Psihoterapia comportamentala

Psihoterapia comportamentala

Terapiile comportamentale isi au originea in teoriile invatarii, care considerau ca personalitatea umana se structureaza si functioneaza in raport cu stimulii exteriori, cu situatiile, rolurile si interactiunile sociale si nu cu fortele psihice interne. Reactiile, emotiile si deprinderile dezadaptative achizitionate pe parcursul vietii persoanei au aparut si s-au fixat deoarece au permis candva acesteia sa evite anumite experiente traumatizante si tind sa fie repetate nu numai in prezenta stimulilor aversivi care le-au generat, dar si intr-o serie de situatii cu caracter similar. Aceste reactii nedorite fac obiectul psihoterapiei, care isi propune sa le elimine. Comportamentalistii nu urmaresc restructurarea si reconstructia personalitatii, ci doar reducerea si eliminarea simptomelor.

Psihoterapia este astfel considerata ca un set de procedee care au rolul de a elimina anumite reactii emotionale cu caracter dezadaptativ, unele comportamente nedorite si elaborarea anumitor modele de comportament mai eficiente, care sa permita individului sa faca fata sarcinilor cotidiene si sa interactioneze adecvat cu alte persoane sau situatii.

Psihoterapia comportamentala opereaza cu conceptele de intarire sociala si de control al comportamentului. Intarirea se refera la utilizarea si manipularea stimulilor ambientali in asa fel incat anumite categorii de comportamente sa fie recompensate pentru a creste manifestarile pozitive. Procesul psihoterapeutic devine un proces logic de control al comportamentului, bazat pe cunoasterea conditiilor care permit modificarea acestuia.

Terapia comportamentala este o terapie scurta centrata pe simptom si vizeaza, in general, modificarea interactiunilor dintre individ si mediul sau.

Kazdin (1982) afirma ca terapiile comportamentale pun accentul pe aspectele urmatoare:

evidentiaza determinantii actuali mai degraba decat determinantii istorici ai comportamentului;

prezinta schimbarea comportamentului manifest ca fiind criteriul major in evaluarea tratamentului;

valorifica cercetarea fundamentala in psihologie pentru formularea ipotezelor cu privire la tratament si la tehnicile specifice;

defineste tratamentul in termeni operationali si obiectivi pentru ca metodele aplicate sa poata fi reproduse;

subliniaza, intr-o maniera foarte precisa, comportamentul vizat si tehnicile de evaluare.