MAX PLANCK (1858-1947)

MAX PLANCK

in decembrie 1900, fizicianul Max Planck a surprins lumea stiintifica rin indrazneata sa ipoteza conform careia energia radianta (adica energia azelor de lumina) nu este emisa in flux continuu, ci mai degraba se ropaga sub forma de mici bucatele sau bulgari, pe care le-a numit cuante, ipoteza lui Planck, ce contravenea teoriilor clasice ale lumii si electro-nagnetismului, a stat la baza teoriei cuantice, care a revolutionat fizica si contribuit la aprofundarea cunoasterii asupra naturii materiei si a radiatiei.

Planck s-a nascut in 1858, la Kiel, in Germania. A studiat la niversitatile din Berlin si Miinchen si a devenit doctor in fizica (magna um laude) al Universitatii din Miinchen, la douazeci si unu de ani.

Un timp, a predat la Universitatea din Mtinchen, apoi la cea din Kiel. 1889, a fost numit profesor la Universitatea din Berlin, unde a ramas 'na cind s-a retras din activitate in 1928, la virsta de saptezeci de ani.

Planck, ca si alti citiva oameni de stiinta, manifesta interes fata de adiatia corpului negru, adica radiatia electromagnetica emisa de un corp irfect negru atunci cind este incalzit. (Un corp perfect negru este acela are nu reflecta, ci absoarbe toata lumina ce cade asupra lui.) Fizicienii xperimentatori facusera deja masuratori atente ale radiatiei emise de semenea corpuri chiar inainte ca Planck sa-si concentreze atentia asupra :estei probleme. Prima realizare a lui Planck a constituit-o descoperirea nei formule algebrice cam complicate care descrie corect radiatia corpu­ri negru. Aceasta formula, care este frecvent folosita in fizica teoretica astazi, confirma clar datele experimentale. Dar era o problema. Legile xeptate ale fizicii impuneau o formula cu totul diferita.

Planck a meditat profund si in cele din urma a prezentat o teorie bsolut noua: energia radianta este emisa doar in multipli intregi ai unor nitati pe care le-a numit cuante. Conform teoriei lui Planck, marimea nei cuante de lumina depinde de frecventa luminii (adica de culoarea :esteia) si este in acelasi timp proportionala cu acea cantitate fizica pe ire Planck a prescurtat-o h, dar care in prezent e cunoscuta sub numele e constanta lui Planck.

Ipoteza lui Planck era atit de revolutionara, incit fara indoiala ar fi fost respinsa ca o neghiobie daca Planck nu s-ar fi bucurat de reputatia unui fizician serios, conservator. Desi ipoteza parea stranie, in acest caz parti­cular ea a dus la formula corecta.

La inceput, majoritatea fizicienilor, inclusiv Planck insusi, au privit ipoteza doar ca pe un artificiu matematic convenabil. Dar dupa citiva ani s-a inteles ca se poate extinde conceptul de cuanta la diverse fenomene fizice diferite de radiatia corpului negru. Einstein a folosit conceptul in 1905 pentru explicarea efectului fotoelectric, iar Niels Bohr 1-a utilizat in 1913 pentru fundamentarea teoriei sale asupra structurii atomice, in 1918, cind Planck a primit Premiul Nobel, nu mai incapea nici o indoiala ca ipoteza lui era esentialmente corecta si ca prezenta o importanta fundamen­tala in fizica teoretica.

Din cauza vederilor sale antinaziste, viata lui Planck a fost serios pusa in pericol in timpul lui Hitler. Fiul sau mai mic avea sa fie executat la inceputul anului 1945 pentru rolul jucat in complotul ofiterilor implicati in atentatul asupra vietii lui Hitler. Planck a murit in 1947, in virsta de optzeci si noua de ani.

Dezvoltarea mecanicii cuantice este probabil cea mai mare realizare stiintifica a secolului al XX-lea, chiar mai importanta decit teoria relativitatii, a lui Einstein. Constanta lui Planck, h, joaca un rol vital in fizica teoretica si este astazi recunoscuta ca una din cele doua sau trei constante fizice fundamentale. Ea apare in teoria structurii atomice, in principiul incertitudinii al lui Heisenberg, in teoria radiatiei si in multe formule stiintifice. Estimarea originala a lui Planck difera doar cu doua procente de valoarea acceptata in prezent.

Planck este, in general, recunoscut ca parintele mecanicii cuantice. Desi a jucat un rol minor in dezvoltarea ulterioara a teoriei insasi, descoperi­rea pe care a facut-o el s-a dovedit a fi foarte importanta. Ea a eliberat oamenii de prejudecatile anterioare si, prin urmare, le-a permis succeso­rilor lui Planck sa elaboreze teoria mult mai eleganta pe care o cunoastem in prezent.