Gestualitatea naturala si culturala

GESTUALITATEA NATURALA SI CULTURALA

Observatiile care preced, desi se limiteaza, didactic, numai la vizualitate, nu se refera la lumea naturala. decit ca obiect global dat: lumea care, in termeni lingvistici, este de ordinul enuntului (,,enonce'), nu al enuntarii (,,enonciation'). Omul, considerat ca fiinta corporala, este inte­gral lumii alaturi de alte figuri, forma lui poate fi comparata cu alte forme. Restringind inca o data campul inves-tigatiei noastre, limitindu-1 numai la forma omeneasca, vom incerca sa pastram in minte[i] contextul vizua1 global in care se afla inscrisa aceasta forma particulara.

1 COORDONATELE APRIORICE ALE VOLUMULUI OMENESC

Corpul omenesc se misca in cadrul unui context spatial care trebuie categorizat, pentru nevoile descrierii, anterior ocuparii sale de catre volumul omenesc care se situeaza si se misca in el. Inainte de a intra in descrierea propriu-zisa, se pare ca trebuie sa ne ocupam de trei tipuri de criterii: deplasare, orientare (V. Proca Ciortea si A. Giurchescu) si sprijin (P. Conde).3

1. Chiar daca folosirea spatiului tridimensional in des­crierea volumului omenesc pare sa fie de la sine inteleasa, ea implica. totusi eel putin trei sisteme deosebite:

un sistem de coordonate spatiale ce permite explicarea a insusi volumului uman;

un perspectivism spatial introdus prin insusi faptul ca, luat ca obiect perceput, corpul omenesc presupune un observator situat si el tot intr-un spatiu tridimensional inglobant, in timp ce corpul uman este inglobat: astfel, in perspectiva laterala, forma umana va fi perceputa ca si cum ar fi proiectata pe un ecran, in vreme ce deplasarea unui grup folcloric necesita probabil, pentru a fi inteleasa o perspectiva de sus in jos;

o topologie, adica o relativizare a spatiului devine necesara cind forma sau formele omenesti se deplaseaza fata de un punct din spatiu fix (dansul scalpului) sau mobil (pescuitul submarin), sau fata dealte forme umane (dansuri cu perechi sau cu grupuri)..

2. Greutatea. corpului omenesc favorizeaza, intr-un anumit fel, doua axe spatiale:

axa verticala, in sensui careia se exercita greutatea, introduce, categoria de contact vs noncontact a volumului uman cu.alte vohime, fie euforizind noncontactul prin conotatiile de eliberare a corpului de greutate (balet), fie valorificind anumite posturi datorita deviatiei lor de la norma
(mersul in miini al acrobatului);

am orizontala constituie, la rindul ei, suprafata solida (sau lichida, in cazul natatiei) care da un spatiu deplasarii ,,naturale', opus posturii ,,naturale' care este pozitia in picioare. Desi nu este decit in parte motivata, articularea "pamint orizontal' vs ,,om vertical' este, in general, admisa ca pozitie incoativa, anterioara mobilitatii.

Opozitia categonala intre imobilitate si mobilitate, intre nemiscare si miscare, ridica atit de multe probleme incit chiar punind intre paranteza presupozitiile filozofice, intr-un moment in care cercetarile asupra unei notatii adecvate nu sint decit la incoputul lor, este greu sa faci altceva decit sa pui un sir de intrebari: pozitia poseda, ca si contactul, un caracter demarcativ ce permite decupajul textului gestual in unitati sintagmalice ? o descriere aspectuala, care surprinde miscarea fie in aspectul ei incoativ fie in cel terminativ si o conoteaza prin aspectele durative, iterative etc., explicind
astfel timpul si ritmul miscarii, este posibila, este preferabila descrierii miscarilor considerate ca procese-predicate ?

2. MOBILITATE SI MOTRICITATE

Contextul spatial in care se inserie forma umana. este inseparabil atit de categoriile tactilitatii cit si de problematica dinamismului formelor lumii percepute. Noi 1-am examinat totusi separat, socotind ca, in speranta constituirii unei semiotici a lumii naturale, o anumita. categorizare a ceea ce este perceput si chiar axiomatizarea sa aproximativa, este necesara. Am facut-o nu numai pentru a starui asupra necesitatii descrierii corpului in calitatea lui de obiect perceput, dar si pentru a arata separarea (confirmata de cercetari recente asupra apraxiei) dintre spatiul non; uman, conceput ca un alt loc (,,ailleurs'), catre care omul isi prelungeste prezenta cu ajutorul gestului sau al uneltei si spatiul uman redus, conceput ca un aici (,,ici-la") in care se exercita gesticulatia lui.

Intr-adevar, dupa ce am redus cimpul de investigatie identificindu-1 cu cimpul de perceptie al obiectlui uman, se poate trece la noi obscrvatii printr-o schimhare a punctului de vedere: in loc sa consideram corpul omenesc ca mi obiect de perceptie, putem vedea in el autorul propriei sale motricitati.

Perspectiva aceasta mecanicista, de principiu (V.Proca-Ciortea si A. Giurgescu) sau mai metodica (Koechlin)[ii] sa concepem corpul omenesc ca un sistem de pirghii si do comenzi, ne ingaduie sa circumscriem cimpul gcsticulatiei si s-o inchidem pe aceasta intr-o sfera geometrica transparenta; pe deasupra, perspectiva amintita propune in prealabil dezarticularea morfologica a corpului omenesc, care astfel inceteaza de a mai fi o forma globala: el se prezinta ca o organizare de actori metonimici (brat, picior, cap, trup etc.) actionind oarecum prin procura, fiecare in spatiul sau partial, in numele unui actant unic.

1. Aceasta dezarticulare morfologica a corpului omenesc, chiar daca serveste drept baza oricarei descrieri a gesticu-latiei, nu este totusi un dat imediat si evident. Ca orice diviziune a corpului in organele lui components ea este, in acelasi timp, si naturala si culturala, adica supusa unor variatiuni antropologice. Aici ramine deschis un domeniu de cercetare, insuficient destelenit; el ar putea scoate in-formatii pretioase din codurile vizuale artificiale cu carac-ter teratologic, ca acela care determina confectionarea benzilor desenate in care C. Bremond semnaleaza. dezvol-tarea membrelor cu functie gesticulanta, sau eel care explica. procedeele folosite de sarja si de caricatura, sau, in sfirsit, acela al anumitor limbaje de teatru.

2. Caracterul finit al posibilitatilor gesticulatorii pe care-1 presupune conceptia mecanicista permite sa se imagineze reducerea gestualitatii umane la un model general de virtua-litdti privind gesticulatiile si posturile: fiecare cod particular se prezinta ca o alegere, in vederea manifestarii, a unui numar limitat din aceste posibilitati. Tot in cadrul unui astfel de model s-ar putea incerca trasarea limitei intre gestualitatea normala si cea anormala, aceasta din urma constituind fie o deviatie stilistica, fie locul unde se construieste un limbaj gestual secund, cu caracter ludic (cf. teza in pregatire a lui P. Bouissac despre limbajul circului).

GEST NATURAL SI GEST CULTURAL

Nu putem sa nu fim de acord qu B. Koechlin cind spune ca nu este posibil, de la Marcel Mauss incoace, sa nemultumim cu aceasta conceptie mecanicista despre corpul omenesc si, prin urmare, sa consideram motricitatea umana ca un fenomen natural. Chiar daca, organic, ea este limitata in posibilitatile ei, gesticulatia, invatata si transmisa, ca si celelalte sisteme semiotice, este un fenomen social. Ceea ce spuneam despre tipologia culturilor bazate pe interpretarea diversificata. a semnelor naturale se aplica si gesticulatiei naturale. O tipologie a gesticttlarii socializate nu ar explica numai diversificarea dintre culturi (cf. diferitele tehnici ale sarutului) sau sexe (cf. felul de a-si incheia nasturii, al barbatilor deosebit de cel al femeilor etc). Ea ar mai explica si postula si existenta unei dimensiuni semiotice autonome care, fie si numai prin deviatiile diferentiale pe care le introduce intre culturi, sexe si grupuri sociale, pune bazele sernnificatiei acestor culturi, sexe si grupuri umane.

Astfel, gesticulatia naturala este transformata in ges-tualitate culturala, iar daca. mentinem, din motive practice, expresia gest natural, trebuie sa-1 definim, ca pe orice semn natural, prin virtualitatea lui semiotica, adica in masura in care se dovedeste a fi un element constitutiv al semnificatiei.

Daca termenul "natural' ne scuteste, pe viitor, sa punem intre ghilimele cuvintul precizat in felul acesta, care il denoteaza nu la fel se petrec lucrurile cu termenul "gest' pe care continuam sa-1 folosim in mod abuziv.

4. PROBLEMA UNITATILOR GESTUALE

Termenul gest pare, la prima vedere, suspect, intrucit el implica, in uzajul curent, excluderea atitudinilor; aceasta opozitie, asa cum am vazut in paragraful 1., este departe de a fi interneiata.

Indeosebi, nu prea stim care unitate a textului gesticulatoriu s-ar putea numi gest. Dezarticularea corpului omenesc, juslificata de necesitatile unei descrieri exhaustive, intro­duce ceea ce s-ar putea numi actorii specifici ai motricitatii imiane; s-ar putea crede ca miscarile partiale, specificate de carte diferitii actori-membre, pot fi considerate ca unitati simple ale expresiei si desemnate ca gesturi. Va fi totusi de ajuns sa citim atent anumite pasaje din studiul lui B. Koechlin, inspirat de analogia pe care o vede Haudricourt intre procesul de articulare al fonemelor si programarea gestuala, pentru a ne convinge ca gesticulatia este o intreprindere globala a corpului omenesc, in care gesturile particulare ale agentilor corporali sint coordonate si/sau subordonate unui proiect de ansamblu ce se desfasoara simultan.

Desi diviziunea morfologica a corpului se afla astfel partial renegata, distributia rolurilor incredintate cutarui sau cutarui actor al jocului gesticulator, care comporta, asa cum e de prevazut, roluri principale si roluri secundare, poate duce, prin extrapolare si analogic la recunoasterea pertinentei sau a nonpertinentei cutarei sau cutarei trasaturi gestuale, si mai, la construirea de foneme gestuale corespunzind operatiunilor globale ale corpului omenesc, atri-buind astfel actantului somatic responsabilitatea actului emitator.

Koechlin propune, in alta parte, o lista indicative, a acestor comportamentc naturale simple. Nu este de mirare ca aceasta lista corespundc, mutatis mutandis, unei alte liste, la fel de imperfecta, de care ne amintim acum, aceea a Voca-bularului francez fundamental, constituita pe baza frecventei folosirii cuvintelor frantuzesti. In acest inventar apro-ximativ de o mie de cuvinte, se disting vreo trei sute de verbe, usor reductibile, printr-o analiza sumara de para-sinonimie, la vreo suta, poate chiar mai putine. Asemanarea dintre cele doua listc nu pare intimplatoare daca tin em seama de constatarea, facuta mai inainte, potrivit careia cate-goriile elementare din planul expresiei semioticii naturale corespund aproape punct cu punct continutului semioticii verbale. Daca, pe deasupra, se observa. ca izomorfismul ce se poate postula intre cele doua planuri ale limbajului sta­biles te corespondenta structurala intre foneme si sememe - in fond, un fapt insolit asupra caruia am mai avut prilejul sa insistam - paralelismul intre fonemele gestuale, sugerate de B. Koechlin, si sememele acoperite de verbele franceze, se explica foarte bine.

Este de ajuns sa examinam cu oarecare atentie aceste doua liste pentru a vedea ca ele sugereaza posibilitatea unui inventar foarte redus de activitati corporale simple dar, in acelasi timp suficient de generale; ambele liste sint ver-balizate si acopera comportamente ca: a) emerge, a alerga, a culca, a dormi etc.; b) a lua, a da, a tine, a trage, a impinge etc.; tocmai prin caracterul lui limitat, acest inventar ne face, la rindul sau, sa ne gindim la numarul foarte limitat de foneme, suficiente totusi pentru a explica totalitatea articularilor cunoscute din limbile naturale. Este de la sine inteles ca in rationamentul logic capcanele apar la tot pasul, ca manifestarea asemanarilor, asa cum remarca B. Koechlin nu face decit sa ascunda mai bine deosebirile. Totusi, argumentele pe care ne silim sa le adunam, unul cite unul, in sprijinul conceptiei despre gestualitate ca dimensiune semi-otica a culturii, ne indreptateste, intr-o masura mai mare decit in alte cazuri, sa folosim analogia foneme-sememe, care, aici, se identifica cu demersul metodologic prin care incercam sa alcatuim un inventar al fonemelor ge'stuale. De aceea ni se pare posibila formularea unei ipoteze potrivit careia inventarul comportamentelor naturale simple cores-punde unui numar egal de locuri din textul gestual; aceasta corespondenta permite impdrtirea textului in unitdti ale manifestdrii ce au dimensiuni minimale in planul expresiei; combina.toria acestor unitati minimale produce enunturile gestuale si discursul gestual in ansamblul lui. Evident ca, pentru ca ipoteza noastra sa fie valida din punct de vedere metodologic, trebuie sa aplicam acele procedee de analiza a substantei gesticulatorii care sint capabile sa o reduca la figuri ale planului expresiei vizuale; asemenea procedee implica necesitatea de a nu tine seama de sensul atribuit acestor comportamente simple.

4. PRAXISUL GESTUAL

Sa stabilim ce am spus pina acum. Pornind de la observatiile asupra lumii vizibile si asupra sensului pe care aceasta il poate lua pentruom, ne-am ocupat de omul insusi socotit ca corp; ne-a aparut mai fntii ca o figura oarecare a lumii, apoi l-am examinat ca un mecanism complex ce intruneste, datorita mobilitatii sale sale, conditiile necesare pentru producerea deviatiilor diferentiale ale semnificantului, deviatii ce pot favoriza ivirea semnificatiei; demersul urmator va putea const a din introducerea dimensiunii propriu-zis umane in cadrul lumii naturale.

4.1. PREZENTA SKNSULUI

Este de ajuns sa deschidem un dictionar francez oarecare pentru a afla semnificatiile pe care le poate lua cuvintul sens: vom vedea ca intotdeauna el este interpretat in doua feluri care par ireductibile: este inteles fie ca o trimitere, fie ca o directie. In primul caz, sensul este perceput ca o suprapunere a doua configuratii, ca trimiterea unui cod - pe care il numim codul expresiei - la un alt cod, numit, poate la fel de arbitrar, codul continutului,. In al doilea caz, el apare ca o intentionalitate, ca o reiatie care se stabileste intre traseul de par curs si punctul de sosire.

Am vazut ca, socotit ca o configuratie, corpul omenesc intruneste conditiile necesare pentru a servi ca suport unui cod al expresiei: gesticulatia semaforica artificiala, care pre-supune o limba naturala drept cod al continutului refe­rential, constituie o dovada in plus. Sintem, asadar, indrep-tatiti sa admitem ca aceasta configuratie mobila a corpului, transform ata intr-un sistem de constringeri prin inscrierea ei in cutare sau cutare context cultural, poate functiona ■ ca un cod emitator. Totusi, pentru ca o gesticulatie naturala ) sa poata fi socotita ca un ansamblu de operatii de codificare - caci despre aceasta este vorba - trebuie sa se recunoasca existenta anterioara de drept, daca nu de fapt, a axei comu-nicdrii si sa se presupuna un remitent-codificator si un des-tinatar-interpret.

Lucrurile se petrec putin altfel cind aplicam gesticulatiei omenesti cea de a doua definitie a sensului. Se poate spune ca un comportament natural complex care corespunde cu ceea ce numim noi, in limba naturala, ,,a apuca' (saisir) va fi inteles de catre spectator - care in felul acesta se situeaza pe pozitia de destinatar - ca ,,X este pe cale sa apuce Y'. Daca este neindoielnic ca purtarea lui X are sens, se va con-stata ca, intrucit destinatarul ramine in ambele cazuri acelasi, actorul gesticulant si-a schimbat statutul, ca, din remitent, el a devenit subiect. Trebuie insa sa precizam ce reprezinta aceasta distinctie terminologica.

In descrierea lui ,,a apuca', am omis samentionam obiectul acestui comportament, care, desi alcatuit dintr-o clasa de vari-abile, este totusi necesar pentru descrierea comportamentului insusi: obiectul pune in evidenta axa transivitdtii subi-acenta acestui gen de gesticulatie. Astfel, daca operam o serie de substitutii de obiecte, ne putem imagina ca:

X apuca un baston

X apuca un manunclii de banane

X apuca un peste

Daca, in cazul cel mai simplu (1), perceperea sensului gesticulatiei de catre spectator va proveni din interpretarea unui enunt gestual elementar, pentru cazurile urmatoare situatia se va complica. In cazul (2), continutului ,,a apuca' ii poate corespunde, de exemplu, o succesiune de gesturi naturale: X va remarca manunchiul de banane in virful bananierului, se va apropia de copac, va incepe sa se catere etc. si, in cele din urma, va apuca manunchiul de banane. In cazul (3), presupunind ca actiunea se petrece in apa si ca pestele se misca, continutul lui ,,a apuca' va fi aco-perit de o gesticulatie in aparenta dezordonata si inca si mai complexa. In aceste doua cazuri, intre pozitia incoativa si pozitia terminativa a subiectului, se va afla intercalate o serie de enunturi gestuale mediatoare: vom spune ca ges­ticulatia va lua, in cazul (2), forma unei sintagme algorit-mice, iar in cazul (3) pe aceea a unei sintagme strategice. Daca ne intrebam acum care este statutul semnificatiei unor asemenea sintagme gestuale, putem face doua serii de observatii:

Totul se petrece, mai intii, ca si cum enunturile partiale care constituie astfel de sintagme (= a merge in directia copacului, a se catara etc.) si care, in perspectiva combinatoriei gesturilor naturale pe care am avut-o in vedere erau purtatoare de sens, ar fi fost, din momentul integrarii lor in sintagme mai mari, in intregime desemantizate ; ele nu mai pastreaza decit statutul de foneme, adica de unitati minimale ale planului expresiei. Vom spune, deci, ca sintagma gestuala este o combinare a acestor unitati ce se prezinta cind ca un subprogram, (do ordinul silabei lipsite de sens), cind ca un program (de ordinul cuvintului - morfem, avind dimensiunile uneia sau a mai multor silabe, si comportind sens).

Aceasta nu inseamna ca problema sensului este rezolvata. Se poate chiar spune ca sensul, avind proprietatea sa apara sau sa dispara in timpul procesului de observare a gesticulatiei, mai curind scapa perceptiei noastre. De aceea, intelegem usor atitudinea unor semioticieni care exclud comportamentul practic din cimpul preocuparilor lor (cf. principalele tendinte ale semioticii americane) si-si concentreaza toate eforturile pentru a defini in cadrul praxisului gestual doar "comportamentul semnificativ'[iii] pe care-1 opun comportamentului practic (F. Rastier).

Dificultatea consta, in primul rind, in imposibilitatea aparenta de a segmenta textul gestual in sintagme dotate cu semnificatie daca nu se recurge la semantica limbilor naturale. Aceasta greutate pare chiar de neinvins atita vreme cit raminem in perspectiva spectatorului -- desti-natar, atita vreme cit socotirn ca semnificatia este un orizont care se profileaza in fata noastra, ca ea este pentru om si nu tinem seama ca omul este, in acelasi limp, subiect u! ei; ca el este in stare sa se produca pentru el insusi si pentru lumea umana.

4.2. ENUNTUL SI ENUNTAR.EA

Secventele de gestualitate practica (gesturile munci-torului specializat in uzina sau gesturile imbracarii corpului) sint transmise prin invatare, iar, mai tirziu, coborite la nivelul gesticularii automate; desi isi arata caracterul semnificativ, creator de deviatii culturale, ele confirma fenomenul de dese-mantizare, care, la prima vedere, pare ciudat. Totusi, daca sintagma programata ,,a-si innoda cravata' poate fi con-siderata ca fiind constituita din enunturi care, luate separate sint vide de sens, ea comporta, luata in totalitatea ei, o sem­nificatie precisa, in cadrul unui context cultural determinat; faptul este evident nu numai pentru spectatorul-receptor al mesajului vizual, ci, daca este sa ne luam dupa patologia gesticularii, si pentru - si mai ales pentru - subiectul-producator al programului insusi: ce ar insemna acest tip de apraxie care consta in aceea ca subiectul este incapabil sa execute un program ca ,,a-si innoda cravata', dar poate executa un altul, de exemplu ,,a-si imbraca pantalonii'? Trebuie sa vedem aici posibilitatca decuparii planului expresiei prin procedura comutarii cu planul continutului si afirmarea programului ca ,,semn' autonom. Nu are importanta daca respectivul continut al sintagmei gestuale este constient sau inconstient - se stie ca aceasta dicotomie nu este perti-nenta in lingvistica - daca, intr-unul sau in celalalt din aceste doua cazuri, programul gestual dat este, pentru subiect, un bloc semnificant demarcat.

Introducerea subiectului in analiza semnificatiei ar putea explica diferitele forme luate de aceasta; prin urmare cauzele varietatii de forme luate de semnificatie nu trebuie cautate intr-o limita problematica intre ceea ce este si ceea ce nu este semnificativ in comportamentul gestual uman; dupa cum^nici clasificarea extrasemiotica, asa cum este ea prezentata de catre B. Koechlin care urmeaza modelul lui Haudricourt, nu pare utila in aceasta privinta. Clasificarea extrasemiotica se sprijina pe distinctia functiilor gesticu-latiei, care dau prioritate gestualitatii genetice (?) asupra gestualitatii tehnice.

Ar fi vorba asadar, sa reluam distinctia, devenita clasica, intre subiectul enuntului si subiectul enuntarii. Se stie ca la nivelul semioticii lingvistice, cele doua subiecte, desi dis-tincte la origine - intrucit locutorul tine de ordinea nelingvis-tica a statutului comunicatiei, ca emitator de mesaje, iar subiectul verbal de ordinea discursului lingvistic - pot intra in sincretism in enunturi de tipul /,-eu merg' unde ,,eu' este subiect atit al enuntului cit si al enuntarii (pentru moment nu introducem problema referentului). La nivelul semioticii naturale cele doua subiecte ramin net deosebite: in praxisul gestual, omul este subiect al enuntului fiind in acelasi timp un ,,el' pentru noi; este acel ,,eu', agent al enuntului, subiectul functiilor care constituie comporta­mentul sau; in gestualitatea comunicativd omul este subiectul rnuntarii: pentru noi el este un -,,tu', dar pentru el insusi cslc un ,,(Mi', in masura in care cauta cu disperare sa produca :,i s;i hansinila (Miunturi. tnsa aceste doua subiecte sint siliiah- in prc/.cnl in cadrul unui aceluiasi cod al expresiei[iv] ceea ce duce la inerzicerea prezentei lor simultane.

Saracia a ceea ce se numeste limbaj gestual stricto sensu pate sa provina din imposibilitatea unui sincretism intre subiectul enuntarii si subiectul enuntului. Intrucit codul. ronumicarii gestuale nu permite construirea enunturilor, iar acela al praxisului gestual nu manifesta subiectul decit ca subiect al infaptuirii, nu este de mirare ca aceste coduri vizuale artificiale, pentru a se institui in limbaje, sint constructii compozite, in care elementele ce constituie enunturile sint obtinute prin procedee de descriere imitativa.

4. LUMEA UMANA

Astfel prin integrarea praxisului gestual in preocuparile semioticii "naturale', aceasta isi limiteaza dar, in acelasi timp, isi si largeste cimpul investigatiilor sale. Ea i1 limiteaza, intrucit o lume umana a este astfel desprinsa. de totalitatea lumii ,,naturale', aceasta fiind un fel de dat specific al fiecarei comunitati culturale: dintr-o astfel de semiotica fac parte doar acele evenimente ale lumii sensibile al caror subiect este omul si nu evenimentele naturale, cum ar fi, de pilda, un cutremur de pamint. Insa pe de alta parte, cimpul inves­tigatiilor este largit in proportii considerabile. Situindu-se tocmai in aceasta din urma perspective, J. Kristeva [v] suge-Nreaza ca productivitatea sa fie opusa comunicdrii. Admitind ca metodele ei de analiza si de interpretare ar putea eventual sa explice totalitatea comportamentelor umane (chiar daca aici ne-am limitat, arbitrar, la manifestarea lor vizuala in lumea sensibila), semiotica pare ca vrea sa se substituie stiin-telor economice si istorice. Afirmind ca programele gestuale sint semnificative, ea nu se mai poate sustrage acestei lar-giri si trebuie sa interpreteze discursurile gestuale in care se integreaza programele respective, ca tot atitea practici cine-tice capabile sa explice procesele de productie. Intrucit aceste practici vizeaza, la rindul lor, intr-un fel sau altul, transfor-marea lumii de catre om, iar semiotica pretinde ca poate sa descrie aceste transformari, ea pare, pe deasupra, sa poata. acoperi dimensiunea istorica a lumii umane.

Ne dam pe deplin seama de distanta care exista intre ceea ce se poate concepe teoretic si ceea ce este imediat posibil. Departe de a se prezenta ca niste metode de inlo-cuire a celorlalte stiinte umaniste, aceste reflectii teoretice sint destinate, in primul rind, sa largeasca problematica dimensiunii ,,naturale' a semioticii pe care o studiem acum: numai cu acest pret diversele si multiplele manifestari de sens pot fi intelese, interpretate si integrate intr-o teorie semiotica generalizata. Orice alta metoda. nu poate duce decit la un inventar arbitrar, pragmatic, enumerativ, al practicilor si limbajelor gestuale.

4.4. GESTUALITATEA PRACTICA SI ^IJJICA

Atunci cind, vorbind despre sintagmele gestuale, foloseam expresia praxis gestual (excluzind prin aceasta comunicarea gestuala, asupra careia vom reveni la paragraful 5), o luam in sensul ei foarte general, adica folosirea de catre om a propriului sau corp in vederea producerii unor miscari orga-f nizate in programe ce au un proiect, un sens comun. De aceea, in cadrul acestei activitati programate generale, putem distinge o gestualitate propriu-zis practica, deosebita de o alta care i se poate opune ca gestualitate mitica. Fapt este ca aceste doua activitati, desi au un acelasi plan de expresie si o aceeasi - foarte generala - aspiratie (transformarea lumii), isi impart intre ele semnificatiile lumii, insa intr-un mod greu de determinat la prima vedere.

Astfel, vorbind despre inventarul posibil al gesturilor mitunile, am insistat numaidecit asupra necesitatii de a despuia aceste gesturi de orice semnificatie si de a le reduce astfel la niste figuri; semnificatia devine insa indispensabila. atunci cind vrem sa verbalizam gesturile respective. O aceeasi figura gestuala comportind ,,inclinarea capului si aplccarea bustului in fata', poate insemna ,,a se apleca' pe plan practic si ,,a saluta' pe plan mitic, fara sa fim siliti sa acceptam interpretarea, destul de curenta, ca este vorba de un gest practic ce comporta o conotatie mitica. Este mai simplu sa spunem ca unul si acelasi semnificant gestual poate fi, dupa context, integrat fie intr-o sintagma gestuala practica. (munca la cimp, de exemplu), fie intr-o sintagmatica (dansul).

Am incercat sa justificam aceasta distinctie intre planul practic si cel mitic intemeind-o pe dicotomia infaptuire/dorinta.. In felul acesta putem opune, de pilda, vinatoarea de elefanti, socotita in ansamblul ei, ca o activitate practica, dansului ritual din sat care o pregateste si care este considerat ca o activitate mitica. Faptul ca in dans exista sintagme mimetice copiate dupa gestualitatea practica nu are importanta; dansul, in sine, nu este un spectacol ce cauta sa comunice sensul celor care-1 privesc, dupa cum el nu este nici o infaptuire obiectiva, ci numai o intentionalitate care, ca atare, transforma lumea. Sa luam, de exemplu, savirsirea, asa cum se intampla in vis, a unui omor simbolic; va fi de ajuns sa se suprapuna ulterior acest model peste programul practic al vanatorii, pentru ca activitatea practica sa apara ca un simpiu efect decurgind din activitatea mitica, sau ca un reflex al acesteia; pentru cei ce si-o asuma nu este vorba decit de un demers interpretativ secund care tine de o tipologie metasemiotica. a culturilor; prin urmare nu trebuie s-o luam drept afirmarea unei prioritati logice a miticului al carei aspect practic n-ar fi decit o simpla conotatie. Pro-blema prioritatii provoaca in mod inevitabil aparitia a doua. atitudini metafizice opuse de care semiotica se poate lipsi.

Astfel, gestualitatea mitica, pe care nu o socotim drept o simpla conotare a activitatilor practice, nu trebuie sa fie confundata nici cu gestualitatea comunicativa, nici cu. procedurile mimetice care se pot manifesta pretutindeni, fara sa constituie insa un plan semiotic autonom. Cele doua planuri, mitic si practic, isi impart, ce-i drept in mod inegal, potrivit culturilor ce sint avute in vedere, domeniul praxisului gestual; ceea ce nu inseamna ca algoritmele magice sau liturgice, discursurile rituale sau ceremoniale, nu poseda o universalitate incontestabila.

Odata admisa aceasta dicotomie, se poate incerca interpretarea formelor mixte de gestualitate in care miticul se afla in stare difuza in aspcctul practic si invers. De exemplu, descrierea la acest nivel a structurilor inrudirii va trebui sa tina seama, nu numai de structurile narative ale ceremoniilor cu predominanta mitica, ci si de manifestable difuze ale miticului in sinul comportarilor practice (manifestari intermitente de respect, de recunostinta. sau de dominare etc.). Asa cum sugereaza F. Rastier, aceasta prezenta. supra-adaugata. a miticului pare totusi ca se reduce doar la o pre­sume a structurii continuturilor - axiomatizate la nivelul societatilor sau al gruparilor sociale- care modifica, fara a le deforma, program ele de comportamente practice; astfel, cucernicia comunitatii clericale a lui Stendhal isi gaseste expresia in incetineala cu care se maninca la masa si care este insotita de plecarea ochilor. De aici se vede ca descrierea unui mitic difuz in gestualitatea practica. cere o cunoastere prealabilda a codului semantic pe care acest mitic trebuie sa-1 manifeste.

5. COMUNICAREA GESTUALA

Distinctiiie fundamentale pe care le-am stabilit pina. acumi clasind mai intii toate fenomenele gestuale potrivit dico-tomiei enuntare vs enunt, despartind apoi, in acesta din urma, gestualitatea practica de gestualitatea mitica, ne ingaduie acumsa introducem consideratii com piemen tare: vom incerca sa punem putina ordine in domeniul gestictdatiei ca Jimbaj'.. Acest domeniu pare confuz intrucit, aici, elemente diferite,, semne si sintagme gestuale, programele si codurile lor, natu-rale sail artificialc, se alia., cele mai adesea, confundate si luncsicctiic in planul manifestarii. Sprijinind aceasta incercare de clasificare pe dimensiunile unitatilor gestuale, vom incerca sa vedem cum aceste diverse unitati sint remaniate pentru a fi puse, integrate, in procese de comunicare, si in ce masura sint ele susceptibile sa constituie coduri autonome sau limbaje gestuale.

5.1. GESTUALITATEA ATRIBUT1VA

Aproape toata lumea recunoaste saracia relativa a inventarilor gestuale ce reunesc unitatile pe care le putem considera ca fiind intr-adevar destinate comunicarii. Am incercat sa explicam partial acest fapt spunind[vi] ca el rezulta, din imposibilitatea in care se gaseste subiectul enuntarii, atunci cand se pune in situatia de remitent al comunicarii, de a fi in acelasi timp si subiect al enuntului.

Ne vedem obligati sa atenuam aici intrucitva judecata noastra asupra saraciei comunicarii gestuale - gindindu-ne totusi ca aceasta judecata isi pastreaza valoarea de criteriu distinctiv- si sa recunoastem existenta unui cimp de semnificatie al carui continut poate fi efectiv comunicat in virtutea codului expresiei subiacent manifestarilor mobile ale corpului omenesc. Acest cimp de semnificatie acopera ceea ce desemnam , in mod curent, ca atitudini si stari interioare fundamentale, de pilda teama si furia, bucuria si tristetea etc. De fapt, este vorba de semnificatii codate potrivit primei definitii a sensului, adica intr-o configuratie a expresiei care functioneaza ca o referinta la o alta configuratie, aceea a con­tinutului, acesta din urma instituind natura umana ca sens. In afara de faptul ca natura umana astfel semnificata pare sa se confunde cu ,,sufletul animal' - ceea ce, dupa parerea lui Chomsky, exclude acest cod referential din domeniul unde se exercita facultatea limbajului -- modul sau de existenta si de functionare poate sa ne lamureasca asupra proprietatilor specifice ale codului de comunicare gestuala. 1, Intrucit corpul omenesc, in calitatea lui de semni-ficant, este tratat aici ca o configuratie, este normal ca mobilitatea lui sa nu fie considerata, in mare masura, decit ca o creatoare de deviatii pozitionale, si ca aceasta polarizare de miscari sa ajunga la categorizarea paralela a continuturilor. In afara de faptul ca aceasta valorifica, pe planul expresiei, ceea ce se cuvine sa numim atitudni, in dauna gesturilor (si in felul acesta se explica, de exernplu, de ce R. Cresswell [vii] pentru descrierea gesturilor manuale, a ales nu miscarile ci pozitiile incoative ale gesturilor), constatam ca am explicat si semioza care caracterizeaza gestualitatea comunicativa: ea consta in stabilirea unei corelatii intre o categorie femica a planului expresiei [viii]si o categorie semica [ix] ce apartine planului continutului. Aceasta corelatie este arbitrara si constants in acelasi timp: nu vedem ratiuni ,,naturale' in opozitia din planul expresiei ochi inchisi vs ochi deschisi si opozitia din planul continutului, ca, de exemplu, viclenie vs nevinovatie (F. Rastier); totusi, relatia este necesara si restrictiva intr-un context cultural determinat.

2. Se va observa ca enuntate in felul acesta, continuturile nu sint intilnite decit sub forma de cuvinte-fraze sau interjectii, cum li se mai spune. Intrucit subiectul enuntului, implicit, este intotdeauna subiect al enuntarii - acest subiect se dovedeste incapabil de a povesti lumea, limbajul sau este un soliloc despre el insusi -, intrucit (in comunicare) verbul, impli­cit, este de natura lui afifin de aceea a lui a face, enuntul sintetic astfel formulat este atributiv, calificativ, nupredicativ. Ceea ce spuneam despre incapacitatea gestualitatii comunicative de a produce enunturi - enunturi asupra lumii sau asupra infaptuirilor omului - se confirma, prin urmare, datorita existentei acestui subcod atributiv.

Remarca: Aici trebuie sa introducem si gestualita­tea deictica, de natura atributiva.

5.2. GESTUALITATEA MODALA

Recunoscind corelatia intre categoriile expresiei si cele ale continutului ca o constants in cadrul unui context cultural determinat, sintem indreptatiti sa expunem observa-liile noastre asupra gestualitatii comunicative pornind de la consideratii asupra continutului, si nu, asa cum ar fi firesc pentru orice text semiotic, de la planul expresiei.

Daca, prin urmare, am incerca, plecind de la continut, sa gasim numitorul comun ce permite sa punem laolalta datele dispersate si/sau redundante din diferitele studii consultate , R. Cresswell ,P. Fabbri, C. Hutt, F. Rastier) si din ceea ce mai stim si noi despre aceasta forma de gestualitate, s-ar putea spune ca ele se aduna toate in jurul statului comunicarii si al enuntului.

1. Prin statut al comunicarii intelegem o structura specifica a continutului, manifestata. prin comportari gestuale ce fie ca pun in joc numai motricitatea corpului fie ca folosesc, intr-o masura mai mare, spatiul inglobant care vor sa stabilecasca, sa mentina, sau sa intrerupa comunicarea interumana; aslfel (de se disting de celelalte programe gestuale printr-o intentionalitate particulara. Este de la sine inteles ca tipul lingvistic sau nonlingvistic - al comunicarii ce se afla incadrata in felul acesta este independent de conditiile objective care stabilesc comunicarea. Un inventar aproximativ si indicativ ne va ingadui sa ne precizam ideea:

a) cercetarile sovietice asupra ceremonialelor (T. Tsivjan), care studiaza intrarea in (si iesirea din) comunicarea non-linvistica, constituie un exemplu caracteristic de punere in corelatie a categoriilor continutului social (cum ar fi, superior vs subordonat, tinar vs virstnic, barbat vs femeie, care diversifica contactele interumane) cu categorii ale expresiei (de pilda asezat vs in picioare, inclinare a capului insotitd de suris vs neinsotitd de suns, mind strinsd vs mind nestrinsd);

b) cercetarile americane despre proxemica (P. Fabbri [x]) trateaza despre exploatarea spatiului interuman; categoriile apropiat vs departe, pozitia relativa a corpurilor interlocu-torilor: fata in fata vs spate in spate sau lateral drept vs oblic sting (cf. si studiul lui V. Proca-Ciortea si A. Giurchescu despre aceleasi probleme ridicate de descrierea dansului) se gasesc astfel puse in corelatie cu categorii ale continutului, de exemplu acceptare vs refuz de comunicare, sau euforie vs disforie, in care amintita comunicare incepe sau se continua;

cercetarile doamnei C. Hutt[xi] au pus in evidenta existenta (in afara de structurarea tipologica a spatiului) a unor categorii ale expresiei ca prospectivitate vs retrospectivitate a miscarilor corpului, deschidere vs inchidere a gesturilor bratelor, in corelatie cu articularea continutului in dorinta vs refuz de comunicare sau de intelegere.

2. Prin statut al enuntului intelegem, ca si R. Jakobson, ansamblul modalitatilor de judecata ce poate fi facut despre un enunt, de exemplu asentiment vs refuz, certitudine vs indoiala, mirare vs viclenie etc., fara a tine totusi seama de manifestarea lor, la nivel gramatical, in semioticile lingvistice. Cu acest prilej trebuie sa notam ca numai categoriile modale sint intr-adevar susceptibile sa, constituie microcoduri gestuale autonome, ce functioneaza fara ajutorul vorbirii sau al cnunturilor gestuale de ordin mimetic: asa se petrec lucrurile cu microcodul negare vs afirmatie, studiat de R. Jakobson, precum si cu acela al agentilor de circulatie, bazat pe aceeasi categorie a continutului, formulata insa altfel: interdictie vs autorizare. Ratiunea acestui privilegiu al categoriilor modale pare foarte simpla: folosirea unor astfel de coduri presupune nu numai existenta comunicarii, ci si posibilitatea de schimbare reciproca. a interlocutorilor, unui dintre ei negind sau acceptind enuntul formulat de celalalt. Tinem sa remarcam, in trecere, ca dicotomia gesturi de insotire vs gesturi de substitute, folosita adesea drept criteriu in clasificare a gestualitatii (R. Cresswell), nu ni se pare pertinenta. Intr-adevar, tipul de gestualitate comuni-cativa, (iar dupa Cresswell substitutiva), ale carei mari linii le-am indicat mai inainte, este constituit ca un program complex de comunicare printre atitea altele, ca o practica gestuala printre alte practici, cu singura deosebire ca ratiunea de a fi a acestei gestualitati este intemeiata exclusiv pe intentia de a comunica. Scoasa din contextul ei programat, o categorie modala, in loc sa, semnifice asentimentul sau refuzul, va lasa mai curind impresia unui efort facut de subiect pentru a se apara de niste muste care nu-i dau pace; o cate­gorie proxemica ne va ajuta sa ne gindim la tropaitul pe loc al unui copil care nu indrazneste sa spuna. ca are nevoie sa faca ceva, sau, in eel mai bun caz, la dans. Dimpotriva, cind luam din contextul lui vorbit un gest oarecare, con-siderat nu ca substitutiv al cuvintului, ci ca inseparabil de acesta, pentru a-1 integra, de exemplu, in pantomima, adica intr-un discurs nonverbal, sintem oare siguri ca prin aceasta operatie el si-a pierdut orice semnificatie ? Pro-cedura de substituire ce ni s-a propus drept criteriu de cla­sificare se sprijina implicit pe o conceptie a captarii constiente a sensului, care, asa cum se stie, nu este aplicabila in semiotica.

Incheind aceasta expunere despre gestualitatea ce serveste la programarea comunicarii, trebuie sa spunem, ca, intrucit tine de planul enuntarii, ea presupune planul enun­tului. Intrucit subiectul enuntarii este incapabil sa produca in acelasi timp enunturi gestuale, aceasta forma, de gestua­litate nu este in masura sa. se manifeste singura si in mod autonom. De aceea continutul pe care ea il are de transmis irebuie manifestat intr-o forma semiotica diferita. Aceasta poate fi decit o limba naturala sau, la rigoare, un cod l artificial.

5. GESTUALITATEA MIMETICA

Aceasta. incapacitate fundamentala a gestualitatii de a constitui in cod de comunicare semiotica, complet si autonom in acelasi timp, o intilnim si in alta din manifestarile ei gestualitatea mimetica. Prin aceasta intelegem o anumitamanifestare gestuala a continuturilor, in vederea transmiterii lor catre spectatorul-destinatar. Aceasta prima. definitie, foarte vaga, va trebui completata cu ajutorul unor consideratii asupra statutului semiotic propriu gestualitatii mimetice.

1. Continuturile, obiecte de comunicare, au dimensiunea sememelor; ele pot fi substantive (,,pistol') sau functiuni (,,a stropi').

Continuturile, pentru a putea fi puse intr-un cod gestual, sint preluate la nivelul expresiei lor: nu semnul pistol sau semnul a stropi sint transpuse, ci doar semnificantii lor (F. Rastier).

Transpunerea gestuala. presupune existenta unei semiotici, anterioara de drept si de fapt, articulata in semne. Aceasta transpunere se poate realiza fie pornind de la semiotica semnelor " naturale' (este cazul lui pistol, dat ca exemplu de F. Rastier), fie pornind de la o practica gestuala non-comunicativa (gestul mitic a stropi, citat de C. Hutt).

Transpunerea se face, in principiu, nu la nivelul substantei expresiei ( = fonetica), ci la nivelul formei sale (fonologie). Aceasta are drept rezultat reducerea semnificantului la o figura elementara (mina cu aratatorul intins pentru pistol; o linie subtire pentru a desemna alergatorul lui R. Cresswell) si scoaterea gestului elementar din contextul
lui (absenta instrumentului si a programului mitic in cazul stropitului).

Transpunerea are drept rezultat identificarea semnului, prin semnificantul lui, cu corpul omenesc ; intrucit acesta este socotit ca subiect al enuntarii dar, in acelasi timp, incapabil
sa produca altceva decit enunturi atributive, el nu este in masura sa semnaleze articularea enuntului, sa fie, simultan, semn si sintaxa acestuia. De aceea gestualitatea mimetica este lipsita. de autonomie, n-o gasim decit insotind limbajul natural sau integrata, discontinuu, in codurile de comunicare artificiale (codurile calugarilor silentiosi sau al actorilor de pantomima, de exemplu).

Putem relua acum definitia de mai inainte pentru a spune ca gestualitatea mimetica nu este, la urma urmei, decit un inventar de semne gestuale ce au, la nivelul continutului, dimensiuni de sememe iar, la nivelul expresiei, dimensiuni de figuri; aceste semne sint obtinute prin trans­punerea semnificantului luat de la o substanta manifestata preexistenta. in substanta gestuala reprezentata de corpul omenesc.

Aceasta transpunere de la o substanta la alta substanta s-ar parea la prima vedere, ca trebuie sa comporte exceptii; acestea nu rezista insa. la o analiza ceva mai aprofundata. Asa este cazul, citat de R. Cresswell, al gestului de ,,rotunditate' care, in multe limbi naturale, insoteste enuntul: ,,merge treaba!' Interpretarea lui ne va permite sa ilustram definitia propusa mai sus.

Un continut identic, atitudinea increzatoare a subiectului se afla. manifestat aici prin doua figuri deosebite: o figura a continutului reprezentind o progresie lineara si rapida. a mersului, si o figura a expresiei rotunditatea mobila, reducere figurativa probabila a unei roti sau a unei masini in misrare. Acest exemplu confirma, in primul rind, doua, din observatiile noastre anterioare: a) figurile expresiei lumii naturale corespund figurilor continutului limbilor naturale, si b) transpunerea gestuala se face la nivelul formei expresieisi b) transpunerea gestuala se face la nivelul formei expresiei (c* al figurilor) si nu la acela al substantei; in al doilea rind, el subliniaza, pur si simplu, faptul ca. gestualitatea mimetica, chiar cind insoteste cuvintul, nu este o simpla. ilustrare a acestuia, caci, daca ar fi asa, figurile ar fi intotdeauna izomorfe cu acelea ale continutului limbilor naturale. Gesticulatia mimetica este mai curind transpunerea unei semiotici vizuale intr-o alta semotica vizuala.

Un al doilea exemplu, luat tot din lista lui R. Cresswell, lie va arata acelasi lucru: un locutor, vorbind despre temperament, isi insoteste considerable lingvistice de un gest ce reprezinta o figura lineara, subtire si mobila. Referindu-se la statutul social al locutorului care este profesor de educatie fizica, R. Cresswell remarca, pe buna, dreptate, ca. medierea intre doua continuturi identice, desi manifestate in doua feluri deosebite, trebuie sa treaca. prin imaginea vizuala unica alergatorului a carui linie subtiata nu este, in terminologia noastra, decit o reducere figurativa. Daca. acest exemplu poate fi explicat la fel ca si primul - cu exceptia faptului ca ne este greu sa spunem la prima vedere, care va fi figura de continut a sememului "temperament' (se poate vedea, de exemplu, ca in codul studiat de C. Hutt, continutul "Dumnezeu" este vizualizat prin figura triunghiului, inainte de a fi transpus in gest) - el indica totusi existenta unei anumite distante stilisiice intre continutul semnului si figura lui in planul expresiei.

Aceasta stilistica imanenta devine vizibila cind, lasind la o parte gesturile de insotire, ne ocupam numai de con-struirea gesturilor artificiale. Analizind formarea ,,cuvinte-lor compuse' din codul artificial, C. Hutt da exemplul albina; continutul lui se manifesta, in doua figuri ale expresiei: figura aripa si figura dulce; daca prima figura trece, in momentul intrarii sale in compunere, de la continutul "aripa' la continutul ,,ceea ce zboara', a doua figura o ia pe un drum si mai complicat; continutul ,,dulceata'., socotit ca insusire a obiectelor dulci, trece la continutul ,,miere',. care nu este decit un element din clasa obiectelor dulci; conti­nutul ,,miere', la rindul lui, este considerat drept rezultatul practicii obisnuite a cuiva care zboara. Numai pentru aceasta ultima ratiune figura dulce poate servi ca determinant specificind clasa fiintelor care zboara, semnificata de prima figura; ea constituie in acest fel, in forma ei canonica, definitia albinei cu ajutorul genului si al speciei.

Am staruit asupra incercarii de a ne imagina parcursul semantic provocat de intilnirea a doua figuri gestuale in scopul de a) a arata complexitatea procedeelor folosite cu ocazia producerii unui text gestual, procedee proprii oricarei manifested figurative si care inrudesc pantomima, de exemplu, cu limbajul poetic; dar si in scopul de b) a sublinia dificultatile unei sintaxe vizuale, foarte elementara, redusa, din pricina absentei universaliilor semantice manifestable doar la distributia lineara a figurilor, si comparabila, sub acest aspect, cu sintaxa visului asa cum este ea descrisa de S. Freud si analizata de E. Benveniste.

4. GESTUALITATEA LUDICA

Unghiul sub care consideram in acest moment gestualitatea este acela al posibilitatii comunicarii cu ajutorul codului gestual; intre tirnp, am reperat doua tipuri de unitati gestuale, de dimensiuni difcrite: unele sint de ordinul trasaturii dis­tinctive: fem (imitate a planului expresiei), sau sem (imitate a planului continutului), altele de ordinul unitatii semnifi-cative: fonem (unitate a planului expresiei) si semem (unitate a planului continutului). Acum trebuie sa examinam posibilitatea de integrare, in cadrul procesului comunicarii, a unor unitati simple, in unitati mai mari, enunturi sau discursuri gestuale a caror existent a credem ca am putut-o constata reflectind asupra praxisului gestual.

Aici problema se complica mtrucit ea pare sa implice discutarea si definirea semiotica prealabila a unor categorii ?nzestrate cu un mare grad de generalitate ca, de pilda, sacru vs ludic vs estetic; aceste categorii nu sint specifice semioticii gestuale intrucit ele se pun si la nivelul limbilor naturale cind este vorba, de exemplu, sa se opuna limbajul poetic limbajului sacru, sau, mai sirnplu, unor fenomene ludice cum sint anecdotele sau cuvintele incrucisate; sint < ategorii ce tin de o tipologie intra- si interculturala in acelasi limp. Daca aceste categorii ar putea fi acceptate ca niste date -- datorita evidentei lor sau fiindca au fost deja definite m cadrul unei semiotici generale -, ar fi usor sa vedem manifestarea gestualitatii sacre in dansurile practicate de societatile asa-zis arhaice, manifestarea gestualitatii estetice balet si, in sfirsit, manifestarile gestualitatii ludice in dansul folcloric. Numai ca, din pacate, lucrurile nu stau nici departe astfel.

Consideratii de ordin paragenetic pot eventual sa lamureasca intrucitva aceasta problcmatica: astfel, am clasat, in mod deliberat dansurile sacre printre manifestarile ce tin de praxisul gestual mitic; o alta forma a aceleiasi gestualitati mitice apare in numerele de acrobatie si se situeaza in cadrul activitatilor de circ; datorita prezentei lumii animale, a secventelor narative ale dresajului, este usor s-o interpretam potrivit procedurilor mitice ale omorului simbolic, ca un univers arhaic ce supravietuieste in sinul modernitatii. Intr-un asemenea context situatia dansului folcloric fata de dansul sacru este aidoma aceleia a povestirii populare fata de povestirea mitica.

Toate acestea ne fac sa emitem ipoteza ca orice gestualitate programata ce depaseste dimensiunile unitatii cu dubluaspect semem/ fonem in masura in care ea este pusa in slujba comunicarii este de origine mitica; mai mult: ea este transpunerea, pe axa comunicarii, a unor enunturi si programc gestuale cu continut implicit mitic. Acesta ne ingaduie saconsolidam, cu ajutorul unei dicotomii semiotice, clasificarea data aprioric:

Vom spune atunci, ca, dansului ,,arhaic', care este un praxis gestual fara intentia de a comunica dar cu intentia de a transforma continuturile care sint exprimate in el, i se opune dansul-balet ca praxis gestual ce vizeaza, in pri-mul rind, sa comunice si nu sa transforme continuturile pe care le acopera. Dansul folcloric ocupa o pozitie intermediary in masura in care este, in acelasi timp: a) in mod explicit, o comunicare, pentru spectatori si pentru participant^ si b) in mod implicit, o infaptuire mitica. In acest cadru se poate interpreta reforma liturgica a Bisericii catolice, care cauta sa transforme liturghia, devenita spectacol pur, recon-ferindu-i statutul unei participari comunitare la o infaptuire mitica.

In favoarea ipotezei noastre potrivit careia unitatile comunitatii ludice sint unitati transpuse dintr-o infap­tuire initial mitica (nu practica), mai pledeaza si faptul, adesea notat, ca asemenea spectacole comporta devieri si deformatii gesticulatorii fata, de normele gestualitatii natu-rale sau practice. In loc de a considera acrobatia, precum si anumite aspecte ale dansului estetic sau folcloric, ca fiind constituite din devieri stilistice fata, de ,,natura', ar fi mai simplu sa vedem in ele manifestable normale ale ,,naturii' prezente in enunturile mitice, chiar daca sint, partial sau integral, desemantizate.

Aici reapare problema generala. a sensului enunturilor si al programelor gestuale, pe care am evocat-o mai sus. Inainte de a reveni la examinarea statutului particular al semiozei, va fi deajuns, deocamdata, sa aratam cum se pune problema cand este vorba, de exemplu, de interpretarea dansului popu­lar. Intr-un mod restrictiv se pot intrevedea, de pe acum, doua procedee metodologice care permit ocolirea dificultatilor.

Primul dintre aceste doua procedee consta in recunoasterea, titlu de ipoteza, a existentei unor discursuri gestuale organizate, comparabile cu structurile narative ale discursurilor lingvistice si susceptibile, datorita, acestui fapt, de a se lasa reduse la modele formale cu multiple variabile ; aceste modele, desi formale, pot fi interpretate semantic si pot da cadrele generale pentru intelegerea discursufilor gestuale. Pe aceasta cale se pare ca a pasit echipa internationala care lucreaza la descrierea formalizata a dansului folcloric; cu conditia totusi, ca o astfel de descriere sa fie urmata de o interpretare semantica. Astfel, descrierea numerelor de acrobatie, intreprinsa de Paul Bouissac, ne ingaduie sa speram
desprinderea unor sintagme narative comparabile cu acelea ale povestirilor populare.

Un al doilea mod de abordare ar consta ta analizarea, dupa un procedeu mai curind paradigmatic, a categoriilor modale relative la statutul comunicarii (cf. 5.2.1), pentru a vedea in ce masura recunoasterea continuturilor lor corelate poate ajuta la intelegerea unui cod mitic implicit. La nivelul unitatilor de tip fonem/semem, pe care in acest caz precis le putem numi danseme, ne intrebam daca ipoteza parale-lismului intre figurile expresiei gestuale si acelea ale conjii-uutului lingvistic nu poate fi cumva folosita, cu precautiile de rigoare, la recunoasterea continuturilor lor implicite.

Ramine, totusi, nerezolvata o problema teoretica: pro­blema desemantizarii, oricind posibila, a elementelor con­stitutive ale enunturilor gestuale, pe care am evocat-o mai inainte. Astfel, ne putem intreba, in ceca ce priveste gestualitatea care se vrea estetica, in balet de exemplu, daca ,,desacralizarea' discursului mitic nu a atras cumva dupa sine desemantizarea enunturilor gestuale; in acest caz, gestualitatea estetica nu mai poate semnifica decit prin formele narative ale discursului; in acelasi timp, trebuie sa recunoastem ca. baletul este un cod artificial prin insasi natura lui, fapt ce rezulta din caracterul lui compozit comportind, intre altele, secvente mimetice evidente; pe deasupra, spectacolul nu este, In totalitatea lui, decit un enunt produs de catre subiectul enuntarii: coregraful.

5.5. COMUNICAREA GESTUALA

Astfel, utilizind un mic numar de criterii structurale si de categorii semiotice, am trecut prin universul gestual, explorind diverse forme ale gestualitatii si tinind seama doar de punctul de vedere al comunicarii. Am recunoscut, mai intii, doua tipuri de gestualitate:

gestualitate de comunicatic directa (5.1 si 2) ;

gestualitate dc transpunere (5.3).

Primul din aceste tipuri al carui statut semiotic este caracterizat de corelarea categoriilor semnificant/semnificat se subdivide, in functie de posibilitatca sintactica de a forma sau de a modula enunturile, in:

gestualitate atributiva (5.1) si

gestualitate modala (5.2).

Al doilea tip de gestualitate neputind fi exploatat in vederea comunicarii decit daca este supus unor proceduri de transpunere de semnificanti se subdivide la rindul sau, in functie de dimensiunile unitatilor transpozabile -- semnc sau enunturi -~ , in:

gestualitate mimetica (5.3) si

gestualitate ludica (5.4).

Marturisim ca doza de ipotetic si arbitrar pe care o com-porta determinarea acestei din urma clase de gestualitate este, in stadiul actual al cercetarilor, pe cit de mare pe atit de inevitabila; credem totusi ca ea nu stinjeneste peste masura proiectul general in care ne incadram, si anume: cautarea unei clasificari intrinsece a formelor de gestualitate sprijinita exclusiv pe definitive semiotice.

Am incercat de asemenea sa aratam, in cursul expunerii noastre, inaptitudinea teoriei comunicarii de a explica, in mod satisfacator, faptele de gestualitate. Categoriile si uni-tatile gestuale, desi pot fi recunoscute, nu sint totusi auto-nome; ele sint apte sa semnifice atributiv sau modal, dar nu sa transmits continuturi obiective. Desi nu se constituie niciodata intr-un sistem de semnificatie comparabil cu sistemele lingvistice, ele due, totusi, la construirea de coduri artificiale (mimetice si ludice) care, in masura in care sint folosite drept coduri de comunicare practica, nu sint, tocmai din pricina dezolantei lor saracii, decit reflexe palide ale co­municarii lingvistice. Dimpotriva, constituite in coduri de comunicare cu continuturi mitice, formele gestuale se indeparteaza de comunicarea lingvistica si capata o noua consistenta, datorita aparitiei principiului de organizare functionala si narativa dupa care se conduce orice discurs, fie ca este de ordin lingvistic (,,ordre du dire'), fie ca este de in practic (,,ordre du faire').