Relatia dintre stiinta si arta sunetelor. Necesitatea cunoasterii datelor stiintifice privind materia sonora

Relatia dintre stiinta si arta sunetelor. Necesitatea cunoasterii datelor stiintifice privind materia sonora

Omul se afla permanent in mijlocul unui nesfarsit univers de sunete si zgomote ce-1 inconjoara de pretutindeni. Fosnetul padurilor, murmurul apelor, cantul pasarilor, semnalul sirenelor, vuietul motoarelor, zgomotul strazilor si al activitatii umane cotidiene, precum si alte asemenea manifestari constituie vastul domeniu sonor, fara. de care viata ar fi de neconceput.

"Noi suntem astfel obisnuiti sa auzim - spune un autor francez -, incat nu ne putem imagina existenta unei lumi complet tacute cum este luna; tacerea absoluta este pentru noi sinonima cu imobilitatea si moartea'.[1]

Natura si lumea inconjuratoare constituie deci sursa sonoritatilor de tot cercetarile dovedind in timpul din urma ca nici chiar adancul marilor si oceanelor - considerat pana nu demult ca un imperiu al tacerii - nu este scutit de prezenta unor semnale sonore.[2]

Acest impresionant univers sonor, amplificat cu mult de catre mintea si rnana omului prin numeroase instrumente producatoare de sunete si zgomote - amintim imensul spatiu sonor creat in timpul din urma in laboratoarele elec­tronice -, constituie domeniul din care muzica, arta sunetelor, isi procura si selecteaza materia prima pe care o prelucreaza si organizeaza apoi - dupa criterii tehnice si estetice proprii - in acel expresiv limbaj al sunetelor capabil sa redea prin imagini specifice realitatea inconjuratoare, sa comunice idei, ganduri. sentimente, emotii.

Revine, asadar, muzicii rolul de a organiza si prelucra in forme artistice materialul sonor brut din natura pana la acel grad. incat sa devina limbaj al sunetelor, mijloc specific de comunicare si impresionare ce vizeaza sferele sub­tile ale constiintei si psihicului uman.

Transformarile materialului sonor brut pe care si le asuma muzica in cadrul procesului de creare si de interpretare a operei de arta sunt, evident, transformari de calitate, dar ele pornesc, in mod obiectiv, de la elementele de cantitate pe care ni le ofera stiinta despre sunet -in special fizica (acustica) si matematica. Acestea urmaresc si trateaza fenomenul sonor din momentul producerii in natura - deci ca proces fizic - si pana la efectul senzorial pe care-1 provoaca asupra omului - adica in aspectul sau fiziologic.

Pe baza datelor fizice si fiziologice pe care stiintele exacte ni le procura despre materia sonora, ni se dezvaluie, apoi, mult mai usor, subtila latura psihologica a fenomenului, care este supusa, firesc, unei tratari si interpretari umaniste, dar a carei legatura cu celelalte doua laturi mentionate mai sus este de necontestat.

De altfel, orice abordare de natura umanista a muzicii - adica pe plan filosofic, psihologic, istoric, estetic, dar mai cu seama tratarea teoriei proprii - este totdeauna conditionata de cunoasterea temeiurilor stiintifice ale acestei arte, caci fara o baza stiintifica muzica n-ar fi putut exista ca arta si n-ar fi inregistrat progresele cunoscute in domeniul mijloacelor sale de expresie.

Iata de ce, mai inainte de a investiga zonele de esenta spiritual-artistica unde prinde forme concrete graiul muzical, precum si inaintea oricarui studiu privind tehnica de lucru specifica, este necesar, mai ales in conditiile artei muzicale contemporane, sa cunoastem temeiul stiintific al acestei arte. adica bazele ei fizice, fiziologice si psihologice.[3]

Din alt unghi de vedere apreciind lucrurile, tratarea principalelor aspecte si date de ordin stiintific privind substanta sonora constituie, logic vorbind, introducerea in studiul sistematic al muzicii si, in mod implicit, in cel al teoriei generale a acestei arte.

Conchizand, muzica este o arta complexa ce apartine, prin natura sa, activitatii spirituale a omului, dar ea isi are fundamentul si pornirea de la acele date ale stiintei care explica si conditioneaza fenomenul artistic pana la evolutia sa contemporana.

Asemenea date fac astazi parte integranta din corpul muzicologiei, al teo­riei muzicii insasi, ca expresie a raportului intim, organic si esential dintre stiinta despre sunet si arta muzicala.

Ideea de a explica pe cale stiintifica fenomenul artistic muzical rezida inca din antichitate. Cu mult timp inaintea erei noastre, principalele elemente fizico-matematice pe care se sprijina si astazi muzica au fost elaborate de catre scoala teoretica pitagoriciana, intelegand prin aceasta atat investigatiile vestitului filosof si matematician grec Pitagora (592-520 i.e.n.), cat si ale urmasilor lui; iar apoi au fost dezvoltate, in evul mediu, de catre scoala acusticienilor, reprezentata prin figura proeminenta a venetianului Gioseffo Zarlino (1517-1590).

Însusi Descartes, in al sau Compendium Musicae (1618), afirma fara echivoc ca aceasta arta raspunde unui ideal matematic si jogic. "Frumusetea muzicii - spunea el - rezida in legile proportiilor matematice'.

O tratare oarecum apropiata apartine lui Rameau (1683-1764), muzician care afirma de asemenea: "Muzica este o stiinta ce urmeaza reguli stabile (precise), deri­vand dintr-un principiu evident, care nu poate fi lamurit si explicat fara ajutorul matematicii'.[5]

În epoca moderna, o data cu progresul impresionant atat al stiintelor pozitive, cat si al celor umaniste, ia fiinta scoala psiho-fiziologica de interpretare si tratare a fenomenului muzical, avand ca reprezentanti de seama pe Hermann Helmholtz (1821-1894) si Karl Stumpf (1848-1936), ce fac legatura dintre epoca bogata in consideratii fizico-matematice dinaintea lor si gandirea psiho-fiziologica spre care isi indreapta atentia rei mai multi oameni de stiinta si muzicologi de la sfarsitul sec. XIX si inceputul sec. XX.

În secolul nostru, numeroase lucrari teoretice trateaza din unghiuri diferite feno­menul artistic muzical, iar in timpul din urma se face tot mai mult simtita - ca urmare a scolii componistice postseriale - o conceptie neopozitivista in aprecierea muzicii, venind din nou din domeniul stiintelor exacte.

În virtutea acestei conceptii, nu numai ca se trec prin filtrul fizico-matematic consideratiile teoretice muzicale, ci se directioneaza pe asemenea coordonate insusi pro­cesul de creatie in care patrund puternic calculele acustice si matematice.

Raspunzand unor atat de variate conceptii in aprecierea si analiza fenomenului artis­tic contemporan si asimilandu-le, teoria muzicii isi largeste continuu aria preocuparilor si cadrul principiilor sale, in scopul redarii prefacerilor intervenite in evolutia muzicii, nu fara a pleca insa de la perceptul ca, in domeniul acestei arte, orice principiu teoretic isi trage seva numai din lucrari de incontestabila valoare artistica, ce s-au impus ca atare in patrimoniul culturii umane.