Istoria psihologiei

Istoria psihologiei

Carte: Istoria psihologiei, Mihai Ralea si Constantin Botez, Edit. Academiei Romane Bucuresti, 1958.

Revista de psihologie: Institutul de Filosofie si Psihologie, Constantin Radulescu Motru

Psihologie = psyche (suflet) + logos (vorbire)

Peri Psyche - De anima

Psyche - psychron (rece) => (legat de procesul respirator, plamanul care raceste inima)

Respiratia => pneuma: - psihologie (1728) Christian Wolff

- pneumatologie

Teme ale psihologiei:

Localizarea sufletului (spiritus - rasuflare)

Suportul organic al sufletului.

Manifestarile psihicului, procesele psihicului.

Deficientele psihice, bolile, tratamentele.

Disciplina Diagnoza: depistarea bolilor.

Metode de investigare: observatia, interventia si producerea proceseor psihice.

Fenomene de parapsihologie: Telepatia.

1728 - a primit numele de psihologie de la Christian Wolff, pana atunci se numea pneumatologie.

Istoria psihologiei incepe cu primele consideratiuni, mai putin sistematice despre suflet ( sunt legate de credinte si de obiceiuri ale populatiior invechite ).

In antichitatea greaca, psihicul a fost personalizat in mitologie si a fost observat cu mijloace observationale, cu care s-a ajuns la elaborarea primului tratat de psihologie: " Despre suflet", ("De anima").

In principatele romane au existat 2 academii: la Iasi si la Bucuresti; profesorii erau greci de la Academia din Atena si Constantinopol. Aici se preda si lucrarea "Despre suflet", a lui Aristotel, comentata si interpretata de Theophil Corydaleu. (s-a predate pana in 1821), apoi s-au desfiintat academiile.

In 1860 la Iasi se infiinteaza prima Universitate Romana, unde preda Simion Barnutiu si Titu Maiorescu, psihologia si logica dupa manualele curente din invatamantul leceal austriac.

La inceputul sec. trecut, Constantin Radulescu Motru a facut primul laborator de psihologie experimentala; ulterior psihologia s-a predat la 3 mari universitati: Bucuresti, Iasi si Cluj.

1848 - s-a infiintat Institutul de Cercetari Psihologice al Academiei Romane condus de Mihai Ralea. Au inceput sa apara laboratoare psihologice industriale, militare, medicale.

Credintele despre suflet: primele consideratiuni sunt prezentate in reprezentarile lupestre de pe la sfarsitul sec. al IV- lea i.e.n.

Sufletul era reprezentat mai ales in cadrul mortilor, ca o pasare care isi lua zborul, despartindu-se pe tot trupul inert. Aceasta reprezentare de pasare, aparea si in cadrul nasterii, dar pasarea zbura catre femeia care urma sa nasca. Egiptenii credeau in nasterea, plecarea si venirea sufletului.

Alte consideratii ale sufletului sunt reprezentate prin arhitectura piramidelor, s-a considerat ca intreaga viata a acestora era consacrata mortii, dar si invierii.

Diferentele dintre suflet si trup: prioritatea sufletului care se intrupeaza; trupul nu poate fi insufletit fara sprijinul lui; asemanarea trupului cu persoana decedata.

Tot in cazul reprezentarilor apar imagini ale sufletului sub forma de abur, avand ca sursa cavitatea bucala, ceea ce denota legatura intre suflet si respiratie. Din anumite scrieri rezulta ca sufletul avea o legatura cel putin prin cele 5 organe de simt cu inima. Se observa traectorii care conduc de la inima catre fiecare organ de simt. Organul tactil fiind reprezentat prin mana. Se poate conchide ca mecanismul la egipteni il constituie patrunderea sufletului ca suflu vital prin inspiratie la inima, ceea ce reprezinta insufletirea inimii, care prin intermediul circulatiei sangvine, ajunge la organele de simt care vitalizeaza intregul corp (si invers).

Pentru examen:

1.Reprezentari despre suflet si tehnica mortuara la vechii egipteni.

2.Elementele anatomo-fiziologice ale sufletului.

Credintele despre suflet la vechii chinezi

Pentru chinezi, sediul sufletului este inima. Mecanismul de functionare al inimii este respirator. Un fel de inversare al raportului dintre inima si plamani. Efectul: respiratia este considerata cauza.

Erau cunoscute traseele principale ale circuitului sangvin prin care era insufletit corpul + organele de simt. Organele de simt asigurand legatura sufletului cu corpul si mediul inconjurator. Pentru prima data in afara functiilor sufletesti legate de sensibilitate se vorbeste despre gandire si sentimente ca fiind produse ale sufletului, distincte de cele ale organelor de simt. Gandurile sunt cele care succed si preced senzatiile, iar sentimentele sunt stari sufletesti care insufletesc perceptiile, senzatiile si gandurile. Gandurile sunt localizate tot in inima, iar sentimentele sunt localizate intr-o zona inferioara inimii (ex. Stomac, ficat).

Creierului nu i se acorda o atentie speciala, ci era considerat ca si extremitatea cefalica. De remarcat ca senzatiile nu se mai reduc la simpla reactie a organelor de simt, ci au o localizare centrala in creier. La chinezi, conceptia despre diferentele temperamentale ale persoanelor umane se faceau in functie de predominatia intensitatea circulatiei prin corp a 3 substante: Aerul, Sangele si Limfa.

Predominatia aerului determina mobilitate, instabilitatea sentimentelor si tot odata violenta.

Predominatia sangelui determina fermitate, curaj si stabilitate.

Predominatia limfei determina mobilitate redusa (incetineala).

Predominanta aerului este legata de tipul respirator (persoane cu cavitate toracica mare), au nevoie de aer mult, sunt active, rezulta temperament coleric. Temperamentul sangvinic (stabilitate, fermitate). Predominanta limfei (temperament flegmatic). De remarcat legatura intre functiile psihice, organice si fiziologice circulatorii.

Pentru examen:

1.Conceptii despre suflet si localizarea lui la vechii chinezi.

2.Distinctia temperamentelor la vechii chinezi.

Conceptii despre suflet la vechii indieni

( De citit Cartea mortilor Tibetana )

La vechii locuitori ai Indiei, spre deosebire de egipteni si chinezi ai caror zei erau terestri, la indieni, sufletul devine zeitatea suprema, Brahman, care se identifica cu intregul Univers. Brahman, creaza Universul din el insusi, dar ramanand tot odata acelasi. El se imparte in diferite lumi, in diferite substante, in diferite vietuitoare, in toti oamenii. Fiecare individ uman are propriul sau suflet, care nu este altceva decat sufletul universal, Brahman, intruchipat intr-o persoana umana. Acest suflet individual fata de sufletul universal se numeste Atman.

Exista cultura speciala cu activitatile lui Brahman. Retinem doar faptul ca lumea nu doar se naste, ci si piere, este nimicita de catre Creatorul ei, se intoarce de unde a venit. Ceea ce cunoastem despre Univers, este doar o iluzie, iluzia lui Atman ( sufletul individual) care crede ca este distinct, ca este diferit de celalalte lucruri, etc.

Ne intereseaza despre consideratile lui Atman (ca fiecare individ in parte), sufletul este caracterizat in 4 tipuri de elemente:

prin organele sale.

prin starile sale.

prin transmigratie.

prin eliberarea finala.

Organele sufletului sunt: creierul, inima, corpul subtil si substratul moral. Creierul are 2 anexe, prelungiri ale sale care sunt nervii afectori si nervii efectori, ei sunt legati de mintea si vointa constienta si de cele 5 simturi. Nervii efectori sunt legati de vorbire, membre, organe de procesare si organe de evacuare. Toate acestea sunt raspunsuri la influentele mediului exterior: vorbirea este cea prin care se exprima in mod special placerea si durerea, prin suntete speciale si prin vorbe articulate. Membrele inferioare si superioare prin mobilitate si prin gesturi exprima sentimente. Este vorba de un progres fata de conceptiile anterioare, mai ales la creier ca fiind legat de suflet, ceea ce nu a fost considerat pana acum la indieni (mai ales la caile afective si cele si cele efective ale sufletului); un inceput de diferentiere a sensibilitatii, a simturilor, partea senzoriala a creierului de partea sa rationala (mentala). Inima este organul vital care mentine viata, insufletirea corpului, ea este legata de respiratie, de circulatia sangelui si de insufletirea intregului organism care este alimentat in toate partile sale prin circulatia sangvina. Inportant este faptul ca in afara aspectelor anatomic-organice aici sunt puse in evidenta aspectele fiziologice (functiile circulatorii).

In ciuda faptului ca este luat in considerare si creierul, mai ales ca sediul aspectelor mentale ale sufletului, inima ramane sediul central al sensibilitatii.

Corpul subtil numit si samanta trupului (corp astral), este un fel de substrat elementar, dublura neperceptiva a corpului material. Lipsit de corporalitate nu are nici determinatii corporale, vizuale, olfactive, etc. Se considera ca vizualizarea corpului astral ofera date despre situatia corpului material; date pe care nu le observam mereu (ex: semne ale bolii, roseata, temperatura), dar uneori aceste simptome nu se manifesta, in ciuda faptului ca trupul este bolnav uneori foarte grav. Din punct de vedere al istoriei psihologiei aceste conceptii filosofice ale indienilor sunt plasate cu sute de mii de ani in urma. Sufletul subtil nu are functia anatomica sau fiziologica, el garanteaza insa persistenta sufletului dupa disparitia trupului, pe care il paraseste.

Substratul moral (Karma), este alcatuit din totalitatea faptelor si care insotesc sufletul individual si dupa moartea trupului. Karma nu este un fel de soarta, ci este un substrat al sufletului care persistand si dupa moarte va influenta si viata viitoare a sufletului. La nastere sufletul, in conceptia indiana nu este nou nascut, ci este batran de mii de ani, el este o parte din sufletul universal care a existat din totdeauna si va exista mereu. El are incarcatura substratului moral, a comportamentelor. Predeterminarea pe care n-o cunoastem face ca individul insufletit sa aiba independent de vointa sa un comportament moral predeterminat de comportamentul sufletului individual din celelalte vieti.

Starile sufletesti: tot in numar de 4:

starea de veghe.

somnul cu vise.

somnul fara vise.

contopirea sufletului individual cu sufletul universal.

Aceste consideratiuni sunt foarte importante deoarece pana in zilele noastre procesele psihice sunt diferentiate in functie de starile sufletesti.

Starea de veghe este starea in care sufletul cu toate organele sale (cele 4 mentionate anterior) este activ. Starea de veghe a sufletului este starea in care sunt activate toate organele sufletului, ceea ce se petrece in timpul activitatilor obisnuite ale omului, indiferent daca ele se petrec in anumite perioade ale zilei, ale anului, sau la anumite varste. Starea de veghe este o stare ascendenta de la nastere catre tinerete si maturitate si descendenta catre batranete.

Somnul cu vise presupune incetarea partiala a functiilor unora dintre organe, dar activitatile inimii nu se diminueaza, ci isi dobandeste un anumit ritm care se schimba in functie de visele noastre. Chiar daca corpul in stare de somn nu presupune asemenea schimbari. In timpul somnului cu vise se pastreaza si o anumita legatura cu mediul inconjurator.

Somnul profund este somnul fara vise, este somnul in care raman active numai organele vitale, intr-o ritmicitate permanenta, incetinita; se pierde legatura cu mediul inconjurator, nu mai sunt perceptibile schimbarile exterioare. Temperatura, umiditatea nu mai sunt percepute.

Ultima faza este Reunirea sufletului individual cu sufletul universal, adica Atman cu Brahman, aceasta reunire nu este decat temporala, datorita faptului ca sufletele individuale revin in alte corpuri, in faza numita transmigratia sufletului (metempsihoza), adica trecerea lui dupa reunirea cu sufletul universal, intr-un alt corp individual. Se mai utilizeaza si termenul de reincarnare. Toate acestea tin de domeniul credintei. Oarecare argumente sunt bazate pe anumite coincidente intre viata cuiva si viata altcuiva care a trait inaintea lui; nu se stie insa si nu poate sa stie nimeni care a fost viata unor persoane disparute de mult. Important este ca reincarnarea nu este o simpla insufletire, ci este o transmigratie a unui suflet preexistent care se putea sa fi avut multe vieti anterioare. Problema mai mare este transmigratia sufletelor la anumite animale, substratul moral, sufletele pot progresa, ele pot deveni tot mai bune, sau tot mai rele. Sufletele inferioare se reincarneaza in animale inferioare, urmand diferite cicluri de perfectionare morala. Datoria fiecarui credincios care cunoaste aceasta doctrina a transmigratiei sufletelor este de a incerca in ciuda pornirilor sale nefavorabile sa isi perfectioneze sufletul pentru o viitoare reincarnare. Ipoteza reincarnarii are multi adepti in lumea Occidentala. Transmigratia sufletelor este considerata insa un proces negativ legat de suferinta, fiindca viata oricarui este un sir de suferinte. Mai mult decat atat, fiecare placere, clipa de fericire, este urmata de clipa de suferinta. Cum si perioada vietii, copilaria, tineretea, maturitatea, sunt urmate de batranete, care este an fond un fel de boala. Daca trupul insufletit se straduieste prin metode ascetice de infranare a dorintelor poate sa obtina o stare deosebita numita uneori Nirvana, de intrerupere a transmigratiei, de intrerupere a suferintei, de contopire a sufletului individual cu sufletul universal.

Pentru examen:

Caracteristicile sufletului individual (Atman).

Organele sufletului la vechii indieni.

Starile sufletului individual la vechii indieni.

Transmigratia sufletului.

Conceptii despre suflet la Traco-Geti

Traco-Getii (N. Marii Negre, Asia Mica - Anatolia, N. Greciei), cel mai numeros popor dupa insi (indieni). A existat o civilizatie avansata a traco-getilor, dovada de cetati si urmele arheologice in special morminte dotate cu ofrande bogate care dovedesc credinta in nemurirea sufletului, in reinviere si o viata viitoare. In afara relatarilor istorice, gasim si relatari scrise despre conceptiile unor reprezentanti ai traco-getilor. Inceputul filosofiei grecesti il constituie relatarile despre cei 7 intelepti (exista diferite liste cu numele lor), dintre acestia 4 erau traco-geti: Attaco, Anach, Orpheus si Zalmoxis. Populatia traco-getica avea conceptii deosebite despre viata, moarte si nemurirea sufletului, pentru a fi numarati 4 din cei 7 intelepti.

Orpheus a fost si conducatorul unei secte religioase care avea doctrina numita Orfism.

Orpheus considera ca sufletul este de origine Divina, el este inchis in corpul omului ca intr-o temnita in care este condamnat la suferinta in tot cursul vietii, cauza suferintei, considera el, era un fel de pacat originar al oamenilor care se trageau din cenusa Titanilor. Ei l-au omorat pe fiul lui Zeus si ca pedeapsa au fost ucisi de catre acesta cu trasnete. Oamenii s-au nascut din cenusa titanilor si ca atare poarta pacatul originar al suicidului; din aceasta cauza nasterea omului, intruparea sufletului, seamana mai mult cu o moarte, iat moartea reprezinta despartirea sufletului de trup, inceputul vietii autentice. Din cauza aceasta traco-getii plangeau la nasterea copilului si faceau petreceri la moartea lui. Sufletul poate fi pregatit pentru moarte daca duce o anumita viata. El trebuie sa se purifice, trebuie sa urmeze niste prescriptii de viata, era vorba despre o initiere speciala in misterele Orfice, pentru care au existat si scrieri; este vorba de o cultivare a sufletului in timpul vietii, de abtinere de la excese, pentru obtinerea unor stari de extaz, dar nu de timp grecesc prin bautura, ci prin intermediul artelor (prin poezie, dans, muzica). Orpheus era considerat un cantaret la chitara deosebit, canta atat de frumos incat imblanzea animalele, vindeca bolile. Prin muzica reusea sa induplece si pe zei, pe stapanii Infernului, conceput ca pestera subterana in care se adunau sufletele dupa moarte. El a facut o calatorie in Infern pentru a-si cauta sotia, Euridice.

Aceste ritualuri de purificare a sufletului prin dans, poezie si muzica aveau menirea de eliberare chiar din timpul vietii, a sufletului de corp; astfel sufletul fiind condamnat sa renasca intr-un alt trup, fiind condamnat in continuare la suferinta. Misterele ofice cunoscute numai de cei Initiati (de catre orfici), erau metode de eliberare a sufletului.

Zalmoxis a fost zeu si rege al traco-getilor. Istoricii il considera personaj real care ulterior a fost zeificat. Numele sau provine din (salmo = piele, blana, iar xis = rege). Era un rege imblanit, blana purtau preotii, si anume blana de lup fiindca totemul indo-european era lupul (trac = lup).

Zalmoxis era un preot care practica cultul lupului. Era cum s-a numit mai tarziu Salmonar, care pana in zilele noastre se considera ca avea atributii meteorologice (aduna si imprastia norii). Obiceiul traco-getilor fiind si acela de a trage cu sageti in norii intunecosi; salmonarul era reprezentat si sub forma de dragon (sarpe cu corp de lup) care figura si ca stindard al dacilor.

Despre Zalmoxis se spune ca avea o casa a barbatilor (traiau izolati de comunitate) si invatati sa lupte si prin anumite ritualuri (dansuri, abstinenta, consumul unor plante cu efecte halucinogene); ei se transformau din oameni in lupi, procesul numindu-se LYKANTROPIE.

Credinta in nemurirea sufletului se manifesta prin curajul deosebit cu care luptatorii erau in stare sa-si jertfeasca viata; pentru faptul ca prin moarte treceau la adevarata viata si se considera mai ales pentru luptatori, cei care mureau in lupte, ca sufletele lor se duc in casa lui Zalmoxis, imaginata ca o pestera in care acesta ar fi coborat stand acolo inchis 4 ani, dupa care a revenit la viata. Se imagineaza chiar un fel de metoda de comunicare prin intermediul sufletului cu Zalmoxis si anume prin trimiterea la el a unui emisar care era sacrificat prin aruncarea in sulite. Casa lui Zalmoxis era imaginata ca un fel de Rai in care se duc sufletele vitejilor care au murit in razboi, legatura facandu-se de un emisar, care era ucis pentru a lua legatura cu zeul. Important este ca se credea cu fermitate in nemurirea sufletului. Intoarcerea lui Zalmoxis din pestera a fost sarbatorita si a devenit un ritual, al tinerilor initiati care erau supusi unei morti rituale si unei renasteri, unei reveniri din moarte. Ritualurile erau legate de trecerea de la varsta adolescentei, la tinerete sau la junime, obicei mentinut pana in zilele noastre; (obicei tinut in zilele noastre in anumite zone ale S-E-lui Transilvaniei). Avem documente despre medicina zalmoxiana si anume in dialogul lui Platon: Charmides; in dialogul respectiv, personajul Socrate, care fusese intr-o lupta a cunoscut acolo un medic zalmoxian, un traco-get care practica medicina aceasta spunea ca dupa invatatura lui Zalmoxis, nu poate fi vindecata o parte a corpului daca nu este vindecat intregul corp, nu poate fi vindecata suferinta de ochii fara vindecarea capului si nici vindecarea capului fara vindecarea intregului trup (nu este vorba aici de leziuni corporale, ci de buna functionare a organismului conceputa in interdependenta). Aceasta se numeste medicina Holista. Prin urmare tratarea, o stare deosebita a intregului corp, determina o stare benefica a fiecarui organ in parte. Mai interesant este ca medicul trac considera ca trupul nu poate fi vindecat fara suflet, nu poate sa existe un trup sanatos cu un suflet bolnav, aceasta zicea el este cauza pentru care medicii greci nu reuseau sa vindece cele mai multe boli fiindca nu se gandesc sa vindece sufletul pacientului, este vorba despre o viziune care astazi se numeste psihosomatica in care sufletul are rolul determinant, caci toate pornesc de la suflet, atat cele rele cat si cele bune. Metoda aceasta de vindecare a trupului prin intermediul sufletului se numeste astazi psihoterapie. Vindecarea trupului prin suflet se facea prin apel la descantece, un fel de incantatii, de recitari; recitari care se refereau la anumite cuvinte frumoase care aveau efect deosebit asupra sufletelor individuale. Rostirile cuvintelor frumoase care sa linisteasca pacientul, aceasta metoda de vindecare prin cuvinte se numeste astazi sugestie verbala; prin care zice Socrate se nastea in suflet intelepciunea, ea fiind starea confortabila a concordantei dintre suflet si trup. De retinut ca aceste conceptii, prin eficienta lor si practicarea lor se face pana in zilele noastre.

Pentru examen:

Conceptia lui Orpheus despre suflet.

Zalmoxis si credinta in nemurirea sufletului.

Aspecte ale psihoterapiei zalmoxiene.

Concepte despre suflet ale vechilor greci

Avem date despre credinta grecilor din poemele Homerice, redactarile sunt din 850 i.e.n.

Se credea ca sufletul in clipa mortii paraseste trupul omului odata cu ultima suflare, sufletul era imaginat ca un fel de dublura a corpului cu care se si asemana; fiind totusi invizibil in conditii obisnuite. Parasirea corpului era imaginata ca un fel de zbor al sufletului spre o alta lume, o lume a umbrelor. Sufletul isi dorea sa revina, totusi in somn, atat prietenilor cat si dusmanilor celui mort.

Se vorbea despre un sediu sau loc al sufletului Tartar (la romani Infern), sufletul era condus acolo de o zeitate, Hades, la romani Pluto. Infernul era despartit de lume printr-un rau Acherom. Sufletele erau trecute in partea cealalta a raului cu luntrea de catre un personaj numit Charon, caruia trebuia sa-i dea un obor (moneda). Sufletele nu mai reveneau din Infern niciodata. Exista o intreaga mitologie cu viata-moarte la greci, diferentiata si in functie de civilizatile grecesti, dar si de epocile in care au fost scrise. Si Infernul s-a diferntiat. Semnificatia pozitiva a locului sufletelor purta numele de Insulele Fericirii din Infern sau Campiile Elizee.

Moartea era imaginata ca un barbat tanar cu mantie neagra, cu aripi negre si sabie in mana dreapta. El era cel care zmulgea umbra sufletului din trup. Umbra aceasta era luata de catre un zeu care se numea Hermes (el ducea sufletele spre raul Infernului). Poarta Infernului era pazinta de un animal fabulos numit Cerber, un caine cu 3 capete care nu lasa pe nimeni sa intre si mai ales sa iasa din Infern. Dupa ce sufletul trecea raul mortii Acherom, era imaginata si un fel de judecata a sufletelor, judecata pe care o facea zeitatea Infernului si anume Hades, in functie de faptele persoanei (bune sau rele). Sufletul era repartizat spre suferinta vesnica sau spre bucurie vesnica. Ulterior romanii au conceput si ceva intermediar intre Infern si Paradis, un fel de Purgatoriu (existau povestiri despre zei, semizei, de regula pedepsiti in Infern cum era Prometeus, era legat de o coloana de piatra, mitul acesta considerat avandu-si originea in muntii Carpati in vf. Omu, omur care inseamna vultur). Un alt mit este mitul lui Sisif, el era pedepsit sa impinga un bolovan, care cadea si apoi trebuia sa-l urce iar si iar la nesfarsit.

Conceptele grecilor despre suflet in perioada miturilor nu difera prea mult de concptiile primitive antice. Dar fiind transpuse literar au fost mai bine cunoscute, s-au pastrat mai mult si au avut o influenta indelungata. Odata cu aparitia primilor filosofi greci (sec. VII i.e.n.) conceptele despre suflet si mai ales despre facultatile psihice, sensibilitatea si gandirea au inceput sa aiba prioritate fata de povestirile literare legate de diferite localizari si intamplari legate de moartea ale sufletelor, astfel incat cu timpul acestea au fost ignorate total de catre primii filosofi. Primii filosofi greci s-au interesat de aspectele lumii inconjuratoare, au vorbit despre Univers (Cosmos), despre lumea in care creste omul si despre locul acestuia in lume. Pt. acestea avea nevoie de cunostinete cat mai sigure, si-au dat seama de la inceput ca simturile sunt inselatoare. Nu ne putem da seama de forma si de dimensiunea corpurilor astrale si ale celor terestre bazandu-ne numai pe simturi. Ceea ce este inalt poate sa para scund, in functie de distanta si de mediul in care se priveste. Sunetele sunt de asemenea percepute diferit. Se stie ca fulgerul si tunetul tin de acelasi fenomen meteorologic si sunt simultane. De la o oarecare distanta sunetul (tunetul) se aude mai tarziu decat se vede fulgerul. Ceea ce a condus la concluzia ca nu ne putem baza pe simturi ci trebuie sa ne bazam pe gandire. Pana si miscarea , deplasarea a fost considerata iluzorie, prin celebrele apori ale lui Zenon. El spunea ca pt a ne deplasa din punctul A in punctul B trebuie sa ajungem prima data la jumatatea dinstantei dintre A si B, iar apoi ca sa ajungem la punctul C, trebuie sa ajungem la jumatatea dinstantei dintre B si C si asa mai departe. Nu vom ajunge niciodata la punctul B, respectiv C pt ca distanta este divizibila la infinit, este o ilizie; dar pe calea gandirii sau a ratinunii se dovedeste ca acest lucru este imposibil. Filosoful Demonstell pt a infirma demonstratia a trecut cu pasul de la punctul A si a depasit punctul B, problema nu era de a trece din punctul A in punctul B ci de a demonstra pe cale geometrica ca acest lucru este posibil. In mediu asemanator au aparut conceptii despre Cosmos, despre Sistemul Solar; inca din timpurile acelea se spunea ca miscarea Soarelui in jurul Pamantului este iluzorie, ca asa ni se pare noua, dar in realitate Pamantul se invarte in jurul Soarelui, desi nimeni nu observa, nu vede acest lucru.

Pitagoreicii care vorbeau despre simetrie nu considerau ca nr. planetelor trebuie sa fie 10, chiar daca noi nu vedem decat 6 dintre ele. Nu se incredea in dovada simturilor, apelau la gandire, ratiune la proportile dintre numar. A ramas permanenta aceasta problema a raportului dintre sensibilitate si gandire. Au existat filosofi care au incercat sa explice mecanismele producerii senzatiilor, care este legatura intre organele de simt receptori si obiectele inconjuratoare emitatoare de stimuli. Dupa ex. mirosului care inregistreaza emanatii ale corpurilor si le receptioneaza in cavitatea nazala, tot asa se considera ca obiectele emana si particule foarte mici numite de catre unii filosofi (atomi = fara parti), vin de la ??? catre organele perceptive vizuale, ca si sunetele. Dovada: daca punem un ecran transparent intre obiect si ochii, nu mai vedem obiectul, caci nu mai vine de le el nimic catre ochii nostri. Acestea erau motivele pt care perceptile senzatilor depindeau de distanta de la stimul la receptor. A existat insa si reversul acestei conceptii dupa care se considera ca organele de simt emit particule catre obiectele perceptibile invaluindu-le. Problema era insa aceia de a intelege cum pot fi totusi obtinute cunostinte sigure despre obiecte in ciuda caracterului inselator al sensibilitatii. Cum de exista totusi potrivire intre ceea ce gandim si ceea ce exista realmente, cu toate ca simturile sunt inselatoare. Este vorba aici de distinctia pe care au reusit s-o faca filosofi greci intre modul in care apar obiectele si ceea ce sunt ele. Intre fenomen si esenta (esse, lat. einai). Grecii faceau distictie intre obiect si ceea ce este obiectul. Prin urmare problema esentei a fost discutata de Socrate (469-399 i.e.n.) in Atena. L-au interesat esentele comportamentale morale. Esentele acestea se numesc ganduri sau idei (gand = neoma), (idei = eidos), noi le spunem astazi notiuni sau concepte. Ex.: notiuni morale, curajul, binele, dreptatea. Ce este curajul? Socrate discuta, deoarece nu a scris, nu si-a publicat discursurile, ele au fost mentinute de catre discipolii sai, in special de catre Platon.

Ceea ce intelegem noi in legatura cu curajul sunt numai actele sau actiunile curajoase. Curajul este o actiune a unei persoane sau a unei fiinte in conditii greu de indeplinit si care presupune indeplinirea ei, realizarea ei. Esenta se defineste prin genul proxim si diferenta specifica. Genul proxim este o ??? in care se incadreaza conceptele in discutie deosebindu-se prin diferenta specifica de alte notiuni din cadrul aceluiasi gen. Ca sa putem incadra o notiune intr-un anumit gen, adica intr-o notiune mai cuprinzatoare este nevoie, considera Socrate, de inductie. Inductia este procesul psihic de generalizare adica de trecere de la individual la general. Adica se porneste de la cazuri concrete retinandu-se ceea ce au acestea in mod esential. Pe Socrate il interesa ce sunt obiectele, pornind de la cum sunt, de la cum apar. De la fenomen la esenta. Aceasta este si legatura dintre senzatie care este concreta si gandire, ratiune, care este generala, adica valabil pt un gen, o gupa, o multime mai mare sau mai mica de obiecte sau entitati. Modalitatea concreta de obtinere a generalizarii se baza pe ipoteza lui Socrate despre cunostintele anterioare obtinute ipotetic intr-o viata trecuta. El statea se vorba cu persoane neinstruite care nu aveau cunostiinte de geometrie, prin intrebarile pe care le punea Socrate, sclavul ajungea treptat la notiunea generala geometrica, pe care parea ca si-o aminteste, dar evident nu din viata aceasta. Principiul cunoasterii Socratice se referea la un fel de introspectie asupra subiectului insusi (Cunoaste-te pe tine insuti). El considerand despre sine insusi ca nu stie nimic, ca nimeni nu stie nimic, dar poate oricine prin cunoastere de sine sa dobandeasca cunostiinte. Metoda aceasta se numeste maieutica, adica arta mositului. Trebuie sa remarcam ca Socrate avea momente de absenta, de retragere in sine, cand nu-i mai vedea si nu-i mai auzea pe cei din jur, atunci auzea glasul Daimonului (spiritului, demonului, sufletului universal). Daimonul nu ii spunea niciodata ce sa faca, ci ii spunea numai ce nu trebuie sa faca, ceea ce poate fi considerat un fel de autocenzura, un simt deosebit pe care il au si astazi unele persoane care sunt oprite sa faca anumite lucruri paguboase pt ele. In termeni actuali se numeste presimtire precognitie. Discipolul sau cel mai important a fost Platon, care spre deosebire de Socrate, a scris foarte mult. S-au pastrat de la el asa numitele dialoguri, scenarii de tip dramatic cu personaje inchipuite sau reale, cel mai important fiind Socrate. Din aceasta cauza adesea este greu sa distingem ceea ce ii apartine lui Socrate (filosof real) si ceea ce ii apartine lui Platon prin personajul numit Socrate.

Unele din ideile lui despre suflet sunt aprofundari ale conceptelor socratice. Asa este de ex. conceptia lui Platon despre Anamneza sau Reamintire. Cunostiintele noastre ne vin dintr-o alta lume pe care au trait-o sufletele noastre in lumea ideilor , formelor perfecte si noi ni le aducem aminte. Dar daca nu am stii dinainte care este esenta lucrurilor corespunzatoare ideilor perfecte, n-am putea ajunge niciodata la esenta, caci esenta este perfecta, este vesnic identic cu sine, nepieritoare; asa cum sunt ideile ca un fel de prototipuri de lucruri perfecte fata de cele imperfecte. Exista o lume a ideilor unde sufletele noastre o dobandesc prin straduinta. Platon care obisnuia sa vorbeasca metaforic, reprezinta prin mitul cavernei, prin care considera ca oamenii se gasesc intr-o pestera si nu vad altceva decat umbre pe peretii pesterii, umbre pe care le provoaca obiectele luminate din spate; nevazand nimic altceva decat aceste umbre, oamenii considerau ca aceste umbre sunt lucruri, dar nu observau ca de fapt sunt umbre ale obiectelor reale.

Pentru examen:

Anamneza la Platon.

Mitul cavernei - semnificatia psihologica.

Platon considera asemeni lui Socrate ca sufletele oamenilor inainte de intrupare au trait intr-o lume a ideilor (de la eidos = idei, forme), unde au cunoscut adevarul (gr. a letheia) rezulta neascunsul. Sufletele au trait in neascuns in care toate formele lucurilor se vedeau asa cum sunt ele, ceea ce vedem noi in jurul nostru sunt doar umbrele lor, ele sunt prototipuri, ceea ce vedem noi sunt copiile imperfecte. Dar avem totusi notiunea de forma (ex. Triunghi); ne-o reamintim, adica sufletul din lumea ideiilor in care a trait asemenea zeilor, inainte de a se intrupa. Problema era aceea de a reusi prin intrebari iscusite, pe cale inductiva ca interlocutorul de la exemplele concrete (particular) sa se ridice spre general (universal). Mitul cavernei (deosebirea intre mit si alegorie consta in faptul ca alegoria este un fel de explicatie prin exemple concrete, inventii ale unor situatii reale sau imaginare, pe cand mitul presupune si intamplari in legatura cu situatiile respective cu personaje mitologice). In alegoria cavernei nu exista nu exista asemenea personaje in ciuda faptului ca alegoria respectiva este numita mit. Ea ilustreaza printr-un exemplu (model) situatia in care ne gasim cu simturile noastre fata de realitatea autentica. Lumina vine de undeva din spatele nostru, noi neputand sa ne intoarcem; vedem numai umbrele unor obiecte sau persoane care trec prin fata luminii, le vedem proiectate pe peretele pesterii si putem doar sa banuim (unii dintre noi) ca ar exista si niste originale ale caror umbre le vedem. Aceste originale fiind ideile pure, formele pure accesibile numai gandirii.

Platon considera ca exista un fel de suflet universal cosmic (tot ceea ce se misca) se datoreaza insufletirii sale. De fapt totul se misca, chiar daca anumite lucruri par a fi nemiscate. Sufletul universal subzista in orice, dar ne dam seama de acest lucru numai in legatura cu noi insine in conformitate cu deviza socratica "Cunoaste-te pe tine insuti" rezulta introspectie. Ne dam seama ca de fapt noi avem 3 suflete care depind de organe diferite. Avem un suflet rational al carui sediu se gaseste in capul omului, se numeste logosmos. Avem un suflet apetitiv (Epitymia) care isi are sediul in abdomen avand ca centru ficatul, care ne diferentiaza trebuintele, poftele. Si mai avem un suflet care isi are sediul in inima, care ne dirijeaza vointa si sentimentele (Thymus). Aceste localizari au si un suport anatomo-fiziologic; anumite intamplari placute sau mai putin placute la care ne gandim intens ne produc afectiuni cerebrale. Exista si momente de mare sensibilitate (bucurie sau durere) intensa care produc leziuni cardiace. (ex. Foametea ne produce durere abdominala, ceea ce inseamna ca anumite suflete sunt localizate abdominal).

Platon considera ca exista persoane umane dotate bine sau mai putin bine cu unul dintre aceste suflete, adica unii mai rationali decat altii, altii mai mancaciosi sau mai curajosi. El considera ca si guvernarea cetatilor, conducerea oraselor trebuie sa tina cont de aceste calitati ale sufletului. Conducatorii cetatii trebuie sa fie rationali (sa gandeasca bine). Cetatile trebuiau conduse de filosofi, ele trebuiau aparate de aparate de oameni curajosi, iar ceilalti trebuiau sa lucreze, sa fie agricultori, sa cultive plante, etc. Platon punea anumite restrictii in legatura cu proprietatile; filosofii si militarii nu aveau voie sa se casatoreasca sau sa aibe copii sau sa posede proprietati. In felul acesta s-a contruit cetatea ideala, scoala lui se numea Academie. Problema dificila este ca toate invataturile lui Platon au ramas numai in forma dialogurilor (intr-o forma literara) in care sunt imaginate personaje reale sau fictive care discuta. Acestea erau lucrarile publice ale lui Platon, cursurile lui nu s-au pastrat, atunci trebuie sa luam din dialogurile lui Platon invataturile. In afara acestor consideratiuni despre functiile sufletului generalizatoare la toate fiintele terestre, oamenii ar fi singurii care au 3 suflete, animalele 2 suflete, iar animalele inferioare si plantele doar unul singur suflet apetitiv, se hranesc si digera, nu au sentimente.

La Platon intalnim consideratiuni despre cunoastere in genere cu cele 2 trepte ale sale: Cunoasterea senzoriala si cea Rationala. El considera ca obiectele exterioare, fenomenele influenteaza organele de simt care transmit informatii pe caile nervoase catre creier. Ca si ceilalti filosofi greci s-a interesat de modul in care se face legatura dintre stimul si organul de simt. Ex: mirosul cu cavitatea nazala, gustul cu cavitatea bucala. Sunetul se transmite prin vibratii ale aerului asemanatoare undelor dintr-un lichid, astfel incat spre partile marginase sunt tot mai slabe cu cat sunt mai indepartate de sursa care le produce. Cea mai dificila experienta era cea vizuala, caci nu putea fi exprimata, modul in care obiecte luminoase ar emite radiatii luminoase si care ajung la ochii (obiecte incandescente). Din aceasta cauza se considera ca ochiul emite radiatii catre obiecte. Platon utilizeata aici o etimologie deosebita, fiindca exista animale care emit lumina, ceea ce reprezinta ca simturile nu mai sunt considerate ca receptacole pasive, ci au un rol activ. De altfel toate senzatiile sunt insotite de anumite afectiuni uneori inperceptibile (de placere si neplacere, de acceptare si de respingere) stimulii cu intensitate foarte mare fiind deranjabili. Exista sunete care produc placere si neplacere; exista si stimuli inperceptibili, fie intensitatea scazuta, fie datorita distantei la care ne gasim fata de ei. In genere (placerea-neplacerea) senzatiile sunt legate de durere sau de lipsa durerii. Lipsa durerii nu inseamna neaparat placere. Stimulii trebuie sa aiba anumite calitati care sa produca placera indiferent de intensitatea lor (este vorba despre sunete naturale).

Organele de simt actioneaza normal in stare de veghe, exista insa un mijloc de cunoastere care este mijlocitor intre cunoasterea senzoriala si cea rationala.

Fantezia este o facultate psihica legata de imaginatie. Noi avem imagini ale obiectelor, dar pe unele le imaginam. Ni le putem imagina mai mult sau mai putin asemanatoare cu cele reale. Dupa Platon ar exista mai multe tipuri de fantezii, unele aparand in stare de veghe, altele in somn. Visurile sunt combinatii de amintiri si fantezii. Fantezia activa in stare de veghe este considerata entuziasm sau delir, care este de 4 tipuri:

Delirul profet, divinatiei, prin care divinitatea vorbeste si este receptionata de catre anumite persoane.

Delirul purificator, uneori dionisiac.

Delirul erotic, care are diferite grade pana la iubirea frumosului (iubirea platonica).

Delirul poetic, inspirat de muze.

In cetatea ideala nu au ce cauta poetii, dupa Platon, tocmai din aceasta cauza a delirului, care nu foloseste nimanui, cu toate ca mai ales arta muzicala prin producerea unor sunete artificiale placute (sunete produse de instrumente muzicale produc placere). Nici in cazurile acestea Platon nu le recomanda, deoarece sustrag atentia de la activitatile practice. Toate acestea pregatesc intr-un fel sau altul prin extinderea cunostintelor trecerea de la cunoasterea senzoriala la cea rationala (de la opinie = gr. Doxa, la stiinta = gr. Episteme). Pe baza simturilor, a cunoasterii, obtinem opiniile sau pareri despre obiecte, numai pe baza ideilor, cand stim ce sunt obiectele, cand le cunoastem esenta, obtinem stiinta autentica despre ele.

Pentru examen:

Cunoasterea senzoriala.

Cunoasterea rationala.

Aristotel (385 i.e.n - 322) la Stagira (era machedon), a fost un facator al stiintelor, el a intemeiat psihologia. S-a dus de tanar la Atena si a audiat lectiile de filosofie ale lui Platon. Si-a facut propia sa scoala filosofica. Ca si Platon care isi tinea lectiile in Gradina lui Academos, Aristotel isi tinea lectiile in Lykeion sau scoala peripatetica (era o gradina a lupilor unde in trecut se aduceau jertfe zeului Lycos, el fiind totemul arienilor, grecilor, traco-getilor). Metoda prin care Aristotel facea stiintele era logica, ea era folosita ca instrument de constructie stiintifica. Lucrarile de logica sunt grupate intr-un tratat care se numeste Organon, el cuprinde mai multe capitole:

1.Categorii.

2.Despre interpretare.

3.Analitica prima.

4.Analitica secunda.

5.Topica.

6.Respingerile sofistice.

Aristotel delimita domeniul ontic de referinta. Ex.: domeniul fizicii (milcari mecanice ale fizicii), domeniul eticii (relatii comportamentale interumane), domeniul psihologiei (fenomenele de manifestare ale sufletului: senzatia si ratiunea). Cauta conform categoriilor, notiuni fundamentale ale stiintei respective. De ex.: in fizica (spatiu, timp, miscare, viteza, acceleratie); in etica (curaj, lasitate, cinste, viciu); in psihologie (senzatia, perceptia, reprezentarea, gandirea).

Il interesa din perspectiva lucrarii despre interpretare, care sunt relatiile dintre acestea. In psihologie (stabilirea relatiilor intre notiunile de baza dintre senzatie si perceptie, dintre senzatie si reprezentare). Conform cu analiticile prime si secunde, pe Aristotel il interesa sa demonstreze anumite relatii intre notiunile fundamentale ale unei stiinte; sa aduca dovezi si argumente in favoarea unor opinii si sa le respinga pe acelea considerate gresite.

Lucrarea "Despre suflet" (Περι Ψυχηε); sufletul pt. Aristotel reprezinta principiul vietii.

El este un fel de forma a corpului care il face insufletit; este legat de caldura si de racoare. Aristotel insusi spune ca termenul provine etimologic din psycron = rece. Principiul caldurii si cauza ei o constituie inima. Principiul recelui, al racoarei, il constituie plamanii si creierul. Ceva este viu in masura in care alterneaza caldura si racoarea. Aristotel vorbeste despre suflet in genere, considera ca exista 3 suflete sau tipuri:

Unul corespunzator vegetatiei (sufletul vegetativ pe care il au plantele). Al doilea, sufletul senzitiv pe care il au animalele, si al treilea, sufletul rational, pe care il au oamenii. Nu este vorba de o trecere de la unul la altul.

Sufletul senzitiv este si vegetativ, iar sufletul rational este si senzitiv si vegetativ.

Sufletul vegetativ se refera la modalitatile de nutritie care asigura dezvoltarea si reproducerea, iar mai departe asigurand respiratia si prin aceasta schimbul de caldura si de racoare necesar vietii.

Sufletul senzitiv este bazat pe organele de simt. Aristotel considera ca stimulii exteriori intra in contact direct cu organele de simt. El nu este de acord cu teoria emanatiilor.Contactul direct cu obiectele se face totusi prin intermediul aerului, dar nu intervine altceva. Cele mai importante simturi sunt vazul si auzul. Vazul consta in transmiterea de catre obiecte a culorilor, formelor si a miscarilor pe care le receptioneaza organul vederii. Sunetele sunt produse de ciocnirea a cel putin 2 obiecte, ele au rol rezonatoriu. Cel mai simplu este simtul mirosului care transmite particule ale corpului mirositor catre cavitatea nazala. Gustul este mijlocit de substantele salivale ale cavitatii bucale. Simtul tactil are ca organ receptiv invelisul exterior dermatic al corpurilor. Exista animale care au unul dintre simturi mai dezvoltate decit omul, de ex. mirosul.

Numai omul are dezvoltat in mod armonios si diferentiat toate cele 5 simturi. Exista anumite praguri ale receptionarii stimulilor: praguri care prin depasire anuleaza perceptivitatea; (stimulii foarte slabi sau foarte puternici). Buna functionare a organelor de simt depinde de sanatatea persoanei. Exista persoane care in stari febrile au perceptii gresite; sau lipsa unor simturi datorate unor malformatii ori deficiente.

Efectul pe care il are stimulul asupra organelor de simt se transmite pe caile nervoase la creier unde produce senzatia. In functie de organele de simt exista 5 feluri de senzatii. Aristotel vorbeste si despre combinari ale acestora. Pentru vaz exista aspecte colorate, de forma, de contur, de marime si de distanta. Complexele acestea de senzatii, fie numai pt. un organ de simt sau a mai multora se numeste perceptie.

Senzatia reprezinta rezultatul stimularii unui singur organ de simt printr-o singura calitate a unui obiect.

Perceptia reprezinta totalitatea senzatiilor obtinute de la un anumit obiect, de la o vietuitoare, de la un fenomen.

Exista un proces pe care Aristotel il numeste memorie, prin care creierul uman retine anumite senzatii si perceptii, pe care le poate actualiza fara prezenta efectiva a obiectului perceput anterior, ceea ce constituie reprezentarea.

Reprezentarea este readucerea cu ajutorul memoriei in minte a unor senzatii si perceptii petrecute anterior.

Memoria este proprie si animalelor. El vorbeste si despre o stare de veghe in care toate simturile sunt active si in functie de atentie (adica de concentrarea in directia unui stimul sau altul) ne dam seama de mediul inconjurator. De regula chiar in starea de veghe atentia nu este concentrata asupra tuturor stimulilor externi. (Ex.: nu ne dam seama ca respiram), intervine obisnuinta, ea este determinata de actiunea mai mult sau mai putin permanenta a unor stimuli pe care cu timpul nu ii mai percepem.

Imaginatia (la greci - fantezia) este posibilitatea de a ne reprezenta fara interventia stimulilor, anumite senzatii si perceptii care in mod obisnuit nu se petrec decat partial, sau nu se petrec niciodata.

Dorinta este legata de imaginatie si de memorie si reprezinta o actualizare partiala a unor senzatii si reprezentari trecute.

Vointa este facultatea psihica prin care este dirijata dorinta, sentimente infranate sau dorinte. Cand dorinta este deosebit de puternica, ea constituie o pasiune si pasiunile pot fi dominate prin vointa.

Sentimentul este starea de confort sau inconfort, de placere sau de durere, in legatura cu anumite senzatii, perceptii sau reprezentari.

Pentru examen:

Fundamentul logic al stiintelor si al psihologiei la Aristotel.

Aristotel - despre cele 3 suflete.

Procesul psihic senzorial la Aristotel.

Interpretarile a celor 5 simturi la Aristotel.

Principalele facultati ale sufletului la Aristotel.

Starile sufletului.

Aristotel este primul filosof si psiholog care trateaza despre gandire; de altfel el are un tratat cu 5 carti (Organon), cele 5 carti fiind categorii: despre interpretare, analiticele prime, secunde si respingerile sofistice, el trateaza despre gandire si in lucrarea "De anima".

Gandirea fiind procesul psihic cel mai important al sufletului, nu exista gandire fara sensibilitate. Gandirea este ca o forma fata de sensibilitate care reprezinta materia ei. Numai omul gandeste, deci numai sufletul uman este ganditor. Gandirea se bazeaza pe datele sensibilitatii, perceptiei, senzatiei, reprezentarii. Gandirea se realiteaza prin intermediul a 5 operatii psihice: comparatia, generalizarea, analiza, sinteza si abstractizarea.

Comparatia se refera la descoperirea insusirilor sau proprietatiilor pe care le au diferite obiecte, lucruri sau vietuitoare. Numai prin comparatie ne dam seama de calitatile specifice ale fiecarui obiect al cunoasterii. Comparatia pune in evidenta si gradul de intensitate, de marime ale diferitelor calitati.

Generalizarea este operatia psihica prin care ne dam seama de calitatile comune ale mai multor obiecte. Prin generalizare ne dam seama ca avem proprietati (grup, multime) de obiecte, mai mult sau mai putin extinse; prin comparatie exista obiecte rosii, albe, verzi. Prin generalizare ne dam seama ca sunt colorate, rezulta ca culoarea este o proprietate generala.

Prin analiza obiectele sunt despartite in partile lor componente, despattirea ca operatie psihica inseamna perceptie;

Sinteza inseamna "a pune impreuna" toate calitatile descoperite prin analiza; cele 2 procese sunt complementare si de regula se petrec simultan. Procesul operational cel mai important este abstractizarea. Prin abstractizare extragem mental din complexul perceptibil senzorial. Ceea ce se obtine prin abstractizarea procesului psihic este gandul. Din punct de vedere logic este notiunea sau conceptul, care nu se mai vede, nu mai este concret senzorial, ci este general abstractizat.

Notiunile reprezinta esente ale obiectelor, lucrurilor, vietuitoarelor, reprezinta ce sunt acestea, nu cum sunt ele. Esenta vine de la esse (a fi). Gandul, esenta este cogitabila (nu este perceptiv). El nu poate fi perceput si pentru a fi transmis cuiva necesita exprimare verbala (legatura intre gandire si limbaj). Aristotel trateaza aceste legaturi in lucrarile sale "Despre categorii". (Termeneutica - teoria interpretarilor).

Notiunile sau gandurile simple se exprima prin cuvinte. Ele nu se refera la un singur obiect determinat, ci la toate obiectele trecute, prezente si viitoare care au aceiasi esenta. Notiunea, gandul simplu, alcatuieste judecati sau propozitii care constau intre notiunile de regula ale verbului "a fi". Cu ajutorul judecatilor sunt alcatuite rationamente compuse din premise si concluzii.

Rationamentele sunt utilizate ca argumente, respingeri si ca demonstratii. Toate acestea sunt acte mentale ale gandirii umane. Gandirea ca act psihic constituie o parte fundamentala a psihologiei. Psihologia gandirii care se ocupa cu operatiile psihice ale gandirii cu ajutorul carora ne formam judecati, notiuni, fundamente.

Dupa Aristotel, gandirea (intelectul) este de 2 feluri: pasiva si activa, inregistreaza si memoreaza, dar creaza si produce. Inregistreaza gandurile altora si produce ganduri noi (creativitate). Aceasta gandire creativa este un fundament al psiho-pedagogiei. Gandirea trebuie sa aiba ca premise judecati afirmative, universale si adevarate de unde sa se obtina concluzii (judecati stiintifice). Aristotel face distinctie intre opinie si stiinta. Scopul principal al gandirii functionale, al intregii gandiri psihice mentale il constituie trecerea de la opinie (parere) la stiinta.

Pentru examen:

Operatiile psihice ale gandirii la Aristotel.

Gandirea si formele ei la Aristotel.

Opinia si stiinta la Aristotel.

Evul Mediu - Epoca Renasterii: n-au fost obtinute rezultate deosebite fata de cele aristotelice.

1921 - 2 Academii Domnesti - ultimul discipol grec Teophil.

1640 - fanariotii - din cauza persecutiilor, filosofii si psihologii greci s-au retras in Tarile Romane si au infiintat 2 Academii. Una la Iasi, una la Bucuresti.

1921 - desfintarea acestora.

Abia in Epoca Renasterii secolele al XVI - XVII au fost preluate problemele psihologiei ca si a celorlalte stiinte abandonate in Evul Mediu.

Karl Leonhard - acum cateva decenii a scris lucrarea "Personalitati accentuate", in care se refera si la caracterizarea personajelor din dramele ale lui William Shakespeare; datorita contributiei lui Karl (un bun cunoscator al psihicului uman), este vorba despre trasaturile de caracter accentuate, caracterul este si el un obiect de stiudiu al psihologiei.

Caracterul este diferit de temperament, nu este determinat fiziologic, dar este o facultate psihica esentiala a omului legata de conduita sa. Exista persoane cu trasaturi de caracter accentuate. Sunt 5 tipuri de caractere accentuate:

Caracterul hiperexact (Hamlet).

Caracterul perseverent (Machabet).

Caracterul nestapanit (Otello).

Caracterul emotiv (Romeo si Julietta).

Caracterul demonstrativ (Richard al III-lea).

Hiper-exactitatea: persoana aceasta urmareste toate amanuntele, este in faza normala a omului, o calitate pozitiva, cand ea este insa exagerata se transforma in defect. Persoanele cu caractere accentuate trec prin 5 faze: faza normala se manifesta ca hiperexact.

Faza accentuata este personajul care incepe sa-si impuna comportamentul sau. Faza a treia este psihopatia, persoana incepe sa sufere. Faza a patra este nevroza. Ultima faza este psihoza (are crize, omoara sau este omorat), acestea sunt faze ale bolilor psihice diferentiate dupa trasaturile de caracter accentuate.

Pentru examen:

Clasificarea caracterelor accentuate si din punct de vedere psihopsihiatric.

Fazele bolilor psihice determinate de evolutia in timp negativa a caracterelor accentuate.

Prima orientare a psihologiei stiintifice: Asociationismul (intemeiatorul asociationismului a fost Johan Friedrich Herbart 1776-1841), unul dintre primii psihologi de profesie. El a facut primele manuale de logica si psihologie (se predau in Germania si Imperiul Austriac).

Un filosof roman, Titu Maiorescu (1840-1917), a fost elev al liceului Andrei Saguna la Brasov, si-a continuat liceul la Theresianum din Viena. Aici a invatat logica si psihologia dupa manualele lui Johan F. H. Dupa 1860 a scris un manual de logica si era interesat si de psihologie. Logica s-a publicat, iar psihologia intr-o lucrare publicata la Berlin 1863 "Consideratiuni filosofice" in care are 3 capitole de psihologie. (Prelungiri psihologice 1868, Prelungiri psihologice 1869, Conferninte de psihologie 1882, Din experinente psihologice 1888) sunt din operele sale filosofice.

Cele 3 capitole din "Consideratiuni filosofice" sunt elaborate in spirit asociationist dupa modelul lui Herbart. In genere sistemul filosofic pe care il prezinta Titu Maiorescu este un sistem filosofic disciplinar bazat pe definitia filosofiei data de catre Herbart ca stiinta a relatiilor, iar disciplinele filosofice sunt: psihologia, logica, etica, estetica si metafizica), iar in fiecare din ele este vorba de relatii specifice.

In psihologie avem relatiile intre reprezentari, in logica, relatiile intre notiuni si concepte, in etica relatiile intre persoanele umane, in estetica relatiile intre conceptele estetice (frumos, tragic, comic, sublim), iar in metafizica relatiile intre conceptele filosofice (cantitativ-calitativ, spatiu-timp, miscare, etc.).

Titu Maiorescu acorda ca si Herbart un rol important psihologiei pe care o considera ca parte initiala a filosofiei. In perioada de dupa 1850 pe linia clasicismului german se dadea importanta deosebita si logicii, care fusese tot parte a filosofiei initial. Cele doua manuale de psihologie si logica se succedeau periodic.

Asociationismul rezida tocmai in aceasta imbinare a logicii cu psihologia. Totusi psihologii de dupa jumatatea secolului al IX-lea si cei de la inceputul secolului al XX-lea erau si logicieni, cel mai vestit fiind Willhem Wundt. Psihologia asociationismului nu era experimentala, asociationistii considerau ca procesul fundamental si unic care prezinta interes este reprezentarea, si mai ales raportul dintre reprezentari. Influenta logica este evidenta prin faptul ca raportul, relatiile dintre reprezentari erau concepute ca si relatiile dintre sferele notiunilor. Sfera unei notiuni se refera la multimea obiectelor, lucrurilor sau vietuitoarelor la care se refera o anumita notiune. In spirit asociationist, notiunea era considerata reprezentare generala. Din aceasta cauza si relatiile dintre reprezentari erau asemanatoare cu relatiile dintre sferele notiunilor. Sferele notiunilor erau reprezentate prin figuri geometrice, ele se mai numesc si diagrame Venn. (Venn a reprezentat prin raporturi cercuri, notiuni intre subiectul si predicatul din propozitie, iar acest fel de raport este unul de subordonare).

Din punct de vedere asociationist reprezentarile se ascociaza unele cu altele fie in raport de coordonare, fie in raport de opozitie, astfel incat aparitia unei reprezentari se asociaza cu o alta reprezentare subordonata sau coordonata si in acelasi timp se exclude cu o reprezentare indiferenta sau opusa. Si raportul de excludere este asociativ, deoarece de cate ori apare o reprezentare ea este asociata cu reprezentarea ei opusa.

Reprezentarile au si anumite calitati (ele sunt placute, neplacute, ori indiferente). Exista doua legi (principii) ale asocierii reprezentarilor:

Legea reproducerii spontane prin care aparitia unei reprezentari produce sau reproduce o alta reprezentare, fara interventia vreunei alte reprezentari.

Legea reproducerii mijlocite dupa care reproducerea unei reprezentari de catre o alta reprezentare necesita o mijlocire. Raportul ne mai fiind numai intre doua reprezentari. Daca o reprezentare A are o sfera mai mare decat reprezentarea B, iar reprezentarea B are o sfera mai mare decat reprezentarea C, atunci reprezentarea A are o sfera mai mare decat reprezentarea C, rezulta un raport mijlocit.

Se considera ca in afara acestor raporturi dintre reprezentari nu exista facultati diferite ale psihicului. Ex: memoria, dorinta, vointa, sentimentele, inclinatiile si nici stari deosebite cum ar fi somnul sau veghea, toate se reduc la relatiile intre reprezentari.

Dorinta de exemplu nu este altceva decat aparitia unei reprezentari care de cele mai multe ori este simultana cu o alta reprezentare coordonata acesteia. Lipsa celei de-a doua reprezentari determina dorinta de reprezentare.

Vointa este legata de aparitia unei reprezentari, care nu este legata intotdeauna de o reprezentare, dar a carui legatura produce o placere.

Memoria nu este altceva decat raportarea unei reprezentari actuale la o alta reprezentare din trecut, cu alte cuvinte nu ar fi vorba de o facultate psihica de acumulare sau depozitare, ci de o simpla raportare a lor, avandu-se in vedere succesiunea lor in timp.

Titu Maiorescu urmandu-l pe Herbart care voia sa dea o transcriere cu aparenta de exactitate in raportul dintre notiune si reprezentare, utilizeaza pt. aceasta notiunea algebrica si diferite operatii asemanatoare cu adunarea, scaderea, imultirea si impartirea. In felul acesta pot fi stabilite un fel de calcule aritmetice prin care sunt ilustrate raporturile complexe dintre reprezentari.

Titu Maiorescu a criticat in mod deosebit frenologia, orientare dupa care se cautau localizari pe creier ale diferitelor facultati psihice. Problema era ca se ajungea uneori la foarte multe facultati (Titu M. Tabel-27 facultati psihice), si in zilele noastre exista tendinta de localizare ale unor facultati psihice in unele locuri determinate ale creierului. S-a pornit la aceste localizari de la accidentele produse intamplator diferitelor persoane. Loviturile care au produs leziuni intr-o anumita zona a creierului, a produs perturbari uneia sau alteia facultati psihice. De ex. tulburari de vedere, sau de memorie. Astfel, s-a putut stabili si prin discutii si prin terapii ca intr-adevar se produc perturbari ale functiilor psihice. Dar nu se produce in toate cazurile aceleasi perturbari, ori este suficient sa se produca o singura data pt. a infirma valabilitatea universala a localizarii pe creier ale functiilor psihice.

T. Maiorescu avea dreptate cu imultirea facultatiilor psihice, pe de alta parte insa nici anularea oricarei facultati psihice si reducerea ei la raportul intre repretentare nu este corecta. Principala deficienta a asociationismului psihologic, care nu s-a redus la Herbart si T. Maiorescu, o constituie readucerea intregii psihologii facand abstractie de senzatii, perceptii si gandire. Psihologia gandirii are cea mai mare importanta, iar psihologia sensibilitatii este mai importanta decat psihologia reprezentarii, fiind obiect de studiu in efectomologie, cat si in procesul de obtinere a unor performante senzorial-perceptive. Reprezentarea este un obiect de stiudiu predilect mai ales cu psihologia imaginatiei si a artei. In plus toate reprezentarile redate prin diagrame Venn se refera la sferele lor notionale si nu la ele ca atare. Relatiile dintre reprezentari fiind mai complicate si mai diverse decat cele de coordonare si opozitie, dar in privinta localizarii de functii psihice, asociationistii au in parte dreptate, nu prin respingerea facultatiilor, ci prin aceea ca ele au localizare difuze, care in niciun caz nu pot fi stabilite.