit, in deceniul al 9-lea, Markus si Zajonc (1985) puteau aprecia ca, mai curind decit studiul comportamentului social, psihologia sociala ar putea fi soco­tita studiul spiritului social (social mina). Abordarea cognitiva nu s-a constituit ca un domeniu separat, ci ca un set de conceptii ce ghideaza cercetarea in diverse domenii ale acestei stiinte. intr-o sinteza din 1986, Sherman, Judd si Park ajungeau la conclu­zia ca orientarea cognitiei sociale ar cauta raspunsuri la trei intrebari fundamentale : cum e stocata in memorie informatia care mediaza comportamentul social; cum in­formatia sociala din memorie influenteaza judecatile, alegerile si comportamentele; cum noua informatie o modifica pe cea veche.

inainte de a deveni o sfera de cercetari in care metodele cognitiei sociale se aplica foarte eficient, eul s-a impus ca o tema esentiala in psihologia sociala in general. Dupa 1965, ii sint consacrate studii foarte importante: lucrarile lui Bem in domeniul auto-perceptiei, ale lui Wicklund in domeniul constiintei de sine (self-awareness), cercetarile lui Jones asupra auto-prezentarii, precum si ale lui M. Snyder asupra

self-monitoring¹. Toti acesti cercetatori nu utilizeaza inca metodele si conceptele cog-nitiei sociale. Curind, insa, ele se impun si in studiile asupra eului: in 1976, W. McGuire si A. Padawer-Singer publica un cunoscut studiu despre conceptul de sine spontan, iar in 1977 apar doua articole ce vor influenta decisiv evolutia conceptului de eu in psihologia sociala: cel al lui Rogers, Kuiper si Kirker asupra efectului de referinta la sine si cel al lui Markus despre schemele eului. Astfel, eul ajunge un punct de interes in cognitia sociala. Se cuvine mentionat, insa, ca inceputurile intele­gerii lui ca sistem de cunostinte despre sine sint mai vechi. C. Rogers, de exemplu, sugerase ca eul ar fi o structura cognitiva care "genereaza' continuu consistenta. G. Kelly facea o analogie intre operatiile cognitive ale sistemului psihic si teoriile stiin­tifice si demonstra importanta eului, ca structura de cunoastere, in perceperea lumii sociale. Similaritatea eului cu alte structuri cognitive a fost remarcata si de T. Sarbin, iar calitatea lui de teorie asupra personalitatii individului a fost postulata de S. Epstein. Potrivit acestor teoreticieni, eul ar fi un fel de pivot al vietii sufletesti, un set de structuri cognitive care ar organiza functiile psihice ale persoanei. Totusi, ei n-au beneficiat de aporturile psihologiei cognitive, iar ipotezele lor nu s-au bucurat de o testare completa.

Abordarea cognitiva a eului nu este nici pe departe singura posibila. Mai inainte, conceptul despre sine fusese cercetat in psihologia dezvoltarii, in psihologia perso­nalitatii, in cea culturala si, mai ales, in psihologia clinica. Se poate spune ca noua analiza cognitiva a conceptiilor despre sine reprezinta tocmai o ruptura in raport cu psihologia clinica, in cadrul careia abordarea se face din perspectiva afectivista. De altfel, conceperea eului ca structura cognitiva poate parea opusa si intuitiei naive care il intelege ca avind o natura emotionala.

in raport cu abordarile anterioare, cea cognitivista prezinta marele avantaj de a utiliza informatii comportamentale (de exemplu, performantele subiectilor in sarcinile de memorie sau timpii de raspuns) pentru a face inferente despre procesele si struc­turile cognitive (cf. Kuiper si Derry, 1981). Dar opozitia este numai metodologica, pentru ca altminteri analizele contemporane recupereaza multe din ideile teoreticie­nilor timpurii, asezindu-le pe un solid suport experimental. Renuntind la speculatie si la introspectie, psihologia eului a capatat un handicap pe cale acum sa fie depasit. Gratie ingeniozitatii ipotezelor si montajelor experimentale, psihologia tinde sa egaleze subtilitatea scrierilor filosofice, pastrind totodata demersul experimental.

Cercetarile din domeniul cognitiei sociale pe care le-am citat au relevat un trata­ment mai eficient al informatiei despre eu. Aceasta descoperire, alaturata multiplelor "erori'² sistematice in prelucrarea informatiei importante pentru sine, a condus la conceperea eului ca structura de cunoastere sau ca un set de structuri cognitive si la ipoteza influentei lui asupra procesarii oricarei informatii. Conceptul de sine este vazut ca un sistem de cunostinte despre propriul eu, folosite pentru a recunoaste si interpreta stimuli relevanti pentru individ (cf. Monteil si Martinot, 1991). Structura eului sau ierarhia structurilor de cunostinte despre eu functioneaza ca o parte a

sistemului de tratament al informatiei. Ea se activeaza in situatiile sociale ce presupun informatie insemnata pentru propria persoana. Din cauza activarii repetate, ea devine foarte bine organizata si stabila. Din punct de vedere functional, conceperea cunoasterii despre sine ca un subsistem in interiorul sistemului cognitiv ne ingaduie sa presupunem ca impactul ei asupra tratamentului informatiei va fi acelasi ca si in cazul altor scheme sau structuri cognitive, deci se va solda cu organizarea, integrarea si elaborarea acesteia.

Daca cercetarile mai vechi au avut in atentie continuturile eului, cele desfasurate in cadrul paradigmei cognitiviste se straduiesc sa releve structura eului si modul in care este el reprezentat in memorie. Studiile care descriu aspectele active ale eului sint mai putin numeroase, dar tocmai in acest domeniu par sa se concentreze astazi eforturile cercetatorilor. Vom expune sumar la finele capitolului conceptia lui Ch. Carver si M. Scheier despre rolul eului in auto-reglare ce face parte din aceasta categorie. Pentru inceput, vom trece in revista citeva teorii centrate pe trasaturile structurale ale conceptului despre sine. Spre a le descrie pe acestea, s-au utilizat notiunile de schema, retea de memorie sau prototip.

3. Eul ca schema

Orientarea cognitivista a putut sa se impuna numai dupa ce a luat distanta fata de asociationism, o alta maniera de a explica functia de cunoastere a psihicului uman. Conceptul care diferentiaza net cele doua tipuri de abordare este cel de schema. Teoriile schemei au marcat un progres evident in incercarile psihologilor de a explica viata mentala.

Termenul este folosit inca de Bartlett in 1932, apoi de G. Kelly si de Piaget, si se impune prin opera lui U. Neisser. Autorul din urma intelege schemele ca unitati cognitive centrale in sistemul uman de procesare a informatiei. insasi denumirea lor presupune implicita conceptia conform careia cunostintele pe care le are individul despre lumea exterioara si despre sine insusi sint structurate. Ca structuri de memorie ale elementelor interconectate conceptual, ele contin cunostinte generale despre clasa de stimuli, exemple sau instante ale clasei si ofera ipoteze despre stimulii din mediu ce urmeaza a fi procesati (cf. Hastie, 1981). in mod necesar, perceptia ghidata de scheme - si schemele apar in orice act perceptual - procedeaza la o selectie a stimu-lilor. Ca atare, o proprietate importanta a schemelor se concretizeaza in stabilirea informatiei ce va fi codata sau actualizata in memorie. in general, ele permit un tratament mai rapid si mai elaborat al informatiei.

in cognitia sociala, programele de cercetare determinate de adoptarea acestui con­cept au demarat inca din deceniul al 7-lea. De exemplu, pe urmele lui Heider, s-au facut studii asupra memoriei structurilor de relatii intre indivizi, constatindu-se grade diferite de performanta dupa cum aceste structuri respecta sau nu simetria si comple­titudinea. Traditional, se disting 3 clase de scheme sociale: scheme de persoane, scheme de roluri si scheme de evenimente (Taylor si Crocker, 1980). Prima categorie cuprinde si schemele despre sine. Psihologii au incercat sa explice influenta acestora asupra memoriei informatiei personal relevante, demonstrind nu numai ca acest con­cept de sine este o schema sau un ansamblu de scheme, dar chiar ca aceste scheme sint exemplare, ilustrative pentru schematicitatea functionarii cognitive.

in studiul aparut in 1977, Hazel Markus a dovedit natura schematica a cunoasterii despre sine si interventia masiva a acesteia in tratamentul informatiei. in viziunea

cercetatoarei americane, conceptul de sine se cuvine a fi inteles ca un sistem de scheme despre eu. Indivizii acumuleaza cunostinte despre ei insisi, despre felul in care s-au comportat in diferite circumstante, pe care le organizeaza in structuri relativ stabile. Schemele despre sine se refera la aspecte ale comportamentelor care au rele­vanta pentru individ si organizeaza cunoasterea despre sine in asa fel incit individul sa se poata servi usor de ea. Ele se constituie pe baza observatiei propriei persoane in diferite situatii si a scrutarii introspective, contribuind la fixarea noilor cunostinte despre sine. Ca oricare alta schema din arsenalul cognitiv al individului, schemele despre sine actioneaza ca mecanisme selective ce triaza informatia prezenta.

Pentru a dovedi validitatea conceptului pe care l-a propus, Markus cere subiectilor sa realizeze sarcini in care urmareste continutul si timpul de latenta ai auto-descrierilor, evocarea comportamentelor in sprijinul auto-caracterizarii, estimarea probabilitatii de a adopta un comportament anumit etc. Participantii erau schematici pe dimensiunea independenta-dependenta sau aschematici pe aceeasi dimensiune. Rezultatele atesta ca indivizii care si-au format scheme ce le permit sa se caracterizeze pe ei insisi ca fiind independenti isi atribuie mai multe adjective ce descriu independenta ca trasa­tura, raspund mai repede cind li se cere sa decida daca astfel de adjective ii reprezinta sau nu, sint capabili sa gaseasca mai multe exemple de comportamente in care au probat independenta si rezista mai activ informatiilor despre propriul comportament ce infirma schema pe care o poseda. Astfel, Markus a probat ca schemele despre eu ghideaza tratamentul informatiei relative la propria persoana, afectind timpul si calita­tea procesarii.

4. Reprezentarea eului in memorie

Cercetarile empirice au aratat ca eul ar putea fi chiar cea mai extinsa si mai elaborata structura din memoria umana. O astfel de concluzie se bazeaza pe inriurirea puternica exercitata asupra proceselor cognitive ca si pe numarul mare de informatii despre sine. Dar, in privinta manierei exacte in care conceptul despre sine se constituie ca o parte a sistemului memoriei individuale, exista inca divergente.

Markus si Sentis (1982) infatiseaza trei alternative, din care doar una e com­patibila cu functionarea eului ca structura cognitiva. O prima posibilitate ar fi ca eul sa nu fie reprezentat separat in memorie, ci orice cunostinta care il priveste sa fie distribuita altor structuri de cunoastere. O alta conceptie infatiseaza eul ca incluzind toata informatia din memorie si presupune ca orice informatie se codeaza in legatura cu el. in fine, conceptia care se bucura de o sustinere empirica suficienta trateaza eul ca o structura reprezentata separat in memorie.

in modelul devenit clasic al lui Bower si Gilligan (1979), eul e vazut ca un nod in reteaua memoriei. El se afla in conexiune cu alte noduri ce contin diverse informatii semantice sau episodice. Exista concepte care nu se asociaza cu eul decit indirect, astfel incit informatia pe care o contin poate fi regasita numai prin inferenta. Unele noduri se situeaza mai aproape de eu, desemneaza trasaturi importante de personali­tate si au mai multe sanse sa fie activate cind individul se descrie pe sine. in urma noilor experiente ale individului, noduri fara legatura cu eul se pot conexa cu acesta. Legaturile intre nodurile retelei constituie propozitii de tip subiect-predicat. Unele propozitii, de natura semantica, sintetizeaza informatia categoriala de care dispune persoana; altele, episodice, se refera la contextul spatial si temporal in care s-au

desfasurat comportamentele. O distinctie foarte utila acestui model priveste cunoas­terea declarativa si cunoasterea procedurala. Prima, factuala, se refera la natura lumii fizice si sociale. Cea procedurala indica maniera in care se utilizeaza cunoasterea declarativa si cuprinde, de exemplu, operatii matematice, reguli de sintaxa si inferenta (Kihlstrom si Cantor, 1984). Folosind aceasta distinctie, se poate spune ca trasaturile structurale ale personalitatii se identifica si cu un subset al cunoasterii declarative (ce include propozitii semantice si episodice), in vreme ce trasaturile dinamice ar consti­tui un subset al cunoasterii procedurale, sub egida careia se infaptuieste transformarea cunoasterii sociale in comportament interpersonal.

Acestui model al eului ca retea asociativa i s-au adus doua obiectii importante, intii ca el presupune conceptul de sine ca fiind o unitate monolitica (Kihlstrom et al., 1988; Monteil si Martinot, 1990). Obiectia nu poate fi indepartata decit admitind o "ierarhie a conceptelor de sine contextualizate'. Fiecare nivel ar corespunde cunoasterii de sine in diferite imprejurari. Pe de alta parte, critica lui T. Rogers (1981) a vizat faptul ca deciziile privind eul, ca de pilda aprecierea daca un adjectiv este sau nu auto-descriptiv, luindu-se foarte repede, intra in contradictie flagranta cu intinderea presupusa a retelei de memorie care este eul. intr-adevar, in modelul lui Bower si Gilligan, conceptul despre sine are asociata cea mai mare cantitate de informatie comparativ cu oricare alt concept-nod al retelei. Prin urmare, s-ar produce "efectul evantai', potrivit caruia timpul de cautare in memorie creste direct proportional cu cantitatea de informatie asociata conceptului. in virtutea acestui rationament, jude­catile despre sine ar trebui sa consume mai mult timp decit altele. Si acest argument a fost respins, invocindu-se inca o data organizarea ierarhica a structurii eului.

5. Eul ca prototip si efectul de referinta la sine

Conceptia eului ca prototip este prezenta mai cu seama in lucrarile psihologului cana­dian Tim Rogers si ale colaboratorilor sai (Rogers, Kuiper si Kirker, 1977; Rogers, 1981; Kuiper si Derry, 1981). Activat in situatii ce implica informatie cu relevanta personala, eul tinde sa interpreteze informatia raportind-o la conceptia despre sine. Ca atare, el ar functiona ca un standard, perpetuu comparat cu noua informatie, asemenea proto­tipului din cercetarile lui Posner si Keele (1970). Acesti autori au aratat ca subiectii carora li s-a cerut sa memoreze o serie de figuri alcatuite din puncte dispuse divers pe cartonase, tind sa abstraga un model unic pe care-l vor utiliza in sarcinile de memorie ulterioare. Folosirea prototipului in categorizarea persoanelor a fost demonstrata de Cantor si Mischel (1979). Ei au cerut subiectilor sa retina un set de trasaturi ce descriau un individ introvertit. in cadrul sarcinii de recunoastere, confruntati cu tra­saturi care nu apareau pe lista pe care o memorasera, subiectii vor indica gresit unele din noile trasaturi ca fiind prezentate inainte. Rezultatele dovedesc ca s-a utilizat prototipul introvertitului in tratamentul informatiei din cele doua liste cu trasaturi. Impresia de deja vu, faptul de a indica gresit trasaturile din a doua prezentare s-a numit "efectul de alarma falsa' si a fost pus in evidenta de Rogers, Rogers si Kuiper si in domeniul cunostintelor referitoare la eu. Ei au constatat ca alarmele false se inmultesc cu cit adjectivele in cauza devin mai auto-descriptive.

O alta dovada empirica a functionarii eului ca prototip o constituie "efectul pro­totip' sau "efectul U rasturnat'. Potrivit acestuia, judecatile de auto-atribuire de adjective ce caracterizeaza intr-o foarte mare masura propria persoana (puternic

prototipice), precum si judecatile ce privesc adjectivele accentuat non-prototipice se emit mai repede in comparatie cu deciziile ce se refera la adjectivele moderat auto--descriptive (Kuiper si Derry, 1981). "Eul ar actiona deci ca un prototip cognitiv ce contine o colectie de trasaturi pe care persoana le percepe ca descriind-o' (Rogers, 1981). in incercarea de a explica functionarea eului-prototip in situatii foarte diverse, Rogers a facut distinctie intre termenii generali, similari cu trasaturile de personali­tate, si cei specifici, ce ar desemna aspecte ale comportamentului mai putin indepen­dente in raport cu situatiile sociale. Preluind aceasta idee, Kihlstrom si Cantor (1984) postuleaza o ierarhie a eurilor prototipice, fiecare caracteristic pentru o clasa de situatii. Hotarim sa ne atribuim o trasatura sau alta in urma unui proces de con­fruntare cu prototipul, in cadrul caruia comparam trasaturile conceptului despre sine cu cele ale prototipului caracterizat de trasatura respectiva.

Modelele eului elaborate din perspectiva cognitiva si-au gasit aplicabilitate si in psihopatologie - de exemplu, lucrarile lui Bandura despre self-efficacy. Nu mai putin, eul gindit ca prototip poate clarifica aspecte interesante ale depresiei. Dupa cum se stie, depresivii sint foarte realisti in auto-perceptie, aprecierile pe care le fac asupra lor insile tind spre obiectivitate. Dupa Kuiper si Derry (1981), depresivii ar utiliza si ei un prototip, dar unul care incorporeaza, in primul rind, cunoasteri cu valenta negativa.

Rezultatele cercetarilor lui Rogers, Kuiper si Kirker, publicate in 1977, au avut un impact deosebit prin aceea ca impuneau eul ca una din structurile cognitive cele mai elaborate, dar si prin faptul ca puneau la indoiala ideea dupa care codajul semantic este cel mai eficient pentru recuperarea posterioara a amintirilor. Psihologii canadieni preiau procedura experimentala dezvoltata de Craik si Tulving (1975) pentru a explora actualizarea in functie de tipul de orientare a subiectului in momentul cind codeaza informatia. Subiectii apreciau o serie de adjective-trasaturi in mai multe feluri: struc­tural (daca termenul e lung sau scurt), fonemic (daca rimeaza sau nu cu alt cuvint), semantic (daca e sinonim sau nu are nici o legatura cu alt cuvint) si cu referinta la sine (daca ii descrie sau nu), participantii trebuind sa raspunda simplu, cu da sau nu. Rezultatele indica o performanta net superioara in ultimul caz, deci memoria adjecti­velor raportate la propriul eu este superioara. Cercetatorii conchid ca sarcina de auto-referinta determina un codaj profund si bogat din punctul de vedere al asocia­tiilor pe care le provoaca. Ea produce in memorie urme mai puternice chiar decit codajul semantic.

Paradigma experimentala folosita in articolul din 1977 a generat numeroase alte cercetari, mai cu seama ca incercarile de a explora in detaliu efectul de auto-referinta au condus la rezultate contradictorii. inca in 1979, Bower si Gilligan puneau la indo­iala existenta lui, aratind ca procesarea informatiei de catre subiecti cu referinta la propria lor mama produce aceleasi efecte ca si referinta la sine. Daca nu exista dife­rente in amintirea judecatilor despre sine si despre propria mama, atunci tratamentul informatiei prin referinta la sine nu este exceptional. Keenan si Baillet (1980) semna­lau si ei ca acelasi efect poate fi obtinut prin activarea oricarei structuri cognitive ample si organizate, ca de exemplu reprezentarea unei persoane foarte familiare. in felul acesta, a devenit neclar daca efectele facilitatoare ale sarcinii cu orientare auto-referenta se datoreaza faptului ca informatia a fost procesata in relatie cu eul. Din divergentele cercetatorilor cu privire la mecanismele ce sustin efectul de referinta la sine, a rezultat ca, pe linga procesul cognitiv de elaborare, s-ar putea banui exis­tenta unui proces de organizare a materialului. Klein si Kihlstrom (1986) considera ca sarcina de referinta la sine impune o organizare dihotomica a informatiei, anume

in adjective auto-descriptive si non-autodescriptive, si ca aceasta conduce la efectul de hipermnezie constatat. S-a dovedit ca alte sarcini care incurajeaza organizarea termenilor amelioreaza actualizarea tot atit cit si referinta la sine.

in fata acestor obiectii, Rogers (1981) s-a aparat precizind ca superioritatea co-dajului prin referinta la sine nu se manifesta decit pentru un codaj de tip evaluativ. Considerind ca teoriile cognitive nu pot da seama de complexitatea sentimentului identitatii, el va propune un model al relatiei dintre afect si referinta la sine. Performan­tele mnezice superioare nu se produc pentru itemii codati prin referinta la sine, dar care privesc fapte. Totusi, a reiesit ca avantajul mnezic al judecatilor auto-referente nu este mai mare decit cel al altor judecati evaluative. O sarcina in care subiectii apreciaza trasaturi in functie de dezirabilitatea lor sociala conduce la aceleasi perfor­mante de memorie ca si sarcina de referinta la sine. Un alt gen de explicatie avansata in cadrul acestor dezbateri a invocat corespondenta, in cazul efectului de referinta la sine, dintre contextul operatiei de codare si cel al actualizarii, factor hotaritor in ameliorarea performantei mnezice.

E dificil de degajat o concluzie din multimea acestor studii. Oricum, evocabilitatea mai accentuata a itemilor codati in relatie cu eul exista si ea provoaca si in prezent dispute deosebit de fertile pentru avansarea cercetarii in acest domeniu.

6. Stabilitate si schimbare

Cercetarilor cu caracter structural li se poate reprosa faptul de a fi neglijat aspectele active ale eului. Stabilitatea acestei structuri cognitive s-a constituit intr-un "formida­bil blocaj' in conceperea ei ca reglator al comportamentului (Markus si Wurf, 1987). Deplasarea treptata a interesului cercetatorilor de la aspectele structurale catre cele functionale si catre implicarea eului in comportament a determinat o regindire a caracteristicilor de stabilitate-maleabilitate ale conceptului despre sine.

in psihologie, cercetarile mai vechi s-au interesat in mod prioritar de conceptul de sine general, vazut ca stabil, si au atribuit fatetelor lui specifice un rol minor (Marsh, 1986). Carl Rogers, de exemplu, a descris eul ca fiind organizat si consistent, dar a semnalat totusi posibilitatile lui de schimbare. Reprezentantul cel mai cunoscut al conceptiei potrivit careia eul ar fi o structura unitara, un nucleu dur al personalitatii, a fost, desigur, G. Allport. La inceputul anilor '70, insa, K. Gergen recunostea ca viziunea despre eu ca un corpus monolitic nu rezista. Pe de alta parte, traditia sociolo­gica infatiseaza eul ca activ, schimbator, chiar multiplu. Evolutia persoanei in mediul social impune un concept despre sine dinamic si maleabil. James insusi considera ca avem atitea euri cite grupuri existente a caror opinie ne afecteaza. in opera lui Mead, eurile depind de numarul de roluri pe care le joaca actorul social. Mai recent, Stryker, un autor american ce se straduieste sa revigoreze interactionismul simbolic, a distins identitatile pregnante de cele periferice. in aceeasi descendenta sociologica se situeaza lucrarile despre auto-prezentare.

Studiile efectuate in aria cognitiei sociale incearca sa impace aspectele de sta­bilitate si fluiditate, recunoscind insa tot mai mult variatiile conceptului de sine. Se admite ca exista argumente convingatoare care pledeaza in favoarea unui eu complex, cu multiple fatete, a carui variabilitate corespunde diferitelor situatii sociale pe care le traverseaza individul. in aceste conditii, stabilitatea si caracterul integrat al cor­pusului conceptiilor despre sine continua sa functioneze ca o axioma, chiar daca

flexibilitatea este explicata prin conceptul de "eu de lucru' (working self-concept). Ar exista, prin urmare, un set de conceptii despre sine foarte elaborate, cu o mare putere de influenta asupra tratamentului informatiei si care ar alcatui nucleul eului (core seif). in aceasta formatiune, menita sa asigure continuitatea identitatii, ar fi incluse cele mai importante reprezentari despre sine, ca numele, reprezentarea infati­sarii fizice, reprezentarile relatiilor cu altii semnificativi, rolurile, evaluarea de sine etc. Eul de lucru sau conceptul despre sine de moment este conceput ca o structura temporara, derivata din colectia conceptiilor despre sine, a carei configuratie este determinata de evenimentele sociale actuale (Markus si Wurf, 1987). Distinctia intre structura stabila si conceptiile provizorii despre sine se bazeaza pe accesibilitatea diferita in memorie. Datorita importantei lor, reprezentarile ce fac parte din nucleul eului sint constant disponibile sau "cronic accesibile' (Markus si Kunda, 1986). Accesibilitatea conceptiilor mai putin insemnate variaza in functie de motivatia indi­vidului si de situatie. Eul fenomenal sau eul de lucru se incheaga ca o constructie ce integreaza conceptii din nucleul eului cu altele impuse de stimulii sociali. Astfel, se evita intelegerea conceptului despre sine ca o medie a reprezentarilor pe care le in­globeaza. Flexibilitatea lui, fara a presupune o radicala reorganizare, isi gaseste ex­presia in variatiile continutului eului de lucru.

Asadar, relatiile intre informatiile stocate la acelasi nivel sau la niveluri diferite ale structurii eului ar determina aspectele accesibile la un moment dat. Din perspectiva viziunii acesteia, care implica o diferentiere a reprezentarilor despre sine in functie de centralitatea si importanta lor, precum si o diferentiere a gradelor de accesibilitate a diverselor aspecte, se poate explica schimbarea conceptului despre sine. Teoriile consistentei nu sint capabile sa furnizeze o astfel de explicatie, ele sint conservatoare, dupa cum aprecia Carl Backman (1988), el insusi autor al uneia. Depasindu-si cerce­tarile mai vechi, autorul american infatiseaza transformarea conceptului de sine ca rezultat al angajarii in relatiile cu ceilalti. Termenul de accesibilitate in memorie ne ingaduie sa concepem schimbarea ca o modificare a frecventei cu care sint activate diferitele conceptii despre sine. Dar, fireste, conceptul de sine se schimba si prin dobindirea de catre individ a unor noi roluri sociale sau, pur si simplu, in decursul dezvoltarii sale ca fiinta umana. S-a constatat, de exemplu, ca indivizii isi percep propriul eu ca fiind stabil sau schimbator in functie de virsta: tinerii se vad pe ei insisi ca aflindu-se in evolutie, in vreme ce persoanele virstnice se concep ca fiind stabile si consecvente (Vallerand, 1994).

in ciuda variabilitatii si a rolului tot mai insemnat atribuit fatetelor specifice, eul ramine o structura cu extinse posibilitati de a rezista schimbarii. Cu totii traim un sentiment de stabilitate, de continuitate a propriei fiinte. Indivizii cauta consistenta si distorsioneaza realitatea pentru a mentine o perceptie pozitiva despre sine. in cele ce urmeaza, vom avea prilejul sa constatam caracterul inertial al functionarii eului ca structura cognitiva, precum si modul in care informatia relevanta pentru individ este interpretata in lumina unor credinte despre stabilitatea eului.

7. Este eul o structura unica?

intrebarea din titlul acestui subcapitol pare mostenita de la analizele cu tenta specu­lativa, in orice caz, conceput sau nu ca structura de cunoastere, eul a fost privit intotdeauna ca ceva misterios, iesit din comun, ca entitate ce domina viata psihica a

individului, singura raspunzatoare pentru comportamentul lui. Cercetarile realizate din perspectiva cognitiva se straduiesc inca sa dea o dezlegare intrebarii acesteia, mai cu seama ca primele rezultate indicau ca eul e departe de a fi una din multele structuri ce pot fi activate in prelucrarea informatiei sociale.

Cum am constatat, efectul de referinta la sine a constituit la inceput un argument puternic pentru statutul special al conceptului despre sine in sistemul cognitiv. Totusi, evolutia studiilor a relevat ca el nu ingaduie concluzii absolut certe cu privire la natura unica a eului. Greenwald si Banaji (1989) pledeaza impotriva acesteia, aratind ca eficienta structurilor eului in recuperarea informatiei codate cu referire la sine poate fi explicata in termeni de procese de memorie obisnuite. Eul ar fi numai un "corp de cunostinte polarizate evaluativ, foarte familiar si foarte organizat'. Nici functionarea eului ca punct de referinta social nu furnizeaza argumente mai puternice in favoarea tezei unicitatii. Eul serveste ca punct de referinta in anumite contexte sociale, de pilda, in mod obisnuit comparatiile cu prietenii il folosesc ca standard, dar aceasta nu se intimpla in toate comparatiile sociale pe care le face individul (cf. Holyoak si Gordon, 1983). El se utilizeaza frecvent in interpretarea informatiei sociale, dar nu poseda proprietati unice care l-ar deosebi de alte puncte de referinta cognitive. Higgins si Bargh observau ca exista multe feluri de cunoastere sociala ce joaca, in diferite contexte, rolul de punct de referinta, chiar si pentru auto-evaluare. Dupa entuziasmul din primii ani, probele experimentale in favoarea similaritatii eului cu celelalte structuri cognitive par convingatoare. Sustinatorii ideii conform careia eul ar avea proprietati speciale, chiar daca invoca influenta lui profunda in tratamentul informatiei si relatiile unice cu motivatia si cu afectivitatea, au devenit minoritari.

8. Influenta eului in perceptia altuia

Problema unicitatii eului se pune in raport cu alte structuri de cunoastere, printre care, desigur, si cele ce organizeaza cunostintele despre altii. Am aratat ca repre­zentarile despre sine nu se pot deosebi de reprezentarile despre altii decit din punct de vedere functional si nu structural. O ipoteza veche in psihologia sociala, de altmin­teri deloc straina simtului comun, avanseaza ideea ca atribuirile pe care individul le face cu privire la conduita celorlalti sint influentate de auto-perceptie. S-a aratat, de exemplu, ca indivizii apreciaza cit se simt altii de fericiti in functie de propriul lor sentiment de fericire. Teoria judecatii sociale a lui Sherif si Hovland se refera tocmai la felul in care pozitia unui individ cu privire la o anume chestiune isi pune amprenta asupra interpretarii raspunsurilor altora. De asemenea, teoriile compararii sociale se intereseaza prioritar de relatia dintre sistemul de cunostinte care este eul si perceptia altora (Markus si Sentis, 1982).

Imaginea pe care individul o construieste despre altul este o structura complexa, la alcatuirea careia participa structuri cognitive ca stereotipurile sau teoriile implicite ale personalitatii, precum si informatii despre comportamentele celuilalt, infatisarea lui, relatia sociala care-l leaga de observator, contextul interactiunii etc. Prin urmare, conceptul de sine este numai unul din factorii care concura la formularea judecatilor despre altul. Fiind o structura cu o mare putere de decizie in selectia stimulilor si a dimensiunilor stimulilor, eul inriureste, inainte de toate, cautarea informatiei despre altii. De exemplu, subiectii extravertiti remarca trasaturile de extraversiune ale celor­lalti si au o mai buna memorie pentru ele. in cadrul cercetarilor care folosesc

conceptul de schema de sine, s-a demonstrat ca, atunci cind detinem putina informatie despre altul, folosim structura eului pentru a elabora si completa informatia dispo­nibila, in incercarea de a alcatui un portret al lui cu care sa putem opera. S-a studiat, de asemenea, perceptia comportamentelor celuilalt intr-un domeniu pentru care indi­vidul poseda o schema despre sine, probindu-se ca ii judecam pe ceilalti cu multa acuratete tocmai pe dimensiunile pe care ne cunoastem pe noi insine cel mai bine. in procesarea informatiei despre altii, schematicii fac distinctii fine, organizeaza foarte bine informatia conforma cu schema, se arata mai sensibili la variatiile de compor­tament si fac atribuiri mai sigure si mai riguroase (Markus si Sentis, 1982).

Kuiper si Derry (1981) au inclus si familiaritatea ca factor foarte important intr-un model al procesarii informatiei despre celalalt, gasind ca structura de sine ofera un cadru de referinta foarte eficient pentru evaluarile si judecatile asupra celorlalti foarte familiari sau asupra strainilor, dar ca aprecierile despre cunostinte intimplatoare, nici foarte, dar nici total straine, se fac intr-un timp mai indelungat. Desigur, si in ultimul caz, schema despre sine ghideaza culegerea informatiei, dar formarea impresiei du­reaza mai mult.

Cea mai simpla explicatie pentru faptul ca eul joaca un rol important in alegerea comportamentelor si a dimensiunilor utilizate pentru a-l descrie pe altul face apel la notiunea de accesibilitate in memorie: trasaturile pentru care individul si-a format scheme despre sine sint si cele mai accesibile, intervenind cel mai des in tratarea informatiei despre sine, ca si despre altii. Prin urmare, trasaturile de care individul se slujeste cu precadere apar frecvent si in descrierile altora.

Este limpede ca viziunea potrivit careia eul functioneaza ca punct de referinta in perceptia sociala presupune tendinta individului de a-i privi pe ceilalti ca similari. Or, aceasta concluzie intra in contradictie cu nevoia de unicitate postulata de multe studii. Nu credem ca distinctia pe care o fac Kihlstrom si Cantor (1984) ar putea fi utila pentru rezolvarea conflictului. Ei arata ca ne percepem diferit de altii, sub raportul atributelor care formeaza conceptul despre sine, si similari cind e vorba de atribute simplu auto-descriptive. Dar, cum am vazut, individul foloseste tocmai trasaturile prototipice in perceptia celorlalti. O posibila solutie o ofera efectul de asimetrie in judecatile eu-altul, pe care l-a descris Codol. in comparatiile pe care le facem intre noi si altii, avem tendinta de a ne considera modele, deci de a-i privi pe altii similari cu noi si nu pe noi insine ca asemanatori celorlalti. in felul acesta, sentimentul de unicitate ramine nestirbit.

Impactul conceptiilor despre sine nu se manifesta numai in perceptia celorlalti, ci si in interactiunea cu ei. Cele mai multe cercetari despre rolul conceptului de sine in interactiunea sociala au fost realizate din perspectiva teoriei auto-prezentarii sau diri­jarii impresiei. Este evident ca imaginea de sine pe care individul va incerca sa o construiasca in mintea celuilalt si, deci, si strategiile de interactiune in care el se va angaja depind de felul in care isi concepe propriul eu.

9. Memoria autobiografica si povestirile despre sine

Cunostintele pe care le acumulam despre ceilalti nu se marginesc numai la infatisare si comportamentele pe care le desfasoara, ci cunoastem intr-o masura mai mica sau mai mare si biografia lor. Informatiile despre trecutul celorlalti ne parvin de la surse diferite:    fie am trait impreuna evenimente, fie ne-au relatat ei insisi intimplari ai

caror eroi au fost etc. in raport cu aceasta cunoastere, cea despre propriul trecut are un caracter mai detaliat si mai extins, in primul rind pentru ca dispunem in plus de o sursa deosebit de insemnata: introspectia. Amintirile autobiografice, extrem de nu­meroase, alcatuiesc o parte importanta a memoriei fiecarui individ. Tocmai de aceea, psihologia sociala s-a straduit sa elaboreze modele pentru structura si functionarea memoriei autobiografice. Aceasta revine la a institui o perspectiva temporala in stu­diul eului, a distinge un eu trecut, unul viitor si unul prezent si a releva interde­pendentele dintre ele.

Memoria autobiografica cuprinde evenimente si experiente traite de individ, pre­cum si gindurile si emotiile care au insotit aceste experiente in desfasurarea lor (Kihlstrom et al, 1986). Astfel de informatii de natura episodica se pastreaza intr-o retea care le pune in legatura unele cu altele. Configuratia retelei formeaza unul din punctele de interes pentru cercetatorii ce abordeaza eul din perspectiva cognitiva, intrucit e de asteptat ca memoria autobiografica sa fie organizata si altfel decit secven­tial. Modelele construite de psihologii cognitivi care si-au adus contributia la o teorie generala a memoriei se aplica, desigur, si pentru memoria autobiografica. Amintirile personale fac parte din retele prepozitionale, ca oricare alta informatie factuala din memorie, cu diferenta ca fiecare se asociaza unei reprezentari despre sine. Chew (v. Kihlstrom et al., 1986) a probat tendinta subiectilor de a respecta ordinea temporala atunci cind evoca episoade autobiografice, ajungind la concluzia organizarii memoriei autobiografice in functie de timp. O ipoteza alternativa ar putea invoca modelul lui Bower (1981) si ar sustine ca

"amintirile autobiografice sint organizate intr-o structura ierarhica determinata de relatiile semantice intre trasaturile sau starile persoanei la care se refera aceste amintiri' (Kihlstrom et al., 1986).

Asadar, unele informatii despre propriul trecut ar putea fi direct legate de adjective desemnind trasaturi de personalitate. Potrivit unui alt model, cele doua modalitati de organizare a informatiei s-ar putea conjuga, caci structura secventiala n-o exclude pe cea ierarhica, dimpotriva, o presupune. Din acest punct de vedere, jaloane importante in memoria autobiografica ar putea constitui evenimentele cardinale din viata unei persoane ce delimiteaza marile perioade ale biografiei. in interiorul fiecarei astfel de secvente, amintirile personale ar respecta o organizare secventiala.

Numeroase cercetari s-au orientat spre explorarea aspectelor functionale, tratind memoria autobiografica mai ales ca pe un proces activ, (re)constructiv. Felul in care individul isi priveste propriul trecut depinde de conceptia despre sine prezenta. in recuperarea amintirilor autobiografice, prezentul detine rolul de punct de referinta din care se evalueaza trecutul. intr-o serie de experimente, M. Ross a testat ipoteza potrivit careia individul isi ajusteaza permanent trecutul pentru a-l adapta eului actual (cf. Ross, 1989). Amintindu-si propriul trecut, omul evalueaza cunostintele actuale despre sine, precum si credintele despre ce a fost. Mai curind decit sa actualizeze fidel informatia, memoria autobiografica functioneaza dupa o teorie intuitiva a stabilitatii eului. Individul pare sa-si rescrie continuu istoria, tocmai pentru a obtine o imagine despre sine ca stabil si consistent. Fireste, cautarea stabilitatii poate produce distorsiuni, erori, inadvertente. Caracterul partinitor al memoriei autobiografice a fost explicat din perspectiva motivationala (la Freud, de exemplu) sau cognitiva (functionarea schemelor poate introduce erori). O ipoteza avansata intr-un studiu recent (v. Monteil si Martinot, 1991) sustine ca stabilitatea este valorizata social si ca, punind mereu de acord propriul trecut cu prezentul, indivizii n-ar face decit sa raspunda acestei exigente sociale.

in scrierile din ultimii ani ale lui K. Gergen aflam alta viziune despre felul in care sint puse de acord diferitele conceptii despre sine. Prin termenul de povestire despre sine (self-narrative), central in aceste studii, se desemneaza naratiunea pe care o construieste individul despre propriul trecut, integrind armonios si coerent diversele lui experiente. Punctul de plecare al cercetarilor se afla in opera lui J. Brunner, care sustinuse ca omul ar avea o inclinatie genetica pentru intelegerea si istorisirea poves­tirilor, si in cea a lui B. Bettelheim, dupa care povestea vietii faurita pentru sine si pentru altii la un moment dat ar fi esentiala pentru a da vietii un sens. Spre a intelege bilantul actiunii umane, se cuvine ca intimplarile sa fie plasate intr-un context mai larg de evenimente ce se succed. Alcatuind povestiri despre intimplarile traite, indivi­dul dobindeste un sentiment al unitatii existentei sale. El stabileste legaturi intre eveni­mentele vietii si le intelege sistematic interconexate, astfel incit identitatea prezenta se constituie ca un deznodamint al povestii vietii (Gergen K. si Gergen M.M., 1988).

Din pacate, o astfel de abordare, care dovedeste ca sensul vietii se constituie pe baze narative, nu poate face apel la metodele empirice de cercetare. Sotii Gergen si ceilalti promotori ai orientarii au imprumutat pina acum metodele criticii literare, ale semioticii si istoriografiei. Criticile aduse au fost, prin urmare, indreptatite - con­ceptia nu depaseste o dimensiune speculativa. Pe de alta parte, a trebuit sa li se recunoasca meritul de a fi pus in prim-plan componenta sociala a eului. in optica acestor autori, trasaturile individuale sint vazute ca produse si componente ale for­melor relationale, acestea, la rindul lor, nefiind decit secvente de povestire.

10. Erori (bias-uri) produse de eu in functionarea lui cognitiva

Stabilitatea eului se obtine de multe ori cu pretul unor erori in prelucrarea informatiei. Experimentele pe care le-am invocat mai sus, ca si altele (Ross si Conway, 1986), au relevat ca subiectii ce-si schimba atitudinea in legatura cu un obiect anumit si carora li se cere sa-si aminteasca atitudinea lor initiala resping ipoteza schimbarii si pretind ca atitudinea anterioara a fost identica cu cea prezenta. Avem aici un exemplu de actualizare selectiva a informatiei si, totodata, de interventie perturbatoare a eului in functionarea memoriei. Nu mai putin, exista o uitare selectiva. Caracterul partinic al cunoasterii de sine a fost remarcat de multa vreme, el functioneaza ca un truism si in psihologia naiva. Natura schematica a eului faciliteaza, dar introduce si erori in trata­mentul informatiei personale. Indivizii codeaza si interpreteaza informatia selectiv, dar, cind e vorba de sistemul conceptiilor despre sine, caracterul distorsionat se ac­centueaza. De altminteri, multe din tipurile de functionare cognitiva pe care le-am amintit probeaza influente deformatoare ale eului - de pilda, utilizarea frecventa a trasaturilor auto-descriptive in caracterizarea celorlalti sau faptul ca stimulii cu rele­vanta personala se bucura de un tratament deosebit.

O discutie asupra erorilor introduse de eu nu poate ocoli conceptia lui A. Greenwald, expusa in principal in Eul totalitar. Fabricarea si revizuirea trecutului propriu (1980). Ne vom margini sa o expunem si noi pe scurt, dat fiind ca, intr-adevar, autorul realizeaza o foarte izbutita sinteza. El considera ca toate erorile pot fi incluse in trei categorii: egocentrarea, beneficienta si conservatorismul cognitiv. Primul tip denumeste faptul ca eul este perceput in centrul evenimentelor mai mult decit se afla el in realitate. O subcategorie de erori ce tin de egocentrare se refera la interventia in

organizarea memoriei: propriul eu apare ca personaj central in orice amintire a indi­vidului. Tendinta de a se vedea pe sine ca principiu cvasi-universal de cauzalitate face parte, de asemenea, din erorile de egocentrare. Potrivit rezultatelor unui experiment al lui Ross si Sicoly (1979), indivizii estimeaza propria contributie la o activitate colectiva mai ampla decit cea a oricarui alt membru al grupului. Cu termenul de beneficienta¹, Greenwald desemneaza o categorie de erori de atribuire studiate pe larg in psihologia sociala: propensiunea de a se vedea pe sine la originea efectelor pozi­tive si nu a celor negative. Autorul citeaza amintirea selectiva a reusitelor (probata experimental de multa vreme), eroarea de atribuire care consta in faptul ca, in situatii de grup, fiecare isi supraestimeaza responsabilitatea in caz de reusita si o minimizeaza in caz de esec. Un exemplu interesant de beneficienta empatica furnizeaza Cialdini si colaboratorii sai (1976) sub numele de "basking in reflected glory' : a doua zi dupa victoria echipei de fotbal a universitatii lor, studentii se identifica cu aceasta intr-o masura mai mare decit dupa o infringere. inclinatia de a mentine structurile cognitive aflate deja in functie genereaza conservatorismul cognitiv. Exemplare sint in acest caz erorile de confirmare, care constau in faptul ca indivizii cauta si trateaza cu mai multa usurinta informatiile care le confirma judecatile anterioare. De asemenea, reconstruc­tia amintirilor (nu numai a celor autobiografice) exprima conservatorismul la nivelul structurilor cognitive.

Erorile produse de eu in functionarea sistemului cognitiv au primit explicatii moti-vationale si cognitive. S-au invocat numeroase nevoi pentru a da seama de ele : nevoia de consistenta cognitiva, stima de sine, nevoia de control asupra lumii exterioare, nevoia de aprobare sociala etc. Din perspectiva cognitivista, o explicatie o constituie tocmai organizarea foarte complexa a structurii eului. Faptul ca schemele pot intro­duce distorsiuni in tratamentul informatiei constituie de mult o axioma. Multe din aceste erori pot fi interpretate, de exemplu, ca rezultat al mai marii accesibilitati in memorie a informatiei referitoare la sine (Markus si Zajonc, 1985).

Oricum, fata de teoriile clinice traditionale, astazi nu exista nici o indoiala ca "deraparile' cognitive iscate de implicarea eului sint benefice pentru sanatatea men­tala. Am aratat deja ca depresivii nu fac dovada unui efect de referinta la sine. Potrivit lui Greenwald, in orice sistem organizat de cunostinte, "bias'-urile au menirea de a mentine integritatea si functionarea optima. Adaptarea psihologica apare mai curind ca rodul acestor "iluzii' produse de eu, decit al unei viziuni realiste si lucide.

11. Implicatiile motivationale ale eului

Ar putea parea curios ca tratam motivatia intr-un capitol care si-a propus sa descrie abordarea cognitiva. in ultimul timp insa psihologii cognitivisti, dar si cei sociali, se arata tot mai preocupati de relatiile ce se pot stabili intre motivatie si cognitie, stra-duindu-se sa clarifice resorturile comportamentului individual in termeni de conceptii despre sine. Studiile s-au inmultit considerabil si opteaza hotarit pentru conceptele tratamentului informatiei. Folosirea conceptului de eu in abordarea motivationala im­plineste o veche nazuinta a psihologiei stiintifice, aceea de a individualiza motivele

globale si de a releva conduita individului ca fiind declansata de motive foarte per­sonale, inradacinate in istoria lui intima. Dupa Markus si Wurf (1987), abordarea cognitiva a motivatiei ar consta tocmai in a descrie maniera in care scopurile, valorile, aspiratiile, temerile sint reprezentate in conceptul despre sine.

Ipoteze subtile despre proprietatile motivationale ale eului s-au testat in cadrul cercetarilor lui Niedenthal (v. Kihlstrom et. al, 1988). in unele imprejurari, motivatia personala devine un proces de confruntare cu prototipul. Adesea, atunci cind avem de facut o alegere sau de luat o decizie, ne raportam la cei ce au ales deja acelasi lucru. De exemplu, cind intentionam sa ne cumparam o masina, ne gindim la tipul de individ caruia i se potriveste o marca sau alta si comparam tipul care ar prefera masina aleasa de noi cu noi insine. Ideea unei astfel de comparatii, in stare sa declanseze sau sa inhibe o conduita, poate fi dusa mai departe: confruntarea cu prototipul s-ar petrece de fiecare data cind se apreciaza conceptul de sine real folosind ca etalon conceptul de sine ideal.

De altfel, inca W. James a intuit valentele motivationale ale eului ideal, ale repre­zentarilor pe care le avem despre formele virtuale sau anticipate ale eului. Faptul ca sistemul conceptiilor despre sine cuprinde idei asupra devenirii potentiale a individu­lui ii ofera posibilitatea de a regla comportamentul si creeaza o legatura conceptuala intre eu si motivatie. B. Schlenker (1981), un foarte apreciat cercetator contemporan in domeniul eului, invoca aceasta traditie atunci cind construieste, in jurul conceptului de imagine a identitatii, o teorie a motivatiei. Imaginile dezirabile ale identitatii (desirable identity images) exprima ceea ce persoana ar trebui si ar putea sa fie. Spre deosebire de idealuri, ele asculta de constringerile realitatii si tin cont de anteceden­tele si competentele individului. Ca structuri cognitive, ele influenteaza comporta­mentul, actionind ca niste standarde.

Imaginile dezirabile ale identitatii se refera la posibilitatile de evolutie pozitive si nu includ alternativele pe care persoana ar dori sa le evite. in cadrul unei conceptii fondate pe ideea simpla ca individul isi construieste mental eurile viitoare, Markus si Nurius (1986) propun un concept mai larg pentru a descrie implicatiile motivationale ale conceptului despre sine: eurile posibile. Acestea sint conceptii despre propriul eu in stari viitoare. Ele pot include eul puternic, elegant, stimat, bogat, dar pot fi si expresia temerilor si anxietatilor individului, concretizindu-se in eul insingurat, sub­estimat, dependent etc. Animind viata psihica si comportamentul indivizilor, eurile posibile nu apar numai ca teluri, dar furnizeaza si informatii despre felul in care persoana poate atinge sau ocoli o stare viitoare. Ideea acestor "punti cognitive intre prezent si viitor' a fost testata cu metode clinice si experimentale de catre Markus si colaboratorii sai si a gasit aplicatii in diverse domenii.

Cunoasterea despre sine determina in buna masura comportamentele, functionind ca un resort motivational. Abordarea cognitiva a motivatiei confirma o intuitie veche a simtului comun si a gindirii filosofice, dar aduce un plus de rigurozitate prin susti­nerea experimentala a asertiunilor.

12. Rolul eului in procesul de autoreglare

Conceptia despre eurile posibile reprezinta o tentativa de a elucida maniera in care anticiparile si expectatiile functioneaza in sistemul de cunostinte despre sine. Exista, insa, o suma de cercetari care se intereseaza in mod special de controlul exercitat de

individ asupra propriilor actiuni. Studiile despre auto-reglare si cele ce trateaza con­ceptul despre sine nu au in mod necesar puncte de contact. Totusi, cele doua arii de cercetare se intilnesc in textele unor psihologi ca Ch. Carver si M. Scheier, ce urma­resc sa puna in evidenta tocmai rolul eului in procesele de auto-reglare.

Primele experimente ale celor doi autori americani au urmarit sa verifice teoria lui Wicklund a constiintei de sine (self-awareness) si au condus la concluzia necesita­tii unei abordari a comportamentului social prin prisma proceselor atentiei (Carver si Scheier, 1978). Asadar, prin origini, conceptia lor apartine cimpului de studii asupra eului. Cu timpul, aparatul conceptual se imbogateste, iar centrul de greutate al cerce­tarilor se deplaseaza spre o teorie a auto-reglarii, bazata pe un proces de feed-back (Carver si Scheier, 1985 ; Scheier si Carver, 1988; Carver si Scheier, 1991). Potrivit acesteia, comportamentele pe care le desfasoara indivizii sint continuu raportate la scopurile spre care ei tind, iar acest fapt asigura un sentiment al coerentei si conti­nuitatii. Memoria inmagazineaza o vasta cunoastere despre comportamentele trecute, ale carei elemente sint scopurile, caci experientele se clasifica dupa scopurile pe care le-au urmarit. Interesul autorilor nu se centreaza insa pe descrierea acestei organizari schematice, ei neintentionind atit o teorie a reprezentarilor cognitive ale scopurilor cit una a proceselor prin care indivizii se straduiesc sa-si realizeze telurile. Informatia comportamentala din memorie este folosita pentru construirea de noi scopuri si ser­veste drept standard sau comparator. Compararea informatiei din mediu cu valoarea standard are menirea de a detecta orice discrepanta, de a o reduce sau anula. Prin intermediul mecanismului de feed-back se asigura, deci, o neincetata ajustare in ra­port cu valoarea de referinta. Auto-reglarea impune mentinerea unei linii constante de comportament si se efectueaza din perspectiva conceptiilor despre sine.

Totusi, mecanismul descris de cei doi psihologi poate parea prea simplist si rudi­mentar pentru a explica flexibilitatea comportamentului uman. De aceea, ei au avansat ideea organizarii ierarhice a actiunii. Astfel, intr-o ierarhie a sistemelor de control, sint distinse niveluri in functie de gradul de abstractie al scopurilor. Feed-back-ul face legatura intre niveluri, astfel incit sistemele supraordonate functioneaza ca scopuri pentru cele subordonate. Valorile de referinta devin tot mai concrete, pe masura ce se coboara in ierarhie. La nivelul elementar al actiunii gasim, de exemplu, tensiunea musculara. La un nivel superior, s-ar situa actiunea vizibila, comportamentul ca acti­vitate fizica, deasupra caruia se afla un nivel la care aspecte ale comportamentului sint descrise prin trasaturi de personalitate ca onestitatea, loialitatea etc. La nivelul cel mai inalt, eurile ideale sint valorile de referinta cele mai frecvente. Ideea functio­narii ierarhice a mecanismului de ghidare a actiunii le ingaduie autorilor sa explice reglarea tuturor comportamentelor, inclusiv a celor automatizate.

in ultimul timp, Carver si Scheier sint recunoscuti ca cei mai ardenti partizani ai tezei potrivit careia auto-reglarea este mai eficienta atunci cind individul are atentia concentrata asupra lui insusi. in aceasta stare, tendinta de a face comparatii intre conduita si valoarea de referinta se accentueaza si actiunea va fi condusa optim. Cercetatori situati pe pozitia adversa demonstreaza, dimpotriva, ca eficienta maxima a comportamentului interpersonal n-o pot atinge decit cei orientati spre mediu si nu spre ei insisi.

Chiar daca abordeaza, mai degraba, structura comportamentului decit eul ca sis­tem de cunostinte, conceptia lui Carver si Scheier trebuie numarata printre cele mai riguroase in cimpul acestor cercetari. Meritul lor este acela de a fi legat eul de teoria comportamentului in contextul in care se considera ca majoritatea conduitelor sint reglate de scopuri de lunga durata si ca analizele cele mai pertinente ale personalitatii umane se realizeaza in termeni de scopuri.

13. incheiere

intelegerea eului din perspectiva cognitiei sociale a ingaduit identificarea proceselor si structurilor mentale implicate in functionarea si schimbarea structurii cunoasterii despre sine. Dar aceasta abordare nu este infailibila. I s-a reprosat, de pilda, preocu­parea excesiva de a descrie aspectele structurale, ignorind "efectele insertiilor sociale si ale istoriei subiectilor in structurile si organizarea conceptiei despre sine' (Monteil si Martinot, 1991). Pe de alta parte, caracterul dual al eului ca obiect si agent face din el o structura cognitiva specifica. Din pricina componentei afective, ce-l diferentiaza net de alte structuri, multe modele cognitive ale eului apar ca imperfecte. Numerosi cercetatori au remarcat neputinta analizelor cognitiviste de a da seama de sentimentul individualitatii pe care se axau teoriile filosofice si primele teorii psihologice con­struite pe baza introspectiei. Este probabil ca drumul deschis de Carver si Scheier prin faurirea unei conceptii a experientei afective, aflate in strinsa legatura cu vi­ziunea lor despre auto-reglare, va fi urmat si de alti psihologi. Oricum, propensiunea studiilor foarte recente de a trata eul ca pe o structura activa, ce modifica experientele si mediaza procesele intrapersonale si interpersonale, exprima vointa de a depasi perspectiva structurala. O alta tendinta vizibila in ultimele volume consacrate psiho­logiei eului consta in acordarea unei mai mari atentii implicatiilor teoriilor cognitive asupra conceptului de sine pentru alte domenii ale psihologiei si pentru practica. Diversitatea conceptuala si metodologica pe care o releva multitudinea conceptiilor despre eu inriureste insa negativ aplicabilitatea lor.

in ciuda dificultatilor pe care le-am relevat, progresele nu pot fi tagaduite. Eul, ca structura cea mai vasta si cea mai accesibila din memorie, ca structura cognitiva cu cea mai mare capacitate de a influenta tratamentul informatiei, este inteles de psiholo­gia contemporana ca o componenta critica a sistemului afectiv-cognitiv al individului. Prin studiile pe care le-am citat in acest capitol si prin multe altele ce marturisesc aceeasi preocupare, psihologia sociala face un efort de a da seama mai bine de inter­fata social-individual, eul fiind, mai mult decit oricare alta componenta a structurii psihice, mai individual, dar si mai social totodata. Cercetarea psihosociologica a eului este urmarirea acestei contradictii si a acestei armonii.