Definitia deficientelor fizice si psihomotorii

Definitia deficientelor fizice si psihomotorii

Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, in forma si functiile fizice ale organismului, care tulbura cresterea normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, modifica aspectul exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare la efortul fizic si diminueaza capaci­tatea de munca productiva a individului.

Deficientele fizice se caracterizeaza prin modificari morfologice mai mult sau mai putin accentuate, produse in forma si structura corpului si manifestate printr-o incetinire in crestere sau printr-o crestere excesiva, printr-o tulburare a dezvoltarii sau o dezvoltare disproportionata, prin deviatii, deformatii sau alte defecte de structura, urmate sau precedate de tulburari functionale.

Deficientele fizice se constituie, deci, ca invaliditati corporale care slabesc puterea si mobilitatea organismului prin modificari patologice exterioare sau interioare, localizate la nivelul intregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. Categoria respectiva de handicap cuprinde atat infirmii motorii sau locomotori (de motricitate), cat si pe cei care sufera de unele boli permanente - cronice (boli respiratorii, cardio­patiile, diabetul etc.) ce influenteaza negativ capacitatea fizica a indivi­dului, in aceasta categorie pot fi incadrate si persoanele cu afectiuni senzoriale (surzii si orbii), tinand cont de particularitatile lor specifice deosebite.

Deficientele fizice sunt abateri de la normalitate prin dereglari morfo-functionale care duc la instalarea unor dezechilibre si evolutii nearmonioase. Trebuie subliniat ca, in lipsa altor anomalii, deficientii fizic sunt normali din punct de vedere al capacitatilor intelectuale, dar prin situatia lor de exceptie si intr-un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragila, cu pronuntate note de frustrare si de anxietate, cu

conflicte si tensiuni interioare, cu dificultati de relationare cu cei din jur si de integrare in viata social-profesionala.

Aceste deficiente fizice sunt considerate - in majoritatea tarilor, printre care si Marea Britanie - o forma de deficienta in dezvoltare (din punct de vedere calitativ) alaturi de deficienta mintala si de deficientele de adaptare.

"Psihomotricitatea este o functie complexa care integreaza si subsumeaza manifestarile motrice si psihice ce determina reglarea comportamentului individual, incluzand participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor, cat si executia adecvata a actului de raspuns' (E. Verza, Psihopedagogia speciala, 1994).

Realizarea oricarui act motor adecvat presupune nu doar executie si receptie, ci si prelucrare de informatii, sub controlul si dominarea psihicului, implicand, asadar, participarea functiei complexe numite psihomotricitate. Aceasta are o mare insemnatate in reglarea voluntara a actiunilor si are drept elemente componente: schema corporala, lateral itatea, conduitele motrice de baza, organizarea, orientarea si structura spatio-temporala, perceptia si reprezentarea miscarii.

1. Schema corporala, element bazai indispensabil formarii perso­nalitatii copilului, consta in reprezentarea mai mult sau mai putin globala, mai mult sau mai putin stiintifica si diferentiata pe care o are copilul despre propriul sau corp, considerand ca ea nu este un dat initial, nici o entitate biologica sau fizica, ci rezultatul unor raporturi adecvate ale individului cu mediul. Schema corporala este un model simplificat, nu atat al formei, cat mai ales al functiilor si raporturilor diferitelor parti ale corpului, constituind un reper stabil pentru evolutia posturii si a mobilitatii.

Cunoasterea schemei corporale de catre copil presupune, in sens larg:

a) cunoasterea de catre copil a schemei corporale proprii (sa cunoasca denumirea diferitelor parti ale corpului sau si sa stie sa le arate);

b)   cunoasterea schemei corporale a altei persoane;

c)    situarea corecta a unor obiecte in spatiu in raport cu propriul corp sau cu alte obiecte;

d)   orientarea in spatiu (in raport cu propriul corp).

Imaginea corpului (reprezentarea corpului) inglobeaza schema corporala si vizeaza cunoasterea functiilor corpului, a componentelor

corpului si eficacitatea acestor functii corporale in satisfacerea unor dorinte. De asemenea, ea cuprinde si reprezentarea limitelor corpului si a functiilor specifice si vizeaza aspectul temporal al sinelui corporal. In cadrul procesului de dobandire a permanentei de sine in spatiu, copilul isi construieste schema corporala, respectiv imaginea pe care o are despre corpul sau, imagine perceputa in stare statica sau dinamica sau in raporturile partilor corpului intre ele si, mai ales, in raporturile acestuia cu spatiul si cu mediul inconjurator.

2. Lateralitatea se refera la cunoasterea celor doua parti ale corpului (stanga si dreapta) si exprima inegalitatea functionala a partii drepte sau stangi a corpului ca o consecinta a diferentei in dezvoltare si a repartitiei functiilor in emisferele cerebrale. Dominatia functionala a unei parti a corpului asupra celeilalte determina lateralitatea (dreptacii sau stangacii). Aceasta dominare laterala trebuie insa perceputa ca fiind o dominare functionala relativa, neputandu-se vorbi nici de dreptaci 100%, nici de stangaci 100%.

Lateralitatea se clasifica in functie de:

a) natura sa:

lateralitate normala - vorbim despre stangacii normali, la care principalele comenzi cerebrale "provin' de la emisfera dreapta;

lateralitate patologica - vorbim despre stangacii patologici, caz in care emisfera stanga este lezata si cea dreapta preia conducerea (aceeasi situatie se poate intalni si in cazul dreptacilor).

b) intensitate:

lateralitate puternica, forte, pura - cand la unul dintre organele omoloage (ex.: mana sau picior) se manifesta o intensa asimetrie functionala;

slab conturata - identificata cu ambidextria.

c) omogenitate:

lateralitate omogena - (pe aceeasi parte a corpului) copilul fiind stangaci sau dreptaci de ochi, mana si picior;

lateralitate incrucisata (neomogena) - cand la acelasi subiect predominanta este diferita pentru diverse membre (ex.: dreptaci la mana si ochi, dar stangaci de picior);

lateralitate contrariata - cand se schimba lateralitatea prin educatie.

d) modul de participare a membrelor superioare si inferioare:

bilaterala, atunci cand picioarele si mainile se misca simultan si exista o coordonare;

omolaterala, atunci cand doar piciorul si mana de aceeasi parte a corpului se misca simultan;

incrucisata, atunci cand mana si piciorul partii opuse se misca simultan (ex.: mana dreapta si piciorul stang);

multilaterala, atunci cand mainile si picioarele se misca simultan.
Nu trebuie confundata lateralitatea - dominanta unei parti a

corpului sub raportul fortei si al preciziei cu cunoasterea stanga-dreapta. Cunoasterea stanga-dreapta decurge din dominatia laterala si reprezinta generalizarea perceptiei axei corporale si se invata cu atat mai usor, cu cat lateralitatea este mai afirmata si mai omogena. Daca foloseste in toate situatiile o mana, copilul va retine ca aceea este stanga sau dreapta. Lateralitatea incrucisata provoaca dificultati in recunoasterea stanga-dreapta. Cand dominanta nu este fixata, copilul va ezita in folosirea membrelor si nu va putea stabili care este membrul sau drept sau stang. Contrarierea lateralitatii (cand este omogena pentru stanga) are consecinte in plan neurologic si psihologic: enurezis, sincinezii, instabilitate psihomotorie, negativism, anxietate etc.

3. Conduitele motrice de baza (alta componenta a psihomotricitatii) sunt mai mult sau mai putin instinctive, deci mai mult sau mai putin controlate cortical. Ele curpind:

a) coordonarea oculomotorie, care in realitate este mult mai complexa, mai corect fiind termenul de coordonare senzorio-motorie. Coordonarea oculomotorie se dezvolta si se perfectioneaza treptat, permitand controlul si ameliorarea gesturilor individului. Se delimiteaza astfel un nou univers reprezentat de spatiul vizual. De asemenea, capacitatea de a localiza o sursa se suprapune peste impresia vizuala. in mod progresiv asadar se va realiza structurarea mediului inconjurator. Dezvoltarea motricitatii si a coordonarii oculomotorii are o importanta majora in invatarea scrisului. Astfel, desenul evolueaza de la cerc la dreptunghi, patrat, la triunghi si romb, posibilitatea desenarii corecte a tuturor acestor elemente fiind un semn de intarire a legaturii intre campurile senzoriale si cele motorii;

b)   echilibrul static si dinamic. In evolutia sa, copilul trebuie sa isi dezvolte simtul echilibrului si capacitatea de a-si orienta miscarile in spatiu. Simtul echilibrului permite aprecierea pozitiei capului fata de corp si a corpului fata de mediul inconjurator. Atitudinea se constituie dintr-o obisnuinta posturala care apare progresiv in cursul dezvoltarii psihomotorii a copilului, nefiind nici constienta, nici voluntara. Sub raport psihomotric, echilibrul de atitudine exprima si comportamentul psihologic al persoanei, adica incredere in sine, deschidere spre lume, disponibilitate in actiune, acestea necesitand o buna cunoastere a schemei corporale;

c)    coordonarea dinamica generala. Coordonarea consta in achi­zitia capacitatii de asociere a miscarilor in vederea asigurarii unor acte motrice eficiente. Se intelege prin coordonare o combinare a activitatii unor grupe de muschi in cadrul unei scheme de miscare, lina, executata in conditii normale. Coordonarea miscarilor apare doar prin repetari permanente si se dezvolta treptat, pe masura ce copilul creste. Controlul acestei activitati se realizeaza prin mecanismul de feed-back al centrilor subcorticali. Coordonarea dinamica generala se materializeaza prin deprinderile motrice (forta, viteza, indemanare). Deprinderile motrice constituie activitati voluntare care joaca un rol deosebit in mentinerea echilibrului dintre organism si mediu si au anumite particularitati:

sunt formate in mod constient;

sunt specifice unei activitati, nu sunt aptitudini motrice generale si reprezinta modalitati de comportament motric invatat, sunt segmente calitative ale invatarii miscarilor;

sunt structuri de miscare coordonate, constand in integrarea in sistem motric a unitatilor mai simple insusite anterior;

au la baza educarea capacitatii de diferentiere fina si rapida a elementelor informationale senzorial-perceptive in dirijarea actiunilor;

se caracterizeaza printr-o rapida si eficienta aferentatie, care permite corectarea pe moment a unor inexactitati ce pot aparea;

ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezinta de cele mai multe ori sub forma de structuri individuale determinate de insusirile sau aptitudinile variabile ale subiectilor care invata aceeasi miscare;

- formarea deprinderilor motrice este conditionata de numerosi factori: aptitudini motrice, motivatie, nivelul pedagogic al instruirii, canti­tatea si esalonarea exersarilor, aprecierea si autocontrolul rezultatelor.

4. Orientarea, organizarea si structurarea spatiala. Spatiul, mediul vid prin definitie, este perceput si construit pe plan mintal ca urmare a sesizarii pozitiilor, directiilor, distantelor, a deplasarilor. Spatiul se organizeaza plecand de la nivelul senzoriomotor al perceptiilor de actiune pe baza cunoasterii schemei corporale proprii, recunoasterea stanga-dreapta (la 6 ani), a schemei corporale a partenerului (8-9 ani), a diverselor pozitii intre ele, a elaborarii notiunilor topologice: vecin, inchis, deschis etc. Pentru a opera cu aceste relatii este necesar un nivel de dezvoltare mintala de cel putin 8-9 ani. Pana la 3 ani spatiul copilului e un "spatiu trait' afectiv, lipsit de forme si dimensiuni, spatiu denumit de Jean Piaget "topologic', caracterizat prin raporturi de vecinatate, separare, de ordine si de continuitate. intre 3-7 ani copilul ajunge la "spatiul euclidian', un spatiu mai omogen, in care recunoaste formele geometrice. Factorul comun al acestor doua planuri este motricitatea, spatiul organi-zandu-se pornind de la nivelul senzoriomotor pe baza perceptiilor legate de actiune, iar insuficientele de "discriminare spatiala' (CI. Launay) sau "tulburarile de orientare'(S. Boul-Maisonny) conduc la perturbari de genul dislexiei, disgrafiei, discalculiei, disortografiei etc.

Dupa De Meur si A. Lapierre, etapele structurarii spatiale sunt:

Cunoasterea notiunilor - etapa in care copilul trebuie sa invete sa se deplaseze in "spatiul' obisnuit (de ex.: "mergi in camera ta', "pune pe masa profesorului aceasta carte' etc), sa situeze adecvat obiectele, sa perceapa formele, marimile, cantitatile, sa le poata identifica, sa le discrimineze si sa le ordoneze dupa criteriul marimii (ex. de notiuni spatiale: de situatii, de marime, de forma, de cantitate).

Orientarea spatiala este extrem de importanta si cu multe implicatii in invatarea scolara. Copilul trebuie sa invete sa orienteze obiectele, sa poata situa obiectele in succesiunea data in functie de pozitia ordinala si sa perceapa sensul grafic.

Organizarea spatiala presupune cunoasterea notiunilor spatiale Si capacitatea de orientare spatiala si conduce la dezvoltarea capacitatii de ^a dispune fara ajutor de spatiul inconjurator, de a-si organiza spatiul

delimitat (tabla, foaia de hartie, un cadru anumit etc.) in scopul realizarii unui anumit obiectiv.

. intelegerea relatiilor spatiale, ca ultima etapa, se bazeaza pe rationamente formate in momentul perceperii anumitor relatii spatiale. Acum se realizeaza structura spatiala, de exemplu, copilul putand stabili ce marime de cerc lipseste dintr-o suita progresiva de cercuri, pentru a realiza o progresie armonioasa si completa. Acum copilul este capabil de a percepe tot ceea ce este "la fel' (in cazul exemplului cerc), de a intelege criteriul dupa care este alcatuita succesiunea cercurilor (ex. marimea) si de a sesiza faptul ca lipseste un anumit cerc, de un anumit diametru.

Orientarea, organizarea si structurarea temporala reprezinta capacitatea de a se situa/pozitiona in functie de succesiunea evenimen­telor (inainte, dupa, in timpul), de durata intervalelor (timp lung sau scurt), de ritmul regulat sau neregulat, de cadenta rapida sau lenta, de reluarea ciclica a unor perioade de timp (zi, saptamana, luna, anotimp), de ireversibilitatea timpului fizic (nu se mai poate reveni in timpul trecut). Conduita de orientare si structurare temporala se formeaza lent si cu mare dificultate. intre structura spatiala si cea de timp exista diferente, pentru ca spatiul are trei dimensiuni, poate fi parcurs in toate directiile, iar relatiile spatiale pot fi percepute corect, in timp ce timpul are o directie liniara, cu parcurgere liniara (intr-un singur sens), relatiile temporale fiind fie memorate (pentru trecut), fie imaginate (pentru viitor). Tulburarile structurii temporale se pot manifesta in patru simptome distincte: incapacitatea copilului de a gasi ordinea si succesiunea evenimentelor, lipsa de percepere a intervalelor, inexistenta unui ritm regulat, incapa­citatea de organizare a timpului. Toate aceste simptome sunt cauzate de un trinom de cauze: motrice, psihomotrice si psihologice.

Perceptia si reprezentarea miscarii joaca un rol extrem de important in realizarea adecvata, corecta a structurilor perceptiv-motrice (mai ales a celei spatial-temporale). Perceptia miscarii vizeaza perceptia miscarii obiectelor si a propriilor miscari. Perceptia miscarii obiectelor exterioare subiectului are la baza perceptia spatiala, la care se adauga componente motrice specifice. Deplasarea persoanelor are o valoare deosebita deoarece copilul va incerca sa imite actiunile celor din jur, raportandu-si propriile miscari la cele percepute in anturaj. Perceptia propriilor miscari reprezinta conditia esentiala pentru conducerea actiunii

in orice activitate motrica, pe baza engramelor senzitive controlandu-se suma miscarilor efectuate de corp sau de anumite segmente ale lui. Aprecierea miscarii segmentelor corporale se face mai ales pentru membrele superioare (maini), care sunt urmarite cu vederea si au un rol esential in timpul activitatilor scolare sau profesionale de individ.

Reprezentarile ideomotrice (ale miscarilor) sunt legate totdeauna de o experienta personala anterioara. Daca scopul activitatii reflectat in creier intalneste reprezentarile ideomotrice ale unei experiente asema­natoare, trecerea la actiune se va face foarte usor. Datorita caracterului conditionat al reprezentarilor si interactiunii primului sistem de semna­lizare cu al doilea, acesta contribuie la invatarea mentala a acelor exercitii pentru care exista o experienta anterioara. Reprezentarile miscarilor au caracter preponderent vizual, mai ales cand copilul isi reprezinta actiunea ce urmeaza a fi executata, cand memoreaza succesiunea evenimentelor.

Psihomotricitatea cu toate elementele ei componente (enumerate anterior) se dezvolta, trecand prin mai multe perioade sau etape: perioada de inovatie (cand copilul isi testeaza capacitatile), perioada de integrare (cand copilul integreaza datele) si perioada de echilibru (care presupune o alternare a repausului cu progresul).

Dezvoltarea psihomotricitatii este favorizata de o serie de factori, cei mai importanti fiind: maturizarea nervoasa, invatarea si exercitiul, experienta si conduita motrica.