ISTORIA CULTURII ROMANE MODERNE - CONFRUNTARI DE IDEI PRIVIND TEORIA FORMELOR FARA FOND

FACULTATEA DE COMUNICARE SI RELATII PUBLICE "DAVID OGILVY"

ISTORIA CULTURII ROMANE MODERNE

CONFRUNTARI DE IDEI PRIVIND TEORIA FORMELOR FARA FOND

Cultura romana iși are achizițiile sale teoretice asupra carora este intelept sa revenim pentru a putea face legatura cu trecutul și pentru a putea surprinde cu mai mult discernamant evoluția sa de-a lungul timpului. Doua dintre asemenea achiziții se refera la Teoria formelor fara fond enuntata de catre Titu Maiorescu si Legea sincronismului enuntata de catre Eugen Lovinescu.

Intrebarea care merita a fi ridicata in acest context face o trimitere directa la ideea lansata chiar de catre Titu Maiorescu in articolul manifest al revistei Convorbiri Literare: mai bine sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea, mai bine sa nu facem o pinacoteca deloc decat sa o facem lipsita de arta frumoasa ( . ) mai bine sa nu facem deloc academii, cu sectiunile lor, cu sedintele solemne, cu discursurile de receptiune, cu analele pentru elaborate decat sa le facem toate aceste fara maturitatea stiintifica ce singura le da ratiunea de a fi.[1] Oare avea dreptate junimistul cand acuza discrepanta vizibila dintre forme si fond, sau vom fi tentati sa ne indreptam atentia mai degraba spre teoria lansata de Eugen Lovinescu potrivit careia, singura cale de evolutie este "calea revolutionara", prin arderea etapelor si prin imprumutul de forme din Occident?

Urmarind aceasta idee, imi propun sa analizez comparativ cele doua lucrari mai sus mentionate, intrucat aportul valoric adus de catre fiecare dintre acestea in parte la procesul de modernizare al poporului roman este deosebit de important, desi conceptiile celor doi referitoare la calea evolutiva pe care se facea necesara sa o urmeze societatea romaneasca, tind sa se diferentieze semnificativ.

Pentru stabilirea contextului in care a avut loc modernizarea societatii romanesti consider ca este importanta mentionarea perioadei premergatoare acesteia. Asadar, incepand cu prima jumatate a secolului al XIX-lea, societatea romaneasca va traversa o lunga si controversata perioada de resuscitare a valorilor culturale si politice, miscare ce se afla sub influenta epocii pasoptistilor. Potrivit gandirii si actiunii intelectualilor acestei vremi, cele doua trepte ale programului de redesteptare nationala presupuneau raspandirea culturii nationale moderne si schimbarea mentalitatilor, dar si redesteptarea credintei nationale prin emancipare culturala si politica.

Elementele de legatura dintre cele doua curente de idei, perioada pasoptista si cea junimista -al carei demers este urmarit indeosebi in aceasta lucrare- isi au radacinile comune chiar in incercarile sustinute ale acestora de trezire si de orientare a culturii si societatii romanesti intr-o directie nou propusa, civilizatia occidentala.

Un punct de vedere interesant privind cele doua orientari si care le deosebeste dintr-un anumit punct de vedere, este exprimat chiar de catre Eugen Lovinescu: Insemnatatea Junimii nu sta insa in noutatea formulei, ci in solidaritatea intelectuala a unui grup de individualitati si in omogenitatea atitudinii fata de problemele culturale si sociale ale statului nostru. Cu alte cuvinte, punctul de cotitura dintre cele doua formatiuni se afla in amplitudinea actiunilor promovate de catre acestia in toate domeniile de referinta.

Inovatoare este nu originalitatea ideii cat capacitatea Junimii de a se lupta pentru ideile ce vor fi dezbatute in cele ce urmeaza, consolidata sub puterea unui adevarat grup de presiune.

Cu toate acestea, teoria formelor fara fond reprezinta partea scrisa, miza noii ideologii junimiste care ia nastere in jurul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea si careia i se datoreaza intr-o generoasa parte modernizarea societatii romanesti din perioada interbelica .

Teoria formelor fara fond face parte din articolul-manifest In contra directiei de astazi din cultura romana, aparut in revista Convorbiri literare din anul 1863 si apartine omului politic, ideologului si criticului literar Titu Maiorescu.

Trei dintre tezele fundamentale ale teoriei formelor fara fond vor fi mentionate mai jos in cateva cuvinte, urmand a fi detaliate pe parcursul lucrarii.

Prima dintre acestea se refera la autonomia valorilor . Autorul porneste de la constatarea ca in cultura romana predomina o confuzie a valorilor dand ca exemplu scrierile exagerate in limba latina ale Scolii Ardelene, exagerari ce tin de considerente politice, dar si patriotice. Autorul devine astfel primul critic literar care reuseste sa declanseze o ampla actiune critica ce ia amploare in toate domeniile sociale, politice, culturale.

Cea de-a doua idee vizeaza unitatea dintre cultura si societate, idee potrivit careia cultura devine o componenta a vietii sociale, o "expresie a puterii vitale" a unei natiuni. Zestrea culturala reprezinta potrivit principiilor lui Titu Maiorescu rezultatul puterii creatoare a unui popor, asadar aceasta este construita din forme ce au o dimensiune universala precum arta sau stiinta, dar care au un fundament propriu. Cu alte cuvinte, toate formele culturale pe care le traverseaza un popor reprezinta expresii ale conditiei sale istorice, sunt legate de traditia si modul de viata al poporului respectiv.

Cea de-a treia idee promovata de critic face referire la unitatea dintre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala.

Fondul, potrivit lui Maiorescu se refera la ansamblul activitatilor materiale si sociale, la mentalitatile si structurile psihologiei colective, asimilate si exprimate prin comportamente practice. Prin notiunea de forma intelegem ansamblul cadrelor juridice, politice, culturale si/sau institutionale care asigura raspandirea si circulatia valorilor in societate.

Aici, criticul subliniaza teza care sta la baza teoriei sale: singura cale prin care societatea romaneasca isi poate creea propria cultura si prin care se poate dezvolta este prin intermediul unei "evolutii organice", adica prin dezvoltarea de la fond spre forme.[7]

Pentru a-si sustine ideile expuse in cercetarea sa critica, autorul apeleaza la cateva exemple practice care fac referire la scrierile vremii. Astfel, acesta critica aspru reviste ca Transilvania sau Familia care acorda un interes foarte scazut si un raspuns flegmatic observatiilor autorului referitoare la redactarea defectuoasa din punct de vedere ortografic, gramatical si stilistic a unor lucrari importante pentru cultura romana la vremea respectiva.

Ca dovada, criticul face consideratii cu privirea la aceste reviste ironizandu-le si denumindu-le "foi literare" care nu fac decat sa intoxice cultura romaneasca. Acesta le catalogheaza mai departe ca fiind atat de saracacioase prin forma si cuprinsul lor fiindca traiesc intr-o atmosfera viciata de idei si simtaminte care pareau sa contamineze atunci mare parte dintre intelectuali. Intreaga directie a culturii romane parea sa fie stapanita la vremea respectiva de neadevar, surprinzand chiar deosebirile pe care acesta le vedea intre forma (institutii, legi, academii) si fond ( cultura, economie ): neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public.

In total acord cu Mihai Eminescu[9], criticul pune aceste neadevaruri pe seama tinerilor scoliti in strainatate care odata intorsi de la Paris, rau sau deloc pregatiti, credeau ca vor putea creea peste noapte o Romanie moderna adaugand amalgamului nostru cultural formele institutionale ale vietii publice de acolo; s-au lasat impresionati de efectele edificatoare ale societatii franceze, reusind sa strabata numai formele superioare ale civilizatiei, dar nu si fundamentele istorice fara de care fondul cultural nu ar fi putut exista.

Rezultatul acestor fapte par sa se reflecte direct in sistemul nostru educational : Inainte de a avea invatatori satesti, am facut scoli prin sate, si inainte de a avea profesori capabili,am deschis gimnazii si universitati si am falsificat instructiunea publica. Inainte de a avea o cultura crescuta peste marginile scoalelor, am facut atenee romane si asociatiuni de cultura si am depretiat spiritul de societati literare.

Intreaga miscare intelectuala care parea sa confere societatii un nou suflu vitalist, se transforma intr-o piesa de teatru prost improvizata, cu actori care isi continua rolul pana in viata de zi cu zi, care mai presus de dorinta de a creea un fond cultural deosebit in cultura romaneasca sunt stapaniti de vanitatea de a arata lumii intregi valori false, imprumutate.

Pentru a ne demola eventualele conceptii puerile in cazul in care printr-un optimism exacerbat am fi putut crede ca vom fi putut vreodata sa ne ridicam la nivelul unei societati ca cea a Frantei, Maiorescu formuleaza trei exemple de lucrari fundamentale pentru cultura romana prin care sa avem in vedere bineinteles, provenienta noastra la nobila ginta latina.

Prima se refera la lucrarea lui Petru Maior cu privire la formarea poporului roman din care Maiorescu extrage halucianta afirmatie precum ca amestecul dintre romani si daci nu ar fi fost posibil intrucat acestia au fost exterminati de catre primii. Ne confruntam asfel cu primul caz de falsificare a istoriei.

Un caz de falsificare a filologiei este intalnit in Lexiconul de la Buda unde se incearca din nou o demonstratie nefericita a puritatii latinitatii limbii romane. Mai tarziu apare si cartea Tentamen criticam in linguam romanicam menita de altfel sa reflecte acuratetea limbii romane dar in care apar cuvinte si fraze nemaintalnite vreodata in limba romana ilustrand astfel un exemplu clar de falsificare a filologiei. Odata inoculata aceasta directie gresita, romanii au continuat sa imite si sa falsifice la randul lor toate formele civilizatiei moderne.

Apelul pe care il face Maiorescu spre finalul lucrarii sale este acela de a fi curmata incurajarea blanda a mediocritatilor. Acestea nu aduc niciun beneficiu patrimoniului cultural al societatii, ba mai mult de atat, pot intarzia aparitia fondului pe care sa se poata cladi cu succes formele imprumutate din Occident.

Concluzia pe care o plaseaza criticul literar in finalul lucrarii sale este aceea ca fara cultura, un popor poate supravietui prin speranta ca la un moment dat, in evolutia sa, se va produce si aceasta schimbare naturala si fireasca, fara a necesita si un proces de imitatie. Varianta pentru care opteaza Titu Maiorescu este cea a dezvoltarii organice, lente si treptate de la fond spre forma.

Din pacate insa, trecerea lenta de la fond la forma ar fi cerut timp si tocmai timpul istoric este ceea ce le lipsea romanilor. Timpul dezvoltarii ne este luat si teama cea mare este de a-l inlocui prin indoita energie , afirma acesta sesizand decalajul mare dintre poporul roman si societatile apusene, acesta fiind si motivul pentru care Maiorescu indruma societatea vremii catre o mai chibzuita gestiune a energiilor nationale din toate domeniile sociale: de la cultura pana la politica si administratie cu scopul de a creea valoare, originalitate.

Acest decalaj despre care se vorbeste mai sus nu este trecut cu vederea nici de catre Emil Cioran, ideile acestuia aflandu-se in opozitie cu cele ale lui Maiorescu. El pune pe seama traditionalismului nostru indaratnic, buna parte din motivul pentru care Romania a fost tinuta o mie de ani in nemiscare: De cate ori privesc taranul roman imi place sa vad inscrise in cutele fetei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc in Europa un alt taran mai amarat, mai pamantiu, mai coplesit.[12]. Universalitatea, afirma el, ia nastere nu intr-un popor agrar traind in condiții de subzistenta, nu este creata nici de catre un popor resemnat, batran și imbatranit, ci intr-o societate cu aspirații precum Franta care a trezit prin revoluția muncitoreasca o cultura a maselor cu caractere noi și forma proprie.

Mai mult de atat, culturile populare sunt primitive si reactionare. Raman in ele insele.[13] Din punctul sau de vedere cultura universala și totodata istoria au fost scrise de cateva culturi mari: Franta, Germania, Egipt, Rusia, Japonia, Grecia și Roma, pe cand celelalte popoare s-au multumit sa-și racoreasca sterilitatea in umbra acestora.

Prognoza nefericita aplicata Romaniei pana acum pare a intrevedea totusi o licarire de speranta in parcursul sau istoric: cultura occidentala, avand o mare importanta pentru orientarea noastra in viitor nu insumeaza toate valorile de pana acum și ne lasa posibilitatea de a prinde trenul civilizației din mers.

In ultima instanta, si Titu Maiorescu se face nevoit sa admita ca Romania trebuia modernizata, cu orice pret si fara intarziere. Tara trebuia sa-si insuseasca, sarind peste etape, experienta istorica a Apusului, trebuia sa paraseasca definitiv "barbaria orientala" si sa treaca pragul Europei civilizate.

In acest punct al demersului intervin Eugen Lovinescu si Legea sincronismului formulata in cartea pe care acesta o denumeste "Legea sincronismului si formarea civilizatie", carte in care autorul reia intr-o maniera diferita teoriile organice enuntate anterior de catre Maiorescu in teoria formelor fara fond.

Scopul pe care il urmareste Lovinescu prin intermediul acestei scrieri este acela de a arata necesitatea evolutiei societatii romanesti catre formula civilizatiilor occidentale, precum si aceea de a legitima istoric actiunile fortelor liberale aratand lipsa de fundament a viziunilor traditionaliste, caracterul lor ,reactionar".

Modelul pe care l-a urmat Eugen Lovinescu in vederea enuntarii teoriei sale se sprijina pe "legea imitatie" ce apartine sociologului francez Gabriel Tarde. Potrivit acestuia, indivizii, grupurile sociale sau chiar societatile care au un substrat inferior pe scara dezvoltatii culturale, au tendinta de a imita valorile, atitudinile comportamentale ale grupurilor si ale societatilor mai puternic dezvoltate.

Imitatia devine astfel un proces care actioneaza din doua perspective: "de sus in jos" in interiorul unei societati , iar aici avem ca exemplu elitele sociale si partidele politice care se adreseaza claselor economice subordonate , precum si din centru spre periferie.[14]

Acest proces de imitatie este specific, potrivit lui Tarde, in cazul rapoartelor dintre societati diferite, pornind de la cele superioare catre cele mai putin dezvoltate. Popoarele care parcurg procesul de imitatie, preiau intr-o prima instanta de la societatile civilizatoare atitudini comportamentale si de organizare politica (cadrul legislativ) pe care le transporta apoi in sistemul lor valoric, urmand a se transpune apoi in practici si mentalitati.

Daca Maiorescu considera ca singura modalitate prin care poate fi posibila crearea unei culturi originale era printr-o evolutie organica, Lovinescu sustine ca formele care sunt preluate dintr-o societate superioara "stimuleaza" mai intai fondul, apoi integrate in structurile socio-politico-culturale pot ajunge sa stimuleze crearea unui fond propriu corespunzator.

Acesta este temeiul pe care este structurata legea sincronismului, potrivit careia in spatiul european poate fi identificata o interdependenta crescuta a societatilor si o treptata asociere a acestora in vederea stabilirii unor principii, valori si cadre institutionale comune. Odata ajunse intr-o asemenea relatie, se poate vorbi despre spiritul veacului (seculum) .[15]

Din perspectiva autorului, spiritul veacului este acela care determina sincronizarea societatilor moderne si care va conduce la o omogenizare a valorilor culturale, devenind in final universale. Societatile inapoiate precum Romania nu vor avea de ales si vor trebui sa urmeze aceasta lege, intrand in sfera celor dezvoltate, nevoite sa functioneze si acestea dupa scenariul impus.

Importanta pentru principiile enuntate de catre Lovinescu este clasificarea pe care acesta o face privind evolutia spre modernitate a Romaniei , atunci cand ne vorbeste despre confruntarea dintre fortele revolutionare si fortele reactionare .

Reprezentantii fortelor revolutionare sunt cei care au sprijinit procesul de asimilare al formelor de civilizatie ale societatilor apusene precum generatia pasoptista, miscarea liberala si mica burghezie romana in formare. In tabara adversa se afla sustinatorii dezvoltarii organice, respectiv sustinatorii teoriei formelor fara fond a lui Titu Maiorescu: junimistii, traditionalistii si conservatorii.

Dupa cum mentionam in inceputul lucrarii, criticul defineste junimismul ca fiind mai mult o stare de spirit intarita de solidaritatea intelectuala a unui grup de individualitati, la fel ca si generatia de la 1848 pe care acestia o taxeaza cu atat criticism: In fata revolutiei liberale, "junimismul" s-a ridicat ca singura forta organizata a reactiunii; de n-a impiedicat progresul grabit al dezvoltarii noastre politice si culturale, a exercitat, totusi, o influenta asupra sufletelor, felurit apreciata, dar reala, cu care aproape se confunda istoria culturii si literaturii noastre de dupa 1866.[17]

Un alt contraargument pe care Lovinescu il aduce in defavoarea teoriei enuntate de Maiorescu se refera la afirmatia acestuia din urma precum ca "forma fara fond nu numai ca nu aduce niciun beneficiu, dar este de-a dreptul stricacioasa". Criticul intervine prin explicatia ca, neexistand posibilitatea de a se merge de la fond la forma precum se intampla in societatile dezvoltate, in conditiile existente a trebuit sa ne cream o traiectorie dinspre forma catre fond. Anticipand realitatile sufletesti spirituale ale veacului, formele nu pot fi stricacioase. Departe de a fi fost vatamatoare, prezenta formelor a fost, spune el chiar rodnica, producand in unele ramuri ale culturii o miscare spre fond pana la adaptarea completa.

Insasi noua directie pe care Maiorescu dorea sa o impuna la jumatatea secolului al XIX lea reprezinta o replica a evolutionismului german si englez impotriva revolutiei noastre culturale. Greseala sa a fost ca, analizand in perspectiva legile evolutiei popoarelor, a crezut ca acestea pot fi aplicate si noua. Critica junimismului n-a pornit dintr-o cunoastere adanca a trecutului nostru istoric, iar astfel caracterul acesteia ramane tot atat de ideologic si de rational ca si cel al liberalismului pasoptist, pe care-l combatea.

Aspectul pozitiv pe care il intrezareste Lovinescu in Teoria formelor fara fond se refera la faptul ca menirea oamenilor de cultura este aceea de a intari fondul, aceasta fiind singura modalitate de a fi determinata evolutia inversa a societatii romanesti, dinspre fond catre forma.

Incercarile lui Maiorescu si ale intregii generatii junimisme de a inlatura notiunile parazitare ale esteticii a reprezentat cea mai complexa forma de consolidare a unui fond depasit cu mult de niste forme care ramaneau a fi umplute odata cu trecerea lenta a timpului.

Combatand forma, Maiorescu nu a cerut totusi desfiintarea scolilor, acedemiilor, pinacotecilor sau a conservatoarelor pe care le considera in teoria sa " stafii fara trup" ci a incercat sa sprijine fondul care va fi urmat sa genereaze miscarea interna de la fond la forma.

Reintorcandu-ma la intrebarea pe care se sprijina lucrarea mea, consider ca cea mai buna cale spre modernizare pe care a parcurs-o societatea romaneasca de-a lungul timpului incepand cu secolul al XIX-lea si continuand pana astazi, este cea propusa de catre Eugen Lovinescu, cu referire la procesul de imitatie si la spiritul veacului.

Istoricul englez Arnold Toynbee considera ca, pentru reusita umana sunt necesare o provocare si un raspuns. Natura se prezinta omului ca o dificultate de invins, iar daca omul accepta provocarea, atunci raspunsul sau creeaza insesi bazele civilizatiei. Din punctul sau de vedere, mediul inconjurator, alaturi de rasa, structurile institutionale si capacitatea de adaptabilitate a popoarelor la factorii de mediu, sunt deteminante pentru creearea fundamentului unei civilizatii.

Acesta stabilieste un numar de sase civilizatii si 15 subcivilizatii, derivate ale acestora, care se stabilesc de la inceputuri de-a lungul marilor intinderi de apa. Accesul la resursele de mediu reprezinta, din punctul sau de vedere, un avantaj superior fata de celelalte popoare, avantaj ce va fi preschimbat avand in vedere si beneficiile economice afiliate, intr-un factor civilizator.

Prin analogie cu teoria lui Lovinescu rezulta ca dintotdeauna au existat popoare civilizatoare si popoare care, prin procesul de imitatie au sfarsit ca de-a lungul vremii sa convietuiasca sub aceleasi valori si principii, fara a le fi atenuate pana la disparitie specificul national.

Exemplu graitor pentru aceasta ultima idee este chiar situatia traversata de catre poporul roman de-a lungul secolelor.

In lucrarea Paradoxul roman, Sorin Alexandrescu afirma ca unul dintre situatiile paradoxale in care s-a "trezit" aruncat poporul roman se refera la apartenenta geografica a acesteia: o insula de latinitate intr-o mare slava si ungara.

Cert este ca spatiul geografic ne-a aruncat de multe ori in contexte istorice si politice importante in care poporul roman a avut implicatii minore, asistand neputincios la desfasurarea evenimentelor; cu toate acestea, influenta avuta asupra culturii noastre nu a fost covarsitoare, reusind sa ne pastram intr-o mare masura identitatea nationala.

Verdictul pe care il acord alaturi de Sorin Alexandrescu culturii si societatii romaneasti se afla sub necrutatoarea influenta a globalizarii, care, nemailasand loc zonelor albe de pe harta si diminuand treptat ierarhiile valorice precedente, ne acorda șansa de a atrage atenția asupra noastra, tocmai datorita aspectelor paradoxale care ne-au diferentiat atata vreme de societatile occidentale.

In ciuda acestui aspect, imitatia continua sa patrunda pana in cele mai mici ramificatii ale sferelor culturale, juridice, politice sau administrative. Se vorbeste tot mai mult de uniformizarea valorilor, de societati informatizate si chiar de state multinationale.

Din aceasta cauza, consider ca teoria formelor fara fond a lui Titu Maiorescu, daca undeva la jumatatea secolului al XIX-lea ar fi putut fi putut imbraca o forma aplicativa (avand in vedere dificultatea cu care circulau informatiile de la o cultura la alta si de la o societate la alta in acea vreme), astazi nu ar mai putea fi aplicata nici macar culturilor primitive precum triburile africane pentru ca si in acest caz observam implicarea tot mai ampla a societatilor europene in directia schimbarii mentalitatilor colective si, implicit, a comportamentelor .

Bibilografie

Emil Cioran; Schimbarea la fata a Romaniei; Editura Humanitas, Bucuresti, 2001;

Eugen Lovinescu; Istoria civilizatiei romane moderne; Septembrie, 1924;

Grigore Georgiu; Istoria culturii romane moderne; Bucuresti, Editura Comunicare.ro, 2007;

Mihai Eminescu; "Icoane vechi si icoane noua", Editura Eminescu, Bucuresti, 1999;

Sorin Alexandrescu; Paradoxul Roman ; Editura Univers, Bucuresti, 1998;

Titu Maiorescu; In contra directiei de astazi din cultura romana; Aparut initial in Convorbiri Literare, 1868.