Timpul, notiune filosofica, etno-folclorica

I. Timpul, notiune filosofica, etno-folclorica

1. Timp, mod si aspect

1.a. Disputa dintre "naturalisti" si "conventionalisti"

Se pare ca la originea speculatiilor privind problema originii limbii si legaturilor dintre cuvinte si sensurile lor stau disputele dintre ceea ce lingvistul John Lyons numea, generic "naturalisti" si "conventionalisti" respectiv adeptii ideii ca limba este guvernata de "natura" sau de "conventie"[1]. Aceasta opozitie a devenit, cu timpul, un loc comun al speculatiilor filosofice, incepand cu "scoala alexandriana" (constituita de catre colonialistii greci odata cu fondarea marii biblioteci din Alexandria, la inceputul secolului al III-lea i.e.n.) si continuand cu studiul actual al limbilor, respectiv ceea ce grecii au definit prin termenul de gramatica sau "arta scrierii". In esenta, cele doua tabere sustineau fie ca limba este un fenomen natural, imuabil si etern, situat in afara omului, fie, din contra, ca este o conventie, un rezultat determinat de obiceiuri si traditii, o forma sui-generis de contract social intre membrii societatii. Intre adeatii extremi ai celor doua curente, Lyons identifica, din scoala naturalista pe Cratylus, invocat de Platon in dialogul omonim, care sustinea ca toate cuvintele sunt adecvate, in mod natural, la semnificatia ce o poarta, iar intre conventionalisti pe toti cei care accepta ideea ca limbile nu se conformeaza obligatoriu regulilor, ele fiind constituite mai degraba din neregularitati si exceptii. Or, tocmai pe acest tip de neeregularitate se bazeaza intemeietorii gramaticilor traditionale.

Beneficiile scolii "naturaliste" au fost, sub aspect lingvistic, relativ putine, dar esentiale. Astfel, plecand de la ideea ca originea unui cuvant tradeaza sensul sau adevarat, s-a nascut stiinta etimologiei (din gr. etymo = adevarat, real), ceea ce a condus la identificarea unor cuvinte create in "mod natural" prin imitarea unor sunete din natura (adica ceea ce numim astazi onomatopee) spre a exemplifica acest procedeu, vom face apel la limba romana, echivalentul grecesc fiind dpar subinteles (ex. a trosni, a parai, a tiui, a harai etc.). Potrivit adeptilor scolii naturaliste, astfel de cuvinte cu inteles imitativ ar constitui nucleul vocabularului. Astazi, astfel de teorii par cu totul depasite, termenul modern utilizat pentru a desemna relatia dintre sunetele unui cuvant si intelesul sau fiind acela de simbolism fonetic.

Disputa dintre "naturalisti" si anormalisti a continuat, de altfel, pana in secolul I e.n., avand drept consecinta directa istematizarea gramaticii, prin adancirea studiului etimologic si admiterea existentei unor "neregularitati" lingvistice. In esenta, concurenta dintre stoici, interesati in primul rand de problema filosofica a limbii, ca si, in egala masura, de logica si retorica, si adeptii scolii alexandriene preocupati mai degraba de studiul textelor din trecut si direct interesati de rezolvarea unor "anomalii", sau interventii straine, intolerabile din punctul lor de vedere, asupra variantelor autentice a incurajat ideea aparitiei unor tratate de gramatica menite sa elucideze orice dificultati ar fi ingreunat studiul textelor filosofice (dar si literare) vechi. A aparut astfel ideea ca marile opere literare din trecut fusesera redactat intr-o varianta "pura", "corecta", liba utilizata fiind deci alta decat cea colocviala, vorbita la Alexandria, de pilda. Din acest interes pentru studiul "gramaticii" s-a ivit ideea, aplicata ulterior mai bine de doua mii de ani, anume ca termenii unei limbi trebuie raportati la un standard bine definit. Cu alte cuvinte, limba utilizata de Platon ar fi mai "pura" decat cea colocviala, utilizata de masa populatiei. Evident, ca acest proces de fixare a "gramaticii" nu s-a facut de la sine, lingvistii estimand un interval de aproape sase secole (din secolul al IV-lea, i.e.n., pana in secolul al II-lea e.n.), timp in care limba greaca a ajuns sa fie standardizata si transmisa posteritatii drept adevarata gramatica a limbii grecesti.[3]

Traditia atribuie lui Platon (cca. 429-347 i.e.n.) ideea efectuarii unei distinctii explicite intre substantive si verbe. Pentru filosoful .. "substantivele" reprezentau termeni care putea functiona in propozitii drept subiecte ale unei predicatii, in vreme ce "verbele" reprezentau termeni care puteau exprima actiunea sau calitatea exprimata. Aceasta distinctie de tip bipartit, efectuata, pe baze logice, intre clasele gramaticale majore avea in vedere includerea adjectivelor in aceeasi clasa cu verbele. Ulterior, inca din vremea gramaticienilor greci, sistemul elaborat de Platon a fost abandonat, Aristotel (384-322 i.e.n.) fiind cel care a adaugat o noua clasa, aceea a "conjunctiilor". Aristotel si urmasii lui au introdus categoria genurilor (inclusiv a celui de-al treilea gen, termen utilizat initial de Protagoras pentru a desemna genul "intermediar", astazi, "neutru", dupa o denumire latina). Aristotel este si cel care a identificat categoria timpului, observand ca forma verbelor poate avea anumite variatii sistemice, in corelatie cu notiunile temporale de prezent si trecut.

Dintre scolile filosofiei grecesti, cei care au acordat o mai mare atentie gramaticii su fost stoicii. In concordanta cu conceptia specifica gandirii lor filosofice, potrivit careia a actiona in mod corect insemna a trai in concordanta cu natura. Stoicii au facut distinctia fundamentala intre "ceea ce semnifica" si "ceea ce este semnificat" si au acceptat existenta celor patru parti de vorbire: substantivul, verbul, conjunctia si articolul (ulterior, adaugand si a cincea parte de vorbire: substantivele proprii, prin separarea de cele "comune") stoicilor le revine si meritul de a ientifica flexiunea si distinctia dintre caracterul activ si cel pasiv, precum si trazitivitatea si intranzitivitatea verbelor.

Fara a intra in toate amanuntele evolutiei lingivisticii, vom concluziona ca influenta scolii de "gramatica traditionala", de inspiratie greco-romana, dezvoltata initial in Grecia, apoi la Roma, dar si in Europa medievala s-a extins nemijlocit asupra studiului tuturor limbilor vorbite in Europa, iar pe filiera romana a ajuns sa inspire lumea orientala. Acelasi Lyons semnaleaza ca gramatica latineasca a lui Dyonisius Trax, si care a slujit multe secole drept "arta a vorbirii corecte si a intelegerii operelor literare ale scriitorilor clasici romani" a patruns incepand cu secolul al V-lea e.n. initial pe filiera armeana, iar apoi, prin traducere siriana, in Orientul apropiat, influentand, mai intai pe arabi, iar ulterior, prin contaminare, pe ebraici.[4]

1.2. Revolutia sausseriana sau distinctia dintre "forma" si "substanta"

Astazi, stadiul evolutiei lingvisticii a depasit disputa dintre "conventionalisti" si "naturalisti", convergand spre ideea ca vocabularul unei limbi este o lista de nume carora, prin conventie, li se asociaza un sens (continut). De la Saussure[5] incoace, distinctia dintre forma si substanta s-a impus definitiv, prin forma (vocabular) intelegandu-se structura abstracta pe care o anumita limba o impune substantei . iar prin substanta (medium) se defineste echivalentele de sens pe care substanta le capata in limbi diferite. Precizam ca, in termeni strict filosofici, distinctia sausseriana intre forma si substanta este complet diferita fata de notiunile similare din filosofia aristotelica. Astfel, daca in filosofia traditionala substanta reprezenta "materia fizica" din care era alcatuit obiectul (in cazul nostru), forma fiind un principiu individualizator, sensul acordat de Saussure difera fundamnetal, lingvistica operand cu alte instrumente de analiza decat gramatica fundamentala.

In gramatic, unitatea de baza este cuvantul, (dictio, in lb. latina) identificat printr-o combinatie de sunete (vox) si un sens (significatio). Forma fizica (vox) a cuvantului nu este esentiala, analiza gramaticala propriu-zisa incepand cu analiza modului cum un cuvant actioneaza ca semn. In functie de modul cum este descris si opereaza ca un semn, cuvantul este analizat ca parte de vorbire, in concordanta cu paradigmele sale, declinarea si conjugarea. Singurele categorii aristotelice ramase in vigoare pana astazi sunt clasificarea partilor de vorbire in majore (verbul, substantivul, ajectivul si adverbul) deoarece ele "semnifica" respectiv constituie materia discursului si cele "minore", respectiv "secundare" sau "vide" (potrivit teoriei gramaticale chineze).

Recapituland, in gramatica traditionala, de inspiratie greco-romana, categoriile gramaticale recunoscut sunt, pentru substantiv, numarul, genul si cazul, iar pentru verb, timpul. Aceste categorii au o larga aplicabilitate, fiind sustinute si de cateogriile deictice (din gr. deixa = a indica, a arata)