Unitate si divizare in istoria Europei

Unitate si divizare in istoria Europei

Continentul european a fost, de-a lungul veacurilor, deopotriva, expresia unitatii in diversitate a popoarelor nascute sau asezate aici, uneori a echilibrului de civilizatie, dar adeseori si a divizarii in plan politic, economic si chiar cultural. Antichitatea greaca si cea romana au realizat, fara a fi constiente de europenismul lor, o prima forma de unitate a lumii vechi in acest spatiu geografic. Cele doua civilizatii antice, timp de secole, au pus temeliile cele mai trainice ale viitoarei lumi europene. Aceste creatii politice, dupa disparitia lor, aveau sa fie pentru viitorime o tinta si un model, in ceea ce priveste refacerea, fie si partiala, a unitatii continentale.

Crestinismul a realizat o prima sinteza a spiritualitatii europene care, prin forta sa de absorbtie, a evoluat sub semnul universalitatii si al ideii de unitate. Unitatea de credinta a determinat o unitate de civilizatie care s-a caracterizat prin promovarea valorilor crestine. Aceasta unitate a civilizatiei greco-latine s-a intins pana in secolul al V-lea cand, prin caderea Imperiului Roman, in anul 476, cunoaste o prima divizare. Divizarea politica a acestuia, in Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman de Apus, a fost urmata de cea culturala si accentuata de cea religioasa, intre crestinismul catolic si cel oriental ortodox. Unitatea continentala crestina a continuat sa fie sustinuta si promovata si dupa Marea Schisma din anul 1054, cand s-a oficializat ruptura dintre crestinatatea occidentala si cea orientala. Temelia comunitatii spirituale europene in Evul Mediu, in pofida divizarii politice, economice si religioase, a fost asigurata de crestinism. Biserica crestina a fost institutia care a creat si transmis modele morale si spirituale prin viu grai, ca si prin scris. Comunitatea de civilizatie europeana faurita in cursul veacurilor n-a putut sa fie si una politica si datorita luptei pentru putere intre stat si biserica, ce se va sfarsi de abia in secolele XIII-XIV. Dar divizarea europeana avea sa capete o noua realitate in plan politic, in perioada afirmarii statelor puternic centralizate si prin aspiratia lor de dominatie, spre deosebire de statele mai mici si mai slabe, care nazuiau sa-si pastreze propria existenta si un echilibru in relatiile lor internationale.

Divizarea religioasa in zona europeana a religiei catolice o insoteste pe cea politica prin Reforma protestanta, care afecteaza in egala masura unitatea crestinatatii, determinand numeroase conflicte si razboaie. Divizarea economica adopta noi infatisari o data cu aparitia si afirmarea structurilor capitaliste in jumatatea apuseana a continentului european. Dincolo de toate aceste realitati, Europa a continuat sa fie o comunitate de civilizatie in mijlocul careia avea sa se nasca noul umanism din Secolul Luminilor, in care omul se va afla in centrul preocuparilor. Noile conceptii sustinute de marii savanti si filozofi ai acestei epoci au intarit valorile unitatii de spirit la nivel paneuropean. Existenta si perpetuarea divizarii Europei sub multiplele ei aspecte a determinat si aparitia unor proiecte de mare interes pentru promovarea ideii de unitate europeana. Un prim proiect a aparut in secolul al XIV-lea si a apartinut juristului francez Pierre Dubois care, in cartea sa Recuperarea pamantului sfant, isi propunea sa studieze posibilitatile de realizare a unei Republici Crestine si de solidarizare a tuturor conducatorilor tarilor crestine „pentru recuperarea pamantului sfant”. Ea era conceputa ca o federatie europeana ce urma sa aiba ca sef pe suveranul pontif de la Roma, iar ca instanta de judecata, scaunul apostolic. Totodata, el concepea si un sistem de arbitraj international capabil sa solutioneze pe cale pasnica diferendele dintre state. Procesul formarii unei constiinte in spatiul european a fost grabit de momentul dramatic al cuceririi, in 1453, a Constantinopolului, cand lumea crestina a simtit mai aproape ca niciodata pericolul pagan, musulman. Era perioada in care marii voievozi romani chemau capetele incoronate ale Europei la lupta comuna pentru apararea crestinatatii.  Desigur ca eventuala uniune de colaborare in lupta antiotomana nu putea avea decat un suport crestin. In aceasta conceptie, pentru Aneas Silvius Picolomini, devenit in 1558 Papa Pius al III-lea, crestinatatea si Europa erau una si aceeasi.

In contextul inceputului afirmarii structurilor statale moderne, se simtea nevoia unui liant mai puternic decat cel religios care sa uneasca statele europene. Initiativa a apartinut regelui Boemiei, George de Podebrandy, care in 1462 propunea tuturor suveranilor crestini un proiect de confederatie europeana. Acesta avea la baza principiul neagresiunii si al ajutorului reciproc, dar limita suveranitatea statelor membre prin crearea unor organe suprastatale precum Adunarea si Curtea de Justitie, dar si a unei armate comune. Ideea a fost reluata in secolele urmatoare de marele pedagog Jan Amos Komenski si indeosebi de ministrul regelui francez Henric al IVlea, Maximilien de Sully, care, intr-o lucrare publicata dupa asasinarea regelui, atribuie acestuia un proiect de remodelare a Europei. Proiectul avea in vedere o Europa organizata sub forma de federatie, compusa din 15 state principale, in care „autonomia” fiecaruia dintre ele trebuia neaparat pastrata. Un rol insemnat revenea Adunarii generale a reprezentantilor statelor europene, ce urma a se intruni in fiecare

an, rand pe rand in principalele orase ale Europei, pentru a se evita preponderenta vreunuia dintre statele membre. Seful federatiei nu putea fi ales de doua ori consecutiv si nici din aceeasi familie. Asigurarea respectarii deciziilor consiliului, format din cei 40 de reprezentanti ai statelor membre, era data de existenta unei armate europene comune. Nu erau admise, in proiectul acesta de federatie, Rusia, considerata „ca o tara inapoiata si barbara”, care era mai mult legata de Asia decat de Europa, si Turcia, ca stat islamist si expansionist pe continent, fiind socotita „un dusman al civilizatiei”.

In egala masura, ideea unitatii Europei a preocupat pe ideologii timpurilor moderne, de la abatele Saint-Pierre, Voltaire, Rousseau, Kant, Leibnitz, Montesquieu, Saint-Simon, si pana la marii oameni politici si de cultura de la inceputul secolului al XIX-lea. Unele proiecte de organizare a continentului european elaborate de ei au cautat sa gaseasca fundamentul moral al unei asemenea organizari federale in existenta constiintei solidaritatii europene. Pentru Voltaire, singura Europa care exista si care poate exista este aceea a Luminilor: „O republica imensa a spiritului cultivat”. Proiectul abatelui Saint-Pierre, din 1713, arata ca, din punct de vedere moral, intreaga Europa constituie o societate unica. Domnia dreptului a impus suprimarea razboaielor private in interiorul statului. Pentru oprirea razboaielor dintre state, Saint-Pierre propunea ca toti suveranii din Europa sa faca o alianta de pace perpetua si irevocabila si care alianta sa fie mentinuta printr-un Congres permanent al ambasadorilor. Este de retinut ca toti acesti autori la care ne-am referit, ca si altii, prin proiectele lor, au avut viziunea viitorului si ideilor lor se vor regasi intr-o serie de proiecte de uniune europeana in epoca moderna si contemporana. Tentatia infaptuirii moderne a unitatii Europei incepe cu Napoleon Bonaparte care, in memoriile sale, tinea sa sublinieze ca daca ar fi invins in batalia de la Leipzig, ar fi unit intr-un singur manunchi toate statele europene. Ideea il preocupa in asemenea masura incat, cu cateva zile inainte de moarte, in testamentul sau politic adresat fiului sau, considera ca este necesar „a reuni Europa prin legaturi federale indisolubile” si ca vechiul continent „merge catre o transformare inevitabila”. Convingerea sa era ca „Confederatia europeana va sosi curand sau tarziu, prin forta lucrurilor”.

In cursul secolului al XIX-lea s-au inmultit initiativele in favoarea unei federatii a nationalitatilor europene. O contributie deosebita in acest sens a avut-o generatia revolutiei de la 1848 care, prin personalitati precum Victor Hugo si Carlo Cattaneo, a introdus in circuitul terminologiei politice notiunea de Statele Unite ale Europei. In viziunea lui Cattaneo, principiul national urma a sfarama imparariile multinarionale din rasaritul Europei in federarii de popoare libere. Caci - scria el - „vom avea pace numai cand vom avea Statele Unite ale Europei”. Primul razboi mondial avea sa schimbe in mod esential configuratia politica a lumii si indeosebi a Europei. Statele Unite ale Americii se afirma pe scena politica drept putere mondiala decisiva, contribuind la noua organizare europeana si la infiintarea unui forum al natiunilor, care viza o larga colaborare intre statele europene si extraeuropene, in scopul mentinerii pacii si a progresului umanitatii. Pierderea de catre Europa a pozitiei dominante in lume, noile probleme cu care ea se confrunta dupa experienta dramatica a primului razboi mondial au determinat in randul cercurilor politice si intelectuale noi cautari si proiecte de organizare a statelor

europene. Astfel apare pentru prima oara o miscare politica paneuropeana al carei promotor a fost contele austriac Richard Condenhove-Kalergi, care considera ca numai o reorganizare europeana in directia unificarii poate scoate Europa din criza. Alte proiecte federale au fost emise in a doua parte a primului deceniu interbelic, dar cu un impact restrans in opinia publica si publicistica. Mai cunoscute au fost Asociatia pentru Uniunea Economica Europeana si antanta Internationala a Otelului, la care au aderat Franta, Germania, Luxemburg si Belgia, cu scopul de a stabili nivelul productiei pe care fiecare membru trebuia sa-l respecte. Dar criza economica izbucnita in 1929, cu efectele sale profunde si multiple, a dus la incetarea acestei initiative.

Cel mai relevant proiect de uniune europeana din perioada interbelica a fost conceput de eminentul om politic francez, cel ce avea sa fie supranumit apostolul pacii, Aristide Briand, care indeplinea atunci functia de ministru de Externe. La 5 septembrie 1929, la cea de-a X-a sesiune a Adunarii Generale a Societatii Natiunilor

de la Geneva, el a prezentat in fata celor 27 de delegati ai statelor europene o schita sumara a planului sau de faurire a Uniunii europene. Dezbaterile asupra acestui plan, cel mai temeinic ce se elaborase pana atunci, s-au desfasurat pana in 1932, cand, datorita mai multor divergente si mai ales a complicarii situatiei internationale,

proiectul va ramane doar la stadiul de ideal.

O data cu venirea la putere a national-socialismului in Germania, s-a pus capat brutal miscarilor paneuropene, iar Europa a intrat curand in al doilea razboi mondial. In anii razboiului aveau sa reapara unele programe si miscari cu privire la constructia Europei unite. In 1941, italianul Altiero Spinelli, impreuna cu un grup de prieteni, lansa un proiect de manifest „Pentru o Europa libera si unita”, in care se sustinea cu tarie problema „abolirii definitive a diviziunii Europei”. In anul urmator, intr-un memorandum adresat ministrului sau Eden, Winston Churchill, premierul Marii Britanii, lansa formula de State unite ale Europei. Dupa razboi, ideea Uniunii europene avea sa capete un nou suflu, dar va trebui sa aiba in vedere noua configuratie a lumii, cu existenta celor doi poli de supraputere: SUA si URSS, a caror relatie va determina cursul desfasurarilor politice in Europa. In noua configuratie, ideea Uniunii europene a fost reluata de Churchill in 1946, intr-o conferinta tinuta la Universitatea din Zürich, in care sustinea cu tarie ca „Noi trebuie sa cream ceva de felul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la inceput nu toate statele Europei vor sa intre in Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor In realizarea acestei sarcini urgente, Franta si Germania trebuie sa preia conducerea”. Dar ideea unei aliante occidentale a starnit ingrijorarea URSS stalinista, care a contribuit direct, prin atitudinea sa, la inaugurarea razboiului rece. In 1947, Natiunile Unite au instituit Comisia Economica pentru Europa, dar in conditiile acestui razboi, rolul comisiei a ramas simbolic. Situatia economica, sociala si politica a Europei, dupa razboi, era atat de alarmanta, incat teama ca partea occidentala a continentului ar fi putut sa cada in mainile comunistilor stalinisti, subordonati Moscovei, a determinat SUA sa prezinte Planul de Reconstructie Europeana sau Planul Marshall. Acesta a pus in miscare reconstructia Europei Occidentale, iar doctrina Truman a lansat planul de stavilire a

expansiunii comunismului. In 1948 se constituie Organizatia pentru Cooperare Economica, prima institutie interstatala europeana; in 1949 se semneaza Pactul de la Bruxelles si se pun bazele Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). In acelasi an ia fiinta Consiliul Europei, prima organizatie europeana, un puternic nucleu al formarii federatiei statelor europene.