Principiul separatiei puterilor in stat

PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR IN STAT

Principiul separatiei puterilor in stat reprezinta unul din principiile fundamentale ale dreptului constitutional si una din premisele statului de drept.

Principiul este strans legat de ideea unui regim reprezentativ in care este eliminat pericolul tiraniei si al ingradirii si incalcarii abuzive a drepturilor si libertatilor individuale. El s-a conturat in viata statului in masura in care s-a simtit nevoia instaurarii regimului constitutional. Iata de ce majoritatea constitutiilor moderne consacra, cu diferite nuante, acest principiu[1].

Separatia puterilor statului presupune incredintarea si exercitarea diferitelor functii ale statului unor organe distincte si independente unul fata de altul .

1.CONSACRAREA PRINCIPIULUI SEPARATIEI PUTERILOR

Pentru prima data, consacrarea constitutionala si punerea in practica a principiului separatiei puterilor in stat s-a realizat prin Constitutia SUA, principiul separatiei puterilor in stat fiind ridicat la rang de principiu constitutional.

Constitutia SUA, adoptata in 1787 a stabilit o separare rigida a celor trei puteri si o independenta stricta intre acestea. Astfel, puterea legislativa a fost incredintata unui Congres bicameral[3], puterea executiva sefului statului , iar puterea judecatoreasca instantei supreme si judecatoriilor .

Constitutia Romaniei din 1991, initial, nu continea o mentiune expresa privind principiul separatiei puterilor in stat, dar il recunostea implicit atunci cand se vorbea in art. 80 alin. 2 de rolul de mediator al Presedintelui intre puterile statului[6]. Prin Legea de revizuire s-a introdus in Constitutie in art. 1 alin. 4 prevederea potrivit careia "statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - in cadrul democratiei constitutionale". Se insista astfel asupra necesitarii realizarii unui echilibru intre cele trei puteri, realizat prin colaborarea si controlul reciproc.

Principalele modalitati de realizarea a colaborarii intre puterile statului:

delegarea legislativa;

atributia Presedintelui Republicii de a promulga legile adoptate de Parlament;

atributia Presedintelui Republicii de a dizolva Parlamentul;

posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea, in vederea demiterii, a Presedintelui din functie;

posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul (prin adoptarea unei motiuni de cenzura);

dreptul de initiativa legislativa a Guvernului (marea majoritatea a proiectelor legislative provin de la Guvern);

independenta justitiei;

controlul constitutionalitatii legilor;

controlul legalitatii exercitat de instantele judecatoresti asupra activitatii desfasurate de autoritatile executive etc.

2. EVOLUTIA TEORIEI SEPARATIEI PUTERILOR

Acest continut al notiunii de "separatiei a puterilor" s-a conturat dupa un lung proces istoric si doctrinar:

- prefigurarea principiul separatiei puterilor in stat inca in antichitate, in special in eforturile ganditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a "secretului unui bun guvernamant". Primul care a intrezarit aceasta regula este Aristotel. In lucrarea sa, "Politica", Aristotel face referire la existenta in statul atenian a unui Corp al magistratilor, a unui Corp Deliberativ si a Corpului Judiciar, dar, prin aceasta el nu face altceva decat sa descrie situatia existenta in statul atenian, fara a problematiza si teoretiza necesitatea separatiei diferitelor puteri ale statului[8].

- in perioada feudala, ideea separatiei puterilor in stat a fost privita ca un mijloc de limitare a puterii arbitrare a sefului statului, putere specifica regimului absolutist.

- teoretizarea separatiei puterilor in stat - primul mare teoretician al ideii separatiei puterilor[9] este filozoful englez John Locke in lucrare sa "Essay on Civil Governement" publicata in 1690, unde sustine ca puterea absoluta ar putea fi diminuata prin separarea unor functii ale coroanei si exercitarea lor de catre organisme distincte. El arata ca singurul remediu impotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului si, in ultima instanta, dreptul la insurectie al celor oprimati . Locke vorbeste de existenta a trei puteri in stat: puterea legislativa (puterea de a face legea), puterea executiva (puterea de a executa legea) si puterea federativa (atributii legate de politica externa). In legatura cu puterea judecatoreasca, Locke nu o considera o putere separata, distincta, activitatea jurisdictionala fiind un corolar al puterii legislative. Un alt teoretician al principiului separatiei puterilor in stat, Montesquieu, sustinea ca in orice stat exista trei puteri: "puterea legislativa, puterea executiva privitoare la chestiuni care tin de dreptul gintilor si puterea executiva privitoare la chestiuni ce tin de dreptul civil (sau ceea ce numim azi, putere judecatoreasca)" . De modul in care aceste trei puteri sunt separate si se exercita depinde realizarea sau nerealizarea libertatii politice. El declara: "Totul ar fi pierdut daca acelasi om sau acelasi corp de fruntasi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la indeplinire hotararile obstesti si pe cea de a judeca infractiunile sau litigiile dintre particulari". Astfel, pentru ca libertatile individului sa nu fie incalcate: puterea trebuie divizata si atribuita (sun forma celor trei functii ale statului) unor organe distincte si independente. Principiul separatiei puterilor a fost dezvoltat ulterior de Rousseau: "Puterea legislativa consta in doua lucruri inseparabile, a face legile si a le mentine, adica a avea inspectia asupra puterii executive, fara aceasta, orice legatura, orice subordonare ar lipsi intre aceste doua puteri; ultima nu ar depinde deloc de cealalta". Prin urmare, daca Montesquieu concepea un executiv independent de legislativ, dupa Rousseau, executivul trebuie sa fie dependent de legislativ . In ceea ce priveste puterea judecatoreasca, aceasta este, in conceptia filozofului francez, o putere aparte, distincta atat de puterea legislativa, cat si de cea executiva .

John Locke, in lucrarea sa Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a enuntat principiul separatiei puterilor, pornind de la ideea ca nu trebuie acordate aceluiasi individ sau grup de indivizi toate puterile.

2. Cea mai cunoscuta versiune a teoriei separatiei puterilor ramane, insa, legata de numele francezului  Montesquieu si de lucrarea sa L'Esprit des lois (1748): incredintarea intregii puteri aceluiasi individ sau organ duce la abuz de putere in detrimentul libertatii individului: "Atunci cand puterea legislativa si puterea executiva sunt reunite in aceeasi persoana sau corp de alesi, nu mai exista libertate, deoarece se poate naste teama ca acelasi monarh sau acelasi senat va face legi tiranice pentru a le executa in mod tiranic." De aceea, "pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere".

Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astazi clasice: puterea legislativa (sau puterea de a face legi, de a le modifica si abroga), puterea executiva (sau puterea de a aplica legile) si puterea judecatoreasca (sau puterea de a pedepsi criminalii sau de a judeca litigiile intre particulari). Pe ultima dintre acestea, Montesquieu o indeparteaza insa din analizele sale ulterioare, considerand-o "aproape nula".

Teoria clasica a separatiei puterilor a fost repede preluata de primele constitutii scrise si declaratii de drepturi de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Ea a fost dezvoltata si adaptata cu precadere in secolul al XIX-lea, in functie de necesitatile aplicarii sale practice. Se afirma chiar ca ea a fost preluata de constitutiile revolutionare intr-o forma total diferita de cea elaborata de Montesquieu: "in timp ce Montesquieu intelegea principiul de o maniera supla, revolutionarii i-au dat o interpretare rigida." (G. Burdeau) sau ca pur si simplu, de-a lungul timpului, expresia initiala si-a schimbat total sensul. Teoria nu a fost ferita de critici si chiar de negari ale necesitatii sale practice. Astfel, de exemplu, unii au contestat separatia puterilor pentru ca ar contraveni caracterului "indivizibil" al suveranitatii. Altii au obiectat ca separatia puterilor poate duce la paralizia activitatilor statului.