PERCEPTIILE (I)

PERCEPTIILE (I)

1. Teorii ale perceptiei

A. Senzualismul asociationist (empirismul) reprezentat prin Priestley, Hartley, Bain, J.St. -Mill sustine ca perceptia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale. In acest fel perceptia era redusa la senzatii pierzandu-si identitatea. Un punct de vedere interesant este exprimat de catre cercetatorul german Lotze care considera ca fiecare perceptie este rezultatul unei insumari de puncte de excitatie retiniana.

B. Gestaltismul reprezentat prin Wertheimer, Koffka si Köhler ofera prima teorie coerenta asupra perceptiei. Inca in 1890 savantul german von Ehrenfels in articolul sau Über Gestaltqualitäten (Asupra calitatilor formei) da exemplul cu melodia ce nu poate fi redusa la o simpla suma de tonalitati sonore si, daca se schimba ceva nu se pierde forma.

La inceputul secolului al XX-lea Wertheimer a realizat un experiment simplu si ilustrativ menit sa demonstreze faptul ca perceptia nu se reduce la simpla suma de senzatii. Experimentul consta in aprinderea succesiva a doua becuri astfel incat la o viteza de dintr-o secunda se obtine o banda luminoasa continua. Acesta este fenomenul "phi" al miscarii aparente. Pentru gestaltisti perceptia este un proces unitar si autonom care nu se reduce la o simpla suma de impresii senzoriale. Ceea ce primeaza este forma (Gestalt) in conditiile principiului pregnantei. Conform acestui principiu obiectele se impun perceptiei prin particularitatile lor de forma, de structura. Oamenii prezinta o tendinta innascuta de a percepe obiectele in integralitatea lor. Obiectul este perceput in cadrul campului perceptiv cu atributele sale de ordin fizic. Gestaltistii au studiat si au elaborat o serie de legi ale perceptiei care isi mentin actualitatea.

Sintetizand, gestaltismul insista asupra primordialitatii intregului in raport cu partea; obiectele sunt percepute in intregul lor prin forma, structura, configuratia lor specifica. Ceea ce s-a reprosat gestaltismului este caracterul innascut al tendintei spre integralitate perceptiva. Aceasta conceptie va fi combatuta de catre J. Piaget.

C. Structuralismul genetic al lui J. Piaget este sustinut de celebra lucrare Mecanismele perceptive aparuta in 1961. Perceptia este strans legata de evolutia structurilor inteligentei astfel incat ea evolueaza in raport cu evolutia acestor structuri. Piaget preia conceptul de structura de la gestaltism dar considera ca aceste structuri nu sunt innascute in totalitate ci numai in componentele lor anatomo-fiziologice pentru ca o data cu dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligentei sa se constate o dezvoltare si a mecanismelor perceptive.

D. Teoria tranzactionalista a lui A. Ames si Ittelson introduce o noua perspectiva asupra perceptiei ca rezultat al unui proces de tranzactie, de schimb intre organism si mediu. In acest context toate partile tranzactiei intervin ca participanti activi si isi dovedesc existenta numai in aceasta participare activa. Perceptia implica emiterea unei supozitii in sensul ca noi tindem sa alegem supozitii verificate in experienta anterioara; semnificatia obiectului tine de experienta personala a subiectului; aceasta experienta presupune un raport anticipativ cu viitorul.

E. Teoria senzorio-tonica a lui H. Werner si S. Wapner considera ca perceptia nu este exclusiv de origine senzoriala intrucat la realizarea ei participa si tonusul muscular ce asigura postura si activitatea motrica. In amplasarea perceptiva a obiectului fata de subiect nu este suficient sa luam in consideratie doar pozitia obiectului in campul vizual ci trebuie sa tinem seama si de postura corporala, de pozitia capului in raport cu restul corpului. Perceptia verticalitatii este polisenzoriala implicand orientarea retiniana si orientarea proprioceptiva in raport cu axa gravitationala. Aceasta teorie subliniaza rolul factorilor nonperceptivi in perceptie: tonusul muscular, postura, kinestezia, senzatiile interne, starile afective.

F. Teoria starilor centrale directoare propusa de catre F.H. Allport demonstreaza importanta factorilor comportamentali in perceptie. Sistematizand cercetarile fundamentale in domeniul perceptiei realizate in anii '40 ai secolului al XX-lea autorul ajunge la concluzia ca perceptia este influentata de o varietate de factori comportamentali cum ar fi trebuintele, valorile, pulsiunile, reactiile defensive, personalitatea si experienta subiectului.

G. Teoria psihofizica a lui Gibson, evidentiaza perceptia ca o priza de contact cu mediul, reunind priza de constiinta si comportamentul. Informatia este organizata deja in stimuli si rolul perceptiei este acela de aprehensiune sau de rezonanta cu aceasta informatie organizata. Individul devine capabil sa determine trasaturile caracteristice ale obiectului si sa extraga proprietatile lui generale.

H. Modelul cognitivist a lui Neisser, porneste de la teoria lui Gibson si propune conceptul de procesare de informatii. Modelul cognitivist reabiliteaza rolul experientei si al factorilor nonperceptivi acordand un rol predominant anticiparii sau expectatiei. Conform acestui model obiectul are o anumita cantitate de informatie disponibila care este extrasa in baza unei activitati de explorare a subiectului dirijata de scheme mentale interne. Schema mentala se va modifica si in actiunile perceptive ulterioare, se va impune ca experienta dobandita.

2. Definire si specific psihologic

Perceptia se defineste ca proces psihic de prelucrare si interpretare a informatiei senzoriale sub forma unei imagini cu sens pentru subiect.

Analizand aceasta definitie rezulta dimensiunea procesuala a perceptiei, desfasurarea ei fazica si plurinivelara. Apoi, se impune considerarea perceptiei ca proces senzorial. Continutul informational al perceptiei il constituie insusirile obiectelor si fenomenelor luate in ansamblul lor unitar si integrat. In perceptia reflectam obiectul in totalitatea insusirilor lui atat cele de detaliu cat si insusirile principale relevante. Perceptia este un proces de integrare a informatiei senzoriale ceea ce inseamna ca informatia senzoriala oferita de catre analizatori este preluata si integrata intr-o maniera unitara. In acest proces ceea ce predomina este intregul, obiectul in ansamblul sau si abia apoi elementele componente.

Perceptia este un proces senzorial complex, primar pentru ca se desfasoara in prezenta obiectului. De asemenea, durata perceptiei este conditionata de durata actiunii obiectului in campul perceptiv.

In analiza specificului psihologic al perceptiei trebuie sa tinem seama de imbinarea celor doua orientari ascendenta si descendenta de procesare a informatiei. Orientarea ascendenta sau perceptia directa se bazeaza pe datele informatiei senzoriale pe care le fructifica valorificand activitatea analizatorului. Acest punct de vedere este sustinut de catre Gibson care considera ca abordarea directa, nemijlocita permite culegerea informatiilor oferite de mediul inconjurator intr-o maniera naturala, spontana, fara sa reflectam asupra lor. Din aceasta perspectiva perceptia este reductibila la informatia de tip senzorial.

Perceptia indirecta este dirijata de datele experientei, de schemele perceptive, de orientarile subiectului, de factorii comportamentali. Dupa cum sustine Gregory, prin abordarea indirecta constatarile noastre in legatura cu profunzimea se realizeaza pe baza experientei anterioare despre profunzime sau alte caracteristici.

Cele doua directii de procesare a informatiei sunt sustinute de catre psihologia cognitiva si sunt aduse o serie de dovezi provenite din sfera iluziilor perceptive sau din sfera formelor complexe ale perceptiei.

Mecanismele perceptiei implica pe de o parte abordarea monomodala si pe de alta parte abordarea plurimodala. Perceptia ca integrare a informatiei senzoriale se realizeaza la nivele diferite de complexitate. Din perspectiva continutului informational perceptia reflecta insusiri concret-intuitive, complexe, bogate in continut, semnificative, relevante. Raportarea perceptiei la o anumita categorie de insusiri ne poate conduce la ideea complexitatii acesteia. Perceptia poate deriva din activitatea unui analizator ceea ce face ca sa avem perceptii corespunzatoare senzatiilor: senzatii vizuale - perceptii vizuale; senzatii auditive - perceptii auditive s.a.m.d. Dar in perceperea obiectului participa mai multi analizatori astfel incat putem vorbi despre o perceptie plurimodala referitoare la forma, marime, volum, distante, viteza, timp, spatiu. Constatam ca perceptia monomodala este efectul unei procesari de tip direct, ascendent in schimb perceptia plurimodala este efectul unei procesari de tip indirect, descendent. Nu trebuie sa consideram ca cele doua directii de procesare sunt disjunctive. Dimpotriva, ele se coreleaza si interactioneaza ceea ce permite elaborarea unei imagini perceptive bogate in continut.

Imaginea perceptiva prezinta o serie intreaga de atribute cum ar fi:

este o imagine primara, actuala, elaborata aici si acum, in conditiile prezentei obiectului in campul perceptiv;

este o imagine bogata in continut care prezinta atat insusirile principale cat si pe cele de detaliu, atat fondul cat si obiectul perceptiei, atat culorile principale cat si nuantele cromatice;

este o imagine integrata si unitara intrucat integreaza insusirile oferite de catre analizator intr-o maniera unitara; ceea ce se impune este caracterul unitar si integrat al obiectului;

este o imagine obiectuala, ceea ce face trimite la capacitatea perceptiei de a semnala obiectele asa cum sunt ele in integralitatea insusirilor lor;

este o imagine semnificativa, ceea ce demonstreaza capacitatea perceptiei de a integra informatia senzoriala intr-o imagina cu sens pentru subiect. Intotdeauna ceea ce percepem are o anumita semnificatie pentru noi, iar atunci cand aceasta semnificatie nu o putem accesa vom tinde sa o atribuim prin reducere la experienta anterioara. Confruntarea cu informatii ce nu pot fi integrate unei semnificatii provoaca un fenomen de disonanta cognitiva, de conflict cognitiv intre experienta proprie si datele realitatii. In aceste conditii tindem sa reducem necunoscutul la ceva cunoscut, preferam sa operam cu semnificatii macar partiale dar care sa ne scoata din impas.

Principiul vizualizarii demonstreaza ca in perceptie tindem sa acordam atributele vizualizarii nu numai informatiilor provenite de la analizatorul vizual ci si celor provenite de la alti analizatori, in special cel kinestezic si auditiv. Acest lucru demonstreaza rolul primordial al informatiei vizuale in procesarea perceptiva. Experienta fiecaruia dintre noi ne arata ca atunci cand informatia vizuala lipseste tindem sa acordam atributul vizualizarii informatiei obtinute pe alte cai de semnalizare.

Principiul verbalizarii sugereaza rolul cuvantului in perceptie. Acest rol poate fi privit prin doua perspective. In primul rand, cuvantul are un rol integrator intrucat prin cuvant este integrata experienta perceptiva privitoare la un obiect si cuvantul desemneaza obiectul, il denumeste. Denumirea obiectului, eticheta lui verbala tinde sa se substituie insusi obiectului in cauza intrucat prin pronuntarea numelui obiectului perceput realizam in mod automat trimiterea la ansamblul experientelor informatiilor, cunostintelor pe care le detine in legatura cu acel obiect. A doua perspectiva priveste rolul cuvantului ca factor de reglare, coordonare a activitatii respective. Prin comenzi verbale subiectul isi poate orienta explorarea perceptiva sau este orientat din exterior. In acest caz vorbim despre invatarea perceptiva si efectele ei benefice. In timp, prin mijloace verbale se realizeaza o coordonare a explorarilor perceptive, o asimilare a experientelor, o integrare a lor ceea ce va permite ulterior procesari perceptive tot mai rapide si mai eficiente.

Fazele procesului perceptiv

Perceptia are o desfasurare fazica procesuala si plurinivelara. Procesualitatea perceptiei este superioara in raport cu procesualitatea senzatiei. Desfasurarea procesuala a senzatiei este indisolubil legata de conceptul de prag. Pragul desemneaza nivelul de intensitate al stimulului necesar pentru a declansa o senzatie constientizata. Pragul este specific, propriu fiecarui analizator. In cazul perceptiei se poate vorbi despre praguri doar cu trimitere la procesarea perceptiva monomodala ce integreaza informatiile senzoriale de la un singur analizator. In aceste conditii cercetatoarea Alexandrova a reliefat urmatoarele praguri ale procesului perceptiv:

pragul de minimum vizibile, constituie momentul in care obiectul intrat in campul perceptiv este abia perceput; este o perceptie oscilanta, nesigura, subiectul poate doar sa spuna ca ceva se petrece fara sa fie sigur ce anume;

pragul de minimum separabile, este momentul in care obiectul intra in campul perceptiv, atrage atentia asupra sa dar nu suntem sigur despre calitatile lui specifice menite sa-l individualizeze. La acest nivel se realizeaza comparatii intre atributele obiectului si cele ale campului perceptiv in urma carora se separa, se aleg insusirile specifice obiectului;

pragul de minimum cognoscibile, este momentul in care obiectul este perceput, constientizat, integrat verbal si comportamental. Aceasta corespunde minimumului de cantitate de informatie necesara pentru a construi o imagine perceptiva coerenta.

J. Piaget analizand mecanismele procesului perceptiv considera ca desfasurarea sa procesuala implica urmatoarele faze:

faza de activare perceptiva, in cadrul careia se produce activarea analizatorilor, intrarea lor in priza de contact in raport cu obiectul;

faza de centrare perceptiva, este momentul in care subiectul este dominat de particularitatile obiectului. Piaget abordeaza aceasta faza atat ontogenetic cat si procesual. Din punct de vedere ontogenetic, centrarea perceptiva, exprima nivelul de procesare specific copilului mic in conditiile in care structurile operatorii ale inteligentei sunt foarte slab reliefate. Absenta acestor disponibilitati operational-intelective pune copilul intr-o stare de inferioritate in raport cu obiectul perceput. Obiectul se impune, isi impune calitatile si conduce la o imagine perceptiva distorsionata sau marcata de iluzii. Pe masura ce structurile operatorii ale inteligentei se dezvolta, in aceeasi masura mecanismele perceptive devin capabile sa depaseasca centrarea perceptiva si sa realizeze o perceptie performanta adecvata. Din punct de vedere procesual centrarea perceptiva este specifica oricarui subiect in conditiile primului contact perceptiv cu obiectul. In aceste prime momente obiectul tinde sa isi impuna atributele si sa determine o perceptie uneori eronata, imprecisa sau chiar iluzii perceptive. Dar, intr-un timp foarte scurt subiectul investeste experienta, cunostinte, operatii intelectuale care ii permit depasirea centrarii perceptive;

faza decentrarii perceptive, descrie momentul in care subiectul ia in stapanire obiectul realizand o percepere adecvata. Decentrarea perceptiva este efectul evolutiei dezvoltarii, maturizarii, perfectionarii structurilor operatorii ale intelectului.

Dupa cum observam, centrarea-decentrarea perceptiva ca faze ale perceptiei pot fi subsumate modelului cognitivist de abordare directa-indirecta.

Teoria detectarii semnalelor a permis abordarea perceptiei dintr-o perspectiva informationala. M. Golu (2002) propune urmatoarele faze ale procesului perceptiv: orientarea, explorarea, detectia, discriminarea, identificarea si interpretarea.

. Orientarea constituie o prima reactie pe care subiectul o realizeaza in campul perceptiv, este expresia unei reactii innascute, de orientare care raspunde la intrebarea "De ce?". Starea de vigilenta este activata si subiectul se orienteaza asupra obiectului sursa. Formatiunea reticulata faciliteaza fenomenul de focalizare, de orientare a atentiei, inhiba alte surse perturbatoare si permite aducerea in prim plan a obiectului sursa.

. Explorarea are loc in conditiile activarii starii de vigilenta. Explorarea consta dintr-o suma de actiuni motorii, de parcurgere, de cautare activa in campul perceptiv. Prin explorare se produce un decupaj informational, se realizeaza o prima decupare a obiectului din fondul perceptiv. Explorarea conform teoriei cognitiviste se realizeaza fructificand datele experientei anterioare si valorificand informatia disponibila. Termenul de informatie disponibila este sugestiv pentru contextualitatea perceptiei. Un obiect intr-un moment dat, intr-un anumit context, in anumite conditii ofera o anumita cantitate de informatie. Este vorba despre conditii de vizibilitate, conditii de auditie, de explorare tactilo-kinestezica sau conditii necesare interventiei altor simturi. La aceasta se adauga conditiile mediului inconjurator care pot sa faciliteze sau sa deterioreze explorarea perceptiva. Astfel, in nici un moment, cantitatea de informatie disponibila nu este aceeasi cu cea anterioara sau cu cea ulterioara. La aceste particularitati obiective trebuie sa adaugam si pe cele subiective ce tin de subiect, de orientarea acestuia, de pozitia lui, de tonusul muscular, de starea psihofizica, de motivele, trebuintele, interesele, preocuparile, experienta proprie. Constatam ca explorarea perceptiva pune in opera un numar foarte mare de factori si de aici apare riscul ca ea sa se desfasoare haotic, aleatoriu. Dar, asa cum arata Neisser, explorarea perceptiva este4 ghidata de schemele mentale interne astfel incat ea se realizeaza intr-o maniera eficienta.

. Detectia este momentul in care informatiile sunt "puse in cumpana". Informatia "favorabila obiectului" se afla in disputa cu cea "defavorabila" acestuia. Raporturile dintre cele doua tipuri de informatie pot sa oscileze de la eroare, iluzie spre incertitudine si apoi spre certitudine. Mecanismele acestui proces pot fi descrise pe baza principiului informatiei relevante. Dupa cum am vazut la faza anterioara, in explorare se investigheaza informatia disponibila. Dar aceasta informatie disponibila nu este in totalitatea ei si relevanta. Cea care va inclina balanta detectiei este informatia relevanta. Amplasarea informatiei relevante este caracteristica si specifica fiecarui obiect. Fiecare obiect are o identitate proprie, atribute proprii caracteristice astfel incat informatia relevanta se instituie ca indicator fundamental in procesul perceptiei. Acest gen de informatie este amplasata pe contur, pe elementele de structura, pe configuratie. Este vorba despre colturi, muchii, unghiuri, zone curbe, asperitati, porozitati si alte particularitati proprii obiectului. Subliniem ca informatia relevanta tine de particularitatile proprii mediului in care omul traieste. Ceea ce este informatie relevanta pentru un lapon nu este si pentru un european si invers.

Teoria detectarii semnalelor pune in discutie conceptul de canal si cel de zgomot. Informatia este transmisa printr-un canal si este supusa unor distorsiuni. Nivelul zgomotului sau al distorsiunii influenteaza procesul detectiei. Raportul dintre informatia transmisa pe canal si zgomotul perturbator constituie un indicator al dificultatii detectiei. Din aceasta perspectiva canalul informational prezinta o zona de intrare a informatiilor apoi o zona de transmisie supusa presiunii zgomotelor adica a informatiilor perturbatoare din exterior si o zona de iesire corespunzatoare cu finalizarea detectarii.

. Discriminarea este faza in care se realizeaza o comparatie intre atributele obiectului si cele ale mediului inconjurator precum si intre atributele obiectului la momentul dat si atributele acestuia in momente anterioare. Discriminarea este o segregare, o desprindere a unor informatii relevante pentru procesul perceptiv. In aceasta faza se accentueaza contrastul, se pun in evidenta unele calitati in raport cu altele in conditiile in care se utilizeaza un numar mare de indicatori ce pot fi comparati la un moment dat.

. Identificarea presupune in fapt acordarea unei identitati obiectului perceput in baza integrarii informatiei intr-o imagine unitara si semnificativa. Identificarea presupune o comparatie, un cuplaj informational intre un model etalon, o schema mentala a obiectului si obiectul perceput. Cuplajul informational implica o participare activa a tuturor partilor conform teoriei tranzactionaliste. In ultima instanta identificarea trebuie sa raspunda la intrebarea "Ce este acesta?" ceea ce presupune utilizarea unor indicatori verbali. Cuvantul permite integrarea informatiei despre obiect in cadrul etichetei verbale. Pe aceasta cale informatia relevanta, semnificativa este operata si asignata (atribuita) obiectului perceput in realitatea datelor acestuia.

Identificarea poate fi categoriala sau individuala. In procesualitatea identificarii se impune mai intai forma categoriala a acestuia: obiectul perceput este integrat intr-o categorie anume de obiecte in baza unei operatii de categorizare. Categorizarea permite atribuirea insusirilor unei categorii de obiecte si altor obiecte individuale in masura in care acestea intrunesc cel putin unul dintre atributele relevante ale categoriei. Identificarea individuala presupune decuparea obiectului din categorie si precizarea mai fina a insusirilor lui relevante caracteristice semnificative.

. Interpretarea este ultima faza a procesului perceptiv, este momentul in care informatia este raportata la cerintele activitatii, la necesitatile subiectului, la imperativele situatiei. In interpretare obiectul este evaluat sub aspectul importantei, utilitatii sau al altor criterii relevante pentru subiect. Drept urmare, interpretarea se poate solda cu abandonarea demersului perceptiv sau cu aprofundarea acestuia in functie de nivelul de utilitate implicata in momentul respectiv.