Procesul de receptare estetica

PROCESUL DE RECEPTARE ESTETICA

Receptarea estetica nu este posibila fara o atitudine foarte activa din partea publicului, care trebuie sa contribuie prin efort personal la descifrarea mesajului si semnificatiilor operei de arta. Opera de arta traieste numai in acel contact benefic, in acea relatie de interactiune dintre creator si public, dintre cel care a creat-o si cel care o va recrea, la nivelul propriei sale constiinte, prin decodarea sensurilor ei.

In contactul cu opera de arta, prima atitudine care se degaja e si cea mai puternica, exista o stare de fascinatie, de “extaz admirativ” pe care le exercita creatia asupra receptorului, prin climatul afectiv pe care opera il favorizeaza. Testele psihologice au demonstrat, in acest sens, ca receptorul e impresionat la inceput de aspectul sensibil al operei: proportii, intensitate, ritm etc. Reprezentarile, fluxul ideatic, valorizarea operei se produce ulterior, fiind determinate de atentia, gradul de concentrare, perspicacitatea receptorului, dar si de timpul de receptare.

Intr-o prima etapa a receptarii, descoperirea operei are un caracter predominant intuitiv, neexplicit si global. Acest moment pare instantaneu si este declansat imediat de obiectul estetic, acesta trezind in constiinta receptoare un ecou foarte viu, dinamic, spontan. Treptat, prin aprofundarea caracteristicilor operei, prin reluari si reveniri asupra reliefului sau artistic, se realizeaza o circumscriere a operei, care are ca obiect atat detaliul cat si intregul, si care solicita o participare intelectuala dar si afectiva.

Participarea intelectuala, rationala presupune o mai indelungata desfasurare in timp, o acomodare si adaptare a sensibilitatii receptorului la stilul si atmosfera operei, vizand clarificarea modului sau de structurare, captarea semnelor si semnificatiilor ideatice ale creatiei. Pe de alta parte, pluralitatea intentiilor si sensurilor unei opere face imposibila conturarea unei atitudini coerente, a unei opinii ferme si clare de la primul contact cu obiectul estetic. Plasarea operei intr-o anumita sfera de valori presupune, chiar si pentru un specialist, o cunoastere temeinica nu numai a operei respective ci si a creatiilor care au precedat-o.

In acest sens, esteticianul italian Umberto Eco afirma: “Perceptia unui obiect nu este imediata; ea este un fapt de organizare care se invata si se invata intr-un context social–cultural; in acest cadru, legile perceptiei nu sunt constituite din pura neutralitate, ce se formeaza in interiorul unor modele de cultura determinate”.

In concluzie, se poate spune ca prima impresie in desfasurarea receptarii artistice are un rol de introducere si orientare in universul operei, ea neputand cuprinde in mod exclusiv opera la nivel la nivel emotiv si rational, posibilitatile de apreciere fiind asadar foarte limitate in aceasta prima etapa a receptarii. Spontaneitatea, ca o componenta importanta a placerii estetice, presupune o reactie prompta, rapida la contactul cu arta, materializata in cele din urma intr-o judecata de gust sau de valoare; desi foarte rapida, ea nu exclude comprehensiunea esentei operei.

Spontaneitatea receptorului e incitata, mobilizata si de interesul pentru creatie, de sentimentul de noutate si uimire pe care receptorul il resimte. Hegel a observat foarte bine acest lucru: “Fata de rigoarea stiintei si fata de interioritatea sumbra a gandului, cautam liniste si inviorare in creatiile artei; fata de imparatia fantomatica a ideii, cautam realitatea senina, plina de rigoare”.

Un element important in procesul receptarii e atitudinea estetica. Atitudinea estetica implica o serie de inhibitii si de impliniri. O prima inhibitie se refera la atenuarea sau eliminarea interesului practic fata de realitate, pentru ca dupa cum observa Tudor Vianu, “nu este cu putinta de a ma apropia estetic de un obiect daca in prealabil nu elimin toate interesele practice pe care mi le poate trezi”.

Impulsurile pe care le presupune atitudinea estetica se refera la capacitatea de a se darui spectacolului artistic, chiar daca o receptare completa a operei va cuprinde si elementele critice si analitice. Vianu observa astfel ca “atitudinea artistica este constituita in primul rand dintr-o abandonare naiva a spiritului in puterea aparentei. Atitudinea practica reactioneaza activ fata de datele realitatii; atitudinea teoretica le prelucreaza sistematic, pe cand cea estetica le absoarbe pur si simplu. Fiinta orientata estetic nu vrea sa stapaneasca realitatea, nici s-o modifice sau s-o exploateze, nici s-o inteleaga, ci numai sa se bucure de simpla ei existenta, in expresia ei sensibila”.

Trecerea informatiei artistice de la emitator la receptor presupune prezenta interesului artistic, o atitudine nu doar contemplativa dar si activa, acest circuit implicand o participare a celor doua entitati ale comunicarii artistice.

Trasaturile interesului artistic sunt, astfel: libertatea (independenta obiectului estetic fata de public si fata de propria sa structura); caracterul individual (pentru ca interesul artistic nu exista in general, in mod abstract, ci doar in legatura cu o anumita opera sau cu un context estetic. In acest sens, Ion Pascadi, afirma ca: “Nivelul estetic al interesului trece de la simpla curiozitate (inca puternic influentata de criterii extraestetice) la placere si abia apoi la transformarea receptarii artistice intr-o nevoie spirituala (…). Interesul artistic trebuie format, orientat, consolidat nu doar prin cunostinte, ci si prin contact direct cu operele si este corelat cu individualitatile, dar si cu epoca”.

Tocmai de aceea la baza receptarii oricarei opere de arta se afla nu numai placerea estetica, ci si nevoia de a afla si de a acumula adevaruri artistice, de a cunoaste. Nu de putine ori, interesul estetic e provocat de asteptarile mereu reinnoite, de surprizele pe care opera de arta le poate oferi. In procesul receptarii, interesul artistic apare ca o functie variabila intre cunoscut si necunoscut, intre previzibil si imprevizibil.

Pe de alta parte, interesul artistic nu e provocat doar de factori estetici, ci si de factori extraestetici. Contemplatia, de exemplu, e acea stare de meditatie sensibila, datorata unei impresii estetice generata de opera de arta; pe cale asociativa, impresiei initiale i se adauga emotii, ganduri, senzatii noi, care se nasc din jocul fanteziei, dar si din tumultul trairii interioare a contemplatorului. Structura, culoarea si bunul gust al receptorului regleaza fluxul asociatiilor extraestetice, pentru a nu se periclita calitatea comunicarii estetice. Dozajul corespunzator intre elementele artistice si cele extraartistice se realizeaza prin aportul unei atitudini estetice echilibrate.

In legatura cu procesul receptarii estetice, Mikel Dufrenne arata, in Fenomenologia experientei estetice: “Foarte important este faptul ca obiectul estetic castiga in fiinta prin pluralitatea interpretarilor care i se ataseaza: el se imbogateste pe masura ce opera isi gaseste un public mai numeros si o semnificatie mai adanca. Totul se petrece ca si cum obiectul estetic s-ar metamorfoza, ar creste in densitate sau in adancime, ca si cum ceva din fiinta sa insasi s-ar fi transformat prin cultul caruia ii este obiect (…) S-ar putea spune astfel ca publicul continua sa creeze opera adaugandu-i sensul sau”.

Se poate spune de altfel ca, daca opera de arta poate deveni mereu alta, potrivit dimensiunilor individuale, istorice, sociale, psihice, nationale teoretice si practice ale contemplatorului ei, inseamna ca ea insasi nu se poate realiza ca opera de arta decat in masura in care apare ca o exprimare de sine a comportamentului, ca o regasire de catre public a sinelui sau artistic in opera de arta.

O valoare estetica nu se poate dezvalui individului uman decat in orizontul participarii acestuia la universul de sentimente si idei pe care aceasta valoare il adaposteste, il propune si il sustine. Receptarea artistica presupune participarea vie, pasionala a celui ce parcurge opera la universul de simboluri al acesteia, presupune o comunicare intre constiinta originara a operei de arta privita ca valoare estetica si constiinta individuala a publicului care, pe baza unui cod estetic si cultural, descifreaza semnificatiile operei de arta. Receptarea estetica este asadar o regasire de sine a publicului, prin contactul nemijlocit, nemediat cu valoarea estetica exprimata in opera.

Comunicarea estetica

Receptarea operei de arta devine posibila numai pe baza unei relatii de comunicare intre artist si contemplator. Interactiunea creator - creatie - public este, in acest sens, fundamentala. Notiunea de public are semnificatii multiple. In general, publicul desemneaza totalitatea indivizilor care iau contact cu arta, intr-un anumit timp si spatiu, calitatea de public implicand o comunitate de receptori care au ca obiect comun captarea unui mesaj artistic.

La nivelul publicului, o coincidenta de opinie e exclusa, chiar daca se poate forma, la un moment dat, o tendinta de apreciere majoritara. Normele estetice si idealurile unei epoci sunt factorii de influentare a unei pozitii critice, iar schimbarea lor in timp va avea drept consecinta modificarea conceptiilor si criteriilor de apreciere ale publicului.

Publicul nu este o entitate omogena, statica, pentru ca evolutia si existenta sa sunt in consens cu dezvoltarea artelor, fiind in acelasi timp, stimulantul cel mai important al creatiei. Calitatea publicului, sensibilitatea si spiritul sau de discernamant, receptivitatea sa la nou si capacitatea de recreare a operei de arta reprezinta criterii fundamentale de apreciere a fenomenului artistic.

Operatia estetica a valorizarii e dependenta si de familiarizarea publicului cu un anumit limbaj artistic, presupunand o anumita perioada de asimilare, mai ales in cazul acelor opere de o mare originalitate, novatoare in planul tehnicii artistice si al expresiei. La inceput, orice opera se dezvaluie unui grup limitat de receptori; cu timpul, pe masura ce opera de arta isi va proba calitatile, ea va castiga sufragiile marelui public.

Comunicarea artistica reprezinta, de fapt, o etapa in cadrul procesului artistic, proces care cuprinde: creatia, comunicarea, receptarea si aprecierea publicului. O caracteristica a artei, din punct de vedere informational, este ca ea reprezinta in totalitate o organizare estetica a unui fragment al realului. Organizarea estetica inseamna un proces directionat, avand anumite laturi in interactiune si o anumita finalitate.

Procesul reflectarii si organizarii artistice contine urmatoarele componente:

momentul contemplarii, intelegerii si trairii realitatii, al asimilarii realului obiectiv in subiectivitatea eului creator si al proiectiei eului creator in universul explorat; selectia constienta a informatiilor, realizarea unor imagini subiective, ideale, formarea unei anumite conceptii, viziuni asupra obiectului respectiv; actul de sinteza, de construire a imaginii generalizate ca reprezentare de sens unica si integrala; acesta este momentul de geneza a unei realitati estetice, care este o realitate ideala, diferita de realitatea concreta prin structura ei interna.

Perceperea mesajului, a complexului de sensuri si semnificatii pe care creatorul le intruchipeaza in opera sa nu e posibila decat atunci cand se realizeaza o corespondenta intre codul estetic al creatorului si cel al receptorului. Existenta acestor corespondente presupune stabilirea unui echilibru intre reprezentarile estetice apartinand celor doi factori ai comunicarii. Referindu-se la aceasta problema deosebit de semnificativa, Abraham Moles arata, in studiul Estetica, informatie, programare urmatoarele: “Exista asadar repertorii de semne si coduri, atat la emitator, cat si la receptor. O comunicare are loc atunci cand codurile si repertoriile ambilor corespondenti sunt comune. Partea de identitate poate fi mai mare sau mai mica, ea poate si lipsi total. Pentru domeniul artei, in special pentru cel al artei moderne, vom putea spune ca repertoriul de semne al receptorului este mai mic decat cel al emitatorului si consta din alte semne. Aici sta, intre altele, sarcina educatiei artistice, aceea de a largi permanent stocul de semne al receptorului”.

Dificultatea descifrarii unui mesaj nu e atat o consecinta exclusiva a bogatiei sale semantice, cat un rezultat al gradului de noutate pe care acel mesaj il incadreaza. Se poate spune astfel, din perspectiva esteticii informationale ca, de fapt, complexitatea mesajului depinde tocmai de repartitia noului, a imprevizibilului in cadrul operei de arta. Astfel, creatia artistica poate lua valori extreme: de la originalitate perfecta (cand mesajul devine, din pricina noutatii, absolut neinteligibil pentru receptor) si pana la banalitatea perfecta (care poate produce dezinteresul receptorului).

Adrian Marino, in cartea sa Introducere in critica literara observa, in acest sens, ca “mesajul ar reprezenta atunci insasi «forma» si esenta limbajului poetic, transmitator nu numai al unui continut si sens determinat, dar si a unei cantitati anumite de informatie (…) Cand exista un surplus gratuit de mesaj, informatia devine inutila, redundanta sau inasimilabila, capacitatea umana de a absorbi mesaje fiind limitata”.

Unitatea de masura pentru inteligibilitatea mesajului este redundanta. Se poate afirma, cu deplin temei ca, cu cat alegerea si ordonarea elementelor unei lucrari sunt mai putin previzibile, mai surprinzatoare, cu atat redundanta scade. Prin absurd, redundanta poate fi egala cu zero, in acest caz extrem si ipotetic comunicarea artistica fiind imposibila. Orice creator e pandit, astfel, de pericolul de a crea o opera care sa depaseasca puterea de receptare a publicului, opera ar avea drept consecinta absenta accesibilitatii.

Dimpotriva, daca acea creatie nu va aduce nimic nou, redundenta va fi maxima, iar contemplatorul nu va mai fi interesat de acea creatie. Esteticianul german Max Bense, unul din promotorii esteticii informationale, a elaborat, in 1910, o schema operationala a comunicarii. Conform schemei lui Bense, se poate observa ca mesajul organizat in functie de repertoriul emitatorului si transmis prin intermediul unui canal de comunicatie, este preluat si decodat de receptor conform repertoriului sau estetic format prin cultura artistica. Cele doua repertorii mai coincid, intersectia lor alcatuind un repertoriu comun.

Acest repertoriu comun ofera, de fapt, posibilitatea comprehensiunii mesajului respectiv. In aceste conditii, pentru a se realiza comunicarea, creatorul trebuie sa se supuna unor reguli de constructie, unor modalitati de expresie care sa permita accesul publicului la opera sa, respectand un anumit prag de inteligibilitate si conventie. La randul sau, receptorul are datoria sa-si largeasca mereu sfera receptoriului estetic, astfel incat, insusirea semnificatiilor difuzate sa fie fructuoasa.

Schema lui Bense:

In anumite arte, ca teatrul, muzica, cinematografia, coregrafia, comunicarea estetica nu se poate realiza decat prin medierea unui interpret, care are menirea de a (re)prezenta opera de arta in fata publicului, astfel incat interpretul este, in acelasi timp, receptor si creator. El descopera opera pentru sine, o analizeaza in detaliu, si-o reprezinta, iar, pe de alta parte, substituindu-se artistului, elaboreaza si dirijeaza fluxul de informatie estetica spre consumatorul de arta, conform talentului si intuitiei sale artistice.

Analizand o punte de legatura intre creator si contemplator, interpretul reuseste sa transforme opera din starea virtuala de partitura in ipostaza ei de realitate vie, dinamica, asa cum o percepe receptorul. In cadrul epocii moderne, explozia informationala (prin mass media) a permis ca un numar tot mai mare de indivizi sa ia contact cu un anumit mesaj.

S-a trecut, astfel, de la o receptare individuala sau de grup, la o receptare care angreneaza mari colectivitati, realizandu-se in acest fel o “democratizare” a artei, in sensul difuziunii ei in randurile unor categorii foarte largi de receptori. In unele situatii, insa, cresterea cantitativa s-a realizat in detrimentul calitatii, producandu-se o adevarata “industrializare” a artei, printr-o invazie a pseudovalorilor, a kitschului.

Aprecierea operei de arta

Aprecierea estetica este, inainte de toate, o atitudine valorizatoare, prezenta fie in creatie, fie in fata operei de arta sau a valentelor estetice ale naturii si societatii. Chiar atunci cand se exprima ca o optiune estetica primara (de tipul “imi place”, “nu-mi place”), din domeniul oricarei aprecieri estetice nu lipseste judecata critica. Aceasta judecata critica se realizeaza pe baza unor criterii de apreciere cu un caracter general sau individual, avand rolul de a facilita adoptarea unei pozitii fata de anumite creatii artistice sau fata de autorii ei, fata de o anumita orientare sau curent estetic. Astfel, operatia valorizarii vizeaza un ansamblu de directii, de la aprecierea calitatilor unei opere si compararea acesteia cu alte creatii, pana la includerea intr-un sistem de ierarhizare vast, cumuland opere si autori din epoci si orientari estetice diverse.

Un rol important in procesul aprecierii operei de arta il are accesibilitatea, fiindca, pentru a se desfasura in conditii optime, actiunea de valorizare depinde de modul in care receptorul circumscrie, intelege si interpreteaza opera de arta.

Capacitatea de evaluare este, asadar, determinata si de gradul de accesibilitate al operei; o opera e accesibila atunci cand poate fi descifrata si apreciata cu relativa usurinta de catre un public avand un nivel cultural mediu. In acest fel, accesibilitatea mai trebuie considerata ca o componenta intrinseca, exclusiva a operei, ci, ca rezultanta a unei relatii dintre potentialul semantic al creatiei artistice si repertoriul cultural-artistic al celor care o recepteaza.

Orice opera artistica are, insa, cum remarca semioticianul si esteticianul italian Umberto Eco, un caracter “deschis”, un plurisemantism fecund care permite realizarea unor interpretari multiple, diferite ale acelorasi opere. Aceasta deschidere simbolica a oricarei opere de arta se datoreaza, in primul rand, ambiguitatii sale semantice, bogatiei de sensuri pe care opera le incifreaza.

Iata de ce, in Opera deschisa Umberto Eco aprecia ca: “o opera de arta, forma inchegata si inchisa in perfectiunea sa de organism perfect dimensionat, este in acelasi timp deschisa, oferind posibilitatea de a fi interpretata in mai multe feluri, fara ca singularitatea ei cu neputinta de reprodus sa fie prin aceasta lezata. Orice consum este, astfel, o interpretare si o executie intrucat in orice apreciere opera traieste intr-o perspectiva originala”.

Gradul de accesibilitate este, astfel, dependent in egala masura atat de repertoriul estetic al publicului, cat si de incifrarea specifica fiecarei opere, astfel incat pentru a atinge acest deziderat, al accesibilitatii, e necesar efortul comun al ambilor factori fundamentali ai comunicarii: emitator si receptor.

In acest sens, creatorul trebuie sa evite utilizarea unor forme, formule si structuri sofisticate, a unor sensuri ascunse, obscure, care ar ingreuna in mod nejustificat receptarea. Desigur, aceasta nu inseamna ca un creator trebuie sa faca compromisuri cu gustul public contemporan in directia facilitatii. Pe de alta parte, receptorul nu trebuie sa fie pasiv, comod, pentru ca accesibilitatea nu e deloc sinonima cu lipsa de efort, dimpotriva.

Nu toate artele sunt la fel de accesibile; se poate astfel considera ca teatrul, cinematograful, literatura sunt mai usor de receptat decat muzica sau pictura care, prin insasi materia pe care o folosesc sunt mai dificile. De altfel, chiar in cadrul literaturii se poate remarca un grad mai ridicat de accesibilitate al prozei in raport cu poezia.

Se poate asadar afirma ca accesibilitatea variaza pe de o parte in raport cu limbajul fiecarei arte iar, pe de alta, in functie de particularitatile unor genuri artistice. Accesibilitatea nu depinde insa doar de caracterul mai abstract, mai incifrat al unor arte sau genuri literar- artistice, ci de modul in care contemplatorul este familiarizat cu aceste modalitati de expresie. In masura in care este asimilat sub raport morfologic si sintactic, un limbaj artistic devine accesibil, receptorul dobandind astfel expresia artistica necesara intelegerii si valorizarii unui mesaj artistic.

Iata de ce, din perspectiva receptorului accesibilitatea unei opere artistice e mai ales o chestiune de cultura si educatie estetica. In determinarea capacitatii publicului de a clarifica sensurile unei opere, un rol important revine perspectivei diacronice, factorului temporal, istorist. Datorita mutatiei valorilor estetice, acestea sunt percepute nu doar din perspectiva timpului care le-a generat, ci si din perspectiva timpului receptarii.

Spre exemplu, unele creatii considerate in epoca in care au fost elaborate inabordabile, ermetice, au devenit pentru epoca moderna facile, chiar desuete; acest fenomen se datoreaza faptului ca, prin uzaj, prin folosire indelungata, anumite structuri artistice isi pierd forta de soc, puterea de a impresiona prin noutatea lor, devin conventionale. Se poate afirma, in acest sens, ca o opera de arta isi mentine interesul estetic, capacitatea de a impresiona cititorul numai in masura in care continutul si forma sa sunt originale deopotriva.

Judecatile estetice

Pe baza accesibilitatii operei, receptorul trece la aprecierea creatiei artistice, utilizand o serie de judecati estetice. Immanuel Kant distingea doua categorii de judecati: judecati de gust si judecati de valoare.

Judecata de gust se caracterizeaza prin suportul ei profund subiectiv, care deriva din reactia aproape reflexa care este gustul. Desi se caracterizeaza printr-o spontaneitate sporita, totusi judecata de gust nu exclude o actiune de valorizare, cu mentiunea ca ea reprezinta doar prima treapta in efectuarea actului de apreciere, constituand o forma incipienta si sumara a judecatii estetice.

Fara sa fie profunda sau total motivata, judecata de gust nu se afla totusi sub semnul arbitrarului, al preferintei inexplicabile caci, asa cum afirma Tudor Vianu, ea “este patrunsa de valori rationale si rationabile, corespunzatoare structurilor rationale ale operei rasfranta in operatiile gustului. Rationalitatea implicita si invaluita in impresiile gustului face posibile toate acele judecati asupra artei pe care analiza le semnaleaza in decursul procesului de receptare”. In concluzie, judecatile de gust exprima o optiune estetica nefondata teoretic, in stare genuina, oarecum, declansata subit de o stare estetica si avand o coloratura subiectiva pronuntata.

Spre deosebire de judecata de gust, judecata de valoare pretinde o mult mai mare rigoare logica si un plus de obiectivitate. Fiind un tip de evaluare superioara, formulata la nivelul constiintei estetice, judecata de valoare se bazeaza pe gustul si idealul estetic. Ea ne apare ca un instrument de analiza si interpretare a operei artistice, indispensabil pentru orice incercare de valorizare, instrument specific unei receptari evoluate. Judecata de valoare e utilizata in demersurile criticii de specialitate prin faptul ca ea implica interpretarea, ierarhizarea, explicarea argumentata a unei pozitii cu privire la opera, constituind cel mai adecvat, cel mai eficient si cel mai subtil mijloc de investigatie si apreciere a operei de arta.

Judecatilor de valoare pot fi clasificate in felul urmator:

judecatile de valorizare, care desemneze apartenenta sau nonapartenenta unei anumite opere la sfera valorilor estetice;

judecatile de analogie, care sunt generate prin compararea, din punct de vedere formal si expresiv, a doua creatii artistice/ literare de referinta;

judecatile de ierarhizare, care apar atunci cand compararea vizeaza doua opere care au nivele de implinire artistica distincte, diferite;

judecatile de motivatie, prin intermediul carora se argumenteaza valoarea unei opere. Alte tipuri de judecati de valoare ar fi: judecati de compensatie, de caracterizare estetica etc.

Trebuie precizat ca intelectualizarea procesului de receptare prin efectuarea unor judecati de valoare nu are drept consecinta o diminuare a participarii afective. Dimpotriva, se poate spune ca cresterea capacitatii contemplatorului de a asimila o opera de arta in plan intelectual, notional, de a o include intr-o ierarhie de valori asigura o mai buna intelegere si cunoastere a ei si o posibilitate in plus de a-si descoperi valentele sensibile.

De altfel, se stie ca in cadrul relatiei culturale autor – public, arta apare ca o forma a cunoasterii sociale, dupa cum in cadrul relatiilor sale artistice cu publicul arta se infatiseaza ca o forma a constiintei de sine a fiecarui individ, pozitia artistica presupunand participarea vie, pasionala, dinamica a celui ce parcurge opera, universul de simboluri al acesteia.

Criterii de apreciere artistica

Judecata de valoare presupune existenta unor principii care sa stea la baza oricarui act de apreciere artistica. Pentru a fi functionale si operante, criteriile de apreciere trebuie sa fie adecvate pe de o parte la fizionomia distincta a fiecarei creatii, avandu-se in vedere apartenenta acesteia la o epoca, la un curent literar, la normele stilistice ale unui timp, dar, pe de alta parte, ele trebuie sa fie in acord cu directiile estetice si cele social–istorice ale momentului cand se produce valorizarea. Iata de ce aceste criterii au o valabilitate si stabilitate relativa, ele cunoscand prefaceri si revizuiri de la o epoca la alta.

Din perspectiva continutului ideatic al unei opere pot fi semnalate urmatoarele criterii: idealitatea, profunzimea filosofica, apartenenta la anumite tipuri fundamentale de idei estetice. Valorizarea la nivel formal vizeaza, apoi, caracterul de structura obtinut printr-un act de compozitie, acuratetea tehnica, armonia intregului, noutatea in planul constructiv artistic, puritatea stilistica, expresivitatea, sugestivitatea estetica.

Un punct important in aprecierii operei artistice e acela al unitatii organice a ansamblului; aceasta se refera la modul de asociere a elementelor componente ale creatiei, cat si la fuziunea dintre continut si forma. Alte criterii mai sunt: originalitatea, comunicativitatea si reprezentativitatea, acestea referindu-se la situarea sistemica a lucrarii, in timp ce caracterul national si popular si universalitatea au rolul de a plasa creatia intr-un context cultural–istoric amplu.

Trebuie precizat insa ca, folosindu-se aceste criterii prezentate, nu se asigura de la sine o apreciere justa si obiectiva a unei lucrari, pentru ca aceste criterii nu sunt nimic altceva decat o serie de instrumente teoretice de sondare a operei si nu girul exclusiv care garanteaza succesul evaluarii critice; iata de ce, aceste criterii trebuie utilizate corect, in functie de fizionomia particulara a fiecarei creatii artistice in parte.

In acest sens, se poate afirma ca operatia de valorizare presupune interpretarea criteriilor, prin efectuarea unor judecati estetice care au o foarte pregnanta coloratura obiectiva. Un rol important in aprecierea operei de arta ii revine criticii de arta. Critica reprezinta o disciplina specializata in analiza si comentarea valorii artistice, in relevarea unor directii si tendinte specifice evolutiei artelor si in precizarea locului si rolului acestora in societate.

Constituita dintr-un ansamblu coerent, sistematic de judecati de evaluare, principii, sisteme de criterii si teorii, critica poate fi considerata o stiinta despre arta. Intr-o prima forma a ei, datorita efortului de rigoare si obiectivitate, actul critic ofera impresia unei anumite depersonalizari a sensibilitatii proprii, in procesul receptarii operei actul critic incercand sa ofere, in limbajul unor concepte cat mai adecvate o caracterizare a operei pe care o analizeaza.

Trebuie observat ca judecata critica depaseste momentul potrivit, al coincidentei sau “identificarii” cu opera, si printr-o miscare fireasca a degajarii de opera, intreprinde o operatie de clasificare si caracterizare, insa acest act al caracterizarii, al detectarii si individualizarii sensurilor esentiale ale operei nu apare ca un act neutru, impersonal, de o totala obiectivitate, ci angajeaza in mod necesar intreaga personalitate a criticului.

In lucrarea sa Critica, estetica, filosofie N. Tertulian arata: “Critica isi poate gasi autenticul ei punct de sprijin in reflectarea esteticianului asupra raportului dintre subiectivitatea particulara si subiectivitatea estetica a artistului (raporturi in acelasi timp de identitate si nonidentitate), in analiza functiei evocative a operei de arta prin comparatie cu functiile practice sau teoretice ale celorlalte forme de constiinta (gandire cotidiana, atitudine etica, gandire stiintifica sau filosofica), in definirea, cu instrumentul categoriilor filosofiei a functiei specifice pe care o are arta in constelatia intregii vieti spirituale”.

Critica este, asa cum o indica si etimologia ei, o judecata discriminatorie, o operatie de separare a valorilor, pe baza unor criterii, principii si concepte estetice, filosofice si critice. De altfel, Radu Bogdan observa (in volumul Reverii lucide, Meridiane, 1972) ca “critica de arta constituie ca mod de expresie un gen literar si genul acesta cunoaste, cand se implineste pe sine, cand isi respecta profilul specific, o perpetua imbinare a rigorilor stiintei cu fantezia creatoare, a ratiunii dotata cu intuitia sensibila, as putea spune chiar, mai degraba, o continua pendulare intre domeniul masurilor exacte si cel al enuntarilor sugestive, de numai aproximativa sau chiar nula rigoare demonstrativa, totusi nu mai putin revelatoare de adevar”.

Dupa cum se stie, critica a evoluat de-a lungul timpului, transformandu-se, dintr-un tip de apreciere descriptiva si constatativa, intr-o forma superioara de valorizare a calitatilor morfologice ale operei, realizand astfel saltul calitativ care desparte impresia izolata si empirica de judecata riguroasa.

Innoindu-si mereu metodologiile si adaptandu-le specificului obiectului estetic, critica de arta si-a diversificat functionalitatea si aria de actiune si prin interferenta cu alte discipline (estetica, filosofia, sociologia, psihologia, istoria artei), ca si printr-o continua confruntare cu propriile ei programe teoretice.

Ca atare, actul critic este, in primul rand, un mod calificat de receptare care, prin acuitatea observatiei, prin capacitatea de analiza si prin rigoare poate sa obtina aprecieri juste, totalizatoare, precum si o interpretare obiectiva a operei.

Referindu-se la acest aspect, G.Calinescu scria: “Simtul critic este forma propriei noastre facultati creatoare, sub unghiul caruia primim si valorificam numai ceea ce ni se prezinta ca urmand normele de creatie ale spiritului nostru. A intelege inseamna a recunoaste ca, daca am fi executat noi opera, am fi urmat norma insasi a artistului. De aici acel sentiment ca autorul ne-a exprimat parca propriul nostru gand, de aici comunitatea de simtire intre autor si critic”.

Critica de arta s-a dezvoltat dupa perioada Renasterii si mai ales din secolul al XVIII-lea. In acelasi timp, se poate afirma ca critica de arta a evoluat de la judecata izolata a aspectelor operei, la o atitudine complexa, de interpretare, valorizare si comentare.

Astfel, judecata critica a devenit treptat, realizarea unei lecturi specializate si a unei trairi esentializate, comunicate sub forma unei generalizari integratoare elemente care dovedesc, pe de o parte, caracterul sistemic al operei si, pe de alta parte, capacitatea de comprehensiune a criticii.

Valabilitatea operei de arta, ca si norma ideala exprimata de manifestarile mai largi ale artei au influentat descoperirea de catre critica de arta a propriului spatiu de manifestare si au determinat circumscrierea unei idealitati pentru sine, cu o expresie proprie, apropiind discursul critic de posibilitatea constituirii lui intr-o arta autonoma

Programele teoretice intr-o continua schimbare, ca si conceptia criticilor despre rolul criticii de arta atesta eforturile acesteia de specializare si autodeterminare, ca si incadrarea ei mereu actualizata alaturi de alte discipline teoretice (estetica, teoria artei, istoria artei) ca forma constituita de cunoastere a artei si ca unul din factorii esentiali ai epistemei unei anumite epoci culturale.

Formele mereu innoite pe care critica de arta le-a capatat in dezvoltarea ei istorica (critica participativa, istorica, impresionista, estetica, formalista, filologica, lingvistica, stilistica, sociologica, psihologica etc.) confirma posibilitatile sporite de refacere si dezvoltare a metodologiei ei, ca si stransa ei colaborare cu alte stiinte, ca si circumscrierea domeniului artei din perspectiva diferitelor doctrine filosofice.

In demonstratia critica discursul trebuie adecvat la un anumit sistem conceptual, formularea judecatilor critice trebuind intotdeauna sa tina cont de realitatea “concreta” a operei. Critica de arta, privita in actiunea sincrona cu celelalte discipline umaniste, se prezinta ca o stiinta ce rezolva in mod autonom determinarea operei de arta. Critica de arta se afirma astfel atat ca un factor stimulator pentru dezvoltarea artei, cat si ca participare continua la fundamentul si dezvoltarea constiintei estetice. Complexitatea discursului critic, ca si limpezimea formularilor sale au un rol important in evidentierea valorilor si a disocierii valorii de non-valoare.

Educatia estetica

Elementele componente ale unei atitudini estetice adecvate in fata artei (preferinta, placerea, interesul, gustul si idealul estetic) nu apar in mod spontan. Ele se pot insa orienta si desavarsi in scopul descifrarii semnificatiilor majore ale operelor de arta. Nu este deloc o noutate ca opera de arta pretinde din partea receptorului o adeziune totala, pentru ca procesul de creatie se incheie cu adevarat abia in actul valorizarii, al integrarii mesajului intr-un sistem de referinte si de valori proprii pentru fiecare individ in parte, in momentul in care receptorul recreeaza opera prin intermediul propriei sale sensibilitati.

Demersul educatiei estetice are ca obiectiv major asimilarea estetica adecvata a intregii realitati materiale si spirituale si nu se limiteaza doar la a stimula si a intretine “tendintele estetice si artistice din personalitatea individului prin exercitiu activ si aplicatie directa in observatia, producerea si interpretarea operei de arta” (Th. Munro). Subiectul receptor este solicitat in procesul educatiei estetice din diferite perspective.

Astfel, se poate face o distinctie neta intre planul formativ si cel informativ al educatiei estetice, cu observatia ca aceste doua planuri interfereaza, se conditioneaza reciproc in definirea unei personalitati umane capabila sa recepteze in mod adecvat mesajul estetic. Educatia estetica debuteaza in plan formativ cu specializarea simturilor umane, cu mobilizarea si desavarsirea perceptiei, a disponibilitatilor si trairilor estetice.

Calitatea contactului pe cale perceptiva cu realitatea estetica are o importanta foarte mare, ea fiind considerata ca etapa declansatoare a unui amplu proces asociativ in care imaginea are un rol esential. La acest nivel perceptiv, educatia estetica isi propune formarea unei atitudini perceptive creatoare.

Fiinta umana circumscrie in personalitatea sa datele esentiale, fizice si psihice ale emotiei si simtului estetic. Aceste date, ce pot fi considerate virtualitati psihofizice ale atitudinii estetice, se transforma in deprinderi de perceptie adecvate doar in cadrul unui proces educational bine orientat. Trebuie observat insa ca senzorialitatea estetica nu este pasiva, ea desavarsindu-se intr-un anumit context social si cultural si organizandu-si si legile in conformitate cu anumite modele spirituale determinate, traditionale sau moderne.

Perceptia estetica trebuie orientata, de asemenea, spre asimilarea intr-un mod specific a produselor artificiale ale activitatii umane care reflecta o anumita realitate materiala sau spirituala in comparatie cu produsele naturale, al caror statut le atesta ca apartinand realitatii obiective existente in afara constiintei subiectului.

Cercetarile de psihologie sociala au stabilit, pe de alta parte, existenta unui anumit prag perceptiv cu determinari individuale si social istorice; in acest sens, s-a putut constata ca anumiti subiecti receptori care sunt adaptati la un anumit sistem de cultura se afla la un moment dat intr-un impas perceptiv, modelele traditionale transformandu-se in prejudecati. Demersul formativ se orienteaza, in acest caz, cu necesitate spre readaptarea receptorului, pregatindu-l in vederea asimilarii unor mesaje artistice noi. In aceasta etapa, contextul social, istoric si cultural ofera premisele pe care se sprijina activitatea creatoare.

In virtutea conceptului de educatie estetica, receptorul de arta trebuie sa fie in asa fel indrumat incat sa perceapa complexitatea mesajului si nu aparenta imediata, materiala, concreta a obiectului estetic. Modificarile care survin in procesul educational au in vedere obtinerea unor noi modele de receptare a operei artistice, fiind precizate de transformarile limbajelor estetice. Educatia afectivitatii, componenta esentiala a fondului aperceptiv caracteristic pentru fiinta umana, conditioneaza receptarea plenara a mesajelor, alaturi de senzorialitatea estetica adecvata.

In acest fel, se poate considera ca tendintele emotive, sentimentele pot fi orientate si educate in vederea integrarii lor in spatiul atitudinii perceptive creatoare.

Judecata estetica, obiectiv esential si ultim al procesului de valorizare, implica si o activitate educativa in planul informatiei. Asadar, formarea atitudinii perceptive creatoare trebuie sa fie urmata si consolidata de invatarea receptarii competente a limbajului artistic, a semnificatiilor ideatice, precum si de alcatuire a unei ierarhii valorice. In acest sens, Mihail Ralea observa ca oamenii “lipsiti de cultura estetica, deci aceia care nu cunosc specificul trairii estetice, sunt inclinati a se lasa confundati cu subiectul operei si au sentimentul ca traiesc aievea continutul ei”.

Trebuie specificat ca acumularea de experienta estetica se realizeaza treptat, in timp, in cadrul instruirii sistematice in istoria si teoria artei. Educatia estetica informativa cuprinde, de asemenea, initierea in specificitatea limbajelor artistice, in particularitatile modalitatilor de expresie, familiarizate cu noile criterii si conventii, integrate prin selectarea acelor valori viabile, autentice, dar educatia estetica vizeaza, in mod necesar, si largirea repertoriului de semne al receptorului. Desigur, cele doua planuri ale educatiei estetice (cel formativ si cel informativ) se afla intr-o relatie de interferenta.

Educatia estetica apare astfel ca o necesitate obiectiva atat in formarea subiectului receptor, cat si in aceea a creatorilor care altfel isi amplifica experienta estetica, descoperind ceea ce este general-uman si specific in valorile traditionale pentru a-si afirma potentialul creator in modelul cel mai adecvat. In domeniul modalitatilor si cailor de educatie estetica, un factor extrem de important este contactul direct cu opera de arta.

Receptarea directa a operelor valoroase ale trecutului sau prezentului necesita un efort receptiv individual, un dialog fecund cu opera de arta, dialog ce genereaza starile de spirit unitare si expresive.

Opera de arta e cea care solicita intreaga participare (afectiva, perceptiva, intelectuala) a receptorului la actul valorizarii, ii stimuleaza actiunile, dezvaluindu-i natura umana in toata profunzimea ei. In paralel cu receptarea directa, nemediata a mesajelor artistice, mijloacele de comunicare in masa au un loc bine definit in procesul educatiei estetice, contribuind la “democratizarea” valorilor artistice.

In cadrul mass-mediei, fluxul specific al comunicarii are un caracter complex, indeplinind concomitent un rol formativ, informativ si stimulator, fiind orientat cu anticipatie catre o selectie prestabilita a valorilor si mesajelor. Cu toate acestea, proliferarea imaginii in dauna cuvantului are si unele consecinte negative, cum ar fi accentuarea tendintei omului modern spre pasivitate in receptarea esteticii, datorat si procesului de standardizare, de uniformizare a gusturilor.

Contactul cu opera de arta isi diversifica valentele, se nuanteaza prin aspectul informativ-formativ al mass-mediei, la care se adauga comentariul critic specializat. Contributia criticii de arta la educarea publicului are un caracter specific, plaseaza valorile artistice intr-o ierarhie stabila prin confruntarea cu un ansamblu de criterii ferme, riguroase, propune principii si norme pentru descifrarea noilor valori, explica sensul conventiilor stilistice si de limbaj, creeaza un climat favorabil receptarii, delimitand universul propriu fiecarui gen artistic.

Procesul educational e favorizat si de densitatea estetica a ambiantei cotidiene. Educatia estetica, necesara inca de la varsta copilariei, se intensifica in adolescenta, varsta modelarii si a asimilarii modelelor de viata si cultura, continuandu-se in perioada maturitatii. Pentru aceste etape o importanta deosebita o au scoala si institutiile artistice, care au datoria de a organiza un proces educational continuu, proces in care contactul direct cu valorile estetice este orientat riguros si metodic. In concluzie, educatia estetica, cu planurile si modalitatile sale multiple de concretizare are ca obiectiv major formarea gustului si a idealului estetic.

Arta si cunoastere

Arta ni se prezinta, inainte de toate, si ca o arhiva istorica, in procesul de cristalizare, de fixare si de transmitere a cunostintelor acumulate de omenire, in conditiile istorice ale unei stiinte nedezvoltate, cand, alaturi de religie, arta isi aduce contributia la explicarea necunoscutului.

Arta mai contribuie in mod propriu la largirea sferei “cunoscutului”, prin actul de traire a realitatii. Chiar daca obiectul pe care ni-l supune atentiei nu e propria sa descoperire, cunoasterea lui prin intermediul emotiei artistice catalizeaza in subiectul receptor o atitudine personala, subiectiva fata de obiect, atitudine care contribuie la imbogatirea imaginii insasi.

Aspectul specific prin care arta imbogateste umanitatea cu noi experiente cognitive e pus in evidenta si de acea transparenta a operei care lasa sa se intrevada semnificatia umana inclusa in actul de creatie artistica. E vorba despre efortul artei de a patrunde in acea zona profunda a sensibilitatii umane prezenta in fiecare fiinta umana, zona de care devenim constienti doar in momentul in care intregul nostru potential aperceptiv este pus in evidenta prin actul de creatie sau prin contactul cu opera de arta.

Se creeaza, astfel, un spatiu metafizic cu coordonate axiologice, care poate fi denumit spatiul cunoasterii artistice. In identificarea acestei realitati umane profunde, arta indeplineste functia unei “metafore gnoseologice si epistemologice”, a carui modalitate specifica e reprezentata de tensiunea dialectica dintre semnificant si semnificat, de distanta dintre materialitatea operei si idealitatea mesajului ei uman, dintre prezentat si reprezentat. Arta reprezinta un sistem modelator de gradul II, in sensul ca ea este analogul obiectului cunoasterii, tradus in imagini artistice.

Vorbind de cunoasterea prin arta se are in vedere nu actul creatiei ca atare, ci receptarea operei finite, atat de catre artist, cat si de public. Nu exista, in procesul cunoasterii artistice, doua momente, doua planuri diferite: cel al artistului si cel al receptorului. Aceasta deoarece artistul dobandeste preaplinul de cunoastere artistica tot prin intermediul operei, la fel ca si publicul, pentru ca abia in opera realizata el isi obiectiveaza, fixeaza si concretizeaza trairile, impresiile si intuitiile.

Artistul fixeaza si clarifica in opera viziunea unei realitati pe care o avemcu totii mai mult sau mai putin confuz, dar pe care nu toti o constientizam si pe care nu avem mijloace adecvate de a o obiectiva si comunica. In actul receptarii are loc, astfel, o fuziune intre constiinta creatorului si cea a receptorului, identificare ce da masura operei respective. Ea exprima ceea ce creatorul a cunoscut ca om si a comunicat, prin opera, ca artist.

Aportul operei la cunoastere poate fi pus in lumina pe mai multe planuri, atat din punct de vedere al evolutiei istorice, cat si din cel al specificitatii sale. Se poate distinge, astfel, planul cunoasterii nespecifice, in sensul ca ele nu apartin unui domeniu specific, identificabil doar cu modalitatile artei, vehiculate de informatia semantica, adica materialul folosit (istoric, social, biografic, material alcatuit din date cristalizate anterior de stiinta sau de expresia cotidiana si preexistente operei de arta.

Al doilea plan e planul cunostintelor specifice obtinute si transmise pe cai proprii cunoasterii artistice. Inca din secolul XVIII-lea, Baumgarten a definit estetica drept “stiinta cunoasterii sensibile”, facand o neta distinctie intre cunoasterea artistica si cea stiintifica. Spre deosebire de logica, estetica are de cercetat un tip de cunoastere in care rolul preponderent ii revine sensibilitatii si afectivitatii. Aceasta cunoastere indistincta (in opozitie cu cea clara si distinctiva a demersului rational) e datorata capacitatii artei de a exprima adevaruri imediate prin simboluri adresate nemijlocit sensibilitatii.

Se stie ca Benedetto Croce a afirmat si el autonomia si specificitatea gnoseologica a artei in raport cu celelalte forme ale spiritului. Pe acest plan, cunoasterea artistica se distinge atat printr-un obiect propriu, cat si printr-o modalitate proprie, prin care artistul reuseste sa dobandeasca informatii despre acea zona a realitatii si sa ni le transmita prin intermediul operei. In ceea ce priveste obiectul cunoasterii, el este circumscris de investigarea eului profund si a reactiilor acestuia fata de realitate.

Afirmarea valorii cognitive a artei este intrinsec legata de considerarea limbajului artistic si a operei ca mijloc specific de comunicare interumana. Plasarea obiectului de arta in planul imanentei lui estetice, existente in si pentru sine, indiferent la orice semnificatie, si care nu comunica nimic altceva decat prezenta sa fizica (precum in Noul roman si film francez) transforma opera de arta dintr-o marturie, dintr-o experienta cognitiva, intr-o transcriere a unor simple forme tautologice.

Prin reducerea semnificatului la semnificant, opera de arta e coborata la stadiul unui obiect opac, lipsit de acea transparenta ce ingaduie sa se vada semnificatia umana inclusa in actul creatiei artistice. De-a lungul istoriei esteticii s-au conturat doua pozitii importante in legatura cu acest concept; unii ganditori (Schelling, Hegel) au negat caracterul specific al acestui tip de cunoastere, punand semnul egalitatii intre arta si filosofie sau arta si stiinta. Alti cercetatori (Schopenhauer, Nietzsche) au absolutizat si exacerbat modalitatile cunoasterii artistice.

O componenta importanta a cunoasterii artistice e emotia estetica; ea este o expresie a afectivitatii transmise gandirii operationale a creatorului sub aspectul unei semnificatii integrate in forma artistica. Esenta artistica, alaturi de admiratia de tenta morala si de satisfactia intelectuala ne apare drept una dintre manifestarile fundamentale ale vietii omului, devenind totodata element de valorizare a activitatii si dezvoltarii individului, cat si a umanului, conceput in “actualitatea” si istoricitate lui. Fata de emotiile de baza, in cadrul carora corelarea stimulilor si a expresiei este imediata, pentru ca in emotiile estetice stimulul senzorial nu mai transpare decat dintr-o reprezentare fictionala.

Teoriile mai noi cauta sa stabileasca contributia emotiei estetice la constituirea judecatilor estetice sau la delimitarea caracterului sensibil al obiectului estetic. In acest context, emotia estetica este ea insasi un principiu organizator, de unificare a sensibilului, dezvaluind sensul obiectului si al trairii estetice.

Mikel Dufrenne pune accent pe “caracterul ganditor” al emotiei estetice; aceasta devine un factor important in depasirea cantitativului (prezenta sensibilului ce atesta realitatea obiectivului) in calitativ (plenitudinea sensibilului care atesta frumosul obiectului). Emotia estetica fundamenteaza si exprima sensibilitatea estetica, oferind subiectului receptor datele constitutive ale reflectiei estetice, sub forma tendintei organizatoare, fara transpozitii discursive a datelor obiectului intr-o esenta sensibila.

Pentru a se concretiza, emotia artistica are nevoie de aportul expresiei artistice, care este o unitate sintetica a manifestarilor exterioare ale gandirii si sentimentelor prin intermediul cuvintelor, culorilor, gesturilor, liniilor si sunetelor. Reprezentand exprimarea figurata, prin intermediul imaginilor artistice, a unui sentiment sau a unei idei, expresia artistica este realizata in material sensibil, cu virtuti semnificative pe planul comunicarii dintre artist si spectator, a unui continut transfigurat in actul creatiei.

De o mare varietate, caracterizandu-se prin specificitate in diferite domenii artistice, expresia artistica poate fi apta desfasurarii procesuale, poate implica tensiunea conflictuala sau poate impune existenta simultaneitatii. Calitatea expresiei artistice de a reflecta un fapt de constiinta, realizandu-se in elementele materiale, ca o componenta a unui limbaj specific se conjuga cu faptul de a fi destinata perceptiei sensibile.

Emotia artistica reflecta esenta realitatii altfel decat expresia stiintifica, elementele sale cognitive avandu-si sursele in insusirea practica a realitatii, dar urmand a capata un contur definit intr-o forma spiritual-sensibila. In interiorul specificitatii sale, emotia artistica tinde sa reflecte esenta realitatii, comporta valoare de generalizare umana si de comunicare, constituind un element nu numai al limbajului artistic, ci si al limbajului uman in general.