TIPIC SI ATIPIC IN DEZVOLTARE

TIPIC SI ATIPIC IN DEZVOLTARE

Obsesia unui pattern universal de dezvoltare i-a facut pe multi cercetatori sa incerce sa stabileasca prin ce anume se caracterizeaza dezvoltarea "normala" a copiilor. Metoda clasica de stabilire a "baremului" de dezvoltare caracteristic fiecarei varste a fost cea a calcularii unei VALORI NORMATIVE, pentru fiecare variabila aleasa in scopul descrierii comportamentului. Scalele de dezvoltare se bazeaza tocmai pe utilizarea unor astfel de "norme" stabilite statistic. Exista norme stabilite pentru aproape orice, de la mersul independent la rostirea primelor propozitii din doua cuvinte, de la citirea unor cuvinte simple la prima dragoste (Berger, 1986).

Automat, s-a conchis ca acei copii care nu urmeaza traseul comun de dezvoltare sufera probabil fie de pe urma unui deficit, fie a unei deprivari de ordin familial sau cultural.

In ultima vreme insa se considera din ce in ce mai mult ca diferentele sunt date de cai alternative de dezvoltare, si nu de cai "inferioare" de evolutie. Tendinta actuala este aceea de a recunoaste mai degraba unicitatea fiecarui copil - si implicit a fiecarei familii sau a fiecarei culturi. Aceasta tendinta a penetrat, dincolo de comunitatea stiintifica, si la nivelul asa-numitului simt comun, care ne invata ca suntem "diferiti dar egali."

Din aceasta perspectiva fiecare individ este considerat ca reprezentand o combinatie unica de puncte "tari" si puncte "slabe", de avantaje si dezavantaje pentru propria dezvoltare.

De fapt, intregul comportament uman poate fi vazut evoluand pe un continuum, un capat al continuumului fiind reprezentat de aspectele intolerabile, total neacceptate, iar celalalt de aspecte apreciate in mod extrem. Majoritatea faptelor de comportament insa se plaseaza intre acesti doi poli, in intervalul pe care noi il identificam cel mai adesea cu normalitatea.

Asadar comportamentul considerat patologic - sau atipic - si cel normal - tipic - se afla pe acelasi continuum (Zigler, 1963).

De altfel, ideea unui continuum tipic-atipic este sustinuta si de noile abordari ale geneticii comportamentului (Plomin, 2001).

Ce inseamna a fi atipic?

Dupa definitia generoasa data de Sroufe & Rutter (1984) vorbim despre "atipic" in raport cu:

o dezvoltare/tendinta de dezvoltare devianta sau intarziata ca tip sau severitate a simptomelor;

probleme comportamentale, intelectuale, emotionale sau de natura "psihiatrica" (dupa teoriile traditionale);

un risc crescut de probleme datorita unor factori fiziologici, genetici, de mediu, sociali sau experientiali.

Continuumul tipic-atipic este un concept care are implicatii serioase pentru intelegerea functionarii umane in toate etapele de dezvoltare (Achenbach, 1997) si mai ales in acele perioade care presupun schimbari radicale (de exemplu, din copilaria timpurie pana la varsta adolescentei).

Prezenta unei conditii atipice nu implica o dezvoltare atipica globala

In literatura sunt descrise mai multe tipuri de raporturi de forte intre tipic si atipic, si anume (Herbert, 2003):

Dezvoltare intarziata-retard. In acest caz dezvoltarea atipica este mai lenta, chiar daca etapele parcurse sunt similare celor caracteristice unei evolutii "normale"; totusi este posibil ca stadiile cele mai avansate sa nu fie atinse niciodata.

Dezvoltare aberanta-"anormala". De aceasta data, procesele de dezvoltare sunt fundamental diferite de cele normale, in consecinta pot sa apara comportamente care lipsesc din dezvoltarea tipica.

Dezvoltare compensatorie. In acest caz traiectoria atipica este diferita, chiar daca punctul terminus este acelasi cu cel al dezvoltarii tipice.

Absenta dezvoltarii. Este posibil ca sa nu fie prezent un anumit aspect al dezvoltarii.

Dezvoltare tipica manifesta la copiii atipici. In acesta categorie intra aspecte ale dezvoltarii care pot fi tipice, inscriindu-se in aria de variatie a normalitatii.

Adaptarea la conditia atipica

Tocmai pentru ca unele aspecte ale patologicului sau atipicului sunt calitativ si nu doar cantitativ diferite de normalitate, este necesar sa stim in primul rand cum arata dezvoltarea normala. De asemenea, este important sa cunoastem ce consecinte au pe termen lung anumite paternuri de adaptare la propria conditie atipica, atunci cand dorim sa stim care sunt acei copii care au nevoie de ajutor si cum anume putem sa ii ajutam.

De exemplu anumite comportamente ale copiilor cu retard mintal sunt mai degraba rezultate normale ale dezvoltarii si ale istoriei lor de viata, si nu simptome inerent patologice ale retardului mintal. Aceste anomalii ar putea sa para mai degraba "sechele naturale de dezvoltare" (Burack, 1997).

In acest sens, Bybee si Ziegler (1992) au aratat ca atat persoanele cu retard cat si cele fara retard, de aceeasi varsta mintala, apeleaza la adultul experimentator cautand indicii de abordare/rezolvare a unei probleme, atunci cand au de a face cu o sarcina noua sau complexa. In cazul unei sarcini simple insa, doar copiii cu retard cauta asemenea indicii. Ulterior autorii au ajuns la concluzia ca toate persoanele indiferent de varsta, abilitati sau nivelul de pregatire cauta indicii in mediu atunci cand situatiile traite sunt ambigue, nefamiliare sau de neinteles. Prin contrast, persoanele cu retard mintal sau cu experienta repetata a unor esecuri (asa-numita neajutorare invatata) sunt exagerat de dependente de strategii care apeleaza la sprijin extern, la ajutorul celorlalti, in circumstante in care ar fi de fapt capabile sa se descurce corespunzator. Asadar aceiasi factori sunt relevanti si pentru populatiile tipice si pentru cele atipice, dar manifestarile lor pot fi afectate de anumite caracteristici sau circumstante de viata.

Identificarea problemei

Nivelul de dezvoltare in momentul identificarii problemei are o mare importanta pentru predictia sechelelor problemei, intrucat un defect sau un retard intr-o arie specifica de comportament se pot manifesta apoi in mod diferit, pe parcursul dezvoltarii. Efectele pe termen lung ale unor deficite cognitive sau ale unui mediu inadecvat pot duce la probleme in multe domenii de functionare, inclusiv cele care nu erau in mod evident legate de problema originara. Asa cum deficite emotionale pot fi precursori pentru probleme viitoare in domeniul cognitiv. Asa cum am aratat deja, chiar in cazul persoanelor cu retard exista o legatura intre o experienta de viata bogata in esecuri si performanta cognitiva ulterioara, deficitara.

De asemenea dezvoltarea poate sa para normala la varste mai mici, cand sarcinile de rezolvat sunt relativ simple, dar devine din ce in ce mai atipica pe masura ce e nevoie de performante tot mai sofisticate.

O alta chestiune o reprezinta faptul ca, spre deosebire de adulti, cei mici rareori se pot autoidentifica drept persoane cu probleme de comportament / emotionale. Deci cei care ii "depisteaza" si ii indruma spre interventie sunt parintii.

In plus, ei pot fi judecati ca fiind normali de catre unii adulti, intr-un anumit context - la scoala -, dar nu si de catre alti adulti, intr-un alt context, de exemplu acasa. Orice comportament problematic nu este doar un fapt de comportament in sine, ci si o evaluare, o judecare a acestuia, in functie de grila de lectura a fiecaruia. Acelasi comportament agresiv poate fi intolerabil pentru o persoana dar benign pentru o alta persoana. Daca exista o neconcordanta intre cei care evalueaza comportamentul trebuie identificate cauzele acesteia. Ele pot sa indice fie ca apar variatii importante ale comportamentului copilului in diferite contexte, fie ca unul dintre evaluatori il vede pe copil cu totul altfel decat o fac ceilalti - si s-ar putea ca nu comportamentul copilului sa trebuiasca schimbat, ci perceptia adultului!

Tocmai pentru ca apar variatii atat de mari de-a lungul dezvoltarii, de la un context la altul si de la un partener de interactiune la altul, eforturile de a distinge tipicul de atipic sunt justificate dar si trebuie si sa fie amplificate.

Criterii de identificare a problemelor atipice

Exista cateva schimbari "fiziologice", normale care apar in dezvoltare si ne pot ajuta in lectura comportamentelor atipice:

Schimbari in prevalenta comportamentelor problematice

Acestea pot viza fie cresterea prevalentei unui comportament, o data cu dezvoltarea, sau dimpotriva, reducerea ratei de aparitie a acestuia.

De exemplu, prezenta unor reactii de frica este relativ frecventa la copiii de 3 ani, fiind parte a dezvoltarii normale, dar nu si la copiii de 7 ani.

In schimb, absenta unui comportament de inhibitie a comportamentului poate fi "suspecta" la 7 ani, dar nu si la 3 ani.

Schimbari in configuratia unor paternuri de probleme

Problemele de atentie si hiperactivitate sunt mai comune intre 4 si 18 ani, dar mai putin comune, in aceasta forma, intre 2 si 3 ani. Pe de alta parte un fel de sindrom al iresponsabilitatii se suprapune peste hiperactivitate la 19-28 ani (indivizii de acest tip fiind caracterizati prin sentimentul incapacitatii, lipsa de initiativa, probleme de (in)decizie, dependenta exagerata, esecuri profesionale-concedieri). Dar faptul de a fi concediat este un comportament prea putin important ca valoare adaptativa inainte de varsta adulta.

Dincolo de aceste schimbari generice, exista o serie de particularitati de varsta care permit o intelegere in termeni mult mai corecti a profilelor atipice de dezvoltare.

In fine, o ultima clarificare terminologica. Cuvantul "profil" are in arta o serie de conotatii, de la "contur", "schita" pana la "vedere din lateral". Profilul ne arata principalele caracteristici ale unui individ, dar, asa cum afirma Hoghughi (199), el este configurat in functie de pozitia relativa a observatorului si a celui observat. Notiunea de profil incorporeaza astfel ideea de schimbare, care este probabil aspectul fundamental al dezvoltarii, deopotriva inauntrul si in afara normei.

Ce intra sub sfera de incidenta a dezvoltarii atipice?

Acele probleme de ordin fizic sau psihologic care apar sau au un impact semnificativ la o anumita varsta. Unele sunt tranzitorii, dar pot reapare; altele presupun nevoi speciale pe parcursul intregii vieti. Exista numeroase incercari de clasificare a acestor probleme de dezvoltare, dintre care amintim sistematizarea propusa de Herbert (2003).

Tulburari pervasive de dezvoltare (autism, sindrom Asperger)

Boli genetice (sindromul Down, sindromul Turner, boala Tay-Sachs)

Deficiente fizice (de vaz, de auz, paralizie cerebrala)

Tulburari de invatare, moderate sau severe

Leziuni cerebrale (anoxie, accidente)

Tulburari emotionale si comportamentale (anxietate, depresie, tulburari de comportament, tulburare obsesiv-compulsiva, anorexie, delincventa)

Tulburari psihiatrice (depresie bipolara, schizofrenie)

Tulburari de personalitate

Boli pediatrice cronice/persistente (HIV,cancer,diabet, astm bronsic)

Traume si evenimente de viata negative (razboi, catastrofe naturale, abuz fizic sau sexual)

Ingrijire in familii foster, adoptie.