I. M. LOTMAN: Studii de tipologie a culturii

NOTE DESPRE CULTURA

I. M. LOTMAN: Studii de tipologie a culturii

Pentru o definitie a culturii. In cautarea unui metalimbaj

Cercetarea contemporana asupra culturii se afla la intersectia unor abordari teoretice distincte dar complementare. Semnificatiile si rolul culturii de-a lungul timpului sunt detectate cu metode specifice tipului de gandire pe care il adopta fiecare cercetator interesat de problematica vasta din domeniul cultural. Pentru a exemplifica doua demersuri ce vizeaza acelasi scop (stabilirea categoriilor generale, a tipologiilor prin care sa poata fi descrisa arta, cultura, spatiul manifestarilor memoriei colective) amintesc Studii de tipologie a culturii a lui I. M. Lotman, conceputa ca o aplicatie a mecanismului semioticii la nivelul extins al manifestarilor spiritualului - cultura - si Cuvintele si lucrurile (Les Mots et les choses), abordarea din perspectiva epistemologiei si filosofiei culturii a lui Michel Foucault.

I. Lotman expune intr-un capitol din finalul cartii necesitatea stabilirii unui punct de vedere asupra culturii si a selectarii unui limbaj tehnic / teoretic prin care sa poata fi explicate, definite, traduse aspectele culturale esentiale. Astfel, va ajunge la sublinierea facilitatilor pe care le genereaza studiul tipologic al culturii. Daca operele de arta, faptele culturale folosesc un anumit limbaj ca forma de exprimare / de fiintare, despre aceste fenomene nu se poate vorbi folosind limbajul lor propriu, ci adoptand un metalimbaj, prin care obiectele cercetarii sa fie descrise in mod precis, riguros. Spre exemplu, critica de arta, critica literara, teoria literaturii au incercat sa-si figureze un instrumentar de interpretare bazat pe termeni care sa asigure analizei caracterul explicativ si obiectiv-teoretic, stiintific. Este vorba de un "vocabular de specialitate", pe care Iuri Lotman il denumeste metalimbaj, avand "rolul unui sistem, cu ajutorul masurilor si proportiilor caruia masuram obiectul cercetarii noastre" (Studii de tipologie a culturii, p. 100). Cativa cercetatori din grupul din Tartu au aplicat notiunile topologiei (disciplina ce studiaza din perspectiva matematicii calitatile spatiilor continue) "ca metalimbaj al descrierii tipurilor de cultura". Insusi Lotman constata faptul ca acest metalimbaj, desi deschidea posibilitati diverse de interpretare, era limitat, insuficient in raport cu structurile mult mai complexe de la nivelul culturii. Si atunci nu cumva elaborarea metalimbajului echivaleaza cu mecanismul "jocului cu margelele de sticla"? Este evident ca orice limbaj descriptiv va opera, prin insasi categoriile sale teoretice, in mod involuntar, numeroase decupaje reductive; orice metalimbaj va fi limitat si constrangator in raport cu diversitatea si complexitatea aspectelor, a fenomenelor culturale. De aceea, se impune coexistenta punctelor de vedere, a interferentelor mai multor limbaje, care sa ofere, prin comparatii si asocieri, imaginea integrala, prezentarea cuprinzatoare, totala (daca nu suna a utopie) a obiectului cercetat.

Demersul teoretic ales de Lotman este comparatia tipologica dintre culturi, operatie care faciliteaza combinarea a doua sau mai multe sisteme de referinta, in planul cercetarii, pentru a se ajunge la definirea lor, la traducerea lor prin conexiuni, prin raportarea datelor fiecarui sistem la celelalte, pe baza relatiilor de echivalenta / corespondenta si de diferentiere. Analiza comparativa este precedata de stabilirea functiilor invariante (a constantelor) din ansamblul fiecarui tip cultural. Prezenta sau absenta unora din aceste invariante dobandeste semnificatie si stabileste, prin contrast, trasaturile culturilor respective. Definirea si studiul functiilor invariante au fost generate in traseele formalistilor rusi (V. Sklovski, B. Eihenbaum, I. Tinianov, V. I. Propp), semioticienii continuand aceasta analiza, valorificand la nivel macrostructural contributiile acestora (de la nivelul literaturii se trece, prin extensie, la nivelul culturii).

"( . ) ideea fundamentala a tipologiei consta in aceea de a realiza descrieri uniforme si, implicit, comparabile intre ele, ale tuturor sistemelor culturale, inclusiv, fireste, a culturii de care tine insusi autorul descrierii. Este definit, asadar, obiectivul primordial al studierii tipologice a literaturii si culturii: elaborarea unui metalimbaj pentru descrierea lor." (op. cit., p. 104). Lotman considera ca "unitatea dialectica de coincidente si de divergente" urmarita in studiul tipologic al culturilor nu poate fi detectata decat folosind un aparat de interpretare adecvat, un instrumentar lingvistic elaborat, selectat in conformitate cu necesitatile cercetarii. Acesta va fi metalimbajul, care cumuleaza termenii specifici ai unei anumite sfere din teoria cunoasterii (spre exemplu, topologia) sau asimileaza coduri specifice mai multor discipline (logica, lingvistica, semiotica, filosofia culturii etc.). In locul selectiei punctuale este de preferat constituirea unui metalimbaj sintetic, bazat pe plurilingvism - pentru ca insasi cultura este dominata de o multitudine de coduri - , insa conditia functionarii lui in operatia de "traducere" / explicare a tipurilor de fapte este sa fie unitar, bine organizat. In cazul Studiilor de tipologie a culturii, Lotman selecteaza ca operator metalingvistic, de prezentare a obiectului cercetarii, aparatul teoretic al semioticii generale (categoriile teoretice de cod, mesaj, semn, icon, simbol, text, structura, functie, principiile sintagmatic si paradigmatic, toate isi afla justificarea in acest traseu care urmareste analiza culturii considerata sistem semiotic secund).

Sisteme semiotice secunde: arta, mitul, cultura

In subcapitolul "Arta ca sistem semiotic", din volumul Lectii de poetica structurala, Lotman se ocupa de clarificarea unor concepte ce apartin semioticii generale ("semn", "semnal", "semn ideografic", "semn simbolic"), operatie pe care nu o mai considera necesara in Studii de tipologie a culturii. Tot in acel text, cercetatorul stabileste "dubla substanta a operei de arta: cea modelatoare si cea semiotica". Aceleasi trasaturi vor fi relevate si la nivelul culturii; aceasta este mijloc de informare, de cunoastere (fiind "suma intregii informatii neereditare, impreuna cu mijloacele de organizare si pastrare a acesteia"), cultura modeleaza constiintele, dar se si automodeleaza, fiind un mecanism flexibil, ce asimileaza sau respinge influentele social-istorice, "un mecanism al cunoasterii, elastic si de complexa organizare" (op. cit., p. 18). Caracterul de sistem autoreglator este asigurat culturii in raport cu informatia. Specificul sistemelor semiotice il dobandeste insa in relatie cu limba. Cultura se foloseste de limbaj pentru a traduce in texte realitatea, viata, lumea, in care se uzeaza limbile naturale. In acest sens, cultura devine un mecanism de asimilare a realitatii printr-unul din limbajele specifice codificarii: "Numai ceea ce a fost transpus intr-unul din sistemele de semne poate deveni un bun al memoriei". Fenomenul "culturalizarii" - al "asimilarii lumii prin transformarea ei intr-un text" - devine marca a transfigurarii specifice semiologiei semnificarii. In acest fenomen se afla motivarea afirmatiei potrivit careia "cultura umanitatii se constituie drept semiotica si verbala" (op. cit., p. 20). Este verbala pentru ca, dincolo de specificul fiecarei arte (pictura, ce se exprima prin culoare si forma; muzica - prin sunet, ritm, armonie, polifonie etc.), limbajul este singurul cod lingvistic care dubleaza celelalte limbaje, cel care prezinta, descrie, explica obiectul, opera de arta; semiotica devine in momentul in care acest limbaj subliniaza, potenteaza valorile, semnificatiile, simbolismul cuprinse in obiectul ales spre cercetare / observare / intelegere. Translatia de la semn - ca unitate minimala a limbii naturale - la suprasemn este exprimata de I. Lotman atat in Lectii de poetica structurala, cand defineste arta ca sistem semiotic, cat si in Studii de tipologie a culturii, in momentul definirii culturii ca "sistem secund, ca suprastructura a cutarei limbi naturale, () reproducand prin organizarea ei interna schema structurala a limbii". Izomorfismul este imprimat mai ales prin persistenta organizarii sintagmatice a elementelor, principiul paradigmatic operand in schimb, in mod plenar, la nivelul simbolic, al semnificarii propriu-zise (este planul, organizat ierarhic, al semnificatiilor).

"In orice sistem semiotic, semnul (unitatea dintre semnificant si semnificat) alcatuieste un text prin combinarea cu celelalte semne potrivit cu legile sintagmaticii. Spre deosebire de aceasta, semnificatul (continutul) este transmis in arta de intreaga structura modelatoare a operei literare, cu alte cuvinte - textul devine semn, iar entitatile ce alcatuiesc textul, cuvintele care actioneaza in limba ca semne independente, devin elemente ale semnului in poezie (in genere, in literatura)" (Lectii de poetica structurala, p. 57).

Se poate vorbi astfel de relatia de echivalenta intre arta si cultura (in demonstratiile paralele din cele doua carti ale lui I. Lotman), acestora putandu-li-se alatura si mitul "ca sistem semiologic" (in viziunea lui Roland Barthes, din Mitologii, "Mitul in zilele noastre"). Limba naturala este spatiul primar in care semnificatul si semnificantul se reunesc formand semne mai mult sau mai putin motivate. Acest spatiu este cel numit sistemul semiotic primar, elementar, este de fapt limbajul-obiect, asa cum il defineste R. Barthes, deoarece de el se va servi mitul / arta / cultura pentru a verbaliza fenomenele specifice. Si in cazul folclorului, limba naturala devine instrument, pentru ca prin ea se opereaza semantizarea / simbolizarea lumii (cuvantul si actul ritualic se constituie in semne primare care vor deveni suportul de exprimare a unor semnificatii ce depasesc planul lingvistic sau gestual, conotand valori magico-ritualice, religioase, simbolice). Deci limba este situata la un nivel ierarhic inferior in raport cu mitul / cultura, care, sprijinindu-se pe primul lant semiologic, cel lingvistic, devin metalimbaj, cu o functie de semnificare mult mai ampla. Este limpede astfel de ce mit - folclor - arta - cultura sunt termeni echivalenti: se constituie, in relatie cu limbajul, in sisteme semiotice secunde. Mai mult, daca limba este spatiul de fiintare si activare a semnelor, mitul / cultura sint domeniul suprasemnului. Intr-o reprezentare spatializata, schema-"metafora" desenata de R. Barthes ar putea fi completata cu stabilirea echivalentei intre MIT si CULTURA.

Limba 

MIT

(v. Roland Barthes, Mitologii, p. 242)

Domeniul SEMNIFICANTULUI este pentru cultura nu doar spatiul functionarii unui singur limbaj, ci a unei "sume de limbaje". I. Lotman precizeaza ca pozitia fiecarui membru in colectivitate este aceea a unui "poliglot". Cultura insumeaza o pluralitate de coduri, de sisteme semiologie contopite "intr-o ierarhie unica (supralimbaj)" (Studii de tipologie a culturii, p. 21). Alaturi de acestea, cultura este depozitarea unui ansamblu de texte produse in timp. Ea capata astfel doua aspecte:

1˚ fie se defineste ca o cultura a textelor, in care invatarea si cunoasterea se desavarsesc prin adancirea in SEMN, prin comprehensiunea realizata ca act cognitiv repetitiv, prin studierea textelor considerate sacre, majore si prin resemantizarea lor, fara a iesi din tiparele originare (v. studiul Bibliei, al Coranului, al mitologiei vedice, productia textelor folclorice etc.);

2˚ fie se vorbeste de culturi ale gramaticilor, in care textele devin simple modele de stabilire a regulilor, a conventiilor, sunt scheme de ordonare, de construire a materialului in mod independent.

Daca in primul caz, textul este valoros prin el insusi, prin cuvantul / Logosul sau, in cultura gramaticilor textul joaca rolul unor "metatexte, adica al unor reguli-model" (op. cit., p. 54).

Cele patru tipuri de cultura stabilite si descrise de Lotman sunt integrate acestei clasificari: tipul semantic (simbolic) (1) si cel semantico-sintactic (4) se constituie drept culturi ale textelor, culturi "de constructie paradigmatica" in special (sau mai corect spus, in cazul celei semantico-sintactice, de factura mixta), iar tipul sintactic (2) si cel asemantic-asintactic (3) se incadreaza in categoria culturilor "de constructie sintagmatica", deoarece, chiar prin negarea semantismului si a sintaxismului, si al treilea tip de cultura instituie reguli prin care se abolesc vechile modele, conventii - Iluminismul propunand non-textul ca "semn al distrugerii semnelor" si non-semnul ca semn de gradul doi.

Cercetarea tipologica a spatiului cultural are astfel la baza principiile de ordonare paradigmatica (ceva este semn pentru ca suplineste / substituie o entitate mai importanta decat el insusi) si de organizare sintagmatica (ceva este semn deoarece "constituie o parte din ceva mai important decat el insusi"). Operatiile sunt de suplinire, de inlocuire pe axa verticala - paradigmaticul stabilind ierarhii de semnificatie ale cuvantului - si de asociere, de inlantuire si apartenenta in dimensiunea orizontala a sintagmaticului, valoarea fiind generata de text (deci de sintaxa discursului).

Lotman continua prezentarea descriptiva a celor patru tipuri de cultura prin determinari implicite ale unor caracteristici, la nivel mai general insa. De la "semantica numarului" la "valoarea modelatoare a notiunilor de «sfarsit» si «inceput»", cercetatorul ajunge la consideratii si delimitari teoretice despre categoriile "text" si "functie" in raport cu spatiul culturii. In studiul scris in colaborare cu A. M. Piatigorski ("Textul si functia"), Lotman defineste conceptul de text prin raportari la perechile de opozitii stabilite pe criteriul valoric, material-grafic, al persistentei in timp, excluzand din analiza, in mod explicit, intentionat criteriul adevarului, al corectitudinii din punct de vedere logic. Fara a da o definitie monolitica, Lotman ajunge la figurarea conceptului unitar prin imaginea caleidoscopica oferita de discutia pe termenii opozitiilor si prin analiza situatiilor de conversiune a textului in non-text, a cazurilor de semiotizare si desemiotizare. Functia textului este sinonima cu "rolul sau social, cu capacitatea de a contribui la satisfacerea anumitor necesitati ale colectivitatii care creeaza textul" (op. cit., p. 80).

Pentru a releva contributia lui I. Lotman la studierea fenomenului "cultura", trebuie remarcat faptul ca cercetarea sa nu face numai teoria si descrierea codurilor culturale, nu se opreste doar la prezentarea tipurilor de cultura, ci priveste acest spatiu ca un mecanism viu, dinamic, urmarind alaturi de semiotica semnificarii si semiotica comunicarii, adica "teoria productiei de semne" (termenii sunt preluati dupa Umberto Eco, Tratat de semiotica generala, p. 14).

In directia impusa de scoala semioticii conotative, definite de Hjemslev, I. Lotman gaseste pentru cultura formula deja consacrata in definirea mitului de catre Barthes ca sistem semiotic secund, deoarece obiectul ei de studiu nu mai este referentul, realitatea, ci textele in care ea a fost asimilata, adica este vorba de CONTINUT, ca "obiect semiotic al unei semantici", definit ca o "UNITATE CULTURALA (sau ca un ansamblu, sau chiar ca o nebuloasa de unitati culturale interconexate)", asa cum il numeste U. Eco (op. cit., p. 83). Expresia acestei semiotici conotative este constituita nu doar dintr-o singura semiotica (cea verbala): in cazul studierii culturii, Lotman discuta si codurile gestuale, figurativ-picturale etc. Aceasta deoarece teoreticianul este constient de pluralismul manifestarilor culturale si de potentialul, practic inepuizabil, al semiozei nelimitate. Procesul acesteia, spune Monica Spiridon, "al semnificarii infinite se sprijina in primul rand pe conotatie: suma sau mai exact sistemul unitatilor culturale pe care un semnificant le poate provoca in spiritul destinatarului. Capacitatea de conotare este deci o disponibilitate de natura culturala, nu psihica." (Despre "aparenta" si "realitatea" literaturii, p. 124).

Viziunea specifica semioticianului razbate si din randul concluziilor prin care Lotman subliniaza inca o data structura semiotica plurala a culturii si rolul ei de mediator in raport cu individul si universul cunoasterii: "Cultura reprezinta cel mai perfect dintre mecanismele create de umanitate pentru transformarea entropiei in informatie. Este un mecanism care trebuie sa pastreze si sa transmita informatia, sporindu-i totodata volumul. Autocomplicarea si autodezvoltarea permanenta constituie o lege a ei. Iata de ce cultura trebuie sa vadeasca simultan trasaturi de stabilitate si altele de dinamism, sa fie o structura si in acelasi timp sa nu fie. Numai in aceste conditii, ea poate indeplini toate functiile pe care i le-a destinat colectivitatea." (Studii de tipologie a culturii, p. 117). Rodica Ilie]

Bibliografie:

Lotman, I. M. - Lectii de poetica structurala, Univers, 1970

Lotman, I. M - Studii de tipologie a culturii, Univers, 1974

Barthes, Roland - Mitologii, Institutul European, 1997

Eco, Umberto - Tratat de semiotica generala, E. S. E., 1982

Foucault, Michel - Cuvintele si lucrurile, Univers, 1996

Spiridon, Monica - Despre "aparenta" si "realitatea" literaturii, Univers, 1984