I. G. Fichte (1762-1814)

Filosofia lui Fichte reprezinta, in ansamblul ei, o incercare de a demonstra posibilitatea libertatii. El urmareste sa argumenteze, cu ajutorul kantianismului, caruia ii aduce modificari esentiale, ca natura este o existenta produsa de Eu, de subiectul in general pe care acesta o poate patrunde si domina deoarece ea este formata conform legilor gandirii. Asadar, ideea kantiana a lucrului in sine, incognoscibil, ca temei al lumii experientei, i se pare lui Fichte de neacceptat si in contradictie cu spiritul general al idealismului critic, care a pus magistral in evidenta functia constructiva a subiectului si cu deosebire rolul unitatii Eului, care fundamenteaza toate principiile intelectului. Totodata, Fichte sustine ca studiul cunoasterii intreprins in Critica ratiunii pure este lipsit de valoare explicativa in masura in care Kant procedeaza ca un geograf al gandirii, care inventariaza formele cunoasterii, examinand cunoasterea gata formata, la punctul sau de sosire si nu la originea ei. De fapt, Kant urmareste sa intreprinda o critica, o analiza a facultatii de cunoastere.

"Pentru el, remarca Hegel, a examina facultatea de cunoastere inseamna a o cunoaste. Prin urmare, se cere lucrul urmator: trebuie sa cunoastem facultatea de cunoastere inainte de a cunoaste, este ca si cum cand am vrea sa inotam, inainte de a intra in apa"[1].

Cu alte cuvinte, Kant a aratat cum cunoaste constiinta, cum este posibila cunostinta, dar n-a explicat originea cunoasterii constiintei; nu a procedat la o cunoastere a acestei cunoasteri. El nu a urmarit, dupa opinia lui Fichte, sa construiasca un sistem si sa descopere principiul absolut al filosofiei, ci pretindea pur si simplu sa explice continutul constiintei (stiinta, morala, arta), fara a se preocupa de problema daca principiile acesteia, odata determinate, pot fi reduse la unitate. Kant s-a marginit sa afirme unitatea gandirii si existenta formelor a priori ale cunoasterii, fara sa arate de unde provin si cum iau nastere acestea. Cu alte cuvinte, nu s-a gandit niciodata la deductia transcendentala a principiului identitatii care este primul demers al gandirii fichteene. Pentru el, deductia transcendentala are sens numai in masura in care subiectul (Eul) utilizeaza categoriile in vederea ordonarii diversului sensibil. Kant nu deduce propriu-zis principiul identitatii, care are valoare logica si nu transcendentala, ci folosinta principiului in actul gandirii unui obiect[2]. Fichte aprecia ca in deducerea categoriilor Kant a explicat principiul identitatii (A=A), ca principiu absolut al oricarei cunoasteri, dar nu l-a desemnat niciodata intr-o maniera precisa drept principiu. De altfel, autorul Doctrinei stiintei observa ca din punctul de vedere al ratiunii teoretice problema fundamentului, a principiului cunoasterii ramane fara raspuns, mai exact singurul raspuns pe care-l poate da este ca cele doua cai - materialista si idealista - sunt juste. Suntem obligati de a lua sub o anume conditie una ca adevarata si alta sub conditie opusa.

Materialismul deduce experienta, privita ca un ansamblu de reprezentari asupra lucrurilor, prin derivarea lor din lucruri, in timp ce idealismul procedeaza invers, explica lucrurile prin reprezentari. Spre deosebire de Kant, care incerca sa impace cele doua conceptii fundamentale, Fichte sustinea ca singura filosofie posibila este idealismul pe motiv ca existenta lucrurilor nu este o realitate straina si impenetrabila pentru spirit, ci un produs pe care acesta il poate patrunde sub toate aspectele. Prin urmare, experienta nu contine nici un temei transcendent, de aceea ea trebuie dedusa din principiile activitatii cognitive, desfasurand a priori intreaga structura a gandirii umane. Dupa parerea sa, lucrul in sine, lumea obiectiva, care afecteaza organele noastre de simt, nu exista in mod real.

"Non-eul nu are nici o realitate in sfera reprezentarii; el nu este o substanta, nu este ceva existand in sine, care sa fie pus in mod absolut; el nu este decat un simplu accident al Eului"[4].

Ideea kantiana cu privire la actiunea lucrului in sine asupra subiectului, Fichte o intelege in sensul ca Eul gandeste ceva ca afectandu-l, iar acest ceva, lumea exterioara, este produs al imaginatiei creatoare (Produktive Einbildungskraft). De altfel, el credea ca aceia care recunosteau ca Imm. Kant a cautat fundamentul experientei in ceva exterior Eului nu l-au inteles bine. De aceea el se intreaba:

"Se poate oare atribui cu toata seriozitatea predicatul realitatii obiective unei simple idei? Si aceasta sa fie oare uimitoarea descoperire a marelui geniu, care lumineaza cu faclia sa acest apus de veac filosofic?"[5]. Si ceva mai departe, "a pune pe seama unui om, care este inca stapan pe mintea sa, o asemenea absurditate imi este, mie cel putin, cu neputinta. Cum as putea dar s-o atribui lui Kant" .

Prin respingerea ideii lucrului in sine, una din piesele principale ale criticismului, Fichte marcheaza exigenta de a transforma constiinta generica in principiul explicativ al lumii. Acest fapt denota ca odata cu aparitia teoriei stiintei, idealismul critic kantian se desavarseste ca un idealism integral in sensul urmator:

"Kant deduce idealitatea obiectelor din idealitatea pusa dinainte a timpului si spatiului. Noi, invers, deducem idealitatea timpului si spatiului din demonstrarea idealitatii obiectelor. Kant are nevoie de obiecte ideale pentru a umple timpul si spatiul; noi avem nevoie de timp si spatiu, pentru a plasa obiectele ideale. Din acest motiv idealismul nostru care nu este dogmatic, ci critic, face cativa pasi mai inainte decat cel al lui Kant"[7].

Cunoasterea nu numai in forma sa, dar si in materia, in continutul sau, in acea diversitate primitiva care era considerata ca fiind ireductibila la inteligenta si ramasese ultimul refugiu al lucrului in sine, devine opera spiritului; in afara subiectului cunoscator nu mai ramane nici un suport, nici un temei, nimic ce-l limiteaza.

Kant, intr-un articol publicat in revista Inteligenz-Blatt der Allgemein Litteraturzeitung (1799), protesteaza impotriva modului "nepotrivit" cum era inteles de Fichte, confirmand asertiunile exprimate in Critica ratiunii pure, in principal ideea lucrului in sine ca temei al lumii fenomenale. "Idealismul sau transcendental, remarca P. P. Negulescu, ramanea completat cu un inevitabil realism critic"[8].

Daca Imm. Kant dovedise ce este cunoasterea, Fichte urmareste sa stabileasca ce este stiinta in general (das Wissen), afirmand ca sarcina filosofiei este de a fi o doctrina despre stiinta, adica este chemata sa intemeieze principiile cele mai generale ale tuturor stiintelor.

Natura constiintei, mentioneaza Fichte, este de a dobandi cunostinte, iar a cunoasterii filosofice este de a fi doctrina, teoria acestei stiinte. Din acest motiv, filosofia este definita ca o constiinta despre constiinta, este constiinta despre ceea ce face constiinta. Constiinta obisnuita, empirica ajunge sa filosofeze in momentul in care constiinta isi devine siesi obiect. In mod normal, constiinta obisnuita se ocupa numai cu alte obiecte, cu alte interese, nu face obiect al sau din propria sa constiinta. Subliniind ca filosofia este cunoasterea cunoasterii (das Wissen zu Wissen), Fichte este primul ganditor care a facut sa ne dam seama mai profund de specificul reflectiei filosofice, de faptul ce trebuie sa fie cu adevarat filosofia in raport cu stiinta, orientand discursul filosofic spre campul sau propriu de desfasurare.

In acest fel, doctrina stiintei apare ca stiinta in general, stiinta stiintelor, care inglobeaza principiile tuturor stiintelor particulare. La randul ei, subliniaza Fichte, teoria stiintei trebuie sa fie si ea dedusa dintr-un singur principiu din care sa rezulte toate conditiile cunoasterii. De altfel, doctrina stiintei socoteste mai important decat unitatea sistemului stiintelor, determinarea adevarului principiului fundamental din care se deduce continutul acestora.

Prin viziunea sa asupra obiectului filosofiei, Fichte dorea sa realizeze visul pururea nerealizat al filosofilor de a deduce dintr-un singur principiu intreaga stiinta. Pentru aceasta el propune filosofiei o metoda similara cu aceea a geometrului care construieste in mod ideal figuri concordante cu determinatiile reale ale spatiului. Teoria stiintei considera ca descopera elementele necesare ale experientei fara a tine seama de continutul experientei. O data determinat principiul care este fundamentul experientei, se poate deduce din acest principiu, pe cale speculativa, logica, fara a apela la experienta, tot ceea ce este logic, necesar in experienta. Acest mod de a concepe demersul filosofiei presupune ideea ca principiul unic si absolut contine in el tot ceea ce este necesar a explica ceea ce intemeiaza.

Asadar, filosofia lui Fichte se deosebeste de aceea a lui Kant, pe langa optiunea pentru o solutie filosofica idealista in toate dimensiunile ei si, ca o consecinta nemijlocita a acestei situatii, prin metoda utilizata in fundamentarea posibilitatii expe­rientei. Astfel, Kritik der reinen Vernunft nu porneste de la un principiu absolut, ci de la continutul real al constiintei, de la pluralitatea data, si pe calea analizei se ridica de la aceste date la principiile explicarii lor, adica urmareste sa determine conditiile formale ale cunostintelor omenesti. Urmand acest drum nu se poate prevedea inaintea analizei experientei, inteleasa ca ansamblul continutului constiintei, numarul sau natura principiilor; nu se poate afirma a priori daca principiile sunt multiple sau se reduc la unul singur, daca ele au un caracter relativ sau daca este posibil sa ajungem la un principiu absolut, neconditionat. In consecinta, pe temeiul acestei metode de analiza a experientei, Kant sustine imposibilitatea de a ajunge la un principiu unic si absolut ca fundament al experientei si necesitatea de a accepta teza pluralitatii principiilor. Fichte rezuma in urmatorii termeni deosebirea dintre metoda sa si cea kantiana:

"Kant in Critica ratiunii pure pleaca de pe terenul reflectiei in care timpul, spatiul si o multitudine de lucruri date intuitiei exista deja in subiect si pentru subiect. Noi am dedus aceste lucruri a priori; ele exista acum in subiect. Noi am adus cititorul exact la punctul de unde Kant porneste"[9].

Asadar, in timp ce Kant extrage din continutul constiintei legile cunoasterii si actiunii, Fichte le deduce dintr-un principiu unic si absolut. Metoda lui Kant este o metoda de constatare si abstragere, iar cea a lui Fichte e metoda genetica, explicativa si productiva, cu un cuvant dialectica, a carei virtute consta in aceea ca explica originea atat a formei cat si a continutului cunoasterii.

"Kant pleaca de la supozitia ca un multiplu este dat; pentru a putea admite unitatea constiintei, de pe terenul in care s-a plasat, el nu putea de altfel sa aiba un alt punct de plecare. El lua deci particularul ca fundament al stiintei cunoasterii teoretice; el nu vrea un fundament mai indepartat, in consecinta, in chip motivat, el mergea de la particular la general. Pe aceasta cale, se poate explica, e adevarat, un general colectiv, o totalitate a experientei dobandita pana in prezent, ca o unitate guvernata de aceleasi legi; dar niciodata un general infinit, o experienta ce se continua la infinit. De la finit nu exista drum la infinit. Dimpotriva, prin facultatea ce determina, exista un drum de la infinitul nedeterminat si indeterminabil la finit (din acest motiv orice finit este produsul principiului care determina). Stiinta cunoasterii, care imbratiseaza intreg sistemul spiritual uman, trebuie sa ia acest drum si sa coboare de la general la particular. Trebuie demonstrat, pentru ca experienta sa fie posibila, ca un multiplu este dat, si aceasta demonstratie sa fie condusa in maniera urmatoare: ceea ce este dat trebuie sa fie ceva, dar el nu este ceva decat daca exista altceva; si din punctul in care aceasta demonstratie va fi posibila, vom avansa in sfera particularului"[10].

Kant pornea de la convingerea ca lumea este extrem de complicata, diversa, proteica pentru a putea fi dedusa dintr-un singur principiu, desi nu a negat posibilitatea gandirii unitare, sub acelasi orizont spiritual, a acesteia. El a acordat prioritate experientei, desi intelegea ca aceasta nu este posibila in afara subiectului.

Deosebirea dintre cele doua metode se explica si prin baza lor stiintifica diferita. Metoda lui Fichte, asa cum am mentionat, se inspira din modul de gandire specific geometriei, iar cea a lui Kant din cel al fizicii, mai precis din metoda mecanicii newtoniene al carei corolar teoretico-filosofic dorea sa fie.

In viziunea teoriei stiintei esenta filosofiei consta in expunerea unui principiu in mod absolut neconditionat si care nu poate fi definit prin nici un principiu inalt; el trebuie sa fie evident prin el insusi, neavand nevoie de nici o demonstratie. Acest principiu absolut este Eul care gandeste, este fapta Eului, care se instituie pe sine ca Eu, adica afirma ca "Eu sunt Eu".

Aceasta definitie a Eului, analoaga cu definitia substantei la Spinoza, se refera insa la cu totul alt continut. Daca la Spinoza esenta substantei este sa existe, la Fichte, esenta Eului este sa se puna pe sine ca existand. La Spinoza, esenta substantei este ceva static, este existenta ca atare, in timp ce la Fichte esenta Eului este ceva dinamic, este activitatea prin care el se pune pe sine insusi ca existand, altfel spus, este actiunea creatoare a fiintei existentei. Fiinta si activitatea sunt in cazul Eului unul si acelasi lucru, de aceea Fichte trage concluzia ca Eul este activitate pura. Conceput in acest fel Eul este un rezultat al reflectiei, nu exista decat pentru cugetatorul care are capacitatea sa se ridice la acest nivel al abstractiei.

Eul lui Fichte este acelasi Eu ca si la Descartes (cogito, ergo sum), dar din care sunt deduse alte consecinte. Din Eu filosoful francez deducea fiinta, pe cand filosoful german dezvolta din el sistemul gandirii. Fichte, observa cu profunzime Mircea Florian, a ridicat ideea rationala a activitatii creatoare a gandirii la rang de principiu[12]. Totodata e necesar sa subliniem ca Eul nu este eul individual, ci unitatea Eului manifestata in toate actele gandirii (organizarea formala a gandirii), unitatea transcendentala a aperceptiei despre care vorbea Kant. Eul este forma pura si simpla a subiectivitatii (Ichtheit), forma identitatii, a punerii de sine de catre sine. Se cuvine sa consemnam, in acest context ca Fichte ramane fidel spiritului criticist, pentru ca nu pune la originea teoriei stiintei absolutul in sine, ci absolutul in raport cu eul subiectiv, cu eul care cunoaste.

Primul principiu, in conceptialui Fichte, nu este un fapt, o existenta statica, imobila, ci o actiune creatoare, un act de punere, care nu poate fi inteles sub forma unui concept pentru ca a concepe inseamna a limita.

Aceasta capacitate este un fel de intuitie superioara, o intuitie intelectuala care ingaduie descoperirea acestui fapt activ al fiintei noastre. Dupa opinia lui Xavier Léon intuitia despre care vorbeste Fichte nu este incompatibila cu principiile criticismului. Intuitia inteligibilitatii, a Eului pur nu este o intuitie izolata de intuitia sensibila si suspendata in vid, cum va fi intuitia directa si imediata a absolutului la Schelling.

"Este intuitia actului, a actiunii spiritului, a autonomiei sale implicata, in fond, in orice constiinta, o intuitie conforma daca nu cu litera cel putin cu spiritul kantianismului" . Fichte eea convins ca subiectul pur, descoperit prin analiza, este principiul care permite depasirea dualismului subiectului si obiectului insurmontabil in limitele criticismului kantian si ca pe aceasta baza se va putea realiza unitatea si identitatea absoluta a celor doi termeni.

Eul pur este nu numai actiune ci si ratiune, nu numai vointa ci si cunoastere, cele doua aspecte reprezentand laturi inseparabile ale Eului deoarece gandirea presupune actiunea, iar actiunea este rationala prin natura sa. Raportul ratiunii cu actiunea se precizeaza astfel: una este forma, alta este continutul Eului. Spiritul, Eul este in acelasi timp indivizibil si activitatea productiva si activitatea reflexiva. Aceasta conceptie cu privire la unitatea dintre ratiune si actiune, care face din spirit subiectul oricarei activitati si din aceasta activitate obiectul oricarei cunoasteri, promoveaza ideea primordialitatii actiunii, practicii in raport cu cunoasterea. Chiar mai mult, Fichte sustine ideea ca preeminenta subiectului teoretic trebuie curmata si inlocuita prin ideea unitatii dintre subiectul practic si cel teoretic, in care cel practic detine locul primordial, determinant.

Identitatea principiului etic si a principiului metafizic reprezinta piatra unghiu­lara a sistemului lui Fichte. Realitatea veritabila, autentica, dupa filosoful german, este Binele, este Ratiunea actionala, Vointa pura, Eul moral. Ceea ce la nivelul simtului comun se considera real nu este decat fenomen, manifestare.

Fixitatea, imobilitatea a ceea ce numim substanta, substratum, materie, nu este decat aparenta. A merge, a tinde, a vrea, aceasta reprezinta esenta. Universul este fenomenul Vointei pure, simbolul ideii morale, care este adevaratul lucru in sine, veritabilul absolut. A filosofia inseamna a ne convinge ca fiinta nu este nimic si ca datoria este totul: inseamna a recunoaste zadarnicia, desertaciunea lumii fenomenale, separata de esenta sa inteligibila; a vedea in lumea materiala, exterioara, nu efectul unor cauze straine ratiunii practice, ci produsul eului. Nu exista deci o alta stiinta decat aceea a eului, a constiintei.

Gandirea speculativa incepe nu printr-un fapt, un dat primit, acceptat, suportat de catre eu, ci printr-un act spontan al energiei sale creatoare (nicht Thatsache sondern Thathandlung) si seria tezelor sale este o suita de acte intelectuale generandu-se unele pe altele urmand legea opozitiei si a concilierii intrevazuta de Kant, in diviziunea sa ternara a categoriilor (afirmatia, negatia, limitatia). Actul primitiv primordial al intelectului si orice act intelectual in general este triplu:

1. afirmarea eului de catre eu (este actul prin care eul ia act de sine insusi, sau mai corect, actul prin care el se creeaza pe sine insusi, caci luarea in posesie ar fi presupus un eu preexistent eu-lui, un dat);

2. afirmarea non-Eului sau negatia eului;

3. afirmarea limitarii eului si a non-eului.

Asadar, in viziunea lui Fichte, filosofia nu reprezinta, ca pentru Kant, o solutie la problema posibilitatii cunoasterii, ci ea implica, de la bun inceput, o problema de ordin practic, problema destinului omului, a cuceririi libertatii. El face din indeplinirea datoriei, din activitatea vointei, principiul filosofiei. Autonomia ratiunii, libertatea, care semnifica la Kant autoritatea legii morale si pe care o afirma ca un postulat, devine ideea centrala, principiul organizator al teoriei stiintei, ceea ce inseamna ca pentru Fichte filosofia practica ofera cheie filosofiei teoretice. Spre deosebire de Kant, insa, Fichte nu recurge la exigentele morale spre a intemeia necesitatea metafizicii ci cauta sa demonstreze prin mijloace teoretice ca producerea naturii se supune acelorasi legi ca si viata morala a omului.

Acest moralism implica nu numai un simplu formalism moral, ci un veritabil progres al moralitatii, fapt ce explica efortul fichteian orientat in directia surmontarii dualismului kantian, de reabilitare a naturii, ce-i ingaduie sa faca din om ca intreg, ca totalitate, instrumentul libertatii.

"Stiinta cunoasterii trebuie sa epuizeze toate facultatile omului: de aceea ea nu poate fi sesizata decat prin totalitatea facultatilor acesteia. Ea nu poate deveni o filosofie universal admisa atata vreme cat educatia va continua sa ucida, intr-un numar mare de oameni, imaginatia in profitul intelectului, intelectul in profitul imaginatiei, sau aceste doua facultati in profitul memoriei"[14].

Prin reclamarea exigentei metodologice a totalitatii, ca premisa indispensabila pentru abordarea unitara si sistematica a problemelor filosofiei, Fichte a inaugurat calea regala a filosofiei, pe care vor inainta maiestuos Schelling si Hegel.

Fichte a intuit faptul, ce abia in zilele noastre se impune in maniera cea mai expresa si clara, ca nu trebuie sa pornim de la teorie la practica, de la gandire la viata, ci de la practica, de la exigentele morale ale vietii, la teorie. Pana cand problemele directe ale vietii cotidiene nu vor fi considerate ca esentiale, era convins Fichte, cel putin in prima faza a gandirii sale, in perioada redactarii lucrarii Grundlage der gesammten Wissenschaftslehre (1794), omul va trai inautentic, va trai de pe o zi pe alta intr-un mod lipsit de consistenta, specific atitudinii de tip "vazand si facand". Nu cu a vedea si a face, ci cu a face si a vedea omul va putea spera sa treaca de la ordinea impusa proprie teoriei la aceea autoimpusa a vietii si, in consecinta a libertatii cand cerintele practicii devin ale teoriei insasi. Opera lui Fichte exercita inca o fascinatie asupra creatiei filosofice contemporane pentru ca a incercat, cel putin in prima perioada a activitatii sale, aceea de pina la redactatrea variantei Doctrinei stiintei din 1801, sa gandeasca logosul ca praxis si nu praxisul ca logos.