Indicatorii verbali ai stresului

Indicatorii verbali ai stresului   

Cercetarea pentru indicatorii verbali ai stresului are o istorie lunga si o literatura diversa. Rezultatele nu sunt consecvente; descoperirile pozitive nu pot fi adesea reconfirmate; iar masuratorile raspunsului tind sa depaseasca rationamentele clare. Mai recent, interesul pare sa se fi mutat de la indicatorii verbali la cei nonverbali. În primele luni ale anului 1971 Jurnalul de personalitate si psihologie sociala a publicat un studiu care contine un comentariu referitor la indicatorii stresului si un altul despre masuratorile nonverbale; in perioada corespunzatoare a anului 1980, acelasi jurnal a publicat sase rapoarte din categoria masuratorilor nonverbale si numai unul din prima categorie. În acest capitol, ma ocup de revizuirea descoperirilor semnificative despre indicatorii stresului si sugerez unele idei fructuase despre cercetarea viitoare.

Ce inseamna exprimarea verbala si de ce este ea vulnerabila la stres? Functionarea vorbirii pare sa varieze enorm in functie de circumstantele care il inconjoara pe vorbitor, dar aceste aspecte sunt foarte rar luate in calcul de catre investigatori. În cazul unor ostatici iraniei eliberati, conversatia intre ei a capatat o semnificatie critica dupa a lunga perioada de izolare si privare si chiar si asa aceste persoane se aflau intr-un stres considerabil - aspect dovedit de faptul ca orice act de vorbire devenise o eliberare catartica care poate sa fi servit fosrte bine reducerii anxietatii. Cautarea indicatorilor de stres in vorbire (balbaieli, repetitii, scapari) ar fi fost contraproductiva in aceste circumstante deoarece cu cat subiectul vorbea mai mult, cu atat mai putin stres ar fi fost de masurat si cu atat mai mica sansa de a detecta semne de « scurgere » ca sa folosesc un termen introdus de Ekman (Ekman si Friesen, 1969) in legatura cu comportamentul non-verbal - deoarece chiar actul vorbirii era suficient pentru a elimina tensiunea reziduala.

Sa ne gandim acum la pacientul cu anxietate in psihoterapie. Aici vorbirea are o functie oarecum diferita fiindca pacientul poate folosi cuvinte pentru a evita gandurile dureroase. În aceste conditii, pare mai rezonabil sa cautam semne ale scurgerii : actul vorbirii probabil nu este suficient pentru descarcarea tensiunii fundamentale. Scurgerea poate avea legatura directa cu natura anxietatii pacientului (scurgere lexicala), sau poate lua forma unei tulburari in procesul vorbirii, ca de exemplu accentuarea balbaielii sau a ezitarii.

Aceasta distinctie intre forma si continut e in stransa legatura cu gradul in care vorbirea, ca forma particulara a comportamentului motor complex, poate fi considerata vulnerabila la stres. Se poate argumenta ca, deoarece vorbirea este o parte complexa a comportamentului si cu o organizare superioara, ea este deosebit de vulnerabila la interferenta stresului. Totusi, datorita faptului ca ne bazam foarte mult pe feedback pentru monitorizarea vorbirii (vorbirea persoanelor hipoacuzice, lipsite de feedback auditiv, este mult distorsionata in ceea ce priveste ritmul si intonatia), functia de vorbire poate fi neobisnuit de bine protejata si prin urmare nu este un bun criteriu de masurare a efectelor stresului. În acest punct, forma si continutul conteaza. Desi vorbirea este atent monitorizata, atentia noastra este de obicei concentrata mai mult pe ceea ce spunem decat pe cum spunem. Din aceasta decurge faptul ca tulburarile de forma ale unui act de vorbire - ezitari, balbaieli, fraze incomplete, si folosirea cuvintelor de umplutura - ar trebui sa fie mai buni indicatori ai stresului decat tulburarile de continut. În anumite imprejurari, totusi, scurgerea ar putea ajunge si la continut cata vreme intelesul superficial al secventei de vorbire este in conformitate cu mesajul pe care vorbitorul intentioneaza sa-l transmita ; vor exista exemple ale acestui fenomen pe parcursul acestui capitol.

Considerand continutul vorbirii mai important de pastrat decat forma, ar insemna ca vorbitorul va face mult mai mult efort sa il protejeze pe primul decat pe aceasta din urma. Un mod de a proteja continutul este atentia acordata pauzelor in vorbire. Într-o serie de studii, Goldman-Eisler (1968) a analizat relatia dintre lungimea pauzei si complexitatea secventei de vorbire care urmeaza. A descoperit ca, in general, pauza totala in vorbire (tacerea) pare sa reprezinte timpul in care vorbitorul isi poate organiza gandurile. Pauzele lungi sunt urmate de formulari lingvistice mai concise si mai sofisticate, in vreme ce pauzele scurte si pauzele cu ezitari sunt urmate de formulari mai putin sofisticate. Studiile sale sugereaza ca pauza cu ezitari - folosirea interjectiei « aa » in timpul formularii propozitiei - poate fi inteleasa ca fiind o incercare partiala de a construi urmatoarea secventa verbala. Deoarece constructia frazei este partea importanta, pauza cu ezitari ar parea sa reprezinte un efort de a avea control asupra secventei de vorbire si ar trebui diferentiata de greselile care reprezinta lipsa de control. Putem considera ca pauza totala reprezinta controlul maxim ; daca este urmata de pauza cu ezitari (« aa »), un semn de control partial ; urmata de intreruperi de discurs de care probabil vorbitorul nu este constient. Voi discuta argumentele in favoarea acestei distinctii cand voi analiza studiile specifice.

În acest punct, as vrea sa sugerez o serie de principii ale marcatorilor vorbirii. În primul rand, voi dispune masurile dependente de-a lungul unui continuum al controlului detinut de vorbitor. Cel mai putin controlati indicatori ai stressului sunt schimbarile in cantitatea si ritmul vorbirii. Urmeaza tulburarile care nu tin de continut, cum ar fi balbaieli, ezitari, corectii in propozitie, si repetitii. Apoi, pauzele cu ezitari si pauzele totale : primele reprezinta esecul in organizarea frazei si, prin urmare pierderea partiala a controlului ; pe de alta parte, acestea din urma, deseori urmate de fraze bine construite, reprezinta mentinerea controlului. În final, semne ale stresului pot fi detectate in alegerea cuvintelor desi forma propozitiei nu arata nici o fragmentare evidenta. Datorita faptului ca ele se incadreaza in toate criteriile vorbirii ingrijite, exemple de scurgere lexicala sunt de obicei cel mai greu de depistat si reprezinta cel mai bun mod de verificare.

Aceasta dispunere a metodelor de masurare a raspunsurilor se aliniaza de asemenea la un continuum de vizibilitate. Schimbarile in cantitatea si rata vorbirii si greselile de vorbire se numara printre cele mai clare semne ale distresului ; ele sunt cu siguranta manifestari de anxietate puternica. Pe de alta parte, pauzele totale, atata timp cat nu dureaza prea mult, sunt trecute cu vederea cu destula usurinta, in special daca sunt urmate de fraze bine construite. Exemple de scurgeri lexicale trec de obicei neobservate. S-ar putea argumenta ca marcatorii vorbirii de la capatul cel mai vizibil (si cel mai putin controlat) al continuum-ului constituie o mai buna dovada a existentei stresului deoarece reprezinta o afectare mai profunda a functiei de vorbire ; ne putem astepta de asemenea ca ei sa apara mai devreme in secventa de vorbire pentru ca functia de descarcare emotionala a vorbirii inca nu a intrat in joc. Marcatorii vorbirii de la capatul cel mai controlat al spectrului par a reprezenta expresii mai atenuate ale stressului si ne putem astepta ca ei sa apara mai tarziu in secventa de vorbire.

Exista aici un paradox important care merita a fi subliniat. Este mai probabil ca masurarile mai putin controlate, tocmai din cauza ca sunt mai vizibile, sa atraga atentia vorbitorului si sa fie aduse cumva sub control. În consecinta, ne putem astepta sa scada frecventa lor pe masura ce secventa de vorbire continua. Cele mai controlate raspunsuri, pe de alta parte, pot fi interpretate ca si formatiuni de compromis care probabil ca se afla la « marginea » capacitatii de constientizare a vorbitorului si prin urmare pot continua de-a lungul procesului ; deti mai greu de detectat, acestia pot constitui un semn mai frecvent si deci mai sigur al stresului. Concluzia acestor distinctii este ca diferitele tipuri de masurari ale vorbirii s-ar putea sa nu fie in stransa legatura si ar trebui facute intotdeauna separat.

Sa ne gandim acum la functia fiecarui gen de marcator in economia psihica a vorbitorului. Daca analizam secventele verbale ale ostaticilor recent eliberati, ne-am putea astepta la mai multe masurari ale raspunsurilor de la capatul vizibil al continuum-ului, si ne-am putea restrictiona analiza la semnele mai vizibile ale pierderii controlului. Semne de acest fel ar putea fi frecvente in special la inceputul secventei de vorbire din cauza functiei de catarsis a vorbirii pe care am mentionat-o mai devreme. Pe de alta parte daca am analiza un caz de psihoterapie, si am avea motive sa credem ca pacientul neaga, se izoleaza si foloseste alte tipuri de supracontrol, am putea cauta marcatori la capatul cel mai putin vizibil al spectrului. Pe masura ce terapia ar avansa si supracontrolul ar ceda in favoarea unui comportament mai expresiv, alte masuri ar putea fi folosite. Astfel, alegerea marcatorilor ar parea sa depinda de functia secventei de vorbire pentru vorbitor, de progresia temporala a secventei, si de confluenta evenimentelor externe si interne in timpul activitatii vorbitorului. Ma voi referi acum la unele dintre cele mai importante studii.

MARCATORI VIZIBILI : CANTITATE SI RITMA

Murray (1971) a oferit cea mai detaliata relatare a cercetarilor in ceea ce priveste cantitatea si ritmul vorbirii ca functie a stresului. Analizand 26 de studii, el a descoperit urmatoarele : cantitatea verbala - cat de mult vorbeste o persoana - creste in cazul a ceea ce Murray a numit anxietate simultana si dispozitionala dar scade in cazul anxietatii situationale. Aparent, subiectii vorbesc mai putin atunci cand sunt supusi stresului din mediul inconjurator (anxietate situationala), dar vorbesc mai mult daca anxietatea este de tip caracterologic. Aceasta ultima descoperire ne da un exemplu al felului in care vorbirea poate functiona ca mod de eliberare ; subiectul cu o tendinta innascuta spre anxietate pare a fi motivat sa vorbeasca mai mult. Descoperirile lui Murray sugereaza ca nu putem interpreta ceea ce vorbeste cineva decat daca cunoastem natura subiectului in cauza ; in mod clar, produsul verbal nu poate fi folosit ca masurare generala a stresului in orice imprejurare. Aceasta neconcordanta poate avea legatura cu faptul ca volumul reprezinta o masura foarte clara, si pe care vorbitorul o poate constientiza cu usurinta si prin urmare poate fi controlata in multe moduri. Gradul mare de vizibilitate a acestui marcator ar putea explica si multe contradictii intre descoperirile aparute in literatura.

Dupa parerea lui Murray (1971), ritmul vorbirii nu are legatura cu nici unul dintre cele trei tipuri de anxietate. Acest lucru are implicatii importante in ceea ce priveste conventia de a divide produsul verbal tn cuvinte pe minut pentru a constata diferentele de fluenta intre vorbitori. Daca concluziile lui Murray vor fi sustinute de viitoare studii si daca se dovedeste ca volumul verbal absolut este un indicator mai sensibil decat ritmul vorbirii, automat ar fi o greseala sa exprimam date absolute in termeni relativi. Aceasta regula ar putea fi extinsa si la alte tipuri de masurari ; ar fi mai edificator, de exemplu, sa numaram toate greselile de vorbire decat sa exprimam aceasta cifra ca si greseli la 1000 de cuvinte deoarece o astfel de conversie ar putea elimina chiar detaliul pe care vrem sa-l studiem. Ar putea fi necesar sa privim toti marcatorii vorbirii in termeni absoluti si sa gasim alte moduri de adaptare la diferentele individuale (co-variatia si autoregresia reprezinta doua posibile abordari ale problemei).

MARCATORI APROAPE VIZIBILI : GRESELILE DE VORBIRE

Sub acest titlu includ marcatorii traditionali folositi pentru a indica tulburari in functia motorie a vorbirii. Lista s-a dovedit a fi foarte stabila ; definiti initial de catre Mahl (1956), aceeasi indicatori au fost utilizati doua decenii mai tarziu intr-un studiu de Horowitz, Sampson, Siegelman, Wolfson si Weiss (1975). Iata lista originala, cu un scurt exemplu pentru fiecare intrerupere de discurs, reprodusa dintr-un studiu de Kasl si Mahl (1965 :426) :

1. Reformularea propozitiei Pai este . deja este singura.

2. Repetitia    Fiindca ei . ei se inteleg destul de bine.

3. Balbaiala    Cum sa spun, la .  lasa amintiri.

4. Omisiunea A fost in . a fost in doliu cam doi ani.

5. Propozitia

incompleta Imi pare rau ca n-am putut sa ajung saptamana trecuta ca sa . aa . .pregateam unul din copii de tabara si terminam cursul de inot.

6. Scaparea unei Am impartit plajile (in loc de « am greseli impartit plajele »)

7. Aparitia unui Vad acum o fata cu care as vrea sa ies . o sunet incoerent sa . dh..o invit.

Într-un studiu tipic (Kaslsi Mahl, 1965), unui grup de subiecti li s-a luat un interviu de control urmat de un interviu de stres ; altor subiecti din al doilea grup li s-au luat doua interviuri de control. Informatia obtinuta din primul interviu, impreuna cu cea obtinuta din Inventarul de Personalitate Multifazica din Minnesota (I.P.Mf.M.), a fost utilizata pentru a genera zonele de stres ale interviului experimental. La 24 din cei 25 de subiecti din grupul experimental s-a observat o crestere a numarului greselilor de vorbire in timpul celui de-l doilea interviu ; numai 12 din cei 20 de subiecti ai interviului de control au aratat o astfel de schimbare. S-a constatat o crestere in ceea ce priveste toate cele sapte categorii de marcatori in timpul interviului de stres, dar nu toti subiectii au fost afectati in acelasi mod. Nu a existat nici o informatie cu privire la contributia relativa a fiecarui tip de marcator la diferentele pe ansamblu.

În mod rezonabil, am putea considera aceste sapte tipuri de intreruperi de discurs o modalitate de a masura stresul, dar ar putea exista de asemenea altele, care sa fie la fel de sensibile si poate mai sigure. Literatura nu ne ofera o baza completa pentru modurile de masurare a raspunsurilor ; acestea par a fi acceptate mai degraba datorita traditiei decat teoriei. În lipsa unei matrite de corelare, asadar, nu este clar gradul in care diferitele masurari se pot substitui unele pe altele sau cat reprezinta ele diferitele aspecte ale felului de a vorbi. O teorie exhaustiva a vorbirii ca si expresia unui comportament motor complex ne-ar putea directiona spre masurari care inca nu au fost folosite. Unele dintre acestea ar putea fi mai putin controlate de catre vorbitor si prin urmare mai sensibile la variatii fundamentale de stres ; insa deoarece nu sunt atat de evidente intuitiv, ele nu vor fi descoperite numai in urma analizei.

Putine se stiu, asadar, despre masura in care aceste incoerente pot fi simtite de vorbitor si astfel tinute sub control voluntar. Schimbari in forma propozitiei si poate alte feluri de erori sintactice sunt usor de constientizat pentru majoritatea vorbitorilor ; cea mai buna dovada in acest sens a venit din partea lui Deese (1978), care a informat ca numai 2% din toate propozitiile dintr-un corp de 20.000, adunate dintr-o varietate de secvente de limbaj natural, au fost incorecte gramatical. Aceasta statistica sugereaza ca atunci cand vorbim suntem in permanenta atenti la forma frazei. Din informatiile lui Deese am putea trage concluzia ca reformularea propozitiei, repetitia, omisiunea si propozitia incompleta ar fi relativ insensibile la masurarea stresului ; ca acestea au tendinta sa apara timpuriu in secventa verbala dar ar putea fi aduse sub control destul de repede ; si ca, atunci cand ar aparea, ar indica probabil un grad mare de stres.

Mai putin evidente, partial din cauza ca sunt mai marunte in cadrul frazei, sunt scaparile si sunetul incoerent. Am putea presupune ca ambele sunt mai greu de constientizat de catre vorbitor si in felul acesta mai greu de corectat. Pe de alta parte, Deese (1978) a raportat o rata de nu mai mult de o scapare in vorbire la 100 de propozitii, si in aproape toate cazurile eroarea a fost depistata si corectata de vorbitor.

Pe masura ce reducem spatiul cautarilor la microsecunde de secventa verbala, cresc sansele de a descoperi indicatori care se afla complet in afara capacitatii de constientizare a vorbitorului. Dar acestia se pot situa si in afara capacitatii de constientizare a celui care efectueaza experimentul, si aici ne confruntam cu alt tip de problema. Numai expertii au abilitatea de a detecta incoerente subtile ; cu cat incoerenta este mai subtila, e nevoie de mai mult antrenament pentru a o detecta. La un moment dat, sensibilitatea unei masurari la stresul fundamental poate fi mult diminuata din cauza dificultatii de a depista incoerenta si sunt necesare cercetari mai profunde pentru a vedea unde se intersecteaza cele doua linii.

Viitoarele cercetari ar putea lua in considerare utilizarea unor noi tipuri de hardware. Transcrierea sunetelor vocale, de exemplu, poate detecta schimbari in accentul si forma unei secvente verbale care sunt inaudibile cu urechea libera. S-ar putea dezvolta unele tipuri de detectori care sa surprinda schimbari de accent sau ritm. În general, se pare ca ar trebui sa avem din ce in ce mai putina incredere in persoana care transcrie deoarece cand ascultam zilnic vorbirea impura ne-am obisnuit sa trecem cu vederea aceste masurari pe care incercam sa le inregistram. Astfel, o oarecare lipsa de antrenament este necesara inainte de a produce un transcriptor cat de cat sigur, si chiar acesti profesionisti fac un anumit numar de greseli. Cu cat separam aceasta activitate de urechea umana, cu atat mai sigure si mai cuprinzatoare vor fi informatiile.

În ciuda naturii lor destul de heterogene, marcatorii initiali ai lui Mahl (1956) se folosesc in continuare si sunt mai departe sensibili la stresul fundamental. Siegman si Pope (1965) au comparat efectele factorilor care provoaca anxietate usoara si a celor care provoaca anxietate grava asupra comportamentului verbal al vorbitorului si a descoperit ca acestia din urma produc un numar semnificativ mai mare de intreruperi de discurs ; inca o data, nu avem nici o informatie despre contributia relativa a fiecarui tip de intrerupere de discurs. Pope, Blass, Siegman si Raher (1970) au studiat segmente din vorbirea curenta a sase pacienti pe o perioada de trei luni. Din rata zilnica a anxietatii si depresiei, acesti cercetatori au ales opt exemple din partea superioara si opt exemple din partea inferioara a fiecarei scari. Anxietatea a produs o crestere semnificativa la cei sapte indicatori Mahl, dar nu a existat nici o informatie in plus cu privire la sensibilitatea relativa a fiecarei masurari. Într-un studiu asemanator, Krause si Pilisuk (1961) au analizat influenta stresului asupra pauzelor in vorbire, asupra corectiei, fragmentarii vorbirii, distorsionarii, repetitiei, ezitarilor si aparitiei unui sunet intrus (ultimul fiind definit ca si un sunet non-verbal, cum ar fi un semn, rasul, tusea, dresul vocii sau respiratia profunda, care ar putea interveni in fluxul vorbirii). Numai masurarea intruziunii a facut o distinctie semnificativa intre stres si stimulii de control. Desi unii dintre ceilalti indicatori Mahl ar fi putut fi afectati, ei nu au fost marcati. Acest studiu a largit usor gama masurarilor raspunsurilor si a subliniat inca o data necesitatea unei ratiuni fundamentale care sa ne ajute sa decidem ce masurari ar putea fi folosite cu succes si la care s-ar putea renunta. Un set complet de masurari, care sa fie utilizate tn toate studiile, ar contribui substantial la impactul oricarui experiment.

MARCATORI MAI PUTIN VIZIBILI : PAUZELE CU EZITARI SI CELE TOTALE

Repetitia lui « aaa » in vorbire este poate unul dintre cele mai deranjante ticuri ale vorbitorului caruia ii lipseste fluenta ; desi foarte usor de remarcat de catre ascultator, acest tic deseori pare sa nu fie constientizat de vorbitor. Dar cu toate ca aparent este relativ dificil de controlat, pauza cu ezitari in vorbire nu s-a dovedit a fi un mod eficient de masurare a anxietatii. Un motiv al acestei insensibilitati s-ar putea datora faptului ca folosirea lui « aaa » este in parte un indicator stilistic : unii vorbitori spun « aa » tot timpul, in orice conditie ; altii o fac relativ rar. Citandu-l pe Deese (1978), « O mica minoritate de vorbitori - 5 sau 6 din aproape 50 pe care i-am ascultat pana acum - n-au facut nici o pauza pe care sa o umple cu « aa ». Aceste persoane fac pauze, deseori foarte lungi, dar nu spun « mmm » sau « aa » ca noi ceilalti. Ei pur si simplu se opresc si construiesc discursul ce urmeaza. » (p.318). În al doilea rand, asa cum deja s-a mentionat, pauza cu ezitari este folosita in scopul de a decide ce sa spunem mai departe si prin urmare aceasta pare sa anticipeze ceea ce urmeaza mai degraba decat sa dea vreo indicatie despre starea curenta de stres a vorbitorului.

Initial inclusa in lista lui Mahl de intreruperi de discurs, s-a dovedit curand ca pauza cu ezitari se comporta diferit de celelalte, si deja ticul « aa » este tratat separat. Kasl si Mahl (1965) au descoperit ca frecventa lui « aa » nu este influentata de anxietate ; Siegman si Pope (1965) au semnalat aceeasi lipsa a unui efect ; iar Pope si colegii (1970) au observat ca, in vreme ce frecventa lui « aa » este semnificativ mai redusa in esantioane de vorbire ale pacientilor deprimati, nu se schimba ca functie a anxietatii. În ciuda putinelor cunostinte despre pauza cu ezitari, aceasta continua sa fie luata in considerare ; banuiesc ca popularitatea sa are mai mult de-a face cu gradul sau de observabilitate (acest tic este mai usor de marcat decit multe altele) decat cu oricare alta caracteristica a sa.

Pauza totala sau tacerea are o istorie total diferita. Desi nu facea parte din schema originala a lui Mahl, a devenit din ce in ce ma populara ca fiind usor masurabila si relativ sensibila la stresul fundamental. Din pacate, sensibilitatea acestui marcator este destul de greu de reprodus. În studiul sau detaliat, Murray (1971) a afirmat ca tacerea este pozitiv corelata cu anxietatea simultana si cea situationala si negativ corelata cu anxietatea dispozitionala. Siegman si Pope (1965) au descoperit urmatorul fapt : « rezultatul » obtinut prin impartirea duratei totale a pauzei la lungimea totala a secventei de vorbire a fost micsorat de ceea ce s-ar putea numi anxietate simultana ( o descoperire opusa celei a lui Murray) si crescut din cauza depresiei. Masurari ale ratei de articulare au aratat ca pacientii care sufera de anxietate vorbesc mult mai repede, si din asta ar decurge ca rezultatul acesta ar putea descreste. Dar ar trebui de asemenea sa fie clar ca tipul de stres masurat zilnic de catre personalul de asistenti medicali (Pope et al., 1970) este foarte diferit de stresul fundamental al unui pacient bine controlat sub psihoterapie, si aceasta ne face sa ne intoarcem la grija noastra mai veche in legatura cu diferitele scopuri in care folosim vorbirea.

În vreme ce vorbirea are o functie purificatoare, putem considera ca tacerea este utilizata pentru planificarea urmatoarei secvente verbale, asa cum a afirmat Goldman-Eisler (1968), si s-ar putea asadar corela in mod pozitiv cu stresul fundamental. Granitele tacerii sunt de importanta majora - ceea ce putem numi contextul semantic si sintactic. O pauza urmata de o fraza impecabila sau de un cuvant mai elevat se poate interpreta ca un semn de planificare, control si eventual evaziune ; Goldman Eisler a descoperit o corelatie negativa intre lungimea pauzei si posibila natura a cuvantului urmator. O pauza urmata de o propozitie confuza, pe de alta parte, sau un ghiveci de cuvinte, este probabil un indiciu al unei intreruperi mai putin voluntare. Ar trebui sa fie clar ca o simpla numarare a pauzelor nu va duce la o marcare semnificativa ; daca pauza totala este folosita ca masurare a stresului, atat functia sa lingvistica trebuie evaluata precum si lungimea sa. Iata alt caz in care usurinta de a marca e posibil sa fi sporit inutil popularitatea unei masurari.

MARCATORI INVIZIBILI : SCURGEREA LEXICALA

Uitati-va la urmatorul anunt din ziar:

Oncologie raze

Posibilitati de dezvoltare

Spitalul Edward W. Sparrow

O lectura atenta sugereaza o suprapunere semantica intre cuvantul "dezvoltare" si contextul cancerului; s-ar putea argumenta ca folosirea cuvantului "dezvoltare" este determinata partial de acest context. Cand un fermier care depune o cerere pentru ajutoare pe timp de seceta se plange ca « se ineaca in birocratie », suntem tentati sa tragem aceeasi concluzie ; cuvantul « inecat » este partial inspirat de nevoia de apa. Scurgerea lexicala poate fi definita ca alegerea unui cuvant sub influena factorilor de mediu preconstienti si inconstienti, alegere care corespunde insa tuturor cerintelor locale semantice si sintactice. Scurgerile contrasteaza cu scaparile sau cu alte exemple de incoerenta prin faptul ca, prin definitie, ele violeaza una sau mai multe reguli ale vorbirii. Scurgerile lexicale, dupa cum am vazut, se situeaza la marginea capacittaii noastre de constientizare si din acest motiv se considera eficiente in masurarea stresului.

Cum poate fi identificat un astfel de fenomen ? În alte lucrari eu (Spence, 1980) am specificat trei pasi. În primul rand, simtim o "suprapunere semantica intre alegerea cuvantului in propozitia in cauza si situatia respectiva" (p.146). În al doilea rand, putem detecta scurgerile prin mijloace statistice . .daca anumite cuvinte sunt determinate de factori de mediu, ele vor aparea cu o frecventa mai mare in toate contextele. Astfel o simpla numarare a cuvintelor va dovedi aceasta ipoteza. În al treilea rand, putem cauta erori subtile in intrebuintarea cuvantului. Daca anumite cuvinte sunt introduse fortat in cadrul [sintactic], ele le vor inlocui pe altele, mai potrivite decat ele; o lectura atenta a pasajului, repetarea intrebarii daca acesta este singurul cuvant care poate fi folosit, ar putea descoperi greseli subtile. Pp. 146-147.

Exista inca trei motive pentru care scurgerea lexicala ar putea fi deosebit de receptiva la stres; toate aceste motive au legatura cu faptul ca studiem limba vorbita, nu scrisa.

Libertatea de exprimare sintactica in limbajul natural face ca alegerea unui anumit cuvant sa fie mult mai putin restrictionata decat in cazul prozei sau al poeziei. Aceasta libertate permite altor factori sa joace un rol mai important decat in genurile cu mai multe restrictii. În al doilea rand, volumul vocabularului este mai putin important in ceea ce priveste restrictia in alegerea unui cuvant. Aceasta idee deriva din faptul ca in limbajul natural se manifesta o preferinta evidenta pentru cuvintele cele mai frecvente; astfel, numai o mica parte din vocabularul vorbitorului este folosita, si deci diferentele de dimensiune din vocabularul vorbitorilor sunt relativ mici. În al treilea rand, avand in vedere ca rata producerii de cuvinte (in medie cinci cuvinte pe secunda) este considerabil mai mare decat in limbajul scris, devine imposibil pentru un vorbitor sa fie atent la fiecare cuvant. (Spence, 1980 :148)

Într-un studiu pe 62 de femei suspecte de cancer de col uterin, Spence si colegii (1978) au determinat frecventa a doua grupuri de cuvinte (care indica o stare optimista si care indica pesimism) in scriptul interviului luat fiecarei paciente. Interviul a avut loc dupa ce pacienta fusese internata in spital pentru biopsie, dar inainte sa i se fi comunicat rezultatul ; nici pacienta nici intervievatorul nu stiau diagnosticul. Doua grupuri de cuvinte au fost create pentru a masura cele doua stari, pozitiva si negativa : grupul de cuvinte care indica o stare pesimista a fost creat in urma unui interviu pe care Kubler-Ross (1969) l-a avut cu o pacienta vadit deprimata cu cancer in ultima faza ; grupul de cuvinte care exprima gandirea pozitiva a derivat din trei dictionare de analiza a continutului. Frecventa fiecaruia dintre aceste grupuri de cuvinte a fost determinata cu ajutorul computerului, si au fost marcate separat secventele verbale apartinand pacientului si cele apartinand intervievatorului. Din punct de vedere al atitudinii pacientelor fata de cancer, atitudine care ar putea influenta rezultatele cercetarii, am folosit o scara de la refuzul categoric de a accepta existenta riscului (1 = « Nu am absolut nimic ») pana la teama si ingrijorare vizibila (7 = « Sunt sigura ca am cancer »). Doi evaluatori au apreciat fiecare interviu dupa ce s-au eliminat toate informatiile referitoare la rezultatul biopsiei si la varsta ; intre cei doi evaluatori, consistenta rezultatelor a fost .94.

În vorbirea pacientelor, cuvintele ce exprima speranta au fost folosite mai frecvent de catre pacientele cu biopsie negativa (n=35) decat de catre pacientele cu biopsie pozitiva (n= 27) (Spence, Scarborough, si Ginsberg, 1978). Cuvintele care indica o atitudine pesimista au fost folosite aproximativ cu aceeasi frecventa de catre ambele grupuri de paciente. Cand am analizat atitudinea pacientelor fata de cancer, rezultatele au devenit mult mai semnificative. În grupul de paciente ingrijorate (rata deasupra mediei) atat speranta cat si pesimismul au facut clar distinctia intre cele 17 cazuri de cancer in evolutie (biopsie pozitiva) si cele 15 cazuri de alarma falsa (biopsie negativa). Cu toate acestea, la pacientele cu o gandire optimista (rata sub medie), nici unul dintre aceste grupuri de cuvinte nu au facut diferenta intre biopsia pozitiva si cea negativa.

În vorbirea intervievatorului (aceeasi persoana a efectuat toate interviurile), mult mai multe cuvinte pesimiste s-au folosit cand persoana intervievata era o pacienta cu biopsie pozitiva. Diferenta era chiar mai mare in cazul pacientelor ingrijorate. Cuvintele optimiste nu au diferentiat cele doua grupuri.

Putem presupune ca pacienta, cu mult inainte de a ajunge la spital, acumulase deja oarecare informatii despre starea sa probabila. Unele dintre aceste informatii i-ar fi putut fi transmise de catre medicul personal in timpul efectuarii si interpretarii testelor Pap initiale ; alte informatii ar fi putut fi transmise cand s-a facut biopsia la spital. Se poate argumenta ca « rezervorul » de informatii constiente si preconstiente referitoare la conditia sa a avut un rol insemnat alegerea cuvintelor sale in timpul interviului. Influenta acestor informatii pare sa fi fost modificata de atitudinea pacientei fata de boala ; daca a fost vizibil ingrijorata din cauza riscului de cancer, si-a exprimat mai mult sentimentele si mai multe cuvinte pesimiste s-au strecurat in vorbirea sa. Pacientele mai sigure, pe de alta parte, aparent au fost capabile sa nu se lase influentate de aceste informatii obtinute si sa se exprime mai neutru.

Considerand riscul de cancer de col uterin ca o experienta in timpul careia se acumuleaza stres constientizat perfect de catre pacienta, si pe care incearca sa-l tina sub control prin modul sau specific de aparare, aceste date ar putea sugera ca scurgerea lexicala poate fi o metoda de masurare a impactului stresului asupra limbajului natural. S-ar parea ca pacientele mai ingrijorate, posibil din cauza expresivitatii in vorbire, ne ofera mai multe sanse de a masura efectul. S-ar putea interpreta ca interviul a reprezentat pentru pacientele ingrijorate o ocazie de a se descarca (Spence, Scarborough, si Ginsberg, 1978). Pacientele mai optimiste, pe de alta parte, si-ar putea alege mai atent cuvintele si in acest fel ar reduce sansele de scurgere lexicala. Astfel, distinctia facuta mai devreme intre aspectul expresiv si cel de control al vorbirii ar putea sa fi avut un rol important in prezentul studiu. Pe viitor sunt necesare studii care sa controleze mai bine aceste variabile precum si sa coreleze semnele de scurgere lexicala cu alte metode de masurare a stresului descrise anterior in acest capitol.

Revenind la exemplele de scurgere lexicala din vorbirea intervievatorului, Spence si colegii (1978) au descoperit ca acesta a folosit mai multe cuvinte pesimiste atunci cand vorbea cu paciente cu biopsie pozitiva. Aceste informatii sugereaza nu numai ca el culegea informatii de care era numai partial constient dar si ca introducea in conversatie semnale care ar fi putut fi sesizate de catre pacienta, afectand desfasurarea interviului. Analiza secventiala ar putea scoate la iveala o interactiune intre intervievator si pacient, si ne-am putea astepta ca pacientele mai optimiste sa fie cele mai sensibile la astfel de semnale tulburatoare. La fel cum anumite tipuri de incoerente pot fi mai clare la inceputul esantionului verbal, inainte ca stresul sa fie eliberat prin actul vorbirii, tot asa putem observa ca anumite tipuri de scurgeri lexicale tindeau sa apara pe la inceputul interviului, inainte ca pacienta sa realizeze ca spune mai multe decat a intentionat. Cursul temporal al cuvintelor marcatoare poate fi chiar mai edificator decat totalul. Analiza secventiala ar putea arata care dintre aceste cuvinte marcatoare articulate de catre intervievator au fost detectate de catre pacienta, producand ori o crestere ori o scadere a indicatorilor similari.

IMPLICATII PENTRU VIITOARE CERCETARI

Aceasta analiza a studiilor selectate a sugerat faptul ca marcatorii verbali ai stresului inca nu se ridica la asteptarile initiale. Greselile de vorbire si alte tipuri de indicatori verbali pot intr-adevar reflecta prezenta unei tensiuni contextuale in anumite conditii, dar deoarece multi dintre acesti marcatori sunt permanent monitorizati de catre vorbitor, utilitatea lor ar putea sa nu fie cea asteptata. Înca nu am stabilit care marcatori promit sa indice stresul scapand in acelasi timp de sub controlul voluntar. Pare destul de clar ca cei mai vizibili marcatori sunt probabil candidati slabi tocmai din motivul ca sunt foarte usor de contabilizat; daca pot fi identificati pe o baza solida de catre cel care realizeaza experimentul, pot fi de asemenea monitorizati cu succes de catre vorbitor. Aparatura sofisticata ne-ar putea duce la descoperirea unui nou set de « microgreseli » masurabile care scapa de sub controlul vorbitorului ; sunt necesare de urgenta noi cercetari in aceasta directie.

Trebuie sa se acorde mai multa atentie si duratei interviului sau esantionului de vorbire. Trebuie gasita o modalitate de a trasa schimbarile din tiparul vorbirii in timp si de a inregistra schimbari in reactiile la variatiile nivelului de stres al vorbitorului si la schimbari in vocea celuilalt sau a celorlalti participanti la conversatie. Trebuie inteles faptul ca intotdeauna raspundem la semnale din partea celuilalt vorbitor, si daca aceste semnale sunt stresante, asa cum pare in cazul studiului asupra cancerului de col uterin (Spence, Scarborough, si Ginsberg, 1978), atunci vorbirea subiectului vizat tinde sa se schimbe in consecinta. Este necesara gasirea unei metode de a arata cum sunt declansati marcatorii de stres ai fiecarui vorbitor de catre marcatorii celuilalt vorbitor, si cum ii declanseaza primii la randul lor pe acestia din urma ; o astfel de analiza va furniza informatii semnificative despre vorbire ca proces dinamic, deosebit de sensibila la influente externe. Dupa cum am vazut, unii indicatori ai stresului pot aparea mai mult in partea de inceput a esantionului de vorbire, si s-ar putea sa descoperim ca alegerea marcatorilor se reduce substantial pe masura ce continuam sa vorbim - pe masura ce subiectul devine mai constient atat de ceea ce spune cat ti de cum spune si isi da seama la ce ar putea fi atent intervievatorul. Putem presupune ca informatia care se scurge este permanent tinuta sub control ; cu cat aceasta informatie reprezinta anxietate, stres, sau alte variabile ego-distonice, nevoia de a ascunde aceste surse creste in consecinta.

Aceasta argumentatie ne aduce in fata rolului esantionului de vorbire in conceptia vorbitorului despre lume. Daca, asa cum au aratat unele studii, acesta raspunde la intrebari stresante si adopta o atitudine defensiva impotriva unui intervievator stresant, ne putem astepta sa gasim mult mai putini marcatori. Pe de alta parte, daca imprejurarile sunt mai linistite si vorbirea mai spontana, putem presupune ca vorbitorul se controleaza mai putin si ca ar putea aparea mai multi marcatori verbali. Dar o situatie de conversatie, chiar si in aceste conditii, este potential instabila ; orice semn de interes fata de o anumita metoda de masurare a raspunsului o poate face sa dispara. Intervievatorul ideal ar trebui probabil sa nu stie ce marcatori se masoara si eventual sa nu stie care este presupusa relatie dintre stres si incoerenta in discurs.

O analiza a studiilor selectate demonstreza clar ca inca ne lipseste o teorie completa a vorbirii si a functiei sale psihologice. În absenta teoriei, numarul metodelor de masurare a raspunsurilor a avut o tendinta de crestere la fiecare studiu, si multe dintre metodele mai populare probabil vor disparea deoarece ele reprezinta aspectele cele mai vizibile ale procesului vorbirii. În plus, nu avem informatii despre eficacitatea cercetarilor asupra vreuneia dintre greselile de vorbire traditionale sau vreun mod de a estima masura in care fiecare dintre acestea pot fi tinute sub control voluntar. În afara de asta, este nevoie de modalitati de a determina care vorbitori fac pauze cu ezitari si care nu ; de a masura gradul in care vorbitorul este constient de greselile sale de vorbire ; si de a intelege functia vorbirii in contextul specific studiat. Fiindca limba vorbita are anumite caracteristici care o disting de cea scrisa, ia anumite forme : limbajul coversational intr-un context social difera considerabil de limbajul folosit intr-un interviu pentru o slujba sau intr-o sedinta de psihoterapie. Daca am cunoaste mai bine conditiile contextuale am fi mai atenti in fiecare situatie la marcatorii de stres mai promitatori. În acelasi mod, cunostintele generale despre anumite tipuri de intreruperi de discurs, cum ar fi pauza cu ezitari si pauza totala, ne-ar ajuta sa separam semnalul de zgomot ; sa spunem cand o pauza lunga, de exemplu, se foloseste pentru emfaza si cand reprezinta amanare, evaziune.

În analiza finala, cautarea de marcatori discreti ar putea duce la descoperirea unor tipare mai specifice. Stresul, la urma urmei, nu este ceva intermitent ci este asemanator cu tensiunea musculara sau cu descarcarile hormonale, si se desfasoara pe o perioada de timp masurabila care are inceput, mijloc si sfarsit. Prin evaluarea unei game largi de marcatori ai stresului, ar trebui sa putem identifica momentul interviului in care a aparut stresul pentru prima data, sa vedem cat de rapid s-a dezvoltat si cat de larg a fost canalul de-a lungul caruia a evoluat, sa-i observam efectele asupra marcatorilor vizibili si mai putin vizibili, asupra formei si continutului procesului vorbirii, si, in final, sa determinam conditiile in care a disparut. Am putea, de exemplu, sa descoperim conditiile in care o greseala formala de exprimare, cum ar fi balbaiala, produce o schimbare de continut si ocaziile in care o explozie a marcatorilor mai putin vizibili semnaleaza aparitia unei metode mai vizibile de masurare a raspunsului. O analiza de acest gen este mult mai valabila decat contabilizarea marcatorilor ascunsi. Concentrarea asupra tiparelor evaluate la scara larga ar usura de asemenea analiza interactiunii dintre vorbitori si sa aproximam mai bine momentul in care vorbitorul vizat incepe sa realizeze ca « spune prea multe ». Daca putem detecta schimbari de strategie si trecerea la alta metoda de masurare a raspunsului, putem sa ne imbunatatim semnificativ tehnicile si sa ajungem sa gasim indicatori siguri ai stresului fundamental.

BIBLIOGRAFIE

Ø     DEESE, J. Gandul in vorbire. Savantul American, 1978, 66, 314-321;

Ø     EKMAN, P si FRIESEN, W.V Scurgerea nonverbala si semne ale deceptiei. Psihiatrie, 1969, 32, 88-105;

Ø     GOLDMAN-EISLER, F., Psiholingvistica. New York: Academic, 1968;

Ø     HOROWITZ, L., SAMPSON, H., SIEGELMAN, A., WOLFSON, A., si WEISS, J. Despre identificarea gandurilor reprimate. Jurnal de psihologie a anormalitatii, 1975, 84, 545-558 ;

Ø     KASL, S. V. si MAHL, G. F. Tulburari si ezitari in vorbire. Jurnal de Personalitate si Psihologie Sociala, 1965, 1, 425-433 ;

Ø     KRAUSE, M. S. si PILIUSK, M. Anxietatea in comportamentul verbal: Un studiu de validare. Jurnal de Consultanta Psihologica, 1961, 25, 414-419 ;

Ø     KUBLER-ROSS, E. Despre moarte si a muri. New York : Macmillan, 1969;

Ø     MAHL, G. F. Tulburari si pauze totale in vorbirea pacientului la psihoterapie. Jurnal de psihologie sociala si a anormalitatii, 1956, 53, 1-15 ;

Ø     MURRAY, D. C. Vorbirea, tacerea si anxietatea. Buletinul psihologic, 1971, 75, 244-260 ;

Ø     POPE, B., BLASS, T., SIEGMAN, A. W., si RAHER, J. Anxietatea si depresia reflectate in vorbire. Jurnal de consultanta psihologica si de psihologie clinica, 1970, 35, 128-133 ;

Ø     SIEGMAN, A. W., si POPE, B. Efecte ale specificitatii intrebarilor si ale mesajelor care provoaca anxietatea asupra fluentei verbale in interviul initial. Juralul de Personalitate si psihologie sociala, 1965, 2, 522-530 ;

Ø     SPENCE, D. P. Scurgerea lexicala. În R. W. Rieber (ed.), Psiholingvistica aplicata si sanatate mintala. New York: Plenum, 1980;

Ø     SPENCE, D. P., SCARBOROUGH, H. S., si GINSBERG, E. Corelative lexicale ale cancerului de col uterin. Stiinta sociala si medicina, 1978, 12, 141-145.