PARTI COMPONENTE TEATRU

PARTI COMPONENTE TEATRU

Lucrarile dramatice actuale impun ca scena teatrului sa ofere posibilitatea unor montari diferite si a unor schimbari foarte rapide de décor.

Cunoasterea scenei precum si a intregului utilaj cu care este dotata usureaza intelegerea problemelor puse de regizorul artistic si pictorul scenograf, contribuind la gasirea solutiilor celor mai practice.

Sa vedem deci care sunt partile componente - principale - ale unei scene de teatru.

In general, o scena de teatru  - indiferent de forma si dimensiune - se compune din patru parti principale si anume:

1 - avanscena;

2 - cutia scenei;

3 - arierscena (spatele scenei);

4 - subscena sau cala.

AVANSCENA

Este portiunea cuprinsa intre cortina si rampa, partea cea mai avansata spre public, deci o prelungire a scenei in partea din fata. Este compusa din proscenium si fosa pentru orchestra.

Prosceniumul este o prelungire a planseului scenei catre public, de dimensiuni diferite, care foloseste pentru unele reprezentari simple, care nu necesita décor, sau pentru treceri la schimbarea decorului I acest timp. Adancimea lui trebuie sa fie cel putin 1 m.

Prosceniumul nu este obligatoriu in constructia unei scene, dar s-a dovedit ca solutioneaza unele probleme destul de importante. Dupa cum se stia, in subsolul lui uneori exista cusca suflerului.

Cusca suflerului este o incapere de circa 0,80 m latime si 1,80 m inaltime, prevazuta cu un scaun ce culiseaza, acoperita cu un capac rabatabil de forma ovala. Cand nu este evoie de ea, se scoate capacul oval si se acopera cu un capac drept, permitand miscarea actorilor cat mai aproape de public.

Capacul, ca si intreaga cusca , trebuie sa fie capitonate, pentru a nu se crea rezonanta. O conditie esentiala este ca aceasta sa permita suflerului sa vada intreaga scena sis a poata sa aiba legatura cu restul teatrului.

Fosa pentru orchestra este spatial descoperit, in care se asaza orchestra atunci cad este necesara in spectacol. Dimensiunile ei sunt in functie de numarul membrilor orchestrei, socotindu-se, pentru fiecare, aproximativ cate 1 m2.

Fosa trebuie sa permita dirijorului o vedere completa, atat asupra scenei cat  si a orchestrei. Pentru aceasta, adancimea ei trebuie sa fie 1 m - 2,40 m sub nivelul planseului scenei, in functie de latime.

Folosirea fosei de orchestra in teatrele dramatice este foarte rara. Fosa ofera posibilitatea crearii unor spatii de jos, cand acestea sunt necesare, permitand disparitia / aparitia actorilor in timpul spectacolului sau sugerarea unor cavitati, intinderi de apa etc., create in functie de unele optiuni scenografice.

CUTIA SCENEI

Este partea centrala, portiunea cuprinsa intre cortina, peretii laterali, avanscena si gratarul podului. Cutia scenei este partea cea mai importanta, in ea fiind instalata intreaga aparatura electromecanica a teatrului.

Cutia scenei influenteaza montarea unui spectacol prin dimensiuni si utilare - dimensiunile mici facand imposibila punerea in scena a unui spectacol de mare complexitate.

Nu se pot da cifre exacte, dar stiu ca spatial ocupat de scena trebuie sa fie mai mare decat cel ocupat de sala de spectacol. In general insa, intre parametrii scenei exista o corelatie. Astfel, cu cat latimea si inaltimea portarului sunt mai mari, cu atat trebuie sa fie mai mari dimensiunile casei scenei. In mod obisnuit, putem enunta aceasta corelatie in felul urmator: latimea scenei proporiu-zise reprezinta doua latimi ale portarului, adancimea, trei sferturi din latimea scenei, iar inaltimea - dimensiunea cea mai importanta - reprezinta 2 - 3 ori inaltimea portalului. Pentru  a fi mai bine inteleasa aceasta corelatie, se impune un exemplu. Aplicand corelatia enuntata mai sus, rezulta ca latimea scenei reprezinta 2*10 m = 20 m, adancimea ¾ din 20= 15 m, iar inaltimea 2 *8 = 20 m ( cel putin) saun 3*8=24 m.

Daca lipsa latimii si adancimii suficiente poate fi suplinita prin diferite sisteme, lipsa inaltimii se resimte imediat, punand pe creatorii spectacolului la o grea incercare in ceea ce priveste rezolvarea practica a viziunii lor artistice.

Din practica lucrurilor este stiut ca inaltimea unui décor este in medie de 4 m, iar inaltimea minima a sufitelor fata de podea trebuie sa fie in medie de 6 m, pentru a prezeta un spatiu scenic aerisit si care sa permita vizibilitatea in bue conditii pentru spectatorii din ultimele randuri, si in special pentru cei de la balcon, mai ales in cazul in care pe ultimul plan de jos sunt montate practicabile de 0 m sau mai inalte.

Sarma sau cablul de otel cu care este legat decorul la stanga trebuie sa fie deci  de 2,50 m, pentru ca stanga sa fie acoperita de sufita si deci nevazuta de spectatorii din primele randuri de scaune.

Aceasta este situatia in care decorul este coborat la podea. Sa vedem ins ace se intampla cand decorul se ridica la pod. Decorul si legaturile au impreuna lungimea de 6 m, de unde deducem ca, stanga ridicandu-se pana la gratar, partea de jos a decorului vine la 0,50 m deasupra partii de jos a sufitei, ascunzandu-se in dosul acesteia.

Rezulta deci ca inaltimea la care trebuie sa fie gratarul fata de podea este de 13 m. Lipsa acestei inaltimi minime va pune regizorului, si in special pictorului scenograf, probleme destul de grele, fie obligandu-i sa renunte la acest procedeu de manevrare a decorului, fie sa micsoreze inaltimea decorului, fie in sfarsit, sa coboare sufitele mult mai jos.

SCENA PROPRIU-ZISA

Este locul in care se desfasoara reprezentatia si unde sunt depozitate decorurile si mobilierul intregului spectacol. Acest loc este limitat in fata cortinei, lateral de peretii scenei, iar in adancime de orizont (in cazul in care exista) sau arierscena. Forma scenei este fie a unui cub, fie a unui paralelipiped, in functie de latimea si inaltimea portalului precum si de latimea si adancimea ei.

Partea de jos a scenei este planseul de jos sau podeaua. Este construita din scandura de brad care se monteaza parallel cu deschiderea portalului, pentru a permite miscarea lina si continua a culisantelor, evitandu-se astfel oscilatia decorului in timpul manevrarii acestuia.

Pana in anul 1617, scenele s-au construit cu podeaua inclinata, pentru a da decorului o perspective. Inclinarea pantei era de 8-10 cm la metru.Aceasta inclinare a fost redusa mai tarziu la jumatate, deoarece era prea brusca, ajungandu-se astfel la 4-6 cm la metru.

Reducerea inclinatiei a fost determinate de faptul ca impiedica desfasurarea in bune conditii a jocului si dansurilor. Este stiut ca scenele teatrelor de opera din zilele noastre au o inclinatie necesara dansatorilor.

Dupa 1617, o data cu aparitia turnantelor, care necesitau un plan orizontal de miscare, s-a renuntat la podeaua inclinata in teatrele dramatice.

Cutia scenei are doua parti bine distincte, fiecare cu u scop précis in desfasurarea spectacolului:

scena propriu-zisa;

scea superioara sau podul scenei.

In functie de adancime, scena se imparte in 4-8 planuri, de dimensiuni variind intre 2 si 3 m.

Pe ultimul plan, in special la teatrele care au scena la etaj si magazia de décor la subsol, exista o deschidere prin care se manevreaza decorurile, denumita trapa pentru decoruri.

Aceasta poate fi fixa (acoperita cu panouri) sau mobile (actionata electric). Lungimea trapei pentru manipularea decorurilor trebuie sa fie cat deschiderea portalului, iar latimea intre 1 si 2 m,

pentru a permite manevrarea decorurilor si mobilierului mai voluminos. Podeaua poate fi utilizata cu trape individuale sau de grup, pe care le vom descrie la capitolul anexe.

ACESORII SI UTILAJE MECANICE

Ceea ce este insa foarte important de retinut este faptul ca inaltimea podelei scenei trebuie sa fie de 0 - 1,10 m fata de podeaua primului rand de scaune, pentru a putea oferi o vizibilitate perfecta.

Trebuie amintit ca, la inceputurile teatrului, spectacolele, in afara de faptul ca se jucau la lumina zilei, nu se desfasurau pe scea ci direct pe pamant sau pe treptele bisericilor, publicul stand de jur imprejur si pe locuri inalte.

Ideea de a urca actorii pe o estrada a venit mult mai tarziu. Cel mai vechi document graphic existent relative la plantatia decorurilor este un crochiu datand din a doua jumatate a secolului al XV-lea si care ne da amanunte in legatura cu o reprezentatie data la Donaueschingen. Crochiul reprezinta o estrada alungita in mijlocul unei piete, pe care se montau diferite decoruri. Actorii urcau pe estrada  prin una din extremitati, jucau si apoi se retrageau spre fund, ajutau la schimbarea decorurilor, dupa care dispareau in spatele acestora.

Apar apoi scene formate din pamant batatorit - inalte de 60-80 cm si imprejmuite cu nuiele impletite, pentru ca partea exterioara (marginile) san u se surpe- dupa cum reiese dintr-o stampa a lui Jean Fouquet, datata aproximativ din anul 1461.

Din gravurile anului 1493 referitoare la operele poetului comic latin Terentiu, putem vedea ca, pe la sfarsitul secolului al XV-lea, scena se prezenta sub forma unei estrade formate dintr-o podea inalta de circa 80 cm, sustinuta de stalpi de lemn asezati in cruce, pentru a-i mari rezistenta.

De atunci si pana in zilele noastre scena s-a prezentat in general sub forma de estrada - fie ca a fost acoperita ori descoperita, inchisa sau deschisa - cu sinhura deosebire ca de-a lungul timpului i s-au adus multiple adaugiri, in functie de necesitati.

SCENA SUPERIOARA SAU PODUL SCENEI

Este portiunea de deaspura laturii de sus a portalului si gratarului, adica partea de scena in care se gaseste intrega instalatie mecanica. Inaltimea ei trebuie sa fie de 2 - 3 ori mai mare decat inaltimea portalului, dar in nici un caz sub inaltimea acestuia, pentru a fi asigurata ascunderea cu ajutorul sufitelor a decorului ridicat la pod.

ARIERSCENA

Este partea cuprinsa intre orizont (acolo ude exista) si peretele din fund al scenei, sau intre cutia scenei si peretele din fund. Aceasta serveste ca magazie pentru décor, in cazul in care teatrul nu dispune de magazii laterale si nici de degajamente.

Inaltimea ei poate fi mai mica decat inaltimea scenei superioare, deoarece in ea nu exista instalatie mecanica.

La teatrele in care scena este la etaj, arierscena este utilata cu trape pentru ridicarea si coborarea decorului si mobilierului.

SUBSCENA (CALA)

Este partea aflata sub planseul scenei, adica sub podea. In ea se afla montate instalatiile pentru trape, pentru scena cu podeaua din panouri mobile, pentru scena ascensor (acolo unde este cazul) si pentru turnantele manuale.

Tot in cala se afla culoarele care duc la fosa orchestrei, la cuscca suflerului, la camera transformatorilor, la atelierul electric, la atelierul sectiei sonorizare, la depozitul de materiale electrice, la magazii si, in fine, in cazul in care scena nu ofera posibilitatea depozitarii decorurilor si mobilierului, la boxe speciale pentru depozitarea acestora.

Tinand cont de modul de constructie si utilare, scenele pot fi:

cu podeaua orizontala si fixa;

cu podeaua orizontala sau mobile (ascensor);

cu podeaua inclinata;

cu trape:

cu turnanta:

cu culisate (glisante).

Exista evident variate posibilitati de combinare a acestor tipuri.

PERETII SCENEI

De jur imprejurul scenei se gasesc peretii care o delimiteaza si care sunt prevazuti cu anumite goluri, necesare pentru trecerea decorurilor din scena catre magazie si invers precum si pentru circulatia actorilor si a restului de personal.

Golurile de trecere sunt prevazute cu usi de metal glisante, care aluneca usor si in acelasi timp formeaza o priotectie in caz de incendiu. Dimensiunile usilor trebuie sa fie atat de mari incat sa permita manevrarea sau evacuarea decorurilor in mare repeziciune, fara a intampina greutati.

Astfel se dau orientativ - pentru usile dintre scena si magaziile de décor, ca si pentru usa din fundul scenei, prin care se scoate decorul direct afara - urmatoarele dimensiuni:

latime - 2,50 m;

inaltime - cat inaltimea portalului.

Usile pentru circulatia personalului artistic si tehic vor trebui sa aiba o inaltime de 1 m, iar inaltimea cat a unei usi obisnuite, insa cu deschiderea in afara scenei.

DEGAJAMENTE

Este stiut ca una din conditiile principale ce se cer unei scene de teatru este sa posede degajamente laterale sau buzunare, adica spatii laterale la nivelui ei, in care sa se poata scoate in cel mai scurt timp si fara inghesuiala decorul unui tablou sau al unui act si in care sa fie depozitate decorurile tablourilor sau actelor urmatoare. De asemenea, degajamentele sunt necesare pentru folosirea culisantelor, in ele demontandu-se un décor si montandu-se altul, fara a stingheri cu nimic desfasurarea actiunii din scena.

Existenta acestora intr-un teatru mareste spatiul culiselor, adica al locului liber din spatele decorului montat.

FORMA SCENEI

In general forma scenelor sunt diferite, ele fiind determinate de factori ca: ideile arhitectilor care intocmesc proiectele, genul spectacolelor pentru care se construiesc, posibilitatile pe care le ofera locul pe care se cladeste teatrul, subventia acordata etc.

Inainte de a incheia capitolul referitor la descrirea scenei, este necesar a preciza o problema mai putin cunoscuta si anume denumirea celor doua parti laterale ale scenei. O practica veche, mostenita de-a lungul timpurilor de la teatrul francez, a stabilit ca partea din dreapta scenei - privind din sala - se cheama curte, iar cea din stanga - gradina.

Aceasta practica a fost stabilita in teatrul francez ca o conventie pentru o mai usoara intelegere a miscarii.

Originea exacta a acestor doi termini vine de la locul pe care il ocupa sala masinilor Teatrului de la Tuilleries - si curtea palatului Tulleries. Cand spectatoriipriveau scena, ei aveau curtea in partea dreapta si gradina in partea stanga.

Aceiasi termini au ramas pana in zilele noastre, fiin adaptati si intrebuintati in limbajul teatral, deci au intrat in limbajul termenilor tehnici de teatru.

ANEXE, ACCESORII SI UTILAJE MECANICE

Pentru ca spectacolele sa se poata desfasura in cele mai bune conditii, nu este sufficient ca scena sa fie mare, ci este absolute nevoie sa fie dotata cu o intreaga serie de anexe, care, prin folosirea lor, sa contribuie la rezolvarea tuturor problemelor legate de spectacol.

Este de stricta necesitate ca in apropierea scenei sa se gaseasca:

cabinele actorilor si grupurilor sanitare;

cabina pentru electronica;

magazia pentru sonorizare;

magazia pentru decoruri;

magazia pentru mobilier si recuzita;

magazia pentru tapiterie;

magazia pentru costume;

cabina pentru perucherie si machiaj;

cabina pentru personalul tehnic;

camera pentru depozitarea materialelor electrice mobile.

Acesteasunt indispensabile unei scene de teatru de tip nou, neputandu-se concepe o scena fara acest minimum de anexe.

Este stiut ca lipsa unor cabine spatioase si utilate, in care actorii sa se poata costuma si machia in cele mai bune conditii, oferindu-le in acelasi timp o ambianta placuta, amplasate foarte aproape de scena pentru a u oblige pe actori sa parcurga distante mari, nu creeaza acestora starea sufleteasca necesara inainte de a intra in scena.

Lipsa magaziei pentru décor, mobilier, recuzita, tapiterie si materialul electric mobil face ca depozitarea acestora sa se realizeze pe langa pereti, micsorand spatiul de circulatie in culise, pierzandu-se foarte mult timp cu manevrarea decorului si mobilierului necesar atat repetitiei cat si spectacolului zilei respective.

Lipsa magaziilor pentru costume si incaltaminte face ca multe dintre cabinele actorilor sa se trasforme in adevarate "garderobe".

Pentru electrica si sonorizare este de stricta necesitate posibilitatea de a avea o vedere de ansamblu asupra intregii scene, de unde sa se poata auzi replicile actorilor, chiar si cele rostite in soapta.

Scena, descrisa in capitolul anterior, a fost prezentata ca o simpla incapere cu peretii goi, asa cum nu o cunoaste spectatorul. Este deci nevoie ca in cele ce urmeaza sa se completeze aceasta descriere si din punct de vedere al dotarii ei, adica al elementelor care se intrebuinteaza zilnic de catre tehnicienii de scena si a caror cunoastere si manipulare influenteaza modul de prezentare a spectacolului din punct de vedere tehnic.

MANTOUL

Portalul, asa cum este taiat in peretele din fata al scenei, permite ca spectatorul sa vada instalatiile si peretii.

A fost deci nevoie de acest gol sa fie umplut, imbracat cu ceva in partea de sus si lateral, dandu-i in felul acesta un cu totul alt aspect si impiedicand ca instalatiile scenei sa fie vazute. Astfel a luat nastere mantoul, adica o bucata de catifea de culoarea celei din sala si a cortinei, care imbraca latura de sus a portalului.

Mantoul poate fi fix sau mobil.

Mantoul fix este o bucata de catifea prinsa in cuie, direct pe peretele din fata scenei, pe latura de sus a portalului, sau o rama de lem acoperita cu catifea si prinsa in cuie pe acelasi perete.

Lungimea lui este cat deschiderea portalului, iar latimea atat cat este necesar ca actorii aflati pe ultimul plan de joc sa poata fi vazuti pina deasupra capului, din punctul cel mai indepartat si mai inalt.

Acest fel de matou prezinta dezavantajul ca micsoreaza vizibilitatea, intrerupand-o in cazul in care pe planul din fund al scenei exista practicabile mai inalte (tufisuri, pomi, siluete etc.). In plus, ingreuneaza aranjarea podului (reglarea sufitelor), din care cauza acestea trebuie sa fie foarte late, pentru a putea acoperi diferitele elemente montate la pod, in special cand latimea lui este mica, iar inaltimea scenei si distanta de la primul rand de scaune pana la cortia sut de asemenea mici.

Mantoul mobil este la fel ca cel fix, cu singura deosebire ca este montat pe o stanga de contrabara, care il face mobil, inaltimea lui putand fi reglata dupa nevoie.

Latimea mantoului mobil trebuie sa fie de aproximativ 3 m, pentru ca in cazul in care va trebui sa fie coborat mai mult, san u fie vazute instalatiile din podul scenei.

Lungimea trebuie sa depaseasca deschiderea portalului cu cel putin 60 cm in fiecare parte, pentru a nu i se vedea terminatia si pentru a ramane un gol intre marginea lui si latura portalului, prin care sa se vada peretele lateral al scenei.

Ca aspect, atat la mantoul fix cat si la cel mobil, catifeaua poate fi intinsa sau in falduri.

ARLECHINII SAU CULISELE DE PORTAL

Daca mantoul da o terminatie laturii de sus a portalului, cu atat mai mult este necesar ca partile laterale ale acestuia sa li se aplice o terminatie din acelasi material si de aceeasi culoare cu a mantoului.

Fiecare scea are, deci, inapoia portalului scenei, in dreapta si in stanga acestuia, cat un panou dreptunghiular, format dintr-un schelet de lemn sau metal, invelit cu catifea, care se numeste arlechin.

Sa vedem care este scopul arlechinilor si pentru ce sunt montati in acest loc.

Este stiut ca nu toate montarile necesita aceeasi deschidere, desi nu toate folosesc deschiderea fixa a portalului, pentru uele fiind nevoie de o deschidere mai mica. In acest caz, arlechinii fac oficiul de a misca deschiderea sceei prin culisarea lor catre centrul scenei.

Este foarte important de retinut ca, in cazul unei instalatii modere cu pardoseala mobile, arlechiii u pot fi inchisi mai mult decat lungimea acesteia, deoarece pasarela nu va putea fi coborata, baza ei lovindu-se de capatul de sus al arlechinilor.

Un lucru este deci stability si anume: inchiderea arlechinilor este in functie de lungimea pasarelei.

Alteori, din cauza montarii primului rand de perdele, mai distantate de arlechini, de la parter sau cei din lojile de langa scenaar putea vedea, printre arlechini sp perdelele di primul plan, miscarea din culise - fapt nepermis. In acest caz, pri mutarea arlechinilor catre mijlocul sceei se acopera fanta creata.

O conditie esentiala in teatru impune ca miscarea deschiderii scenei cu ajutorul arlechinilor san u intrerupa raza vizuala a spectatorilor care se afla in scaunele din extremitatile primelor randuri, facandu-I san u vada ceea ce se intampla in planul doi sau urmatoarele, spre culise.

Din cele aratate in fig. 8, reiese in mod clar ca spectatorii din locurile 1 si 2 nu vor putea vedea actiunea care se desfasoara in punctele a si b, iar cei din locurile 13 si 14, pe cea care se desfasoara in punctele c si d.

Rezulta deci grija deosebita pe care trebuie s- aiba seful masinist, atunci cand, inainte de a executa montarea, stabileste deschiderea prin fixarea arlechinilor, precum si obligatia regizorului tehnic de a controla vizibilitatea din aceste locuri a punctelor de joc care se afla in extremitatile spatiului scenic.

Dar arlechinii indeplinesc in acelasi timp oficiul de sustinatori ai unor surse importante de lumina, pe ei fiind instalate 6 - 8 surse care concureaza la realizarea planului general de lumini al spectacolului.

Ca si la mantou, fiind acoperiti cu catifea, acesta poate fi intinsa sau faldata.

Lungimea arlechinilor depinde de inaltimea portalului, trebuind sa fie cat el, in cazul in care va fi nevoie ca mantoul sa fie ridicat pana aproape de latura de sus a portalului pentru ca sa nu li se vada terminatia (capatul de sus).

Latimea este mai importanta, ea trebuie sa fie de circa 2 m, pentru ca prin inchiderea lor san u ramana un gol intre latura dinspre culise si peretele portalului. Latimea mai este importanta si pentru arlechini, montandu-se 6 - 8 surse de lumina, este nevoie de loc pentru electriciaul care eventual va trebui sa urmareasca actiunea cu una dintre aceste surse de lumina.

Sub aspectul mobilitatii, arlechinii pot fi fixi sau mobile.

Arlechinii fixi sunt montati in partea de jos pe podeaua scenei, iar sus pe peretele din fata al scenei, insa distanta de circa 50 cm de aceasta, pentru a permite miscarea mantoului si a cortinei.

Arlechinii mobili sunt de constructie mai moderna si se prezinta sub diferite forme. Unii sunt simpli, formati dintr-o rampa tapisata cu acelasi material ca al cortinei. Rama poate fi de lemn sau din metal.

Altii sunt drepti, avand catre partea dinspre scena un adios, lat de 15 - 20 cm, care se inchide si se deschide dupa nevoie, atunci cand spectatorul din extremitatea primului rand ar putea vedea printre arlechii si prima perdea.

Cei construiti din metal au o stabilitate mai mare, datorita greutatii cadrului si intariturilor metalice.

Atat cei din lemn cat si cei din metal sunt prevazuti in partea de jos cu cate doua roti, care gliseaza pe o sina fixate intr-un gol sapat in podea, iar la capatul de sus culiseza pe partea inferioara a pardoselei fixe. Miscarea lor este parallel cu portalul.

Ca si cei fixi, se monteaza la circa 50 cm de peretele portalului, pentru a permite functionarea mantoului de arlechin, cortinei de catifea, in special cand este construita pe sistemul de functionare vertical (ghilotina), evitand agatarea ei la coborare, din cauza curetului de aer pe care il produce, precum si functionarea cortinei de fier (contra incendiilor).

Cei metalici, fiind de costructie mai rigida, sunt prevazuti cu doua balcoane in care se monteaza reflectoarele si unde - cum am aratat mai inainte - poate sta un electrician.

CORTINA

Cortin a fost necesaraabia in momentul in care arta scenica s-a perfectionat si a aparut decorul mai complicat, fiind nevoie ca atat acestea cat si miscarile personalului insarcinat cu pregatirea spectacolului sa nu fie observat de public.

Nu exista date precise in legatura cu inceputurile ei, dar se pare ca este semnalata ca facand parte din dotatia scenei cam in jurul anului 1600, fara insa a indeplini functiunea de azi, de a se cobora dupa fiecare act.

Pe atunci, cortina se ridica la inceputul spectacolului si se cobora numai la terminarea lui. Nici ca aspect u seamana cu cea de azi, avand pictate pe ea diferite scene ale timpului.

Abia catre anul 1828, mai précis la premiera operei Wilhelm Tell, la Opera din Paris, s-a coborat cortina intre cele doua acte, pentru a se scoate u practicabil.

Coborarea cortinei era socotita in acele vremuri un act lipsit de eleganta si curtoazie fata de public, deci toate schimbarile se faceau la vedere. Singurele teatre unde cortina se lasa dupa fiecare act erau teatrele de boulevard, pentru a acoperi stangacia masinistilor la schimbarea decorului.

Aceasta linie taiica ce desparte scena de sala - cortina - nu este decat o perdea de catifea pe intreaga oglinda a scenei (portalul). Scopul ei este de a acoperi decorul montat inainte de incaperea spectacolului, schimbarile de décor si mobilier, pentru a atenua sgomotele ce eventual s-ar produce in acest timp si pentru a marca finalul tablourilor, actelor si al spectacolului.

Desi scopul cortinei I spectacol este bine definit, multi regizori monteaza spectacole fara intrebuintarea ei, schimbarile de décor facandu-se pe intuneric sau in fata publicului, caz in care, pe langa tehnicieni,participa uneori actorii.

Dupa sistemul de constructie si modul de functionare, exista urmatoarele sisteme de cortine:

germana (verticala sau ghilotina);

greceasca (laterala);

italiana (fluture);

franceza (combinarea intre cea germana si cea italiana).

Cortina germana este formata dintr-o singura bucata sau din doua bucati de catifea, prinse de o teava. Pentru a avea un aspect cat mai frumos, se leaga in falduri bogate, legaturile facandu-se la 10 cm una de alta.

De teava se fixeaza patru cabluri de otel, la distante egale, pentru ca teava sa fie echilibrata, apoi cablurile se prind la glisiera (locasul contragreutatilor). De acest locas este legata o franghie cu ajutorul careia se manevreaza intreag mecanismul cortinei.

Greutatile au rolul de a echilibra greutatea cortinei, asa ca este de ajuns ca masinistul cortinelor sa traga de franghie intr-un sens sau altul si aceasta instaltie va fi pusa in miscare, cortina urcand sau coborand, dupa cum este nevoie.

Acest system de cortina se intrebuinteaza in teatrele unde exista scena superioara inalta, adica acolo unde podul permite ridicarea ei pentru latura inferioara a mantoului.

Cortina greceasca este formata din doua bucati de catifea, montate fiecare pe cate o bara sau sina, cu ajutorul unor inele sau carucioare, pentru a usura alunecarea. Cele doua bare sau sine sunt distantate la circa 10 - 15 cm, pentru ca inelele sau carucioarele din centru sa nu se loveasca intre ele si pentru a perminte miscarea celor doua jumatati in bune conditii, fara nici o rezistenta. Sistemul de montare este foare simplu.

Insataltia neccesita, in afara de cele doua parti ale cortinei, doua bare sau sine de fier, patru scripeti complete, pentru a fi fixati in perete, si o franghie lunga cat distanta a, b, c, d, a, adica cat distanta dubla intre acestia.

Instalatia are doua puncte fixe si anume A, capatul interior al unei jumatati a cortinei, si B, capatul interior al celeilalte jumatati.

Pentru a obtine aceste puncte fixe, se leaga inelul sau caruciorul din interior de franghie, cu sarma ca san u se dezlege, aceasta legatura trebuind a suporta toata rezistenta ce rezulta din greutatea cortinei si a tirajului.

Inelele sau carucioarele exterioare C si D se fixeaza astfel incat cortina, in miscarea ei rapida catre mijlocul scenei, san u le traga dupa ea, descoperind partile laterale ale portalului.

Pentru a intelege modul de functionare, pornim de la pozitia cu cortina inchisa. Pentru a deschide se trage in jos franghia din interiorul d, c. I acest caz, franghia actioneaza capatul interior al partii AC, tragandu-l catre latura portalului, deci catre arlechini, dar I acelasi timp din cauza punctului fix A, se trage franghia, si o data cu ea si marginea interioara a partii DB, datorita punctului fix B. Ambele parti interioare se strag catre arlechini, pliindu-se din cauza fortei rezultate din tiraj si se ascund in locul liber dintre arlechini si peretele din fata al scenei.

Pentru a se inchide, se face operatiunea inverse, adica se trage in jos franghia din exterior b, c, care, datorita punctului fix B, trage dupa ea jumatate de cortina DB. Aceasta, datorita punctului fix A, actineaza prin intermediul franghiei a doua jumatate de cortina AC, care, miscandu-se de la arlechin catre centru si petrecandu-se peste jumatate DB, inchide complet scena.

Ca sa functioneze in bune conditii, este necesar a fi verificata instalatia, scuturandu-se praful care se depoziteaza pe cele doua bare sau sine si punandu-se unsoare curate. La fiecare verificare, inainte de orice alta operatiune, se va contrloa starea legaturii la fiecare dintre cele doua puncte fixe precum starea franghiei. Nu trebuie neglijat nici controlul elor 4 scripeti, care de asemenea trebuie unsi, pentru a nu produce scartaiituri la timpul maipularii. O grija deosebita ne-o impune franghia care, din cauza efortului, se intinde si sare de pe scripeti, impiedicand miscarea cortinei. Trebuie verifcata marginea de sus a cortinei, pentru a ne asigura daca nu s-a rupt snurul vreunei legaturi, in cazul in care este legata de inele sau carucioare, ori daca nu s-a desfacut vro legatura, cand este montata pe alt sistem.

Cand se folosesc carucioarele, este bine ca sina pe care acestea culiseaza sa fie captusita cu lemn, pentru a amortiza zgomotul produs, in miscare, de acestea.

Acest sistem se intrebuinteaza in teatrele al caror pod nu are inaltime care sa permita ridiarea cortinei.

Cortina italiana, se compune din doua bucati, AB si CD, din material diferit, care se fixeaza pe o bara de lemn sau metal, bara care la randul sau se leaga de stanga unei contrabare sau de o grinda a podului, cand se foloseste in sceele care nu au instalatia mecanica.

Pe spatele celor doua bucati sunt cusute inele din 30 in 30 cm, incepand dintr-un punct al marginei interioare, situate la 1 m inaltime fata de podea, pana la punctul unde marginea exterioara este fixata.

Snurul de tiraj se leaga de inelele d, aflate la marginea interioara a celor doua parti ale cortinei, trecandu-se prin toate inelele, dupa care sfoara legata de bucata CD se trece direct prin scripetele S, lasandu-se, de asemenea, in jos, innodandu-se capetele funiilor, dupa care se intend si se leaga de un burghiu fixat in podea.

Aceasta este fixarea cortinei inchise.

Pentru a o deschide, se trage de cele doua snururi, care, datorita punctelor fixe d de care sunt legate aceste snururi, sunt trase, la randul lor, prin scripetele S. Astfel se ridica in acelasi timp ambele parti ale cortinei care se strang catre partea exterioara de sus.

Ca sa coboram cele doua parti concomitant, se lasa libere cele doua snururi si, datorita greutatii cortinei si a saculetelor de nisip care se cos pe marginea interioara jos a fiecarei bucati, cortina coboara catre mijloc, actionand dupa ea si cele doua snururi care se intend, revenind la pozitia initiala.

Acest system este intrebuintat mai ales la teatrele de Estrada, pentru a masca montarea unui tablou in timp ce in fata se joaca un alt tablou.

Acest tip de cortina prezinta avantajul ca este foarte usor de montat: montarea ei fiind gata facuta, cortina se leaga doar de restul instalatiei. Este utila in cazul deplasarilor.

In schimb, prezinta dezavantajul ca, aducandu-se in partea de sus, impiedica vederea spectacolelor de la balcon sau loji catre culise, in cazul in care se joaca in planul 2 si urmatoarele.

Sistemul acesta de cortina da o gratie deosebita miscarii in timpul in care se ridica.

In teatrele dramatice ea nu-si gaseste intrebuintarea.

Cortina franceza

Acest sistem este o combinatie complicate intre cortina germana sic ea italiana. Cortina propriu-zisa este cea italiana, montata la contrabara prevazuta si cu instalatia pentru sistemul Italian.

Cortina fiind jos, cand incepe sa se ridice contrabara intra, in acelasi timp, in fuctiune instalatia pentru sistemul Italian (fluture), ridicandu-se in parti. La coborare, operatiunea este inverse, adica o data cu coborarea verticala se inchide pana ajunge la podea. Fiind foarte complicate, nu se mai intrebuinteaza.

Cortina de lumina

Este un sistem care astazi se intrebuinteaza din ce in ce mai des.

La podeau scenei, se aranjeaza in rampa scenei proiectoare care sa bata in sus, producand o baie de lumina, si nepermitand spectatorului sa vada schimbarea decorului pentru scena sau tabloul urmator. De asemenea la pasarela se instaleaza o baterie de proiectoare foarte apropiate intre ele, care creeaza senzatia de cortina (se mai numeste si " Svoboda efect"), dupa numele marelui scenograf ceh care a perfectionat acest sistem.

Cortina de apa

La spectacolele care se dau pe lacuri, la rampa se instaleaza doua tevi prevazute cu orificii din 5 I 5 mm, cu fortune la capete, legate de un motor care trage si impinge apa la o inaltime de 3 - 4 m (ca fantanile artizanale), permitand astfel schimbarile necesare spectacolului.

Pentru a da un effect special, sunt laminate si colorate.

Cortina de incendiu (de fier)

Avand in vedere pericolul pe care il prezinta in teatre prezenta decorurilor din panza si lemn de brad uscat in cazul unui inciendiu, s-a ajuns la necesitatea ca fiecare teatru sa aiba o instalatie speciala, numita cortina de fier (de incendiu), care sa separe scena de sala.

In acest scop, portalul scenei este uitat cu o cortina din material care sa nu arda, captusita pe partea dinspre scena cu placi de asbest. Ea este montata imediat in spatele portalului, in fata mantoului de arlechin, fiecare latura a ei fiind cu 50 cm mai mare decat latura corespunzatoare a portalului, pentru a impiedica eventuala trecere a flacarilor dintr-o parte in cealalta.

In mod obisnuit este ridiata deaspura laturii superioare a portalului, fiind contrabalansata de greutati, si se manevreaza cu ajutorul unei instalatii electrice aflate in subsolul scenei sau pe scena - sau, la nevoie, se maevreaza manual.

IMBRACAMINTEA SCENEI

La inceputurile teatrului, nu au existat decoruri. Mai intai au aparut niste panze rosii cu care s-au acoperit scandurile scenei, pentru ca, mai tarziu, prin anul 450 i.e.n., pe timpul lui Sofocle, decorul propriu-zis sa ia o forma mai completa, specific fiecarui gen dramatic, unul pentru comedie, unul petru drama satirica si altul pentru tragedie.

In 1596 apar decorurile successive. La reprezentarea Pastoralei lui Nicolas de Montrevil, Arimena Decaratarul, celebrul astrolog si artificier Ruggieri, a montat pe partile laterale ale scenei patru elemente de tip nou. Acestea se numeau periacte si nu erau altceva decat culise mobile, sub forma de prisma triunghiulara, pictate, care se invarteau in jurul unui ax fixat in podeaua scenei, pretinzand astfel diferitele tablouri. In spatele periactelor se aflau - in locul fundalului sau orizontului de azi - niste panouri mobile, din lemn pictat, care se trageau in culise, lasand in fata publicului periactul.

Decorurile care inchideau scena se numeau "prospetiva". Miscarea lor era legata de cea a periactelor. O data cu progresul tehnicii, decorul capata forme dintre cele mai interesante, ajungand la proportii masive si costisitoare, dupa anii '20.

Peste decorul de interior se aplica u plafon care ichidea spatial de joc in partea de sus.

In ultimile decenii, acest décor aproape ca a disparut, ramanand doar ca o amintire, lunadu-i locul decorul din perdele care imbraca scena, in interiorul lui aparand doar ateva elemente care sugereaza spectatorului locul si eventual timpul actiunii.

Sistemul decorului din perdele prezinta avantajul ca, acelesi perdele putandu-se intrebuinta pentru cadrul scenic al mai multor piese, da posibilitatea unei combinatii tehnice rapide si interesante. Problema care se pune este aceea de a imbraca scena in partile laterale, pe fund si in partea de sus, creind astfel, in interiorul lor, cutia scenei in care se joaca.

Din ce se compune acest décor?

PERDELELE DE CULISE SAU "PANTALONII"

In partile laterale - de la arlechini catre fund - in functie de adancimea scenei, se atarna niste panze sau catifele cu o lungime de 6 - 9 m si o latime de 2 - 4 m la circa 1 m, una in spatele alteia, dispuse astfel ca sa opreasca vizibilitatea spectatorilor din extremitatile primelor randuri de scaune, de la parter sau din lojile de lanaga portal.

Acestea se numesc perdele de culise.

Felul de a le aranja este acela in falduri, parand mai pline, chiar atunci cand materialul din care sunt confectionate este panza obisnuita. Pentru a fi mai durabile, pe margini li se face un tiv, iar in partea cu care se leaga de stanga contrabarei se coase o bucata de chinga, prevazuta pe toata lungimea si cu siret sau snururi (bride), la distanta de 15 - 20 cm, cu care se leaga de stanga, creand astfel acele falduri.

Pozitia normala a acestora este verticala, formand cu podeaua un unghi de 90 grade, nefiind permis a se impinge inainte sau inapoi fata de linia verticala, intrucat se strica estetica acestui cadru. Pentru acelasi motiv, tehnicienii de scena trebuie sa se dezobisnuiasca de a le fixa in cutie sau cu greutati, impingandu-le spre mijlocul scenei, pentru a masca decorurile sau mobilierul depozitat in dosul lor din cauza comoditatii.

Fixarea podelelor de podea, cu cuie, duce la gaurirea tivului, si, cu timpul, la ruperea lui tocmai in partea dinspre public, dupa o intrebuintare mai indelungata.

Modul de dispunere in scena este diferit, in functie de latimea scenei, latimea fundalului sau orizontului, vastitatea montarii, latimea salii etc.

Ultima modalitate este cea mai practica pentru acoperirea scenelor late, cu un numar mic de perdele, mascand culisele mai bine decat oricare alt mod de dispunere.

Pentru a obtine aceasta pozitie se mai foloseste stanga de contrabara, si perdeau se monteaza direct pe o bucata de lemn, leganandu-se un scripete separate. Sistemul de legare a perdelei se cheama cantar.

Se intrebuinteaza cand sala este lata, iar scena nu are degajamente. Pentru a mari spatial de joc, perdelele se pun foarte bogat drapate, pe o latime de umai 1 m, si intrucat s-ar vedea printre ele, de la prima la ultima se coboara o perdea de la pasarela, montata pe o teava, acoperind astfel culisele.

Modul de dispunere a perdelelor de culise este de multe ori contidionat de unele probleme de solutionare a schimbarilor de décor si de mobiler in mod rapid - la vedere sau pe intuneric - si este stability de pictorul scenograf si regizorul artistic.

Culisantele A si B sunt acoperite catre interiorul scenei de cate o perdea, cu instalatia de tiraj, care se ridica in momentul in care culisanta intra in scena, dupa care coboara.

Cand aceasta perdea este ridicata, pentru ca san u se vada culisele, se trag perdelele laterale, de culoare bleu- gri, mutate pe o sarma, intre capul orizontului si peretele din fata scenei.

In cazul in care sala este lata si totusi se vad culisele din marginea exterioara a perdelei de culise din fata, este bine sa se monteze la extremitatea fiecarei stangi cate un cot, care prin arcul pe care-l face spre inainte, intrerupe raza vizuala.

Nu exista data precisa in legatura cu aparitia perdelelor de culise, dar se pare ca ele au aparut dupa aparitia decorului cu plafon, care excludea intrebuintarea lor. Ele au inlocuit panourile de culise, adica panourile cu rama de lemn acoperita cu panza, care se foloseau pentru limitarea scenei in partile laterale.

Inainte de a incheia capitolul referitor la imbracamintea scenei cu perdele, este necesar a reaminti ca perdelele de culise, fiind u décor moale, nu este permis sa fie miscate cat timp cortina este ridicata.

SUFITELE

Daca perdelele de culise rezolva imbracarea scenei in partile ei laterale, acoperind decorurile si mobilierul tablourilor precum si miscarea in culise, acoperind decorurile si mobilierul tablourilor precum si miscarea in culise, era nevoie ca sa se rezolve si acoperirea laturii de sus a cutiei scenei, mascand astfel instalatia mecanica si decorurile legate de cntrabare, in scena superioara, si dand astfel o terminatie estetica cutiei scenei, in partea superioara.

Pentru a indeplini aceste cerinte, se folosesc sufitele, care sunt bucati de catifea sau panza, legate de stangile unor contrabare.

Modul de aranjare este la fel ca al perdelelor de ulise, adica in falduri. In acest caz, lungimea unei sufite va fi de cel putin o data si jumatate lungimea stangii de care se leaga, pentru a putea rezulta faldurile, iar latimea intre 1,20 si 2,40 ., asigurand astfel mascarea podului, mai ales cand sunt in numar mic pe o adancime mai mare.

In mod obisnuit, sufitele se monteaza pe stanga, separate de perdelele de culise.

Modul de aranjare al sufitelor se face in asa fel incat spectatorul aglat in scaunul din extremitatea primului rand sa nu vada pe baza mantoului stanga preimei sufite, si nici al sufitelor urmatoare.

Pentru a fi durabile, sufitele se confectioneaza dupa aceleasi reguli ca si perdelele de culise.

Sufitele au aparut in imbracamintea scenei dupa disparitia plafonului, pentru a masca podul si intrega instalatie din scena superioara. La decorurile de exterior se intrebuintau sufite de frunze, care nu erau altceva decat plase de sfoara sau de sarma subtire pe care le montau frunze.

Istoria scenografiei ne arata ca in trecut perdelele de culise, indifferent de forma sub care erau construite (periacte-culise), precum si perdelele din fund - care nu erau decat fundalele de azi - se pictau.

Fundalele reprezentau panorama unui oras sau un peisaj natural ca apararea pe fundul scenei, deasupra decorului montat.

Acest principiu a fost insa abandonat cu timpul si azi a disparut complet.

Continuand descrierea imbracamintei scenei, va trebui sa o completam cu ceea ce se afla pe fund, adica cu fundalul, care este o panza foarte lata, astfel ca sa acopere circa trei sferturi din latimea scenei. Pentru a u permite vederea din sala a marginilor sale (ne referim la partile laterale), latimea fundalului trebuie sa fie cat deschiderea portalului plus 2 m.

Culoarea fundalului este diferita, pentru a reda cat mai veridic spatial imaginat si pe care se pot incerca efecte de lumina.

Se intrebuinteaza in teatrele in care nu exista posibilitatea de a se monta sisteme mai moderne pentru planul din fundalul scenei.

ORIZONTUL MOBIL, CIRCULARUL SAU CICLORAMA

In teatrele cu scena mai mare, fundalul este inlocuit cu circulatul, adica un fundal de dimensiuni mai mari si de forma semicirculara, care acopera scena in spate si partile ei laterale, pana aproape de arlechini, imbracand-o aproape complet.

Fiind montat cat mai I fundul sceei, acesta creeaza iluzia unui spatiu foarte adanc, iar luminat lanterele rivaltei de orizont ofera posibilitati pentru realizarea unor combinatii multiple, care duc la efecte interesate ca: aparitia zilei, rasaritul si apusul soarelui, noaptea cu luna, orizontul in flacari etc.

Pentru prima oara apare la inceputul secolului al XIX-lea, cam prin anul 1829, fiind insa pictat. Cel care introduce acest utilaj in practica teatrului este decoratorul Ciceri (1732 - 1868). El a montat o ciclorama pe tambur pentru spectatolul "Frumoasa din padurea adormita", in 1829, ceea ce a facut sa-si atraga admiratia comentatorilor vremii datorita efectului scenic produs.

Inaltimea acestuia nu poate depasi inaltimea la care este montata prima pasarela, pentru ca masinistul podar care se afla pe ea sa poate vedea in cele mai bune conditii tot ce se intampla pe scena, el trebuind sa execute anumite operatiuni de ridicare si coborare de decoruri.

Culoare este la fel cu aceea a fundalului.

Ca system de constructie, panza se monteaza - atat aprtea de jos cat si partea de sus - pe cate o teava sau bara de fier de forma semicerculara, care se introduce intr-un buzunar al circularului, putin mai larg decat diamentrul lor.

Toata aceasta instalatie este comandata prin intermediul unei contrabare, ambele capete ale orizontului, atat cel de sus cat si cel de jos, putand sa se ridice si sa coboare.

Orizontul prezinta dezavantajul ca nu permite folosirea culisantelor.