SISTEMUL STIINTELOR SOCIALE SI SISTEMUL STIINTELOR URIDICE - interferente si metodologie

SISTEMUL STIINTELOR SOCIALE SI SISTEMUL STIINTELOR URIDICE - interferente si metodologie

Cuvinte cheie : stiinte socio - umane, stiinte juridice, stiinta juridica critica, drept natural, interpretare paideica, metoda "counterfactual conditions" norma, metoda.

Demersul nostru isi propune atragerea atentiei cu privire la raporturile si interferentele dintre stiintele socio-umane, in general, si stiintele dreptului, in special; dintre istorie si disciplinele sociale, dintre dreptul administrativ si stiinta administratiei publice, etc.; toate aceste conexiuni si delimitari nu pot fi abordate decat apeland la sistemul normelor, valorilor si metodelor la care cercetatorul recurge ori de cate ori investigheaza lumea sistemului social global sau nivele componente ale acestuia.

Stiintele sociale sunt un grup de discipline academice care investigheaza universul consecintelor interactiunilor umane. Felul in care planurile de actiune sunt generate in mentalitatea indivizilor este obiectul stiintelor umane.

Se poate trasa o granita intre stiintele umane, pe de o parte, si stiintele sociale, pe de alta parte. Stiintele umane investigheaza capacitatile omului de a urmari constient scopuri, de a folosi limbajul sau, prin contrast, structurile de adancime ale mintii umane. Stiintele sociale sunt interesate de consecintele neintentionate ale actiunilor si interactiunilor indivizilor.

Aspecte privind granitele dintre stiintele sociale si limitele lor pot fi surprinse analizand, de exemplu, contrastul dintre stiintele sociale si stiintele umane; interactiunile sociale si consecintele neintentionate; metodologia: centrarea pe actiuni versus centrarea pe opinii; economie versus sociologie; antropologia si legatura cu lingvistica, etc. Pentru unii, istoria este o stiinta si ar trebui sa preia o serie intreaga din metodele stiintelor sociale. Oakeshott a argumentat punctul de vedere exact opus. Dupa el, istoria este un mod al experientei distinct de cel al stiintei. De altfel, punerea sub semnul intrebarii a statutului de stiinta pe care istoria l-ar dobandi a fost formulat pentru prima oara de Aristotel, acesta admitand ca istoria este doar o disciplina sociala factologica si nu o stiinta care s-ar baza pe legi obiective, aceasta deoarece faptele istorice sunt unice si irepetabile . De fapt, chiar istoricii cei mai prudenti, care teoretic resping categoric metoda unor counterfactual conditions, in realitate fara a-si da probabil seama, se folosesc incontinuu de rationamente de aceasta natura in descrierea evenimentelor in a caror desfasurare ar fi intervenit vointa unor factori umani. Nu poti descrie si analiza o hotarare a unor guvernanti sau a unor comandanti de osti fara a presupune ca, in cazul concret, acestia ar fi putut lua o alta hotarare . O astfel de metoda - vehement contestata - permite insa o mai buna intelegere a consecintelor unei hotarari istorice.

Istoria nu este o stiinta. Exista astfel posibilitatea de a trasa limitele stiintelor sociale. Filozofia critica pune sub semnul intrebarii insasi validitatea stiintei istorice. Aceasta noua forma de filozofie a istoriei, aceasta noua disciplina s-a ivit in Germania, a fost apoi ilustrata si in alte tari, insa in opinia lui Neagu Djuvara, cea mai buna sinteza a problemelor ridicate de filozofia critica a istoriei, ramane teza din 1938 a lui Raymond Aron, Introduction à la philosophie de l'histoire . "Cred, dimpotriva - spune N. Djuvara - ca istoria e intai o arta, apoi o lunga, migaloasa si savanta cercetare si abia in cele din urma o stiinta - in sensul primitiv al cuvantului, de cunoastere - niciodata o stiinta pura."

Exista dispute care strabat intreaga metodologie a stiintelor sociale. A discuta despre optiunile valorice care stau la baza presupozitiilor diverselor teorii este oarecum vag. Orice stiinta presupune astfel de optiuni valorice. Contrastul trasat este cel dintre optiuni valorice asumate in asemenea mod incat cercetarea este inchisa si, paradoxal, un asemenea mod de a asuma astfel de optiuni lasa cercetatorului libertatea investigatiei. Rostul stiintelor sociale nu este acela de a face propaganda pentru o solutie - oricare ar fi ea - a problemelor sociale. Seria disputelor fundamentale din stiintele sociale continua, fiind examinata ideea avansata de Gary Becker si altii, dupa care 'stiintele sociale' sunt de fapt scoli de cercetare; ceea ce le deosebeste nu sunt obiectele diferite ale cercetarii, ci natura programelor lor de cercetare.

A exploata ideea unui fond metodologic comun diverselor stiinte sociale, poate duce si la concluzia ca statistica este adesea prezenta in cercetarea sociala. Discutia despre rolul statisticii constituie si un excelent teren pentru a examina spinoasa problema a raportului stiintelor sociale cu stiintele naturii.

Ipotezele formulate in domeniul oricarei cercetari stiintifice precum si coroborarea lor empirica, dar si cunostintele de logica si teoria cunoasterii au scopul de a accentua elementele specifice stiintelor sociale, de a adanci problematica diferentelor dintre stiintele sociale si stiintele naturii si, de aici, scoaterea in evidenta a rolului studiilor de caz. Diverse abordari si sub o alta perspectiva asupra instrumentelor cercetarii sociale pot conduce la iluminarea motivelor care stau la baza deciziei unora dintre cercetatori de a recurge mai degraba la interpretare decat la statistica sau la analiza logica.

O cercetare veritabila incearca sa rezolve probleme: investigarea unor probleme precum structurile demografice, ideea de institutie care a ajuns sa joace un rol atat de mare in cercetarile din ultimele decenii, casatoriile, analiza dreptului etc.

Stiintele sociale se deosebesc deci de arta, deoarece folosesc metoda stiintifica in studiul umanitatii, inclusiv metode calitative si cantitative.

In constituirea gandirii sociologice un rol important l-a avut autorul francez Auguste Comte , cel care a inventat cuvantul sociologie (el a folosit de fapt sintagma "fizica sociala"). Credea ca poate cunoaste societatea cu ajutorul stiintei, si o considera ultima stiinta care deriva din fizica, chimie si biologie.

Stiinta nu este dogmatica . Se deosebeste de religie prin faptul ca nu are pretentia de a fi in posesia adevarului absolut. Rezultatele cercetarii stiintifice sunt falsificabile, adica se pot testa si verifica in privinta validitatii lor. Dar afirmatiile religioase nu pot fi falsificate din start, pentru ca nu pot fi cercetate.

Rezultatele cercetarii stiintifice sunt documentate minutios. Pentru acest lucru exista standarde, care asigura posibilitatea de a explica pasii care duc la o anume concluzie. Aici este importanta si publicarea tuturor surselor folosite si luarea in considerare a nivelului actual la care se afla cercetarea in domeniul respectiv. Astfel, rezultatele cercetarii devin comparabile, la fel precum progresul insusi in disciplina respectiva. Lucrarile de cercetare fac trimitere una la cealalta. Ele vin in sprijinul unei teorii, critica sau perfectioneaza teoriile existente.

Cunostintele stiintifice se deosebesc de cele doctrinare prin faptul ca la cele din urma sunt folosite mijloace de coercitie subtile sau fatise si interogatia critica este cel putin nedorita, in timp ce cunostintele stiintifice pot fi in principiu confirmate sau infirmate de catre oricine cu ajutorul ratiunii si experientei proprii. La fel se diferentiaza cunostintele stiintifice de cele cu caracter de revelatie, acestea din urma avand loc doar la nivel subiectiv, in sinele individului, nefiind accesibile celorlalti si astfel nu pot fi intersubiectiv verificate.

Termenii de 'model', 'ipoteza', 'teorie' si 'lege fizica' au in stiinta alte intelesuri decat in limbajul uzual. Oamenii de stiinta folosesc termenul de 'model' pentru a exprima descrierea a ceva, in mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predictii care pot fi testate prin experiment sau observatie. O ipoteza este o afirmatie care ori (inca) nu a fost nici confirmata nici infirmata prin experiment. O lege fizica sau o 'lege a naturii' este o generalizare stiintifica bazata pe observatii empirice.

Cuvantul teorie este inteles gresit mai ales in limbajul uzual. In sens comun inseamna idei care nu se bazeaza (in general) pe nici o dovada solida; in contrast cu aceasta, oamenii de stiinta de obicei folosesc acest cuvant pentru a se referi la manunchiuri de idei care fac prognoze specifice. De exemplu, teoria newtoniana a gravitatiei universale este - intr-o intelegere simplista - un ansamblu de idei care permit unui om de stiinta sa explice cum cade un obiect si sa faca prognoze cu privire la alte obiecte care cad.

Oamenii de stiinta niciodata nu pretind a fi in posesia adevarului absolut. Spre deosebire de o dovada matematica, o teorie stiintifica dovedita este intotdeauna susceptibila de a fi falsificata daca apar noi dovezi. Chiar si teoriile cele mai cunoscute ca fiind de baza ori fundamentale se pot dovedi a fi imperfecte daca observatii noi vin sa le infirme, modifice sau completeze.

Din aceasta perspectiva chiar stiinta este o metoda folosita cu scopul de a acumula cunostinte. Obiectivul metodei stiintifice este de a porni de la una sau mai multe ipoteze si de a dezvolta o teorie valida.

Procesul cunoasterii stiintifice este adesea un model ideal. In unele stiinte numai o parte din pasii unui proces de cunoastere pot fi parcursi, de exemplu: observarea si masurarea fenomenelor, acumularea si ordonarea materialului, formularea de ipoteze, modele si prognoze; stabilirea nivelului de importanta si testarea ipotezelor prin experimente, teste, incercari; confirmarea sau infirmarea ipotezelor, publicarea rezultatelor - pentru ca acestea sa poata fi sau nu validate de catre altii In functie de rezultatul testelor si de opiniile criticilor, in cazul confirmarii, dezvoltarea unei teorii trebuie sa indeplineasca anumite criterii Nu de putine ori, unii cercetatori sustin ca anumite cunostinte sunt dobandite si prin hazard.

Valoarea cercetarii consta in rezolvarea unor noi probleme care pana in prezent nu au putut fi explicate.

Atat timp cat teoria nu este falsificata, poate sa fie considerata cunostinta stiintifica. Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucreaza analitic. Pentru stiintele istorico-hermeneutice sunt valabile alte principii.

Conform celor trei modele de stiinta, Habermas distinge trei tipuri de interese ce conduc cunoasterea: stiintele empirico-analitice pleaca de la un interes de cunoastere de ordin tehnic; stiintele istorico-hermeneutice de la un interes de ordin practic; stiintele critice de la un interes de ordin emancipator, care se gasea nemarturisit deja la baza teoriilor traditionale.

Argumentul persistentei interesului in actul cunoasterii stiintifice il constituie faptul ca stiintele, chiar daca s-au rupt de conceptul clasic de teorie, nu s-au degajat suficient de acesta, continuand sa conserve cele doua aspecte esentiale ale traditiei filosofice: atitudinea teoretica si ipoteza ontologica a unei lumi deja in sine structurata, iar aceste doua dimensiuni angajeaza tocmai legatura intrinseca dintre cunoastere si interes.

Cunoasterea isi afla, asadar, interesele in propriul demers, ajunge la o identitate cu acestea in chiar procesul constituirii unei constiinte de sine a stiintelor. Interesul cunoasterii devine vehiculul si axa constiintei autoreflexive a stiintei, ii acorda acesteia din urma legitimitate si sens practic. De ce ar fi nevoie de o sociologie a cunoasterii alaturi de o filozofie critica a stiintei? Sociologia, ca stiinta praxiologica si critica, pe langa scopul producerii de cunoastere nomologica, mai are in atentie si verificarea teoriei ca productie sociala. Interesul de cunoastere emancipator, pe care sociologia il impartaseste cu filosofia, determina autoreflectia stiintifica.

Avem stiinta in doua ipostaze esentiale: pe de o parte, produs al unei cunoasteri animate de anumite interese, iar pe de alta parte, generatoare de teorie si discurs, ca modalitati de mobilizare a actiunii. Interesul stiintific produce in actul cunoasterii stiintifice moderne doua instante instrumentale: reflectia realitatii presupus obiective si constiinta de sine a stiintei.

Reflectia realitatii obiective (demersul cunoasterii) instituie implicit metoda de cunoastere, constituindu-se astfel un spatiu metodologic in actul cognitiv; insa, pentru ca prezenta autoreflexivitatii, necesara emanciparii cunoasterii, impune normativul si imperativul in metoda (tocmai pentru a scapa de acuza valorizarii cunoasterii si pentru a institui neutralismul axiologic), alaturi de metoda vom gasi in actul reflectoriu si un spatiu deontic, o logica a formelor de gandire imperative.

Teoria isi impune o forma logica de constituire care se supune, datorita specificului atitudinii teoretice, chiar metodei instituite de actul reflexiv; vom avea astfel un spatiu logic, alaturi de care nevoia de validitate instituie un spatiu epistemologic.

Constiinta de sine a stiintei desemneaza actul autoreflectiei, in care "stiinta" reflecteaza asupra "ideii" si asupra sensului coextensiv acesteia: demersul semnificarii constiente conduce la o ideologie stiintifica.

Discursul stiintific instituie ultima instanta instrumentala a stiintei moderne: comunicarea; in ipostaza comunicationala, acest tip de discurs se desfasoara in diverse forme de limbaj, instituind un spatiu semiotic in universul cunoasterii stiintifice.

Avem, asadar, o semiotica a discursului stiintific in cele trei dimensiuni ale sale: semantica, sintactica si pragmatica. Aceasta din urma are un rol deosebit de important in procesul de comunicare a cunoasterii, deoarece " stiinta nu vizeaza doar obiectele si fenomenele realului si raporturile acestora cu subiectivitatea umana, ci si o finalitate culturala de dezvoltare si optimizare a comunicarii intersubiective prin intermediul limbajului. "

In alta ordine de idei, normele si prescriptiile sociale se refera la normele si legile morale, economice, juridice, politice si institutionale care sunt instituite la un moment dat intr-un anumit spatiu socio-cultural. Actorii sociali sunt cei care particularizeaza si actualizeaza aceste norme, dandu-le viata in spatiul socialitatii imediate.

Normativitatea creeaza la nivelul actorilor roluri sociale care asigura functionalitatea mundanului. Imaginarul colectiv se refera la ideile, valorile, credintele, aspiratiile, asteptarile, miturile, care ofera suport si energie socialitatii in globalitatea ei. Contextele si pattern-urile situationale reprezinta cadrele de actualizare a bunurilor culturale colective, suportul vital al imaginarului abstract; ele asigura functionalitatea culturala a actelor cotidiene.

Astfel, structurile sociale apar ca ansamblul relatiilor ce caracterizeaza sistemul social al unei societati aflate la un anumit grad de dezvoltare socio-economica. Suprastructura sistemului se constituie din institutiile microsociale, economice, administrative, juridice, politice si morale. Pe alt plan avem ideologiile, ca ansambluri de idei si conceptii care reflecta interesele si aspiratiile membrilor unui grup si care servesc la justificarea sau la schimbarea relatiilor sociale. Aici intra ideile politice, juridice, morale, filosofice etc. ale unei colectivitati, precum si valorile coextensive acestor idei.

Reprezentarile sociale se refera si ele la un univers de idei si valori, constituindu-se intr-o forma de constiinta sociala. Conceptul de reprezentare sociala desemneaza "o forma de cunoastere specifica, o stiinta a sensului comun"; reprezentarile sociale sunt "procese de elaborare perceptiva si mentala a realitatii, procese ce transforma obiectele sociale (persoane, contexte, situatii) in categorii simbolice (valori, credinte, ideologii) si le confera un statut cognitiv" . Reprezentarea inseamna atat idee (conceptie, schema mentala), cat si actiune (stil de conduita, model actional), amandoua reunite intr-un intreg. Pe alt plan al realitatii sociale avem practicile cotidiene, concept ce desemneaza condensarea in act a universului relational si interactional al socialului.

Analiza acestor elemente in contextul larg al cunoasterii sociale poate evidentia trasaturile esentiale ale etapei de comunicare din demersul cognitiv. La acest nivel sunt necesare abordari multiple: logica, epistemologica, semiotica, psihologica, sociologica .

Analiza acestor teorii dintr-o perspectiva multi- si inter- disciplinara, care sa includa si punctul de vedere sociologic, ar constitui un foarte interesant proiect intelectual si totodata o etapa necesara pentru initierea unui "reconstructivism" teoretic, capabil sa dea seama de o posibila "paradigma a complexitatii".

Consideratii generale asupra stiintei

Intr-o formula generica, stiinta poate fi definita ca sistem de cunostinte despre existenta (realitatea fizico-naturala, socio-umana si spirituala), dobandite prin metode adecvate si exprimate in concepte, categorii si principii. Aceasta este un factor important pentru dezvoltarea actului de creatie si un neincetat izvor de idei generale si principii filozofice despre lume.

Literatura de specialitate atrage atentia asupra unui dublu inteles al stiintei:

- ca institutie, in sensul de organizatie de oameni care indeplinesc in societate anumite roluri;

- ca metoda, cu sensul de ansamblu de procedee, mijloace prin care se dezvaluie aspecte si legitati noi ale lumii, dar in care se regasesc si reminiscente cu valoare traditionala.

Definitia de mai sus presupune cateva precizari :

1. Orice stiinta prezinta caracteristici esentiale precum :

- veridicitatea - redarea in enunturi adevarate a aspectelor pe care le descopera in domeniul ei de cercetare;

- rationalitatea - corectitudinea sub aspect logic a enunturilor;

- verificabilitatea - enunturile ei sa se confirme in valoarea lor generala de adevar prin metode de verificare, referitoare la domeniul de referinta;

- perfectibilitatea - disponibilitatea de a integra descoperirile noi in sistemul sau explicativ.

2. Nu orice opinie are valoare de cunostinta. Pentru ca o propozitie sa aiba valoarea cunostintei sunt necesare doua conditii :

- sa fie temeinica;

- sa fie adevarata.

3. Pentru ca un ansamblu de cunostinte sa fie numit stiinta, sunt necesare urmatoarele conditii :

- sa aiba un obiect de cunoastere, respectiv un domeniu propriu de cercetare conceptuala;

- sa posede un limbaj propriu, riguros definit;

- sa se intemeieze pe un sistem propriu de principii, legi, notiuni si categorii;

- sa utilizeze metode si tehnici adecvate de cercetare, formuland principii de metoda, reguli, criterii operationale;

- sa cuprinda ipoteze si teorii competitive pentru explicarea diferitelor aspecte ale domeniului cercetat;

- sa permita predictii si retrodictii .

Ca fenomen social si ca forma specifica de activitate umana, stiinta nu poate fi analizata doar din perspectiva sincronica - drept un sistem de idei, reprezentari, teorii (imagine statica) - ci ca un sistem in diacronia lui, cu o anumita istoricitate si evolutie, care produce continuu noi cunostinte.

In acest sens se discuta despre incompletitudine, caracter perimat al unor cunostinte, lipsa de actualitate, depasirea teoriei de catre realitatea factuala, etc.

Exista multe clasificari ale stiintelor, luandu-se drept criteriu obiectul (domeniul) de cercetare, metodele, raporturile cu alte stiinte.

Exista o clasificare clasica trihotomica, acceptata si in postmodernism, pe domenii largi ale existentei : stiinte ale naturii; stiinte despre societate si stiinte despre gandire.

Functie de referentul descris si de explicat se identifica doua subsisteme :

- subsistemul stiintelor despre existenta (stiinte ale naturii; socio-umane; despre gandire).

- subsistemul stiintelor actiunii (stiinte organizationale, stiinte tehnice, stiinte instructiv-educationale).

Stiinta dreptului este componenta a stiintelor socio-umane. A. Botez prezinta tabloul stiintelor sociale astfel :

Stiinte de tip nomotetic , avand ca obiect activitatile umane si ca scop stabilirea legilor si relatiilor functionale corespunzatoare (economia, politologia, sociologia, demografia, lingvistica, etc.);

Stiintele ce au ca obiect istoria, iar ca scop reconstituirea si interpretarea trecutului (stiintele istorice);

Stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii, avand drept obiect aspectele normative ale activitatii umane (stiintele juridice, etica);

Stiintele ce au ca obiect activitatea cognitiva, ca activitate esential umana si ca scop cercetarea epistemologica a stiintei (epistemologia ).

In cadrul oricarui subsistem de cunoastere stiintifica exista o stiinta ce abordeaza generalul si esentialul din domeniul sau, cautandu-i explicatii generice, fixandu-le in notiuni fundamentale; notiunile fundamentale constituie repere epistemologice ale stiintelor particulare din fiecare subsistem. Asemenea stiinte sunt numite fundamentale (economia generala, psihologia generala, estetica, istoria, etc.).

Stiintele juridice, ca subsistem, apartin subsistemului stiintelor socio-umane; subsistemul stiintelor juridice are ca domeniu de cercetare modalitatea de fiintare a socio-umanului numita drept. Pe langa stiinta dreptului se utilizeaza termenul de stiinta juridica, care ne scoate din planul actional si ne plaseaza in epistemologie.

Dreptul si stiinta dreptului

"Dreptul reprezinta dimensiunea juridica a societatii ca ansamblu de reguli de conduita obligatorii care consfintesc drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor in relatiile lor reciproce si a caror respectare este asigurata, la nevoie, de catre forta publica . " Aproximativ de aceasta maniera este "definit" Dreptul in manualele de profil . dar, nu se confunda dreptul, ca realitate socio-umana, ca mod de disciplinare a comportamentelor intr-o comunitate - cu studiul acestei realitati, cu stiinta care ii cerceteaza legitatile, regularitatile, geneza si modalitatile de implicare si determinare a comportamentului uman.

Stiintele juridice (stiinta dreptului) studiaza legile existentei si evolutiei statului si dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret-istorice, corelatia cu celelalte componente ale sistemului social, influentele institutiei politico-juridice asupra socialului si ale acestuia asupra primelor.

Este dreptul o disciplina stiintifica? Indoiala provine fie din conceptia unor juristi, cum ar fi Celsius, pentru care dreptul este "arta binelui sau a justului"(jus est ars boni et aequi), fie de la necunoscatori pentru care dreptul este o acumulare de texte, ce trebuie aplicate, fie de intelectuali, care rezerva demnitatea de stiinta, doar stiintelor exacte. Acestora le putem replica usor, ceea ce nu inseamna ca in drept nu ar exista arta, dar a reduce dreptul la o culegere de texte, inseamna a sfida complexitatea vietii, a uita ca aceste texte pot fi obscure, incomplete, needificatoare, ca e nevoie de o cunoastere, o interpretare, o metoda.

Dreptul, ca fenomen normativ - fiind determinat de scopuri care se impun actiunii - reprezinta incercarea de disciplinare si coordonare a relatiilor sociale, in vederea promovarii unor valori acceptate de societate precum: proprietatea, siguranta juridica si securitatea libertatilor individuale, societatea civila, etc.

Stiinta dreptului formuleaza principiile generale in baza carora dreptul isi structureaza un mecanism adecvat - eficient si adaptat la omul real, concret - de influentare a comportamentului, in temeiul unor cerinte valorice. Ea este o stiinta explicativa, cu un statut specific, dar si o stiinta normativa.

Nu vom gasi in ceea ce numim "stiinte juridice" explicatii cauzale de tip "de ce?" ci mai de graba explicatii de tip teleologic, "pentru ce?" si de mecanism "cum?"

Ca stiinta explicativa, stiinta dreptului studiaza natura juridicului, caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte stiinte, raporturile interne ale sistemului juridic.

Stiinta dreptului nu se limiteaza la studiul normei juridice, a jurisprudentei si contractului (nu se confunda cu o exegeza a textelor normative), ci supune procesului explicativ-interpretativ contextul social-cultural in care apar si fiinteaza normele si institutiile juridice, cooperand in acest proces cu toate stiintele sociale: economia politica, istoria, demografia, sociologia, politologia, statistica precum si cu filozofia. In acest sens sunt lipsite de temei precizarile lui August Comte referitoare la caracterul nestiintific al dreptului care ar impune disparitia sa din sistemul stiintelor. Statutul specific al stiintei dreptului rezulta din specificitatea domeniului relatiilor si structurilor sociale analizate - domeniul participarii oamenilor la circuitul juridic, ca subiecti de drepturi si obligatii juridice, cu toate consecintele ce decurg de aici.

In sinteza

a. obiectul stiintelor juridice il constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic in complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relatiile juridice si ordinea de drept din societate, constiinta juridica;

b. dreptul este un aspect al vietii sociale supus investigatiei stiintifice;

c. in cadrul stiintelor sociale, stiinta dreptului (stiintele juridice) se remarca (alaturi de etica) ca o stiinta normativa intrucat segmentul esential din viata sociala, fenomenul studiat este reprezentat de normele juridice;

d. stiinta juridica opereaza cu concepte, definitii si in deosebi cu formulari de legitati de tipul postulatelor si principiilor; propozitiile ce formuleaza aceste legitati nu se confunda cu normele juridice (legi, decrete, acte normative diverse) intrucat primele reprezinta concluzii stiintifice, aprecieri si judecati de valoare in urma studierii dreptului in toate ipostazele existentei sale, in timp ce secundele (normele juridice) sunt prescriptii, reguli interactive stabilite de puterea publica (deci, segmente factuale ale existentei in plan social) - opinie exprimata in literatura de specialitate[24].

Formularile stiintei juridice (pe care Kelsen le numeste propozitii de drept) sunt descriptive, nu au caracter imperativ, ci pot fi adevarate sau false, avand functia de cunoastere a dreptului. Normele juridice (dreptul) contin prescriptiuni, sunt imperative ( 'sa faci!', 'sa nu faci!', 'sa dai!') si asigura exercitarea autoritatii juridice reprezentata de organele publice; ele permit actiuni dar si limiteaza actiuni comportamentale.

Belgianul Francois Rigaux sustine ca primul obiect al stiintei dreptului este de a restaura conexiunile intre normele juridice aplicate de practicieni si situatiile juridice traite de oameni, de a elucida fenomenele dreptului si de a identifica scopurile pe care le serveste (scopurile sunt determinate de alegerea politica, fiind deci vorba de politica juridica sau legislativa).

Analizand transpunerea potentiala a cunostintelor juridice in stiinta, Mircea Djuvara spunea ca aceasta posibilitate se contureaza in real atunci cand, avand ca obiect un numar cat mai mare de acte din cele care se ocupa dreptul, le ordoneaza si le leaga dupa caracterele lor esentiale prin notiuni sau principii juridice universal valabile, intocmai ca si legile naturii.

Sistemul stiintei dreptului

Dreptul - ca ansamblu al normelor juridice cu rol de ordonare si orientare a comportamentului uman a constituit inca din antichitate obiect de reflectie si cercetare pentru gandirea umana, realizandu-se un studiu asupra acestuia dintr-o dubla perspectiva: sincronica si diacronica. Mai trebuie precizat ca despre o constituire a stiintei juridice ca o ramura distincta a stiintelor sociale, avand la randul sau un sistem propriu, cu discipline distincte, se poate vorbi abia incepand din secolul al XIX-lea.

Forma normativa a dreptului este studiata dintr-o perspectiva globala, fixandu-se cunostintele despre ea in categorii fundamentale, in enunturi cu valoare de lege, validate pentru intregul sistem de catre Teoria generala a dreptului (stiinta in care notiunile, categoriile, principiile, legile au generalitate maxima, ele reprezentand fundamentul metodologic si epistemologic al tuturor celorlalte stiinte juridice. Analiza dreptului (tot ca intreg) din punctul de vedere al devenirii si evolutiei sale, al diacroniei, este realizata de catre Istoria dreptului - fundament metodologic si epistemologic pentru stiintele istorico-juridice (Istoria dreptului romanesc, Istoria dreptului european, Istoria teoriilor si doctrinelor juridice etc.).

Dar forma normativa juridica nu are doar o structura diacronica, ci si sincronica : penala, civila, administrativa etc. Stiintele juridice care studiaza formele particulare ale formei normative generale se numesc stiinte juridice de ramura (particulare). O stiinta de ramura - dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul familiei, dreptul civil, dreptul penal etc. - cerceteaza ceea ce are general, esential, functional si necesar structural o ramura de drept, constituita dintr-un ansamblu de norme si institutii juridice care reglementeaza un ansamblu de relatii sociale.

Exista, deci, o diversitate de ramuri de drept - dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul financiar, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul comercial, dreptul familiei, etc., fiecare facand obiectul unei stiinte juridice sau stiinte juridice de ramura (de exemplu stiinta dreptului administrativ care are o importanta menire in procesul de creare a unor norme de drept administrativ si procedura administrativa capabila sa raspunda nevoilor societatii la un moment dat, constituind in acelasi timp poate cel mai important mijloc de cercetare stiintifica a fenomenului administrativ. Ramura dreptului administrativ reprezinta obiectul de cercetare al stiintei dreptului administrativ care, cerceteaza normele juridice aplicabile administratiei, evolutia istorica a ramurii de drept si aspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu alte ramuri de drept, cu dreptul comunitar european, etc.).

Alaturi de elementele de mai sus, la sistemul stiintelor juridice, trebuie precizate cele care constituie subsistemul stiintelor juridice tehnice (stiinta dreptului procesual civil, stiinta dreptului procesual penal, criminalistica. Exista si puncte de vedere conform carora procedurile sunt ramuri de drept, insa, le consideram tehnice intrucat studiaza faptele, etapele, operatiile, procedeele de reglementare ale procesului civil sau penal, in acest sens exprimandu-si opinia si Gh. Mihai si Radu T. Motica in 'Fundamentele dreptului. Teoria si filozofia dreptului', Ed. All, Bucuresti, 1997).

Unele stiinte din afara sistemului stiintelor juridice participa la cunoasterea metodica si cunoasterea dreptului prin aplicatiile lor: astfel stiintele medicale contribuie prin aplicatia numita 'Medicina legala', statistica prin aplicatia numita 'Statistica judiciara', sociologia prin aplicatia numita 'Sociologie juridica', psihologia prin 'Psihologia juridica', retorica prin 'Retorica juridica', Logica prin logica juridica. Intre sistemul stiintelor juridice si celelalte stiinte socio-umane exista interdependente cognitive ca urmare a unitatii domeniilor lor de referinta si cercetarea domeniului socio-uman.

Astfel, in cadrul stiintei juridice academice -cea a lumii stiintifice - constatam ca asa cum stiinta dreptului s-a divizat in ramuri diferite (drept civil, drept comercial, drept administrativ), tot astfel s-a construit o disciplina specifica consacrata dreptului natural: stiinta dreptului natural sau pur si simplu Drept Natural. Este clar ca aceasta stiinta a dreptului natural nu este o filosofie a dreptului, ci o disciplina proprie in interiorul stiintei dreptului careia ii revine inclusiv sarcina de a analiza si demonstra ca dreptul pozitiv (justul pozitiv) si dreptul natural (justul natural) se raporteaza intre ele.

Stiinta juridica critica

Stiinta juridica, fondandu-se pe dreptul natural, este o stiinta critica, deci care judeca. In fata legii, in fata afacerilor juridice, in fata oricarui factor de dispozitie juridica pozitiva, ea nu adopta o pozitie de acceptare acritica. Ea nu priveste doar aspectele formale in vederea valabilitatii, ci isi fixeaza si ea observatia asupra continuturilor drepturilor subiective, limitelor acestora, emitand o judecata de corectitudine sau incorectitudine, de justitie sau injustitie. Aceasta observare a continuturilor drepturilor, a normelor si judecata corespunzatoare (critica) asupra acestora sunt un element interpretativ al dreptului - obtinerea solutiei dreptului sau a solutiei juste; ea provine din consideratia de valabilitate a legii, a afacerilor juridice etc., datorita cunoasterii continuturilor drepturilor titularilor, a interpretarilor, dar in functie de corectitudinea si justetea lor,. Functia critica se refera si opereaza in cadrul lui ius conditum, fara a se limita la oferirea de solutii de iure condendo

Corectitudinea sau justetea factorilor de drept pozitiv se delimiteaza de dreptul natural, (de legea naturala, de justul natural), care este baremul obiectiv al judecatii.

Functia critica a stiintei juridice a fost atenuata de pozitivismul juridic, in special de catre cel legalist sau normativist, care a lipsit juristii de criteriul de judecata sau de critica inerent functiei lor (criteriul justului si injustului), lasandu-le doar un criteriu formal (al legalului sau ilegalului).

Regandirea necesara a stiintei juridice actuale solicita abandonarea pozitivismului exclusiv legalist si recuperarea functiei critice prin recuperarea nucleului substantial al dreptului pozitiv: dreptul natural. Din punctul nostru de vedere "stiintele juridice isi propun sa elaboreze cadrul teoretic de intelegere si interpretare a dreptului pozitiv. Insa interpretarile se critica mai mult intre ele, necriticand nemijlocit insusi dreptul pozitiv. Pentru a-l critica e necesar sa evidentiem insuficienta lui sub aspectul coerentei, sub aspectul consistentei si sub aspectul justetei practice.   "Metoda generala a stiintelor juridice am putea-o numi a intelegerii prin interpretare paideica a dreptului pozitiv, deoarece dreptul e socialmente participativ. In absenta acestei trasaturi definitorii a lui, niciodata interpretarea nu ar fi esential paideica, deci ar fi lipsita de umanism. Termenul interpretare paideica pare socant pana la dezvaluirea semnificatiei lui cu directe consecinte pentru dimensionarea evolutiva a dreptului - cultural si civilizator" .

In pofida unor preziceri foarte putin optimiste pe care le facea acum mai bine de un secol, parintele sociologiei, Auguste Comte, potrivit carora dreptul nefiind stiinta va trebui sa dispara, stiinta dreptului s-a dezvoltat permanent, in pas cu cercetarile stiintifice cele mai noi.

"Departe de a disparea, dreptul, in general,() cunoaste o dezvoltare si o afirmare crescanda in domeniile dintre cele mai variate ale societatii. Are loc o largire a sferei de actiune a dreptului, atestabila pe multiple planuri; fapt ce amplifica rolul explicativ si normator al stiintei juridice a carei functie de cercetare si descifrare a realului se diversifica si se adanceste, adaugandu-si latura de prospectiune a realului dat" .

Incepand cu sec.al XIX,-lea s-a generalizat insa o anumita mentalitate in legatura cu stiinta dreptului natural. Caracteristica sa de baza, in ceea ce ne intereseaza aici, ar putea sa se rezume la urmatoarele: pe de o parte, stiinta dreptului natural ar fi o parte a filosofiei dreptului sau din alt punct de vedere, un curent ori un sistem de filosofie juridica; iar pe de alta parte, stiinta a dreptului fiind doar stiinta dreptului pozitiv. In fata acestei mentalitati, trebuie sa spunem ca stiinta dreptului natural - fara a nega ca este sarcina dreptului natural de a trata filosofia juridica - nu este o parte a filosofiei dreptului (nici un curent sau un sistem al acesteia), ci este o parte a stiintei si artei dreptului, caci dreptul fiind in parte natural si in parte pozitiv - in conceptia noastra - stiinta si arta juridica trebuie sa conjuge totodata, factorii naturali si factorii pozitivi. In acest sens, stiinta dreptului natural este stiinta a dreptului si jurisprudenta.

Consideram ca stiinta si arta dreptului sunt, in acelasi timp, stiinta si arta a dreptului natural si a dreptului pozitiv, deoarece exista drepturi naturale si drepturi pozitive, iar drepturile care sunt partial naturale si partial pozitive sunt deasemenea numeroase. O stiinta si o arta a dreptului care se limiteaza exclusiv la pozitiv sunt o stiinta si o arta a dreptului partiale si adesea injuste.

Ulpian, unul din marii juristi romani, definea dreptul ca fiind "Cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta de a deosebi ceea ce este drept de ceea ce este nedrept" . In sens propriu si strict, stiinta si arta dreptului natural sunt o dimensiune a stiintei si artei dreptului. Juristul trebuie sa combine - asa cum au facut-o mereu oamenii legii pana la aparitia pozitivismului legalist - dreptul natural si dreptul pozitiv pentru a gasi solutia justa - solutia juridica - ce corespunde fiecarui caz.

BIBLIOGRAFIE:

Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001

Baran, Nicolae, Teoria generala a dreptului, https:// www. svedu.ro/ curs/tgd/ c1.html

Badescu, Valentin-Stelian, Umanizarea dreptului umanitar, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2007

Becker, Gary Stanley, Human Capital: A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education, Chicago, University of Chicago Press, (1993,3rd ed.)

Bernal, John, Stiinta in istoria societatii, Ed. Politica, Bucuresti, 1964

Botez, Angela Stiintele sociale si mutatiile contemporane in epistemologie, in Epistemologia stiintelor sociale, Bucuresti, Editura Politica, 1981

Djuvara, Mircea, "Enciclopedia juridica, Teoria generala a dreptului. Drept rational. Izvoare si drept pozitiv". Colectia Restitutio, Ed. ALL, Bucuresti, 1995

Djuvara, Neagu, Exista istorie adevarata? (Despre "relativitatea generala a istoriei". Eseu de epistemologie), Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Humanitas, 2008

Fuller, Timothy, 'The Work of Michael Oakeshott', Political Theory, adnotata de Sylvie Mesure, traducere din franceza de Horia Ganescu, Bucuresti, Humanitas, 1997

Georgescu, Stefan, Epistemologie, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1978

Habermas, Jürgen "Cunoastere si interes" (titlu original : Erkenntnis und Interesse

(1968), in J. Habermas, "Cunoastere si comunicare" (trad. rom.), Ed. Politica, Bucuresti, 1983); in Camil Postelnicu: Un posibil model de criticism sociologic;

https://web.adatbank.transindex.ro/pdfdok/web2-3_06_Postelnicu.pdf

Marcu, Florin; Maneca, Constantin, Dictionar de neologisme, Ed. stiintifica Bucuresti 1975

(de)Malberg, Carré R., Contribution à la théorie générale de l'État, Tome I et II,. Sirey, Paris (réédition 2003), Dalloz, Paris

Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, vol. I-II, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003

Mihai, C. Gheorghe; Motica, T. Radu, 'Fundamentele dreptului. Teoria si filozofia dreptului', Ed. All, Bucuresti, 1997)

Neculau, Adrian, (coord.), "Reprezentarile sociale", Societatea Stiinta & Tehnica S.A., Bucuresti; in Camil Postelnicu, op. cit.

Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ, Ed. Cerma, Bucuresti 1994

Popa, Nicolae, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1999

Popa, Nicolae, Teoria Dreptului in sistemul stiintelor juridice, Analele Universitatii Bucuresti, Drept, Nr. 1/1991

Rigaux, François, "Droit public et droit privé dans les relations internationales (Publications de la Revue générale de droit international public), A. Pedone éditeur, 1977

Roventa-Frumusani, Daniela, "Semiotica discursului stiintific", Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1995; in Camil Postelnicu, op. cit.

https://.com/2009/05/explicare-termeni-si-concepte.html

https://members.tripod.com/jurisdictio/exprlat.htm;