VERSIUNI ALE
MODELULUI CULTURAL ROMANESC
O premisa de
la consideram ca merita a se porni in discutarea modelului cultural autohton
este includerea a doua aliniamente de gandire care au fost, sunt opuse, cea a a
traditionalistilor, si cea a modernistilor ( sincronistilor), care sunt dupa
parerea noastra utile pentru a examina formarea unui model cultural, in pofida
diferentelor lor. In acest sens, diferenta dintre traditionalisti si
sincronisti compune de fapt o reuniune de motive, elemente care denota si mai
aleas conoteaza efortul de crearea a unui model cultural intr-un moment
resimtit ca al unei necesitati istorice. Acest moment al necesitatii istorice
survine dupa realizarea statului unitar roman, dupa 1918. Exista desigur
antecedente importante care au jalonat calea spre dezbaterea constructiva a
modelului romanesc, prin prisma fixarii unei identitati comunitare romanesti si
nu mai putin prin inventarea unui discurs national, care dupa modele
occidentale dar si orientale (rusesti) sa permita coeziunea unei viziuni
nationale. Dificultatea majora in reperarea unor standarde asimilabile celor
occidentale consta in absenta unor scoli de gandire (vezi modelele clasice
german, francez, englez, chiar american daca luam in seama chestiunea
federalismului american) care sa instaleze un demers propriu.Mai degraba sub
patronajul unor ganditori, autori, scriitori, politicieni, modelul cultural
romanesc cunoaste o afirmare evidenta, in perioada de inflorire maxima a
societatii capitaliste romanesti, cand dezbaterea este libera, permitand mai
multe puncte de vedere. Libera sa fie de asemenea intens ideologizata de
viziunea narodnicist-samanatorista, ortodoxism, in paralel existand o replica
mai palida a unei culturi democratice, liberale, care avea sa dispara dupa un
scurt dar intens intermezzo. Din acest punct de vedere apare o tensiune
importanta pe care este construit modelul cultural romanesc, fie printr-un
discurs apologetic, fie printr-unul apocaliptic, aceasta fiind lipsa de
adecvare la standardele europene, ori mondiale recunoscute. Si in consecinta
una din obsesiile care transfera decalajul in problema recunoasterii
identitatii noastre. Rezolvarea decalajului devine pentru multi daca nu pentru
aproape toti, o problema de reprezentare a aderarii la standardele europene ori
de respingere a acestora. Fie ca se recunoaste decalajul dintre noi si
Occident, fie ca acest decalaj este mascat de supralicitarea originalitatii
culturii romanesti ( vezi teza unei „sinteze dintre Apus si Rasarit“, care
demonstreaza relaxarea problemei intr-un compromis superficial), decalajul,
inadecvarea sunt motive principale ale criticii pe care acest model o contine,
incercand sa se legitimeze. Astfel, fie critica inapoierii fata de Occident,
fie critica imitarii valorilor occidentale, modelul cultural romanesc este un
model al diviziunii si excluziunii, al unui proces de secularizare abia inceput
( vezi pulsiunile purismului romanesc, tarzii fata de alte culturi in secolul
20). Tentativele de a ascunde aceasta tensiune disruptiva au adus o mitologie
paseist-romantica, care a cautat originaritatea romaneasca fie in arhaitatea
culturii noastre pre-crestine, vezi dacismul romanilor, fie in cea crestina
anterioara tuturor occidentalilor, romanii sunt crestini din timpurile
apostolilor, fie in evadari ideologice de tip fascistoid ori comunist. Aceste
incercari vor continua atata vreme cat tensiunea care sta la baza modelului
cultural autohton nu este investitta intr-o constructie sociala, cat este
mitologizata si manipulata din punct de vedere politic.
Sa nu uitam ca societatea
civila romaneasca s-a format dupa faurirea statului roman modern, ca ea a
suferit trauma dizolvanta a mai bine de o jumatate de veac de dictatura, in
care a fost dusa la limita supravietuirii si ca datorita acestui fapt reactia
ei a fost slabita pana la un blocaj strict controlat de putere. Societatea
civila romaneasca nu a fost pe agenda de lucru a factorilor de putere, deoarece
lipsea un principiu esential al constructiei sociale, subsidiaritatea,
principiu al culturii politice occidentale. Astfel, inadecvarea la standardele
occidentale trebuie observata critic, fara nostalgie ori resemnare, prin
masurarea corecta a rationalizarii, normalizarii, optimizarii, si globalizarii.
Cazul modelului cultural trebuie de asemenea de-dramatizat de lectiile
istoricismului romantic care au prevalat. De-mitologizarea culturii noastre nu
trebuie insa sa diminueze eforturile constructive ale unor creatori de modele
(Blaga), chiar daca acestea dateaza. In fond caracteristicile culturale ale
unui model, exprima tocmai aceasta datare, cultura moderna nu este un model
pentru eternitate. Disputa dintre traditionalisti si modernisti trebuie privita
ca un angajament de a fixa limitele modelului cultural romanesc. Nu atat faptul
intens exploatat ca s-ar afla la confluenta unor culturi conteaza aici, ci mai
ales ca el exprima un proces de tranzitie culturala, fiind un model modern,
nascut sub presiunea modernitatii, lipsit insa de capacitatea de a privi
inafara acestui model, deoarece in afara lui nu exista in formele unor
institutii. Inafara modernitatii cultura romana este orala, arhaica, rurala. De
aceea chestiunea secularizarii in analiza modelului cultural autohton este
deosebit de importanta. In aceasta analiza trebuie sa deosebim mai multe
praguri, sa privim rolul unor institutii cum sunt biserica, statul si statalitatea
romaneasca, scoala (iluminismul, Universitatea), capitalismul romanesc,
formarea grupurilor de interes si a partidelor, problema separarii puterilor in
stat. Secularizarea trebuie sa dea seama de asemenea si de existena unui strat
profund de religiozitate care este exprimata constant in diferite forme,
atitudini. Este de asemenea nevoie de a fixa o cumpana pentru prioritatile de
studiere a modelului cultural, anume de a separa unele directii de altele. Daca
toate directiile de studiere se resorb de pilda in chestiunea nasterii natiunii
romane, nu vom avea decat un discurs legitimizator al acestei probleme,
eventual reciclarea discursului nationalist romanesc de la sfarsitul secolului
19. Daca insa vom trece la evaluarea fiecarei componente, vom regasi ansamblul
care trebuie analizat. Modelul cultural romanesc fiind un model modern este si
un model reformist, chiar daca ritmul acestor reforme nu este cel mai adesea
coordonat cu nevoile de reforma. Dar trebuie sa precizam de asemenea si
directia in care vin aceste reforme, aproape in totalitatea lor ele vin dinspre
putere, si nu angajeaza masele decat prin mijlocirea unei inteletualitati care
apartine de fapt puterii, cel putin pana in momnetul actual. Momentul in care
reformele vor veni din interiorul societatii civile, va fi momentul in care
societatea romaneasca va deveni constienta de modernitatea ei, o va asuma si
exploata pentru perfectionarea ei.
