PROBLEMATICA PSIHOLOGICA A ANCHETEI JUDICIARE

1. ANCHETA JUDICIARA - CARACTERIZARE

GENERALA

In cazul savarsirii unei infractiuni, aflarea adevarului si determinarea autorului sa-si recunoasca vina si sa faca marturisiri cat mai complete referitoare la aceasta ii revine anchetatorului, iar demersul efectuat in asemenea imprejurare poarta numele de ancheta.

Ancheta judiciara se poate defini drept o cercetare efectuata de catre un organ de stat (anchetator) desfasurata sistematic si organizata stiintific, in vederea strangerii dovezilor privitoare la o fapta ilegala, apoi a prelucrarii si verificarii acestora pentru a lamuri imprejurarile in care fapta s-a produs si pentru a stabili raspunderile (Mitrofan & colab., 1992).

Din perspectiva psihologica ancheta judiciara (urmarirea penala si cercetarea judecatoreasca) reprezinta o relatie interpersonala de tip special care reuneste, de regula, doua persoane cu interese opuse: un anchetator (conducatorul anchetei) care cauta sa dezvaluie un adevar, si un anchetat care, de cele mai multe ori, cauta sa-l acopere, sa-l ascunda sau sa-l prezinte intr-o maniera care sa limiteze cat mai mult consecintele care ar urma sa decurga.

In cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care il intreprinde anchetatorul trebuie sa plece de la principiul prezumtiei de nevinovatie, care asigura obiectivitate rezultatelor acesteia.

In relatia anchetator-anchetat, indiferent daca acesta din urma este invinuit (sau inculpat), martor sau persoana nevinovata, elementul de interactiune il constituie convorbirea. In aceasta situatie insa, convorbirea nu trebuie inteleasa in forma simpla a unui dialog, a unei discutii, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuala profund tensionata in care, pe de o parte se incearca obtinerea de date cat mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, esecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonisti.

Ancheta judiciara presupune parcurgerea a doua faze care se succed logic, si anume, ancheta de urmarire penala si cercetarea judecatoreasca. Uneori prima faza poate lipsi (cand partile se adreseaza direct instantei de judecata sau in situatiile de extindere a actiunii penale datorita suficientei probelor cand cercetarea judecatoreasca indeplineste obiectivele urmaririi penale).

Ancheta de urmarire penala este infaptuita de specialisti apartinand politiei si Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecatoreasca este de competenta magistratilor.

2. COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITATII

DE ANCHETA JUDICIARA

Tensiunea anchetei judiciare este comparabila cu tensiunea psihologica specifica unei partide de sah, in care se confrunta doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginatie si infractorul viclean si speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, starile de tensiune generate de permanenta disputa a anchetatorului cu partenerii sai nu trebuie sa depaseasca cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciara, altfel se poate compromite intreaga ancheta.

Cele mai frecvente planuri situationale in care se confrunta anchetatorul si anchetatul sunt:

a)Planul deschis - datele despre infractiune sunt cunoscute atat de anchetator cat si de infractor, ancheta avand din start o situatie pozitiva pentru cauza;

b)Planul orb - datele despre infractiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul nestiind ca ele se afla la dispozitia anchetatorului. In asemenea conditii, infractorul poate comite erori in constructia apararilor formulate, fiind la discretia anchetatorului;

c)Planul ascuns - datele despre infractiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la esecul anchetei, autorul infractiunii reusind sa ramana mult timp neidentificat, uneori ani la rand, iar alteori cauza intra in prescriptie;

d)Planul necunoscut - datele despre infractiune nu le cunoaste, in prima faza, nici anchetatorul si nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terta persoana (eventual un martor intamplator), despre care cei doi parteneri nu au cunostinta (Mitrofan & colab., 1992).

Relatia interpersonala anchetator-anchetat pun in evidenta trairea emotionala creata de confruntarea cu reprezentantul oficial al autoritatii, in cadrul careia se va desfasura un camp psihologic cu valente speciale. Atitudinea oficiala, profesionala, politicoasa, dar rezervata prin tinuta si vocabular a anchetatorului care dirijeaza ancheta, creeaza un fond emotional difuz pentru interlocutor (banuit, invinuit), fapt resimtit de altfel de oricare alta persoana invitata in mod oficial sa dea relatii in cauza (martor, reclamant).

In biroul de ancheta, anchetatorul apreciaza comportamentul expresiv, in mod special mimica invinuitului ca pe o totalitate de trasaturi si caracteristici dinamico-functionale care evidentiaza stari, sentimente si dispozitii afective a caror interpretare corecta este o necesitate absoluta. Anchetatorul trebuie sa surprinda atat componentele voluntare ale comportamentului cat si cele deghizate, simulate. Invinuitul poate simula cu multa usurinta calmul, stapanirea de sine, nedumerirea, unele stari de suferinta (afectiuni cardio-respiratorii, lesin), atitudinea de revolta ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie aparte sunt romii).

Artificialitatea (lipsa de naturalete) acestor simulari este evidenta in fata unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, inlaturarea lor fiind, de regula, consecinta exploatarii calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultarii.

Personalitatea anchetatorului, intuitia profesionala, experienta acestuia este edificatoare in interpretarea corecta a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. Pentru a atenua starea emotionala a anchetatului (care poate fi amplificata de labilitatea psihocomportamentala, de trecutul sau infractional, de starea de sanatate, de problematica critica a cauzei pentru care este cercetat) se recomanda unele discutii introductive cu referire la situatia familiala, profesionala, starea de sanatate, probleme de perspectiva, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obtine o deconectare a subiectului, o "incalzire" a relatiei interpersonale, care favorizeaza chestionarea cu privire la cauza aflata in cercetare (in aceasta faza se poate da un sfat, eventual se poate strecura o gluma).

In cazul persoanelor sincere, dar labile emotional (sfera din care fac parte minorii, femeile, varstnicii, unii convalescenti etc.) este necesar crearea unui climat de siguranta si incredere reciproca, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibitii emotionale artificiale cu manifestari mimico-gesticulare si neurovegetative. Labilul emotional, dar sincer, va reactiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte fata de implicatiile conjuncturale referitoare la invinuire, la care se adauga blocajul afectiv fata de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitatie, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din partea anchetatorului pot provoca o adevarata degringolada in gandirea si starile emotionale ale anchetatului emotiv.

In momentul in care anchetatorul apreciaza ca s-a creat un climat introductiv de incredere, anchetatului i se poate aduce la cunostinta problematica critica. Aceasta va determina un comportament in care se poate usor descifra naturaletea si dezinvoltura in argumentare, sinceritatea surprinderii, anchetatul manifestand, mai degraba, curiozitate fata de invinuire decat teama, exprimandu-si pareri, raspunzand prompt la intrebari si punand la randul sau o serie de intrebari.

Altfel stau lucrurile cand anchetatul este chiar autorul faptei. Dialogul introductiv nu are relevanta scontata. Ambianta ramane rece, raspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este apatic, nu coopereaza, nu se angajeaza sincer in dialog. Daca se abordeaza o problematica antrenanta, atmosfera ramane artificiala, fara deschidere catre dialog, lipsita complet de spontaneitatea fireasca acelui context.

Persoana care nu este implicata in cauza penala, dispune in planul personalitatii sale, de capacitatea psihica de a se detasa cu usurinta de situatia de invinuit in cauza. Ea, neavand nimic cu cauza in care este audiata, isi comuta cu usurinta sfera preocuparilor si a atentiei catre problematica introductiva, colaterala, ce o captiveaza si pe care o accepta cu placere si interes. Persoana care a comis fapta penala sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihica de comutare, de detasare. Problematica sa centrala se exercita cu o forta inhibitorie deosebita asupra oricaror alte aspecte care se aduc in discutie, polarizandu-i intreaga personalitate catre fapta comisa si implicatiile acesteia.

Suspiciunea invinuitului, in raport cu incertitudinea datelor pe care le detine referitor la ce stie anchetatorul, cat stie, de la cine stie, amplifica la maximum tensiunea acestuia. Manifestarile comportamentale si psihofiziologice insotesc starea de disconfort psihic pe care o traieste anchetatul. Aceste manifestari luate ca atare nu pot fi socotite drept probe de vinovatie sau de nevinovatie, eventual pot confirma sau infirma ca un argument in plus, o teza valabila, constituind indicii orientativi asupra comportamentului anchetatului.

3. ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Asa cum rezulta din prevederile legale, ascultarea invinuitului sau inculpatului parcurge urmatoarele etape (Aionitoaie & Sandu, 1992):

a)Verificarea identitatii invinuitului sau inculpatului Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi invinuita (inculpata) alta persoana decat cea care a savarsit infractiunea. Verificarea identitatii consta in intrebari cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, domiciliu, antecedente penale, precum si alte date care pot contura situatia personala a invinuitului. Verificarea identitatii constituie si un bun prilej de a studia comportamentul invinuitului fata de situatia in care se afla, modul cum reactioneaza la intrebarile ce i se adreseaza, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afiseaza.

b) Ascultarea relatarii libere. Aceasta etapa incepe prin adresarea unei intrebari tema, cu caracter general, prin care invinuitului i se solicita sa declare tot ce are de aratat in legatura cu invinuirea ce i se aduce. In aceasta etapa anchetatorul are posibilitatea sa-l studieze pe invinuit, sa-l observe si sa noteze omisiunile, ezitarile. Toate observatiile facute vor constitui suport pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite in continuare. In timpul ascultarii libere anchetatorul trebuie sa evite intreruperea relatarii invinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmatiilor acestuia, sa-si manifeste satisfactia ori nemultumirea fata de cele declarate. Trebuie sa dovedeasca stapanire de sine, rabdare, calm, in general o atitudine prin care sa nu-si exteriorizeze sentimentele fata de invinuit.

c) Adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor sau ascultarea dirijata. Dupa ce invinuitul a relatat liber referitor la invinuirea adusa, i se adreseaza intrebari cu privire la fapta ce formeaza obiectul cauzei si la invinuire. Intrebarile formulate trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

sa fie clare si precise;

sa fie pe intelesul celui interogat; sa nu sugereze raspunsul;

sa oblige pe invinuit sa relateze si nu sa determine un raspuns scurt de genul "da" sau "nu";

sa nu intimideze pe cel ascultat sau sa-l puna in incurcatura.

Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului au o importanta deosebita, deoarece aici se pot identifica anumite mecanisme psihologice de care este bine ca cei in drept sa tina seama. Urmarind relatarile invinuitului anchetatorul va retine logica expunerii, cursivitatea exprimarii, siguranta de sine, contradictiile posibile etc., pe baza acestora urmand sa-si stabileasca tactica de actiune.

Pentru a obtine de la invinuit sau inculpat declaratii complete si veridice, anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare. O tactica adecvata presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauza in parte, la personalitatea celui ascultat si la pozitia invinuitului sau inculpatului.

In cele ce urmeaza vom prezenta unele procedee tactice folosite in ascultarea invinuitului sau inculpatului (Aionitoaie & Sandu, 1992):

a) Folosirea intrebarilor detaliu - procedeul presupune utilizarea unor intrebari prin care se solicita invinuitului amanunte referitoare la imprejurarile savarsirii faptei, amanunte care sa permita verificarea explicatiilor lui. Intrebarile detaliu se folosesc frecvent in cazul cand invinuitul face declaratii nesincere, contradictorii, adopta o pozitie refractara pe parcursul cercetarilor. Scopul folosirii acestor intrebari este de a demonstra invinuitului netemeinicia declaratiilor sale si de a-l determina sa renunte la negarea faptelor comise.

b) Ascultarea repetata - consta in audierea in mod repetat, la anumite intervale de timp a invinuitului cu privire la aceleasi fapte, imprejurari, amanunte. Intre declaratiile invinuitului vor apare, inevitabil, deosebiri, in special contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se poate demonstra netemeinicia afirmatiilor invinuitului, putand fi determinat sa spuna adevarul.

c) Ascultarea sistematica - acest procedeu se foloseste atat in cazul invinuitului sincer, pentru a-l ajuta sa lamureasca toata problematica, mai ales in cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cat si al celor nesinceri, refractari, pentru ca ii obliga sa dea explicatii logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul invinuirii. Prin intermediul intrebarilor problema invinuitului i se solicita sa clarifice sistematic cum a conceput si pregatit infractiunea, persoanele participante si modul cum a actionat fiecare.

d) Ascultarea incrucisata - scopul acestui procedeu este de a infrange sistemul de aparare al invinuitului nesincer, inrait, refractar, care se situeaza pe pozitia negarii totale a faptelor comise. Este un procedeu ofensiv si consta in ascultarea aceluiasi invinuit de catre doi sau mai multi anchetatori ce s-au pregatit in mod special in acest scop si cunosc problemele cauzei in care se face ascultarea.

e) Folosirea probelor de vinovatie - procedeul se foloseste in ascultarea invinuitului nesincer sau a celui care isi recunoaste numai partial vinovatia. In fata unor probe decisive, el va fi determinat sa recunoasca fapta comisa. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie sa cunoasca foarte bine probele existente la dosar si valoarea probatorie a fiecareia dintre ele. Este foarte important ca probele de vinovatie sa fie utilizate la momentul oportun astfel incat invinuitul sa fie determinat sa faca declaratii veridice si complete. Orice eroare din partea anchetatorului poate compromite ancheta. In raport cu personalitatea si psihologia invinuitului, se poate proceda la prezentarea frontala sau progresiva a probelor de vinovatie.

f) Ascultarea unui invinuit sau inculpat despre activitatea celorlalti participanti la savarsirea infractiunii - procedeul se aplica atunci cand in cauza exista mai multi invinuiti (inculpati) participanti la savarsirea aceleiasi infractiuni. Cunoasterea invinuitilor (inculpatilor) implicati in cauza permite anchetatorului sa stabileasca pe cel dispus sa recunoasca mai usor faptele savarsite si cu acesta sa inceapa ascultarea. Se solicita celui ascultat sa declare ceea ce cunoaste despre activitatea celorlalti participanti la infractiune, lasandu-i-se impresia ca persoana sa intereseaza mai putin. In acest mod, acesta poate prezenta date valoroase in legatura cu infractiunea savarsita si implicit, sa faca declaratii despre propria activitate. Prin confruntarea datelor obtinute din declaratiile participantilor, chiar daca nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicati in cauza.

g) Justificarea timpului critic - acest procedeu se foloseste, de regula, atunci cand invinuitul (inculpatul) refuza sa faca declaratii. Cunoscandu-se activitatea invinuitului (inculpatului), i se va solicita sa declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legatura, ce a intreprins, in timpul si dupa savarsirea infractiunii. Explicatiile date vor fi verificate minutios pe zile, ore, minute si locuri. De asemenea, procedeul se foloseste si in ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanti in declaratii. Verificarea datelor furnizate de cel audiat ofera anchetatorului posibilitatea constatarii nesinceritatii relatarilor, intrucat in declaratiile acestuia apar neconcordante in justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infractiuni si faptuitori.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului prezinta un grad ridicat de dificultate si complexitate intrucat situatiile infractionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat. Procedeele tactice in audierea invinuitului sau inculpatului se utilizeaza de catre anchetator in functie de caracteristicile cauzei, precum si de particularitatile psihice ale persoanelor aflate in ancheta judiciara.

Anchetatorul se poate confrunta cu urmatoarele categorii de infractori: infractorul primar sau recidivist, infractorul cercetat in stare de libertate sau in stare de arest, infractorul prins in flagrant sau descoperit post factum, infractorul care a actionat de unul singur sau in grup, infractorul cu fizic normal, obisnuit sau fizic tarat, deformat. De asemenea, infractorul poate fi de sex masculin sau feminin, poate fi minor sau varstnic, se poate afla in cauza judiciara, economica sau de alta natura.

In cadrul anchetei, fiecare infractor prezinta deci un tablou psihic specific, de care anchetatorul trebuie sa tina seama.

4. CALITATILE PSIHOSOCIALE ALE

ANCHETATORULUI

Abordata din perspectiva psihologica, profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexa. Exigentele legale, morale si de competenta cer anchetatorului cunoasterea profunda si nuantata a dispozitiilor legii penale si procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie sa se raporteze permanent. Armonizarea intr-o sinteza echilibrata a cerintelor generale ce fundamenteaza statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia sa aplice legea conform gradului inalt de responsabilitate pe care il cere profesia lui.

Calitatile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa in trei categorii (Mitrofan & colab., 1992):

a) Nivelul general de pregatire. Anchetatorul trebuie sa faca dovada unui nivel ridicat de pregatire generala; sa aiba o conceptie clara despre lume si viata, despre societate si legile care o guverneaza si, indeosebi, despre sistemul social bazat pe democratia autentica. El trebuie sa stie precis care sunt, in ce constau si ale cui sunt valorile si interesele pe care le apara. Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stapanirea notiunilor de psihologie a personalitatii.

b) Calitatile psiho-intelectuale. Gandirea anchetatorului trebuie sa se orienteze spre esenta realitatii judiciare, sa se distinga prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenta si sa se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regula, faptele relatate intr-o ancheta par reale, verosimile, dar se intampla ca unele din afirmatii sa fie, mai ales la nivelul amanuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea inadvertentelor, de multe ori deosebit de subtile solicita din partea anchetatorului perspicacitate. De asemenea anchetatorul trebuie sa dea dovada de o mare putere de discernamant, el trebuie sa deosebeasca usor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ, sa patrunda si sa aprecieze faptele la justa lor valoare, numai asa va putea fundamenta o solutie judiciara.

Anchetatorului ii este necesara, la un nivel de functionalitate optim, atat memoria de scurta durata, cat si memoria de lunga durata. Memoria nu cuprinde numai informatie pur cantitativa despre relatarile anchetatului, ci si evaluarile, interpretarile ei prin prisma unor criterii de esenta socio-culturala, stiintifica, filosofica, etica, estetica etc.

Integritatea senzoriala a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii si exactitatii redactarii documentelor de ancheta ce constituie suportul material al mijloacelor de proba. De aceea, anchetatorul trebuie sa posede o stare corespunzatoare a sanatatii si sa dispuna de o mare capacitate de efort voluntar.

Pentru intelegerea si patrunderea mai eficienta a unor situatii, fapte sau imprejurari care ii sunt doar sugerate pe parcursul relatarii, anchetatorul trebuie sa recurga si la imaginatie. Totodata el trebuie sa posede o mare stabilitate si o buna concentrare a atentiei.

c) Calitatile moral-afective. Echilibrul emotional vizeaza componenta afectiva a personalitatii anchetatorului. Acesta sta la baza unor calitati necesare in reusita activitatii anchetatorului, reprezentate prin tact, rabdare, toleranta, disponibilitatea de a asculta, stapanirea de sine etc., ceea ce confera un fond psihofiziologic general pozitiv.

Complexitatea anchetei judiciare poate declansa unele mecanisme ale afectivitatii ce se pot exterioriza prin manifestari incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc. Daca anchetatorul va apare ca o persoana impresionabila, nervoasa, iritata, agresiva sau ca o persoana care trece cu usurinta de la o stare psihica la alta, ori preocupat de propriile probleme, sansele de a-si atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta in mod negativ cursul general al desfasurarii anchetei, este foarte important ca anchetatorul sa aiba toate reactiile proprii sub control. Echilibrul emotional al anchetatorului este conditionat si de lipsa oricarei prejudecati sau a repulsiei fata de persoana anchetata. Capacitatea empatica il ajuta pe anchetator, la nevoie, sa simuleze orice stare sau traire, sa interpreteze rolul oricarui personaj.

Profilul psiho-intelectual si moral-afectiv al anchetatorului se structureaza atat pe cele mai importante procese psihice, cat si pe trasaturile de personalitate ale acestuia. Experienta in domeniul anchetei judiciare contribuie la dezvoltarea si perfectionarea la anchetatori a unor calitati speciale cum ar fi: perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta, subtilitatea si rapiditatea deductiilor si sintezelor, forta argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala, asa zisul "fler".

Calitatile enumerate nu reprezinta un simplu inventar de insusiri (trasaturi) posibile la un anchetator, ci adevarate directii pe linia valorificarii potentialului psihologic al acestuia in cadrul anchetei judiciare. Punerea in actiune a potentialului psihologic trebuie vazuta ca o necesitate de a completa, de a imbogati si perfectiona procedeele de ordin tehnic si practic ale anchetei, ducand la fundamentarea stiintifica si, implicit la cresterea eficientei acesteia.

Nu sunt excluse situatiile cand anchetatorul, fie ca nu uzeaza de procedee tactice adecvate, fie ca nu-si pune in valoare calitatile de ordin psihologic, ajungand astfel in pozitie de dominat in raport cu anchetatul. In acest sens sugeram cateva din manifestarile negative intalnite in activitatea unor anchetatori: multumirea de sine, generata de increderea exagerata in propriile calitati si in experienta personala, carente in pregatirea teoretica, instalarea stereotipiilor, automatismelor si spiritului de rutina, suspiciunea excesiva fata de orice persoana anchetata, amplificarea nefondata a unor date sau exagerarea semnificatiei acordate unor gesturi sau manifestari din conduita celor anchetati, rigiditate in formularea intrebarilor, aroganta sau vulgaritatea in relatiile cu persoanele anchetate.

Personalitatea anchetatorului poate influenta negativ desfasurarea anchetei prin unele trasaturi cum ar fi: vanitatea si orgoliul, amorul propriu, teama de esec, lipsa simtului autocritic, nerecunoasterea pozitiei de invins, optimismul necontrolat si excesiv, cat si pesimismul exagerat si nemotivat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor si asupra propriei persoane, indecizia etc.

5. TIPURI DE ANCHETATORI

Sintezele efectuate in urma studierii comportamentului anchetatorilor, in relatia anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificari (Mitrofan & colab., 1992):

anchetatorul temperat; se caracterizeaza printr-un comportament firesc, isi asculta cu atentie si interes interlocutorul, rabdator, calm si analitic. Intervine oportun si eficient cu tactul corespunzator situatiei, pentru lamurirea aspectelor esentiale ce intereseaza ancheta.

anchetatorul amabil; manifesta o anumita transparenta si jovialitate in relatia cu anchetatul, nu ezita sa-si trateze interlocutorul cu o tigara sau o cafea. Atmosfera degajata pe care o creeaza ofera premisele unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Aceasta atitudine trebuie sa fie constanta, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisa.

anchetatorul autoritar; se caracterizeaza printr-o atitudine rigida, grava, impunandu-si la modul imperativ vointa in fata anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului si implicit nu gaseste modalitati eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizeaza mai mult pe intimidarea anchetatului decat pe stimularea psihologica a acestuia si astfel cooperarea devine ineficienta.

anchetatorul comunicativ (vorbaret, expansiv); este maximal activ si isi exprima cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbala (intonatie, accent, timbru) si cea extralingvistica (mimica, gestica) este orientata catre anchetat intr-un mod accentuat, astfel incat interventiile sale sunt uneori inoportune si lipsite de eficienta, compromitand ancheta.

anchetatorul cabotin; doreste sa obtina in cadrul anchetei judiciare succese usoare prin mijloace ieftine, facand apel la unele exagerari, amplificari improprii pentru ancheta judiciara care pot provoca stari cum ar fi amuzamentul, dispretul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situatii care pot prejudicia rezultatele anchetei.

anchetatorul patern; adopta un comportament ingaduitor in ancheta, manifestand uneori chiar compasiune fata de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculata mai ales de infractorii recidivisti care nu vor ezita sa-si atenueze faptele.

Din perspectiva implicarii spiritului de observatie in alcatuirea scenariului infractional, se poate identifica (Pruna, 1994):

anchetatorul de "tip analitic" isi construieste scenariul probabil al infractiunii din foarte multe detalii, dand fiecaruia o insemnatate deosebita si insistand in directia verificarii amanuntite a tuturor elementelor componente. Ancheta evolueaza lent si presupune un efort consistent, dar are avantajul ca evita eventualele erori.

anchetatorul de "tip sintetic" acorda o importanta diferentiata informatiilor initiale, construindu-si scenariul pe informatiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implica un comportament probabilist, in sensul ca se urmareste validarea celei mai probabile solutii. Demersul anchetei are o evolutie mai rapida, dar trebuie evitate posibilele erori.

Din perspectiva implicarii cognitiv-imaginative se desprind doua tipuri de anchetatori:

anchetatorul de "tip conservator" utilizeaza schemele mintale construite anterior, carora le subordoneaza in mod exagerat informatiile oferite de realitate, "obligandu-le" sa se integreze in schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gandire, manifestand chiar tendinta de a "ajusta" realitatea la schemele mintale vechi cu care opereaza.

anchetatorul de "tip creator" manifesta o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achizitionate, ele constituind o parte din experienta profesionala, dar el isi construieste proiectul anchetei bazandu-se nu numai pe asemanarile cu alte cazuri cercetate, ci si pe elemente specifice cazului in speta. Acest tip de anchetator descifreaza mai rapid cazul aflat in cercetare, faciliteaza clarificarea unor situatii, aparent fara iesire.