Cauza, lege, explicatie si intelegere in psihologie

CAUZA, LEGE, EXPLICATIE SI INTELEGERE IN PSIHOLOGIE

1. Cauze si legi

Francis Bacon spunea ca a cunoaste cu adevarat inseamna a cunoaste prin cauze, dar notiunea de cauza este departe de a fi clara. Chiar si in stiintele materiei, zise exacte, Aristotel distingea patru tipuri de cauze:

cauza materiala (marmura din care sculptorul faureste o statuie);

cauza formala (statuia va lua forma lui Heracle);

cauza eficienta (loviturile de dalta prin care sculptorul fasoneaza marmura);

cauza finala (scopul muncii este proiectul statuii terminate).

La nivel uman, cauza indica si ideea de responsabilitate, caci cel ce este pus in cauza este acuzat: “notiune juridica sau notiune psihologica cu mult inainte de a fi un concept stiintific, ideea de cauza este complexa, confuza si suspecta de antropomorfism” (Vérgez, A., Huisman, D., 1990, p. 172).

Demersul stiintific isi propune evidentierea relatiilor de cauzalitate, dar aceasta a evoluat in cursul istoriei stiintei de la cauzalitatea simpla, conform careia fiecarei cauze ii corespunde un efect si fiecare efect are o cauza (determinismul liniar), la cauzalitatea multipla, in care mai multe cauze intra in actiune cu ponderi diferite la realizarea unui efect. Neputand decela actiunea fiecarei cauze in parte, apare un alt tip de cauzalitate, specifica stiintelor socio-umane, cea probabilista. La aceasta cibernetica a introdus notiunea de feedback prin care efectul produs retroactioneaza asupra cauzei sale, notiune fundamentala pentru intelegerea logicii viului. Psihologia si-a dezvoltat o cauzalitate bazata pe determinismul multiplu, probabilist, dar si pe ideea de feedback, avand deci propriile ei probleme de cauzalitate:

multe actiuni ale oamenilor si animalelor sunt teleologice, apar ca fiind orientate spre un scop care le finalizeaza, ceea ce intemeiaza conceptiile care, in ceea ce priveste cauzalitatea conduitelor, lasa un spatiu larg vointei si intentionalitatii individuale;

o dezbatere strabate intreaga psihologie cu privire la raportul, in cauzalitatea comportamentelor, dintre factorii externi (mediul inconjurator, educatia) si factorii interni (innascuti, dar si trebuintele, motivele, predispozitiile), ca si rolul factorilor biologici, sociali si culturali;

ideea daca conduitele umane decurg mai degraba din libertatea subiectului sau din cauze obiectivabile perpetueaza in psihologie o disputa a carei miza e chiar existenta ei ca stiinta.

Deoarece la nivelul psihicului uman si al comportamentului obiectivabil faptele se produc ca urmare a numeroase medieri sau intersectari, suprapuneri de lanturi cauzale, obiectivitatea si predictia sunt relative, legile ei fiind mai degraba stohastice, probabilistice sau statistice.

Si legea, ca si cauza, are conotatii juridice si etice. In vocabularul stiintific legea desemneaza raporturi necesare, esentiale, stabile, repetabile, generale si obiective intre fenomenele studiate, ea putand imbraca forma unei propozitii declarative sau, mai exact, forma unei ecuatii matematice. In timp ce cauza raspunde la intrebarea “de ce ?”, legea este raspunsul la intrebarea ”cum ?”, stabilind raporturi necesare intre fenomene, prin care este posibila previziunea. In cadrul unei relatii legice, notiunea de cauza capata un sens pozitiv si tehnic, cauza fiind fenomenul asupra caruia actionam pentru a obtine un efect.

Legea are o si mai mare importanta practica, deoarece pe ea se sprijina previziunea. Ea face posibila previzia intr-un anumit domeniu si prin extensie asupra intreg universului, pentru ca legea leaga, la nivelul stiintelor materiei, tot mai multe fenomene in ecuatii matematice si, condensand mase mari de fapte, realizeaza o uriasa economie de gandire. Desi nu furnizeaza si “secretul” legaturilor surprinse, ci doar le constata, legile stiintifice fac natura din ce in ce mai inteligibila (dar niciodata in totalitate, obiectul cunoasterii fiind inepuizabil).

Pentru psihologie a existat o indelunga traditie de contestare a capacitatii ei de a avea legi, din variate motive:

studiind individualul, ea nu ar putea accede la legi universale;

domeniul psihologiei ar fi singurul din univers, dupa Wallon, ireductibil la numar, ori a nu putea masura, cuantifica si exprima numeric, inseamna imposibilitatea de a avea legi;

legile psihologiei, chiar daca ar exista, nu sunt pure sau specifice, purtand amprenta fie a fiziologiei, fie a fizicii sau a altor stiinte inrudite;

inteligenta artificiala este capabila sa proceseze informatia si sa ajunga la rezultate perfect echivalente cu mintea umana, de unde ideea lipsei de specificitate a proceselor psihice, pe care le-ar putea modela si o masina;

problema dificultatii, sau chiar a imposibilitatii previziunii comportamentului uman din legile lui de organizare si functionare, este unul din argumentele cel mai des invocate.

De aici ideea ca legile psihologiei sunt inexacte, cum este de fapt si stiinta in care au aparut: avand o valabilitate restransa (nu sunt valabile oriunde si oricand, ca in fizica), fiind inexacte, ele sunt cvasi-legi (Zlate, M., 1996, p. 138). Daca in stiintele exacte, din ciclul celor trei conditii fundamentale fixate de K.R. Popper: explicatia, predictia si verificarea, ultima conditie este fundamentala, la nivel socio-uman, predictia trece pe primul plan, ori aceasta este subminata de ceea ce el numea “efectul Oedip”: predictia sociala sau individuala intra in retroactiune cu obiectul prezis, influentandu-l. Contagiunea informationala prin intercomunicarea umana face ca subiectii umani sa anticipeze ce se asteapta de la ei, deci predictia cercetatorului poate interveni cu ponderi importante in producerea fenomenului prezis.

Evaluand aceste obiectii relative la lipsa legilor din psihologie, sau la faptul ca ele sunt cvasi-legi ale unei stiinte inexacte Mielu Zlate aduce cateva argumente pertinente (1996, pp. 139-143):

Legile psihologiei sunt legi probabiliste, statistice, in care o cauza produce cu o anumita probabilitate un anumit efect. Aceeasi cauza poate produce efecte diferite la indivizi diferiti si, reciproc, acelasi efect poate avea cauze foarte diferite, ceea ce nu denota ca psihicul uman ar fi haotic sau absurd, ci faptul ca el este multiplu mediat. Fenomenele psihice nu sunt in afara legicului, pentru ca se inscriu in campul dependentelor, conditionarilor si al determinarilor obiective, doar ca producerea lor este nelineara, aleatorie, de unde dificultatea de a surprinde oriunde si oricand repetabilitatea, constanta si stabilitatea lor. “Incontestabil sistemul psihic reprezinta entitatea cu caracterul probabilistic cel mai pronuntat”, remarca M. Golu (1972, p. 69), de aceea legile psihologiei au un caracter pronuntat statistic, exprimabil prin tendinte centrale (medie, abatere standard), corelatie, predictie in limite de incredere determinate. Aceasta face ca legile sa nu se verifice prin fiecare membru al grupului, ci pe majoritatea membrilor sai.

Cauzalitatea psihologica nu este simpla si lineara, cum am mai aratat, aici intervenind:

cauzalitatea multipla (mai multe cauze care interactioneaza la obtinerea unui efect);

cauzalitatea retroactiva (efectul interfereaza prin feedback cu cauza, modificand-o);

cauzalitatea inferioara (de la fizico-chimic spre psihic, de la periferie spre central);

cauzalitatea superioara (de la fenomenele superioare spre cele inferioare, de la psihic la biochimic).

Despre aceste doua tipuri de cauze vorbeste M. Richelle (1995, pp. 182-183), asociindu-le cu ceea ce psihologia cognitiva numeste organizarea bottom-up sau top-down (de jos in sus sau de sus in jos). Legile teleologice sau finaliste (pe care le-am mai evocat) nu sunt legate de caracterul intentional, orientat spre scop al conduitei umane. Daca M. Pradines a evidentiat trei tipuri de legi in psihologie (de functionare, de compozitie sau organizare si de dezvoltare), Piaget si Vagotski au evidentiat legile psihogenetice.

Acuzatia ca legile psihologiei sunt impure nu este valabila pentru ca psihicul insusi se afla la capatul unei lungi evolutii care integreaza fizicul, chimicul si biologicul, el fiind expresia sintetica si ultimativa a tuturor celorlalte niveluri existentiale. Asa ca multe dintre legile psihologiei au “reziduuri” ale acestor niveluri, desi exista si legi specifice: legea optimului motivational a lui Yerkes si Dodson, legile nivelului de aspiratie formulate de Lewin, cele ale autoactualizarii propusa de Maslow sunt doar cateva. “Actionand concomitent, intretaindu-se unele cu altele, ele isi relativizeaza efectele sau si le restructureaza total” (Zlate, op.cit., p. 144), interferenta legilor creand conditia ca una sa fie facilitoare sau perturbatoare pentru alta.

2. Descriere, explicatie, previziune si intelegere

2.1. Descrierea in psihologie

In psihologie, ca si in alte stiinte, descrierea raspunde la intrebarea “ce este?”, de aceea ea incepe prin a fi realista, bazata pe fapte, pe care abia apoi le condenseaza in cunostinte prin inventariere, clasificare si sistematizare. Stabilind relatii spatio-temporale, de ordine sau succesiune a fenomenelor, descrierea este mai mult cantitativa si mai putin explicativa. Fundamentul la acest nivel este stabilirea criteriilor in functie de care faptele vor fi abordate, triate, clasificate.

Descrierile calitative presupun definirea operationala a conceptelor, adica formularea lor in termeni observationali si actionali. Selectia de proprietati si de parti ale obiectelor sau fenomenelor considerate, in principiu infinita, este constransa totusi sa cearna elemntele pertinente sau relevante, in functie de care se face categorisirea fenomenelor dupa unul sau mai multe criterii cu neglijarea celorlalte aspecte. “Categorisirea nu conserva decat relatiile de echivalenta†si de diferenta dintre fenomene” (Zlate, M., 1996, p. 145), fundamental fiind la acest nivel stabilirea clara a acestor categorii sau criterii.

Descrierile cantitative se bazeaza pe faptul ca exista diferente intre fenomene in ce priveste caracteristica studiata, de aceea este necesar fie sa le masuram, fie sa le stabilim frecventa de aparitie prin numarare. Foarte important este sa stabilim cu rigurozitate variabilele ce caracterizeaza indivizii studiati. Psihologia si-a dezvoltat procedee statistice foarte avansate de analiza a datelor (analiza de varianta si de covarianta, analiza factoriala, analiza de clusteri etc.) care reduc masa mare de date la cateva elemente fundamentale, mai pure, facand sa apara structura de baza, organizarea interna a fenomenelor. Prin aceasta, descriptia cantitativa se simplifica, relevand proximitatile sau similitudinile dintre date.

2.2. Explicatia

Este elementul central al demersului stiintific, de aceea este foarte greu de pus in evidenta, mai ales ca in psihologie este grevat de dificultati specifice. Explicatia semnifica “inlocuirea unui discurs mai putin inteligibil cu unul mai inteligibil” (Richelle, 1999, p.301). De la argumentarea didactica la formalizarea intr-un model matematic, se face trecerea de la descriere la observarea mediata de fapte ale realului pana atunci nesesizate. Specificul explicatiei din discursul stiintific este intoarcerea permanenta de la planul teoretic la real prin proceduri de verificare ce combina reguli logice si practici empirice. Opozitia descriere/explicatie, paralela cu opozitia teorie/fapte empirice este artificiala, caci o descriere teoretica nu poate renunta niciodata la faptele rezultate din observatiile empirice care se inscriu explicit sau implicit intr-un cadru teoretic. Raspunzand la intrebarea “de ce?” explicatia se leaga strans de notiunile de cauza si de determinism, ea incercand sa surprinda dinamica si interactiunea comportamentelor prin legi cauzale.

A explica inseamna a ne da seama de cauzele unui fenomen, de conditiile in care el apare, de fenomenele pe care le pune in miscare sau de care se leaga. Alegerea sistemului explicativ estre foarte importanta caci prin aceasta, asa cum arata M. Zlate (id., p. 146) alegem variabilele studiate, stabilim limitele sistemului, adaugand sau eliminand din variabile pentru a surprinde cat mai bine conexiunea lor in lantul cauzal.

Faptul psihic fiind multideterminat, psihologia nu poate face abstractie de notiunea de hazard, care este un fapt imprevizibil, atribuit intamplarii (deci fara o cauza evidentiabila), ce nu poate fi determinat de nici o minte omeneasca. Un fenomen “fortuit” nu este lipsit de cauze determinante , dar acestea sunt prea numeroase si prea complexe pentru a ingadui previziunea (Gérard V.). Chiar si in cercetarea de laborator cea mai riguroasa tinem sub control doar un anumit numar de factori, altii, necontrolati, intervenind inevitabil intr-o oarecare proportie in experiment. Uneori hazardul este intersectia a doua serii cauzale independente, problema care se pune nefiind eliminarea lui completa (fapt imposibil), ci aceea de a circumscrie aleatoriul si a creste valabilitatea concluziilor prin modul cum construim esantioanele (randomizare).

Deoarece explicatia face apel la cauzalitate, in psihologie vom intalni tot atatea tipuri de explicatie cate tipuri de cauze exista (biologica, genetica, psihologica, sociala, ecologica etc.) sau cate tipuri de abordare a realitatii psihice pot fi evidentiabile (ontogenetica, longitudinala, transversala, comparativa, psihometrica etc.). Psihologia poate integra factori cu cauzalitate diversa si abordari metodologice de o mare diversitate pentru a ajunge la explicatii hipercomplexe, cu sansa de a se dovedi valabile pe termen lung.De aceea se poate vorbi de niveluri ale explicatiei in psihologie, care ia uneori forma de demers (Reuchlin) , ce are in vedere explicatia la un moment dat, intr-o anumita faza a travaliului stiintific, necristalizat inca intr-o teorie, sau forma de discurs inchegat, scris sau verbal, atunci cand explicatia se fundamenteaza pe o teorie. Acest discurs savant este nu numai verbal, ci si simbolic, pentru ca el poate include simboluri matematice, ecuatii algebrice, figuri, scheme etc., ceea ce atesta un mai mare grad de formalizare matematica.

2.3. Previziunea

Este o conditie importana a stiintei si inseamna capacitatea ei de a prevedea, anticipa modul de desfasurare a unui fenomen sau comportament plecand de la legile generale care il guverneaza. Cunoasterea legii este deci o conditie necesara previziunii, dar nu si suficienta, pentru ca in stiintele socio-umane, neexistand determinism in sens strict, fizicalist, previziunea implica un grad mai mic sau mai mare de incertitudine.

Si explicatia si previziunea se bazeaza pe acelasi tip de logica deductiva, diferenta fiind ca explicatia poarta spre trecut (face inteligibile faptele deja inregistrate), in timp ce previziunea priveste inainte, spre anticiparea faptelor noi ce pot aparea prin prisma legilor cunoscute.

Uneori teorii explicative extrem de vaste (psihanaliza sau darwinismul) nu pot face previziuni, in timp ce unele previziuni nu se bazeaza pe teorii explicative, ci pe simple deductii, din regularitatile observate empiric. Importanta previziunii este ca fundamenteaza actiunea prin faptul ca furnizeaza elementele deciziei, deci are o certa valoare practica. De aceea s-au dezvoltat tehnici sau stiinte ale previziunii (viitorologia sau futurologia), care intr-o prima faza stabilesc legile ce reglementeaza fenomenul investigat, dupa care dau valori parametrilor pentru a surprinde efectele in orizontul de timp previzionat. Studiul pietei (marketingul), anticiparea intentiei de vot a electoratului, evolutiile economice si ecologice la scara planetara, asa cum au fost puse ele in evidenta de “Clubul de la Roma” sau de Alvin Tofler in “Socul viitorului” sunt exemple care atesta importanta deosebita a previziunii.

2.4. Intelegerea si interpretarea

Karl Jaspers insista mult asupra distinctiei dintre explicatie si intelegere (comprehensiune), prima punand in evidenta legile generale carora li se supun conduitele umane, secundele individului particular, ca in metoda clinica. Comprehensiunea ar presupune alte metode si mijloace, pe care diferitele scoli (psihanalitice, fenomenologice sau umaniste) si le precizeaza. Aceasta distinctie dintre abordarea generalului si a particularului trimite la una mai veche, formulata de Dilthey, aceea dintre explicatie si intelegere, ceea ce ar fundamenta diferenta dintre stiintele naturii si cele socio-umane, acestea din urma fiind bazate pe comprehensiune, intuitie, singura metoda capabila sa confere sens si inteligibiltate conduitei umane. “Evolutia stiintelor a slabit insa aceasta opozitie dintre explicatie si intelegere, explicatia patrunzand si in stiintele umane” (Zlate, M., op.cit., p. 152).

Psihologia comprehensiva si fenomenologica se bazeaza si se rezuma exclusiv la intelegere, desi nivelurile acesteia sunt foarte variate:

intelegerea implicita (raportarea globala la schemele perceptive, afective si cognitive ale cercetatorului);

intelegerea bazata pe descriere (unde datele fenomenului au un anumit grad de articulare si coerenta interioara);

nivelul explicatiei, in care faptul necunoscut este raportat la un cadru de referinta elaborat teoretic, ceea ce da o forta sporita cunoasterii.

Faptul ca in evolutia unei stiinte exista etape descriptive, dar si explicative care adancesc intelegerea si cunoasterea stiintifica a realitatii, demonstreaza unitatea si interdependenta domeniilor amintite. Explicatia favorizeaza intelegerea, care isi are propriul specific rezultat din rezonanta psihologica (ce face posibila empatia) si intentionalitatea (care permite sesizarea sensului sau a semnificatiilor conduitei individuale sau colective). Superioritatea si necesitatea explicatiei in psihologie deriva din aceea ca ea pune in lumina, la nivelul cel mai inalt, existenta legilor, a relatiilor stabile si invariabile dintre fenomene, ceea ce permite, cum am mai aratat, previziunea. Daca la nivelul intelegerii implicite legea are o valoare mai degraba practica, la nivelul intelegerii explicative ea capata cu adevarat valoare teoretica, deoarece decanteaza si retine doar esentialul din obiectele si fenomenele studiate.

3. Specificul teoriei psihologice

Toate demersurile aduse in discutie (descriere, explicatie, previziune si intelegere) tintesc spre elaborarea si validarea unei teorii psihologice, care este, cum am mai aratat, punctul de plecare si de sosire al cercetarii dintr-un domeniu. In sens restrans, teoria este un ansamblu de ipoteze, legi si concepte organizate coerent, care descriu si explica un domeniu al cunoasterii.

Teoriile psihologice difera dupa gradul lor de abstractizare si generalizare, dar si dupa aria fenomenelor circumscrise, de aceea vom intalni:

teorii generale (teoria genezei inteligentei a lui Piaget, teoria psihanalitica a lui Freud sau teoria campului a lui K. Levin

teorii de rang mediu (ca teoria disonantei cognitive a lui Festinger sau teoriile despre perceptie, gandire sau creativitate);

teorii de nivel elementari (teoria periferica a emotiilor a lui James si Lange, teoria tricromatica asupra vederii a lui Helmoltz sau teoria uitarii a lui Ebbinghaus etc.).

Sensul evolutiei istorice a teoriilor psihologice este de la general spre particular, de la nivel macro la nivel micro, de la molar spre molecular. Evolutia stiintelor cognitive, centrata pe nivelul miniatural, molecular al psihismului uman, prin care formalizeaza si modeleaza unitati mici de comportamente sau competente umane, pe care le transfera apoi inteligentei artificiale, este elocvent. Mai recent, teoriile psihologice cunosc o deplasare de pe domeniul faptelor pe explicarea naturii insasi a teoriilor, primele fiind considerate teorii reale, cele din urma metateorii.

Autoevaluare

Faceti o analiza comparativa intre cauzele ce apreciaza in “stiintele materiei” (fizica, chimie, biologie) si stiintele socioumane.

Evidentiati specificul legilor ce guverneaza psihicul uman.

Aratati specificul si importanta nivelului descriptiv in elaborarea unei teorii din domeniul psihologiei si al pedagogiei.

Stabiliti legatura dintre descrierile cantitative si nivelele explicatiei in psihologie si pedagogie.

Corelati cauzaliatea din domeniul stiintelor socioumane cu nivelurile explicatiei stiintifice corespunzatoare.

Definiti conceptul de previziune stiintifica, indicand specificul sau in psihologie si pedagogie.

Analizati comparativ explicatia si intelegerea in psihologie, indicand rolul subiectivitatii (empatie, intuitie, comprehensiune) in fundamentarea metodei fenomenologice si a psihologiei umaniste.

Dati exemple de teorii de ordin general, mediu si elementar intalnite in psihologie si pedagogie (altele decat cele din curs).

Nota: Temele 1, si 7 sunt obligatorii, celelalte putand fi folosite ca mijloace de consolidare a cunostintelor din curs.

Bibliografie

Doron, R., Parot F., Dictionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.

Golu, M., Dicu, A., Introducere in psihologie, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1972.

Parot, F., Richelle M., Introducere in psihologie. Istoric si metode, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.

Smith, B.D., Psychology. Science and Understanding, McGraw Hill, Boston, Massachusetts etc., 1998.

Schiopu, U., coord., Dictionar enciclopedic de psihologie, Ed. Babel, Bucuresti, 1997.

Vérgez, A., Huisman D., Curs de filozofie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.

Zlate, M., Introducere in psihologie, Ed. Polirom, Iasi, 2000.