PRINCIPELE - Niccolò Machiavelli

PRINCIPELE

Niccolò Machiavelli

Primul mare filosof politic al Renasterii a fost Niccolo Machiavelli (1469-1527). Faimoasa sa lucrare "Principele" se deosebeste de departe, de toate celelalte scrieri politice ale acelor timpuri fiind concentrata asupra problemelor practice ale monarhilor aflati la putere, mai mult decat sursele speculative ce incercau sa explice fundamentele autoritatii politice. Astfel, este o expresie a realpolitik-ului, care este politica guvernamentala.

Scriitor, istoric si om politic florentin, nascut la Florenta ca fiu al unui notar, Machiavelli nu putea accede la vreo functie publica in regimul republican de dupa 1494, astfel incat experienta pe care avea sa-si bazeze noua sa metoda politica o va datora unei slujbe retribuite la Cancelarie.

A fost secretar al consiliului de zece oameni care conduceau negocierile diplomatice si supravegheau operatiunile militare ale republicii. Printre insarcinarile sale s-au numarat vizitele la suveranul francez, la Sfantul Scaun (1506), si la imparatul german (1507-1508). In timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut multi dintre principii italieni si a putut sa le studieze strategiile politice, in special pe cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectiva, de extinderea posesiunilor sale in Italia centrala. Din 1503 pana in 1506, Machiavelli a reorganizat apararea militara a Republicii Florentine. Desi, in aceasta perioada, armatele de mercenari erau folosite in mod curent, a preferat sa se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei aparari permanente si patriotice a bunurilor publice. In 1512, cand familia florentina Medici a recastigat puterea asupra Florentei si republica a fost dizolvata, Machiavelli a fost destituit din functie si arestat pentru scurt timp, fiind invinuit de o presupusa conspiratie impotriva noii puteri. Dupa eliberarea sa, s-a retras pe un domeniu de langa Florenta, unde si-a scris cele mai importante lucrari. In ciuda incercarilor sale de a castiga increderea casei de Medici, nu si-a recastigat niciodata pozitia inalta pe care o detinuse in cadrul guvernului. Cand republica a fost reinstaurata pentru scurt timp, in 1527, a fost suspectat de multi republicani ca ar sustine casa Medici. In acelasi an, a murit in Florenta, la 21 iunie.

Machiavelli a scris cu aceeasi pana istorie si poezie, comedie si proza, rapoarte diplomatice si lucrari fascinante prin substanta si stil[1]. Dar opusculul ( sub 100 de pagini) care a strabatut secole a fost "Principele", punctul de convergenta al operei lui istorici-diplomatice. Aici se concentreaza esenta a inca trei carti complementare si partial identice ca ideologie si care se explica prin ea:

Discurs asupra primelor zece carti ale lui Titus Livius (1513-1521). In studiul sau, Machiavelli se indeparteaza de conceptele teocratice medievale asupra istoriei, atribuind evenimentele politice, intr-o mai mare masura, capriciilor omenesti si elementului neprevazutului. Printre celelalte lucrari ale sale se numara Arta razboiului (1521), care descrie avantajele recrutarii asupra trupelor mercenare. Scriind "Istoriile florentine", carte sfarsitul vietii, Niccolò evoca, cu reticenta abila, anii Magnificului, in care Florenta nu s-a consolidat ca stat pentru ca principele iubise prea mult artele si viata de placeri si prea putin armata, ceea ce a dus la ruina libertatii Florentei si a Italiei.  Machiavelli a fost, de asemenea, autorul biografiei Viata lui Castruccio Castracani (1520). De-a lungul carierei sale, Machiavelli a cautat sa creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale trateaza principiile pe care este bazat un asemenea stat si modalitatile prin care aceste principii pot fi implementate si mentinute. In opera sa cea mai cunoscuta, Principele (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobandi si mentine puterea politica. Acest studiu,

care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei si despotismului unor conducatori, precum Cesare Borgia, este bazat pe credinta lui Machiavelli ca un suveran nu este constrans de normele etice traditionale: "Se pune astfel problema daca este mai bine sa fii iubit decat temut, sau invers. Raspunsul este ca ar trebui sa fii si una si alta; dar intrucat este greu sa impaci aceste doua lucruri, spun ca, atunci cand unul din doua trebuie sa lipseasca, este mult mai sigur pentru tine sa fii temut decat iubit." In viziunea sa, un principe ar trebui sa fie preocupat doar de putere si sa se supuna doar regulilor care duc spre succes in actiunile politice. Machiavelli credea ca aceste reguli pot fi descoperite, prin deductie, din practicile politice ale vremii, ca si ale perioadelor anterioare.

Lucrarea a fost scrisa de Machiavelli in doar cateva saptamani si este dedicata lui Lorenzo de Medici Magnificul si a avut initial titlul De Principatibus. Incercand sa intre in gratiile lui Lorenzo Magnificul, Machiavelli ii trimite acestuia o scrisoare in care isi motiveaza scrierea lucrarii "Principele". Iata un fragment din aceasta scrisoare: "nu as voi sa se judece drept prea mare incredere in sine faptul ca un om de conditie joasa si umila indrazneste sa trateze despre guvernarea principilor si sa dea reguli cu privire la aceasta; caci asa precum cei care deseneaza locuri din natura se aseaza jos in campie spre a putea privi cu atentie infatisarea muntilor si a inaltimilor, iar pentru a cunoaste vaile se urca sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoaste bine firea popoarelor, trebuie sa fii tu insuti principe, dupa cum pentru a o cunoaste pe aceea a principilor trebuie sa fii om din popor".

Lucrarea va intra in posterioriate. Va fi comentata de Bodini, Spinoza, Rousseau, Voltaire, Hegel, Gramsci si multi altii. Va face obiectul celor mai diverse aprecieri, nelasand indiferent niciun filosof. Pentru moment, lucrarea provoaca scandal, intrucat se desparte de gandirea crestina. Orientata complex spre eficacitatea politica, refuzand orice compromis cu morala, ea expune, la rece, principiile care ar trebui sa inspire exercitarea puterii.

Lucrarea este impartita in 26 de capitole care pot fi impartite astfel:

Clasficarea statelor dupa tipul lor (capitolul I );

Modul in care statele pot fi cucerite si pastrate (capitolele II - XI );

Analiza problemelor militare cu care se confrunta statele ( capitolele XII - XIV );

Ce trebuie sa faca un principe pentru a-si pastra puterea (capitolele XV - XXII );

Despre eliberarea si unificarea Italiei (capitolele XXIII - XXVI );

Ca sisteme de guvernare Machiavelli distinge intre republica si principat. Principatele, la randul lor, pot fi conform acestuia: ereditare si mixte.

Principatele ereditare sunt principate a caror guvernare se afla in mana unor familii de mai multe generatii. Ceea ce trebuie sa faca principele pentru a pastra principatul este sa nu se indeparteze de felul de guvernare al stramosilor si sa-si indrepte actiunile, fara graba, conform scopurilor sale. Principatul ereditar depinde de priceperea princepelui si de capacitatea acestuia de a se apara de un potential pretendent la tron. Avantajul principilor cu ani multi de domnie este ca amintirea schimbarilor se estompeaza si nimeni nu va mai cere schimbari si innoiri.

Atunci cand un principat nu este in intregime nou, ci este format prin alipirea altor principate el este numit principat mixt. Dificultatile unui astfel de principat izvorasc, in principal, din natura indivizilor: oamenii se ridica impotriva vechii guvernari si accepta o noua guvernare pana in momentul in care realizeaza ca cea noua este 'mai rea' decat cea trecuta.Pentru pastrarea principatului principele are nevoie de locuitorii ei: oricat de puternic

ar fi cineva prin forta armelor lui pentru a ocupa o tara el are, totusi, intotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor ei

In final Machiavelli realizeaza un adevarat imn national, clameaza intreaga Italie, intreaga mare mandrie a spiritului si poporului italian ce daruise lumii intregi miracolul Renasterii.

Intreaga sa opera este srabatuta de grija de a raspunde la probemele politice ale principilor italieni, permanent tulburate de conflictele dintre

revolutiile populare sau imperialismul marilor puteri. Machiavelli cauta ce ar permite intemeierea unui stat stabil acolo unde inca mai domnesc dezordinea si nepuinta. Prin urmare, scopul Principelui este nu atat de a reflecta la legitimitatea statului, cat de a sti ''cum se pot guverna si mentine monrhii''.

Ca forma, Principele nu este o lucrare revolutionara. Este vorba despre un tratat politic ce se inscrie in traditia ''oglinzilor principilor''. Insa respingand abordarea traditionala adoptata de doctrinele medievale si, mai ales,de gandirea ''umanista'' in voga in Italia secolelor XIV-XV, provoaca indignare. Umanistii sustin proiectul unei guvernari temperate de etica. Machiavelli refuza o asemenea atitudine filozofica. Pentru el, comit o eroare fundamentala: se concentreaza asupra unei guvernari ideale si refuza sa ia in considerare realitatile existente. Ori politica este exact contrariul vietii ideale. Istoria arata ca reflectiile metafizicii asupra puterii nu au dus niciodata la intemeierea unor guvernari virtuoase. Morala, de multe ori, a dus chiar la ceva mai rau , adica la distrugerea puterii si a regulilor sale, deci la injustitie: ''Cel ce lasa ceea ce se face pentru ceea ce ar trebui sa se faca invata mai repede sa se distruga decat sa se fereasca'' (IX). Din acest motiv, se cuvine sa nu ne intereseze puterea din punct de vedere al legimitatii sale morale, ci sa-i observam realitatea. Pentru Machiavelli, singura justificare a puterii rezida in faptul ca se mentine. Legimitatea sa este apreciata a postriori. Sanctionarea realitatii (prosperitatea sau decadenta cetatii) este singurul judecator al actiunii politice.

Neincrederea lui Machiavelli fata de morala se explica prin conceptia sa foarte pesimista privind natura umana. Societatea nu poate fi condusa de principii etice pentru ca oamenii sunt, prin natura lor rai si este imposibil sa-i faci sa se schimbe. Aceasta intuitie majora se afla in centrul celor doua principale lucrari ale sale, Principele si Discurs asupra primelor 10 carti ale lui Titus-Livius (1513-1519). Pentru Machiavelli, constatarea se impune ca un ''adevar de experienta'': ''Toti oamenii sunt rai si dispusi sa se foloseasca de perversitate ori de cate ori au ocazia''. Politica nu cunoaste nici virtute nici pace. Ea este dominata de forta si de patima. In politica, trebuie asadar sa traiesti pe timp de pace gandindu-te la razboi pentru a mentine pacea.

Din aceasta constatare nelinistitoare, Machiavelli extrage urmatorul argument major al demonstrattiei sale: singura prioritate a conducatorului este pastrarea puterii. Principele trebuie sa gaseasca reguli care sa-i permita sa se protejeze si sa-si mentina auoritatea. El nu trebuie sa porneasca in cautarea unei conceptii a binelui, incat aceasta ar insemna pierzania sa. Trebuie sa incerce sa supravietuiasca si sa ignore, in mod voit morala. Intr-un cuvant, in politica,

numai scopurile conteaza. Ele scuza mijloacele. Principele trebuie asadar sa caute modalitatea cea mai eficienta de a exercita puterea si sa utilizeze toate mijloacele pentru a-si atinge scopurile, inclusiv pe cele ce par condamnabile din punct de vedere moral.

Gandirea machiavelica respinge, in primul rand, dimensiunea metafizica a reflectiei politice. Principiul sau ''realist'' il face pe filosof sa nu studieze puterea decat ceea ce este nu ceea ce ar trebui sa fie. Abordarea este in mod limpede, ''moderna'', intrucat nu are alt obiect decat statul independent de orice reflectie asupra ordinii lumii si a valorilor care ii stabilesc legitimitatea. Este vorba despre a porni de la ''fapte'', a le studia cu scrupulozitate si a le face

o descriere obiectiva, cvasistiintifica. In aceasta privinta, Machiavelli da mai multa crezare ''lectiilor de isorie'' decat certitudinilor modelate de spirit. Numai studiind motivele esecurilor si scucceselor politice din trecut este posibil sa aruncam lumina prezentului si sa transformam viitorul..Principele retraseaza astfel faptele ''oamenilor ilustri'' precum Tezeu, Cirus, Romulus si Moise, care au intemeiat Grecia, Persia, Roma. Face o analiza obiectiva si critica a feomenelor de dominare, pornind de la studierea trasaturilor

caracteristice ale vietii politice. Oarecum inainte de vreme, pune bazele stiintei politice moderne.

Spre deosebire de contemporanii sai, Machiavelli estimeza ca fiinta umana poate sa-si invinga destinul si sa-si imbunatateasca viata prin vointa. Fara indoiala, autorul Principelui recunoaste existenta ''norocului'' (fortuna), termen care la vremea aceea desemna ''destinul'', ''soarta'',dar si ''sansa'' si ''hazardul''. Refuza totusi sa vada in aceasta o forta providentiala asupra careia oamenii nu ar avea nicio putere. Astfel, estimeaza ''ca poate fi adevarat ca norocul este stapan pe jumatate din ceea ce facem noi, dar sa ne lase cat de cat sa guvernam celalta jumatate'' (XXV). Cu alte cuvinte, soarta exista in mod clar, dar tine de oameni sa nu se resemneze, fiindca aceasta ar fi cauza pierderii lor.

In concluzie, Principele arunca un val de scepticism asupra rolului Bisericii. Desigur, Machiavelli nu este antireligios. Nu vrea sa distruga Biserica. Chiar se gandeste ca religia poate servi guvernarea politica, cu conditia sa fie controlata de principe. Marcheaza totusi o ostilitate nedisimulata fata de Biserica Romana (chiar si cand va lucra un timp la curte papei). Ea nu incadreaza  religia. Supusa luptelor de clan si intrigilor, s-a indepartat de pietatea evanghelica, reprezentand cel mai prost exemplu fiindca, divizand cetatile italice, distruge orice sansa de unificare politica. Toate aceste valori conduc, dupa parerea sa, la decaderea cetatii. Asadar , sn fond, Machiavelli priveste religia cu detasare.

Departe de teologia contemporanilor sai, el o abordeaza ca pe o chestiune sociala ce intereseaza functionarea puterii. Cu alte cuvinte, problema guvernarii

nu se mai pune, la el, in termini religiosi. Politica nu mai tine de divinitate. Machiavelli este in cautarea ''omanilor ilustri care stiu, gratie virtù (virtutii), sa-si guverneze supusii si sa se impotriveasca puterii straine. Notiunea de virtù este centrala in reflectia machiavelica . Ea desemneaza ansamblul calitatilor pe care principele trebuie sa le aiba pentru a cuceri puterea, a o consolida si, mai apoi, a-i asigura stabilitatea si mentinerea. Ea nu necesita detinerea anumior valori morale. Este impartasita de toti cei care au curaj, hotararea si abilitatea calculate de a se mentine la putere. Necesita, in primul rand, indrazneala, temperament si energia de a lua o decizie. Politica buna presupune, efectiv, determinare, nu un ''suflet frumos''. Omul cu adevarat mare este cel care stie sa ramana stapan pe sine, sa identifice pericolele care il ameninta si sa ia hotararile ce i se impun. Slabiciunea si lasitatea duc cetatea la pierzanie, fiindca, in politica, nehotararea este fatala: ''Omul circumspect, atunci cand trebuie sa actioneze rapid, nu stie sa o faca; de unde i se trage si caderea'' (XXV). In al doilea rand, virtù necesita suplete si abilitate . Principele trebuie sa stie sa analizeze contingenta evenimentelor si sa-si adapteze actiunea la circumstantele de moment. Istoria este, intr-adevar, imprevizibila, este un suflu tumultos si devastator. Marele om stie asadar sa se orienteze dupa cum bate vantul capricios al "norocului". El manevreaza in permanenta, face fata situatiilor schimbatoare, anticipeaza amenintarile si isi ataca adversarii inainte de a deveni victima. Principele machiavelic stie ca oamenii sunt perfizi si cruzi. Asadar, nu are alta solutie, atunci cand legile nu sunt capabile sa-i apere puterea, decat folosirea constrangerii. ''Exista doua feluri de lupta '', scrie Machiavelli: ''cu legile sau cu forta. Primul ii este specific omului, al doilea apartine animalelor. Dar, cum, foarte adesea, cel dintai nu este suficient, se cuvine s se recuga la al doilea. De aceea, un principe trebuie sa stie sa se foloseasca si de animal, si de om'' . Aceasta justificare a recurgerii la violenta se sprijina, la Machiavelli, pe ideea de necessitas (''necesitate''): acesta presupune ca exigenta prezervarii puterii se afla inaintea tuturor celorlalte, in special a exigentei "moraliatii".

Principele, pentru a guverna bine, trebuie sa poata evalua echilibrul fortelor politice prezente si sa le foloseasca in mod eficient. Secretarul florentin indeamna, in mod transant sa se tina seama de opozitiile de clasa dintre aristocratie si popor, "granzii" si "multimea", fara a neglija vreodata una din parti. Pe cand teoriile medievale considerau poporul o cantitate  neglijabila, Machiavelli da asigurari ca este nevoie sa se gverneze impreuna cu el. Asa cum

a dovedit-o lovitura organizata la Florenta de Savonarola (1497), forta populara este prea puternica pentru a putea fi ignorata: "Un principe cu un popor ostil nu poate fi niciodata in siguranta fiindca sunt prea multi ( . ) Unul dintre cele mai puternice remedii pe care il poate avea principele impotriva conspirantiilor de a nu fi deloc urat de multime"[6]

Aceasta consideratie fata de popor il face pe Machiavelli sa defineasca o dublaa atitudine a principelui: el trebuie sa poata recurge la forta, dar si sa stie sa foloseasca viclenia pentru a mentine aparentele. Aceast idee este rezumata din celebra alegorie a leului si a vulpii. "Dat fiind ca un principe este obligat sa stie sa se se foloseasca de animal, el trebuie sa aleaga dintre ele si pe vulpe si pe leu. Fiindca leul nu se teme de lat, iar vulpea de lupi. Cei care nu-i vad decat pe lei nu inteleg nimic." Prin urmare, un suveran prudent stie sa alterneze forta bruta si inteligenta vicleana.

Pentru Machiavelli, puterea statului si stabilitatea legii sunt asadar in mare parte, fructul utilizarii eficiente a fortei armate: "stiinta guvernaarii" presupune a sti sa te razboiesti, inclusiv pe timp de pace. Mai concret, principiile trebuie sa stie sa-si arate puterea, sa inspire teama, iar cand este necesar, sa ucida. El trebuie sa-si tina poporul la respect, sa-i pedepseasca pe tradatori si sa fie neinduplecat in fata dusmanului. Caci si cel mai mic rau poate sta la baza celui mai mare bine: cruzimea, minciuna, nelegiuirea nu sunt deloc instrumente puse in slujba stabilitatii si apararii cetatii. In politica, scopul scuza mijloacele. Este o regula a prudentei.

Insa, daca pricipele trebuie sa stie sa fie crud, trebuie sa fie si atent sa nu o arate prea mult. Intr-adevar "nu este nevoie ca un principe sa aiba toate calitatile morale,dar este indispensabil sa para ca le are". Intr-un cuvant, este important pentru el sa nu ajunga prea dusmanit de popor fiindca aceasta "judeca doar dupa cele ce vede si cele ce se intampla". Principele trebuie sa-si ascunda actiunile, si sa-si "coloreze" adevarata natura. In aceasta privinta, este recomandat intotdeauna ca lucrurile cele urate sa le execute altcineva, indiferent daca, mai apoi, il va renega si il va pedepsi public pentru a  potoli multimea maselor. Acest apel la mistificare si la manipularea opiniei generale pare, evident, socanta, dar din nou, pentru Machiavelli, el constituie instrumental necesitas : aparenta virtuii, la principe, are drept unic scop sa evite oprobiul popular sa se abata asupra puterii si sa destabilizeze statul.

In urma acestor ultime remarci, intelegem ca doctrina lui Machiavelli a suscitat cele mai vii critici. In secolul al XVI-lea, ea a fost ferm condamnata de

"monarhomahi", partizani a unei limitari stricte a puterii monarhice, si de teoreticienii dreptului divin, aparatori ai unei monarhii absolute, cu respect pentru morala biblica. In acest sens, Principele a fot adesea prezentat ca o apologie a amoralitatii si a cruzimii politice, putand oferi justificari pentru cele mai odioase crime.

Autoul Principelui nu face in niciun moment apologia crimei si a tiraniei, elogiul unei violente care nu ar avea alt scop decat satisfacerea capriciilor princepelui. Politica machiavelica face, pur si simplu, sa primeze etica eficacitatii asupra principiilor moralei; privilegiaza statul in dauna omului, facand sa prevaleze puterea si exigentele sale asupra

drepturilor individuale. Ea urmareste un bine comun care nu se aseamana nici mantuirii crestine si nici fericirii indiviuale , dar care pare salutar pentru autorul sau: stabilitatea si protejarea statului.

Trebuie sa recunoastem totusi ca, desi reflectia lui Machiavelli asupra puterii este uimitor de "moderna atat in constructia sa cat si in intrebari, ea va fi, cel mai adesea, condamnata de filosofi: gandirea occidentala, incepand din secolul al XVIII-lea, va privilegia, in mod clar, apararea drepturilor in fata despotismului monarchic, iar sistemele politice se vor deschide putin mai tarziu in fata ideilor democratice. Ii ramanem recunoscatori lui Machiavelli macar pentru meritul coerentei: reflectia sa nu caute nuanta acolo unde considera ca tocmai moderatia este una dintre cele mai proaste atitudini in politica.

Referinte:

1) "MASTILE PUTERII", COLECTIA CIVITAS, EDITIE INGRIJITA SI PREFATATA DE ELVIRA SOROHAN, INSTITUTUL EUROPEAN, 1996;

ENCICLOPEDIA " BLACKWELL A GANDIRII POLITICE", HUMANITAS;

"ISTORIA IDEILOR POLITICE", DOCTRINELE STATULUI, EDITURA POLIROM, 2006