Comportamentul disimulat

Comportamentul disimulat

Disimularea este acel comportament uman prin care se ascunde adevarata fata a unui lucru, a unei situatii, dandu-i o aparenta inselatoare din diverse motive.

Ca o a doua definitie, disimularea este acea manifestare comportamentala ce consta in incercarea constienta si premeditata de a ascunde unele tulburari morbide sau boli, in scopul de a obtine diferite avantaje materiale sau morale, sau pentru a se sustrage de la anumite obligatii sociale ori de la executarea pedepsei.²⁰

Problema disimularii se gaseste in primul rand in etichetarea pe care societatea o da unui individ. Etichetarea (stigmatizarea) constituie un epifenomen psiho - relational, consecutiv diferitelor atitudini sociale, care impun interiorizarea de atitudini subiective, de conformitate cu autoritatea totalitara ce le impune si care apoi se exteriorizeaza in patternuri comportamentale adaptative la eticheta data. Atunci cand omul este supus constrangerii de a fi internat intr-o institutie sau intr-un mediu restrictiv de libertate, noul mediu incepe a controla toate aspectele vietii lui printr-un regim de viata colectiv si promiscuu, reglat de reguli riguroase si controlat de un grup de supraveghetori ce sterg orice deosebire dintre indivizi, orice sanse de manifestare personalizata incet, incet, dispare.

In aceste situatii de limita, Eul incepe sa nu mai fie proprietatea persoanei careia i-a fost atribuit social, ci va tine de tipul de control social exercitat asupra sa de cei care-l incpnjoara sau chiar de el insusi. Prin acest mod, ia nastere ideea disimularii, ca o lupta a Eului individual de a scapa de etichetarea sociala de bolnav, incercand sa simuleze normalitatea, pentru a primi beneficiile din partea societatii a celor considerati normali.

	20 Medicina legala: Valentin Iftemie, Ed. Stiintelor medicale

As mai adauga ca la fel se petrec lucrurile si in cartierele marginale subculturale, cand Eul social nu se formeaza atat prin intermediul schimburilor subiective, cat prin intermediul conditiilor obiective ale societatii, de aici dorinta individului de a se substrage etichetarii.

Ca exemplu in disimulare, dam boala psihica numita schizofrenie caracterizata printr-o totala discordanta intre lumea interna si lumea externa. La aceasta discordanta, se adauga starile delirante (schizofrenia paranoida), proiectate de regula, asupra celor apropiati si disimulate. Ca o forma inedita este hebefrenia ce apare la tinerete prin restrangerea contactelor afective, prin pierderea interesului pentru lucrurile utile, etc, dupa care urmeaza ambivalenta si autismul.

Exista si stari de schizofren-like cu anhedonie solitara si stari discordante trevalente intre trairile interne si manifestarile externe, intre realitatea halucinatiilor si disimularea lor, etc.

In faza medico-legala a schizofreniei se produc violente nejustificate si deseori se ajunge la disimularea delirului, pana la realizarea actului care da bolnavului starea de multumire patologica de a fi scapat de autorul delirului sau, toate efectuate cu o raceala afectiva totala.²¹

Asadar, disimularea se prezinta ca o forma mai intima de simulare, nu mai putin raspandita insa, constand in refuzul de a-ti marturisi si de a recunoaste o anumita atitudine reala fata de o persoana oarecare sau incercarea de a-ti camufla fata de tine insuti o dorinta pe care totusi o simti.

In opinia d-lui prof. Tudorel Butoi, disimularea este conduita devianta care reflecta o motivatie psihopatologica particulara, la care se adauga, ca o conditie favorizanta, o situatie psihologica sau de ordin social, de frustrare, de ingradire a dreptului subiectului.

Disimularea poate insoti, deasemenea, o conduita devianta complexa, cum este comportamentul autodistructiv si heterodistructiv, la unii melancolici cu idei de

	21 Medicina legala pentru juristi: Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, V. Astarastoae.

suicid sau obsedati de idei de razbunare. Negand tulburarile de perceptie sau continutul delirant al gandirii patologice pe care le prezinta, acesti indivizi, devin reticenti, suspiciosi, dau raspunsuri evazive in discutiile cu interlocutorii, de acestea considerand ca depind de realizarea scopurilor pe care le au.

In aceste cazuri examinarea insasi este disimulata, examinatorul urmarind gestualitatea, vorbirea, fizionomia sau comportamentul subiectului, printr-o examinare mascata, in care individul examinat nu se stie observat.

Pentru a depista disimularea se pot aplica metodele psihologice de investigare (Rorschach, MMPI, Szondi) in vederea precizarii diagnosticului de simulare.

Avand importante semnificatii psiho si socio-patologice, din perspectiva medicinei legale, o forma particulara a disimularii este automutilarea. In aceste cazuri ne aflam in fata personalitatii dizarmonice caracterizate prin autoagresivitate, dezinhibare instinctiv emotionala, dezechilibru afectiv, conversiuni instictive si anestezie psihica oglindita in descarcari agresive caracteristice prin plagi taiate, arsuri, etc.

Desigur, trebuie sa excludem din categoria disimularii cu conotatii juridice disimularea profesionala: a actorului care exprima prin rolul interpretat, alte stari, sentimente; a medicului care afirma fata de pacient ca inca nu cunoaste diagnosticul pentru a-si proteja pacientul de aflarea unei patologii grave.

Metodele de evidentierii a disimularii sunt cam aceleasi cu cele folosite pentru demonstrarea comportamentului simulat, dar uneori se poate recurge la examinari medicale interdisciplinare repetate, in diferite unitati sanitare, astfel incat diagnosticul final sa nu fie echivoc.

Diagnosticului simularii si al disimularii este un diagnostic concret al subiectului examinat, de unde rezulta si dificultatea punerii in antiteza a simptomelor de boala cu cele simulate sau disimulate si a creerii unor caracteristici de sindroame psihopatologice. Diversitatea situatiilor care genereaza cunostintele, resursele si cultura subiectului, si interferenta lor cu trairile psihologice conflictuale se opun

generalizarii sindromatice a starilor psihopatologice simulate ori disimulate. O importanta foarte mare o are respectarea regulilor prin care se ajunge la diagnostic, acesta fiind mult mai dificil decat cel de boala la care concura si sinceritatea bolnavului. In aceeasi ordine, ancheta sociala informeaza deseori asupra motivelor

de circumstanta ce prezuma comportamentul simulat. Deasemenea interogatoriul evidentiaza caracterul neverosibil si banal al declaratiilor subiectului si, mai ales, dezacordul dintre ele si constatarile examenului clinic.