DESPRE NORMALIZAREA SI REGLEMENTAREA CONTABILITATII IN ETAPA ACTUALA

DESPRE NORMALIZAREA SI REGLEMENTAREA CONTABILITATII IN ETAPA ACTUALA

Pe plan international au fost lansate numeroase actiuni in vederea armonizarii sistemelor de contabilitate care sunt rodul unor institutii internationale sau organizatii sindicale internationale.

Nevoia de armonizare si uniformitate in contabilitate impune normalizarea sa. Armonizarea si normalizarea sunt doua procese indispensabile si, uneori, complementare.

Normalizarea vizeaza conceperea normelor (definirea si aplicarea normelor), iar armonizarea vizeaza compatibilitatea intre diferitele norme. La nivel international, ceea ce se realizeaza la nivel comunitar, este, mai degraba, o armonizare, iar ceea ce realizeaza IASC (Comisia Internationala de normalizare a contabilitatii) este, in ultima vreme, o normalizare.

Normele sunt reguli precise, de evaluare, de inregistrare, de clasificare si de prezentare a informatiilor, care sunt supuse in permanenta unui proces de adaptare sau chiar de inlocuire. Acestea se aplica prin intermediul obligatiilor legale, reglementare si profesionale, la nivel national si comunitar, precum si prin cea a recomandarilor la nivel international.

Comunitatea Europeana a facut o serie de eforturi pe linia armonizarii sistemelor de contabilitate si a intocmirii rapoartelor societatilor comerciale, care s-au concretizat in directive la care sunt supuse statele membre. Odata cu finalizarea lucrarilor directivelor, fiecarui stat membru ii revine obligatia de a le incorpora in legislatia proprie. Dintre aceste directive:[1]

- Prima directiva este adoptata de Consiliul Comunitatii europene in martie 1968 si obliga societatile cu responsabilitate limitata sa publice conturile lor anuale;

- Directiva a 4-a adoptata in 25 iulie 1978 vizeaza in mod special, coordonarea dispozitiilor nationale referitoare la: structura, continutul conturilor anuale si a raportului de gestiune, normele de evaluare si publicarea acestor documente;

- Directiva a 7-a din 13 iunie 1983 are ca obiect armonizarea intocmirii conturilor consolidate;

- Directiva a 8-a din 10 aprilie 1984 vizeaza calificarea profesionala a expertilor contabili.

Directiva a 4-a, din 25 iulie 1978, a vizat coordonarea dispozitiilor nationale referitoare la: structura, continutul conturilor anuale si raportului de gestiune, normele de evaluare si publicarea acestor documente.[2]

Directiva a 4-a a cunoscut mai multe versiuni, care prevedeau formulele:

-'conturile trebuie sa ofere o imagine cat se poate de sigura a patrimoniului, a situatiei financiare, cat si a rezultatelor societatii' prevedea prima versiune.

Aspectele pe care se insista, cu predilectie, de catre directiva, sunt urmatoarele:

- importanta deosebita acordata protectiei asociatilor si tertilor, asigurata prin coordonarea dispozitiilor nationale, referitoare la structura si continutul conturilor anuale si ale raportului de gestiune, modurile de evaluare cat si publicarea documentelor societatilor pe actiuni si a celor cu responsabilitate limitata

- necesitatea si urgenta unei coordonari simultane, in aceste domenii, pentru formele de societati evocate mai sus, tinand cont de faptul ca activitatea lor se desfasoara, adesea, si dincolo de limitele teritoriului national si ca ele nu ofera alte garantii pentru terti decat patrimoniul lor social;

- necesitatea ca, in Comunitate, sa fie stabilite conditii juridice echivalente minimale, in privinta volumului de informatii financiare, puse la dispozitia publicului de catre societatile concurente;

- obligatia, impusa conturilor anuale, de a oferi o imagine fidela a patrimoniului, situatiei financiare cat si a rezultatelor societatii; in acest scop, trebuie sa fie prevazute scheme cu caracter obligatoriu privind intocmirea bilantului si contului de profituri si pierderi si trebuie sa fie fixat continutul minimal al anexei si al raportului de gestiune; totodata, pot fi acordate derogari anumitor societati cu o mica importanta economica si sociala

- importanta coordonarii diferitelor moduri de evaluare, in vederea asigurarii comparabilitatii si echivalentei informatiilor continute in conturile anuale;

- obligatia de publicare a conturilor si rapoartelor (conform primei directive) , pentru societatile supuse dispozitiilor directivei a 4-a;

- necesitatea controlului conturilor anuale de catre persoane abilitate (anuntul directivei a 8-a);

- necesitatea ca informatiile, continute in conturile de grup si care ofera o imagine fidela a activitatilor grupului, sa fie publicate (anuntul directivei a 7-a).

Directiva a IV-a are o natura prescriptiva dar cu toate acestea ea nu a realizat o prezentare identica a conturilor anuale ale societatilor statelor membre. Si aceasta, pentru ca directiva nu este o lege care sa aiba un impact direct asupra societatilor interesate si pentru ca ea lasa statelor membre un numar mare de optiuni si de dispozitii care incep cu expresia 'statele membre vor putea autoriza'.

Directiva contine 62 de articole

De la data adoptarii sale, din 25 iulie 1978, au fost aduse o serie de amendamente care vizeaza atat conturile individuale cat si cele consolidate, in legatura cu derogarile ce pot fi acordate intreprinderilor mici si mijlocii, publicarea conturilor in ECU si campul de aplicare si, totodata, se extind obligatiile directivelor a 4-a si a 7-a la societatile in nume colectiv si la cele in comandita simpla, pentru care toti asociatii responsabili, in mod nedefinit, sunt organizati in societati pe actiuni, societati in comandita pe actiuni sau in societati cu responsabilitate limitata

Referitor la armonizarea contabila in tara noastra a fost aprobat Ordinul nr. 94 emis de Ministrul Finantelor la data de 29 ianuarie 2001, publicat in Monitorul Oficial nr. 85 din 20 februarie 2001, pentru aprobarea Reglementarilor contabile armonizate cu Directiv a IV-a a Comunitatii Economice Europene si cu Standardele Internationale de Contabilitate. Referitor la venituri si rezultatul exercitiului se fac urmatoarele precizari :

Profitul este frecvent utilizat ca o masura a performantei sau ca baza de referinta pentru alti indicatori, cum ar fi rentabilitatea investitiei sau rezultatul pe actiune. Veniturile si cheltuielile constituie elemente direct legate de masurarea profitului. Recunoasterea si masurarea veniturilor si a cheltuielilor, si deci a profitului, depind partial de conceptele de capital si de mentinere a nivelului capitalului, concepte utilizate de intreprinderi in elaborarea situatiilor financiare.

Veniturile constituie cresteri ale beneficiilor economice inregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrari sau cresteri ale activelor ori descresteri ale datoriilor, care se concretizeaza in cresteri ale capitalului propriu, altele decat cele rezultate din contributii ale actionarilor;

Veniturile si cheltuielile se pot regasi in contul de profit si pierdere in diferite moduri, astfel incat sa furnizeze informatia relevanta pentru procesul decizional. De exemplu, se foloseste adesea distinctia dintre acele elemente de venituri si cheltuieli care sunt rezultatul activitatilor curente ale intreprinderii si cele care nu sunt rezultatul acestor activitati. Aceasta distinctie se realizeaza plecandu-se de la prezumtia ca sursa unui element (de venituri sau cheltuieli) este relevanta in procesul de evaluare a capacitatii intreprinderii de a genera in viitor numerar si echivalente ale numerarului. In procesul de separare a veniturilor si cheltuielilor in functie de caracterul lor curent sau extraordinar este necesara analiza naturii si activitatii intreprinderii. Elementele care pentru unele intreprinderi sunt rezultatul unor activitati curente pot reprezenta in cazul altor intreprinderi activitati extraordinare.

De asemenea, distinctia dintre elementele de venituri si cheltuieli si combinarea acestora in diferite moduri permite intreprinderii sa isi prezinte in mod variat performantele. Aceste clasificari prezinta diferite grade de cuprindere. De exemplu, contul de profit si pierdere poate include marja bruta, profitul din activitatile curente inainte de impozitare, profitul din activitatile curente dupa impozitare si profitul net.

Definitia veniturilor include atat venituri din activitatile curente, cat si castiguri din orice alte surse. Veniturile din activitatile curente se pot regasi sub diferite denumiri, cum ar fi vanzari, comisioane, dobanzi, dividende, redevente si chirii.

Castigurile reprezinta alte elemente care corespund definitiei veniturilor si pot aparea sau nu pot aparea ca rezultat al activitatii curente a intreprinderii. Castigurile reprezinta cresteri ale beneficiilor economice si din acest punct de vedere nu difera ca natura de venituri. Prin urmare, in acest cadru general castigurile nu sunt privite ca elemente separate.

Castigurile includ, de exemplu, sumele rezultate in urma iesirii activelor imobilizate pe termen mediu si lung. Definitia veniturilor include totodata si castigurile nerealizate, de exemplu cele rezultate din reevaluarea titlurilor de plasament si cele rezultate din cresterea valorii contabile a activelor pe termen lung. Prezentarea castigurilor in contul de profit si pierdere se realizeaza de obicei distinct, deoarece cunoasterea existentei acestora este importanta pentru procesul decizional. Castigurile sunt prezentate de regula la valoarea neta, exclusiv cheltuielile aferente.

Veniturile pot fi utilizate pentru achizitionarea de active sau pentru cresterea valorii diferitelor tipuri de active, de exemplu: numerar, creante, bunuri si servicii primite in schimbul bunurilor si al serviciilor furnizate. Veniturile pot rezulta, de asemenea, din lichidarea datoriilor. De exemplu, o intreprindere poate furniza bunuri si servicii unui creditor in scopul lichidarii unei datorii legate de un credit in derulare.

Veniturile sunt recunoscute in contul de profit si pierdere atunci cand a avut loc o crestere a beneficiilor economice viitoare aferente cresterii unui activ sau diminuarii unei datorii, modificare ce poate fi evaluata in mod credibil. Aceasta presupune ca recunoasterea veniturilor se realizeaza simultan cu recunoasterea cresterii activelor sau a reducerii datoriilor (de exemplu, cresterea neta a activelor rezultata din vanzarea produselor sau a serviciilor ori descresterea datoriilor ca rezultat al anularii unei datorii).

Procedurile adoptate in practica in mod normal pentru recunoasterea veniturilor, de exemplu cerinta ca venitul sa fie obtinut, constituie aplicatii ale criteriilor de recunoastere prezentate in acest 'cadru general'. Astfel de proceduri conduc in general la limitarea recunoasterii ca venituri numai a acelor elemente ce pot fi evaluate in mod credibil si care au un grad suficient de certitudine.