Aureliano Pertile : (Montagnana- 1885-Milano 1952)

Aureliano Pertile : (Montagnana- 1885-Milano 1952).

A fost un tenor rezultat din scoala carusiana. A debutat la Vicenza in 1911 cu "Marta" si cand, in stagiunea 1912-13, a executat "Andrea Chénier" la Dal Verme din Milano, recenzorul ziarului "Corriere della sera" a emis un vedict care a fost si o prorocire. Scria ca Pertile nu avea mari mijloace dar canta cu caldura si expresie. Intrarea in teatrele de evidenta nu a fost dificila. In 1913-14, era deja la San Carlo si la Massimo din Palermo; in 1914-15, a fost la Regio din Torino si la Costanzi; in 1915-16 a debutat la Scala , si s-a intors la Roma.

Numai ca operele care i-au fost incredintate, inlaturand "Carmen" cantat la Napoli impreuna cu "Madame Butterfly", si o "Aida" romana cantata in 1915, nu erau din cele dorite de marii tenori, fiind axate mai mult pe cantul declamat decat pe cel deschis: "Conchita" (Mateo), si "Francesca da Rimini" de Zandonai, (Paolo), "Boris Godunov" (Grigori), "Amore di tre re"de Montemezzi, (Avito), "Luisa" de Charpantier (Giuliano). Dar Pertile era un declamator de talent, un cantaret foarte muzical si un actor dinamic, chiar daca nu avea prea mare prestanta.

Intre 1916 si 1920, incet, incet, trecand pe la Comunale din Bologna, prin Liceo din Barcelona, prin Real din Madrid, pe la Colon din Buenos Aires, si Arena din Verona, a inceput sa se afirme in Tosca, Bal Mascat, Paiate, Fedora, Mefistofele, Lohengrin, si Manon Lescaut.

Probabil cel mai mare succes din aceasta perioada a fost "Traviata" cantata la Regio din Torino in decembrie 1920. A entuziasmat publicul, scria un recenzor, prin impetuozitate, delicatete si mezza-voce, prin elocinta in recitative si prin acutele foarte timbrate.

Metropolitanul, mereu in cautare de urmasi ai lui Caruso, l-a convocat pentru stagiunea 1921-21. A cantat "Aida","Cavaleria rusticana" si "Paiate", dar opera de angajare a fost "Tosca". Pertile, insa, nu avea un timbru de Cavaradossi, astfel ca debutul a fost neconcludent, cum avea sa scrie un critic. La New-York, Pertile nu s-a mai intors niciodata, devenind astfel asa zisul: "tenor al lui Toscanini".

S-a facut la timpul sau, multa retorica asupra raportului Toscanini--Pertile. Un lucru este sigur: Toscanini nu vedea cu ochi buni tenorii divi dupa ce la Buenos Aires, la inceputul secolului, a trebuit sa se aplece in fata impunerilor lui Giuseppe Anselmi, dar aparte de aceasta, tenorii cei mai celebri (Gigli, Martinelli, Schipa), cantau in Statele Unite cu remuneratii pe care nici un teatru italian nu le putea accepta.

Chiar si foarte tanarul Lauri Volpi, dupa un contact cu Scala in 1922, --contact fugitiv si furtunos -avea sa ia drumul Statelor Unite. Ramanea Pertile care pentru moment nu era "divo", si fusese respins de Metropolitan. Astfel Pertile devine tenorul Scalei si al lui Toscanini. Acesta a stiut sa-l utilizeze in mod excelent. Aceasta da!, dar nu l-a descoperit, pentru ca, cel putin in Italia si in Argentina, deja de cativa ani Pertile tindea a fi cel mai valoros.

Marile etape ale lui Pertile la Scala, au fost: "Mefistofele" (1922), "Lohengrin", "Manon Lescaut","Lucia de Lammermoor" (1922-23), "Aida", si prima executie cu "Nero" de Boito, ca protagonist, (1923-24), "Trubadurul" (1925-26), "Andrea Chénier" si "Bal Mascat" (1926-27), prima executie cu "Sly" de Wolf Ferrari, protagonist (1927-28).

Dupa exilul voluntar al lui Toscanini din 1929, a continuat sa cante la Scala pana in stagiunea 1943-44, interpretand, printre altele, "Forta Destinului"in1923-30, "Fedora" si "Adriana Lecouvreur", (1931-32), "Nero" de Mascagni, (prima reprezentatie 1935).

Operele care au constituit cele mai bune interpretari ale sale pana in 1930, (dupa care s-a manifestat un declin progresiv), au fost deseori repetate de Pertile la aceeasi Scala, la Regio din Torino, (dar relatiile cu alte teatre, ca Opera din Roma sau San Carlo, au fost rare, facute pe apucate, si poate prea tarziu), in diferite stagiuni de la Colón din Buenos Aires intre 1923-si 1929, sau la Covent Garden din Londra intre 1927-1931,Dar faima sa a fost mai mult italiana decat internationala.

Pentru o ureche straina, vocea sa putea sa para diferita de cea a tenorilor din trunchiul italo-spaniol. Nu era o voce luminoasa, stralucitoare sau senzuala si dulceaga. Avea inflexiuni guturale sau nazale si usoare aluzii de "vibrato".

Nu era nici prea puternica, desi infruntase cu succes "Aida" si "Trubadurul" si nu dispunea de Do de piept. (Cu Toscanini in 1926 pira" a fost transpusa cu un semiton). Dar tehnica, fantezia, si temperamentul au facut din Pertile unul din cei mai mari tenori ai secolului XX. Discurile sale, sub aspectul fonatiei, constituie astazi modele absolute , mai ales pentru folosirea de mezza-voce, si pentru magistralul registru de pasaj, care rotunjea sunetul, transformandu-l in acute foarte timbrate si penetrante.

Pertile mai cunostea tehnica intaririi gradate a acutelor, producand efecte neasteptate. Vocea, supla si delicata, permitea frazari de exceptionala varietate, in care jocul contrastelor, condus de un accent foarte elocvent, dadea fiecarui cuvant, importanta ceruta. Multe din paginile din Lucia, Lohengrin, Trubadurul, Forta Destinului, Aida, din Manon Lescaut sau Andrea Chénier, inregistrate de el, nu se tem de confruntari.

Temperament infocat, aluneca uneori in exagerari, in lovituri de piept, dar acest lucru se intampla mai ales in opere ca: Tosca, Boema, Carmen, (sau chiar Fedora si Adriana Lecouvreur), pentru care timbrul sau nu era suficient de sentimental sau sensual. Muzical, silitor, actor valoros, a facut gresala de a nu se retrage la timpul oportun din activitate.

Supliment: Aureliano Pertile

Prin randurile acestea, vorbesc toti practicienii si teoreticienii emisiei vocale si ai declamatiei lirice, atunci cand arata ca el nu este nimic mai putin, decat, tenorul integral, cel mai perfect tehnician, interpretul cel mai convingator.

Pertile s-a nascut la Montagnana in apropiere de Mantova, in provincia Padova, la 3 noiembrie 1885, deci, in acelasi an, la interval de cateva zile si la distanta de cativa metri doar, de strada in care s-a nascut tenorul Giovanni Martinelli, rege indiscutabil pe o perioada de 40 deani al Metropolitanului.

Tenorul Aureliano Pertile a fost poate cel mai important interpret italian al secolului XX, si aceasta explica de ce, Arturo Toscanini, l-a preferat aproape exclusiv pe el. Sub bagheta acestuia si-a castigat o reputatie nepieritoare in cadrul Operei Scala din Milano, unde Toscanini nu punea pe afisul teatral unele specatcole, daca nu era sigur ca il are pe el ca protagonist.

Practic, el si-a desfasurat cariera in Italia, si chiar daca a reusit sa devina pentru o perioada scurta idolul publicului marilor teatre sud-americane, sau sa fie angajat la Metropolitan in 1921, dupa moartea lui Caruso, a preferat totusi sa renunte la strainatate, si sa se "invarta" mai bine pe scenele cunoscute, si indeosebi prietene.

Dotat cu o voce putin cam aspra, sau mai bine zis cu un timbru de o culoare deosebit de particulara, avea capacitatea, foarte bine reprodusa de discuri, de a exprima orice sentiment la orice intensitate. Despre el s-a scris ca avea in pastrare "o voce pentru fiecare personaj" si acest fapt explica de ce a fost mereu foarte curtat de toate casele de discuri.

De la inceput el nu parea consacrat de Apollo triumfurilor stralucitoare ale teatrului, dar printr-o munca asidua, indarjita, a reusit sa egaleze si apoi sa domine rivalii sai cei mai renumiti. Mladiind, imbogatind organul sau de tenor spinto, servit si de un temperament vibrant de tragedian liric, a vazut foarte curand cariera internationala deschizandu-se inaintea sa.

Pertile a ramas vreo 30 de ani prim tenor al Operei Scala din Milano, unde reluarile cu Lohengrin, Bal Mascat, Mefistofele, Fedora, Paiate, Andrea Chénier, si multe altele, s-au inscris in cartea de aur alaturi de cele mai insemnate evenimente istorice ale vremii. La 2 mai 1924, el creaza la Scala alaturi de Journet si de Ezio Pinza, opera Neron de Arrigo Boito.

Si-a incheiat lunga sa cariera interpretand dificilul rol al lui Otello de Verdi, ultima partitura adaugata unei lungi galerii, care includea tot ce a dat mai deosebit arta operei de la Donizetti la Mascagni si la intreaga "Gióvane scuola".

In stagiunea 1939--40, cand la Opera Romana, in locul lui Ion Marin Sadoveanu, a venit Gogu Georgescu, Pertile a acceptat invitatia de a canta in spectacolul Trubadurul, alaturi de Petre Stefanescu Goanga, si in Otello alaturi de Serban Tassian.

Baritonul Mihai Arnautu, prezent la spectacole, spunea despre Pertile ca :"avea o voce de aur, cu un timbru clar de o rara frumusete, cu un volum mare si o impostatie perfecta". Era un cantaret desavarsit.

Croitorul de la cabinele corului de barbati, regretatul Nea Costica Mocofanescu, ne povestea cu vadita mandrie ca el l-a imbracat atunci pe Aureliano Pertile in spectacole. Si ne mai dezvaluia un amanunt care nu este mentionat de cronici, dar care, unui croitor care ajuta la imbracat, nu poate sa-i scape din vedere: faptul ca era putin cocosat.

Dar acest amanunt nu avea nimic de-a face cu valoarea lui de cantaret , pe care chiar Nea Costica o remarcase, ca unul care, chiar lipsit de educatie muzicala, auzind mereu diferiti cantareti, putea sa-si faca o parere, chiar empirica. Dar in cazul lui Pertile era absolut entuziasmat. Regret ca nu pot sa-i mai spun ca il amintesc in acest context, caci sunt oameni, care cu toata simplitatea lor, au o filozofie sanatoasa si merita tot respectul.

Cand se intampla sa-mi exprim o anumita nemultumire asupra unor amanunte vestmintare, si nu putea sa ia masuri de remediere imediate, rostea cu cea mai pura seninatate:

--"Lasa "maestre" . vocea sa mearga"!!!

Pertile a fost partener al cantaretei Ana Rosza Vasiliu, in perioada cand artista clujeana se afla in Italia, unde a imprimat si un disc cu Traviata alaturi de tenorul Ziliani . Eram deja student la Conservatorul din Cluj, cand solista mult apreciata de publicul clujean, a prezentat in Aula Facultatii de Medicina, tixita de studentime si nu numai, exceptionalul ei disc, pe care l-a comentat cu mult umor si farmec personal, cand ii numea pe auditorii mai tineri:"dragii mei studanti" (dansa fiind sotia profesorului doctor Titus Vasiliu).

Dupa putin timp ii admiram vocea si prestatia, alaturi de dansa, in spectacole pe scena, sau in culise, in opere ca Aida, Trubadurul sau chiar in Cio-Cio-San. Era absolut emblematic momentul cand la intrebarea :"Cati ani aveti"!?, raspundea cu o inocenta si naturalete convingatoare :"Am cincisprezece ani", in fata unui public tacut

si serios, fara sa se amuze ca sa nu strice atmosfera, desi se stia ca interpreta trecea bine de cincizeci. Dar pe furis, ca sa nu fie observat gestul, si zambetul complice, micuta Butterfly le facea cu ochiul celor din culise, care asteptau, de fiecare data, acest moment amuzant.

Tot de la Ana Rozsa Vasiliu, retrasa din activitate in plina forma vocala, a ramas raspunsul celebru la intrebarea:"De ce nu mai canta"?! spunand, cu umoru-i caracteristic Mai bine sa ma intrebe lumea de ce nu mai cant, decat sa comenteze de ce oare mai canta".

Aureliano Pertile dupa 40 de ani de triumf neintrerupt, s-a retras in 1944, devernind profesor de canto la Conservatorul din Milano. A murit la 11 februarie 1952, in urma unei crize cardiace, ca aproape toti marii cantareti ai scenei.