DELICVENTA JUVENILA IN CONTEXTUL PROCESULUI DE RESOCIALIZARE

DELICVENTA JUVENILA IN CONTEXTUL PROCESULUI DE RESOCIALIZARE

1. DEFINITII SI INTERPRETARI ALE

DELICVENTEI JUVENILE

1.1. Orientarea psihologica

1.2. Orientarea sociologica

2. CAUZE POSIBILE CE POT

CONDUCE LA DELINCVENTA

2.1. Cauze consecutive ale factorilor exogeni

2.2. Cauze consecutive ale factorilor endogeni

3. SISTEMUL DE SANCTIUNI IMPOTRIVA

MINORILOR DELICVENTI

3.1. Masuri educative care se aplica infractorilor minori

3.2. Pedepse care se aplica infractorilor minori

4. ASPECTE PSIHO SOCIALE ALE PRIVARII

DE LIBERTATE

4.1. Socul incarcerarii

4.2. Subcultura carcerala

4.3. Ierarhii si forme de relatii in mediul corectional

1. Definitii si interpretari ale procesului

de delicventa juvenila

Desemnand ansamblul abaterilor si incalcarilor de norme sociale, sanctionate penal, savarsite de minori pana la 18 ani, si in unele opinii de tineri care nu au devenit inca adulti, delicventa juvenila constituie un fenomen social complex si grav prin consecintele sale negative, nu numai pentru comunitate, dar si pentru destinul ulterior al tanarului.*(1)

Ca forma distincta de devianta (de natura penala), delicventa juvenila constituie un fenomen complex, care defineste ansamblul conduitelor aflate in conflict cu valorile ocrotite de legea penala. Din punct de vedere strict juridic acest fenomen caracterizeaza incalcarea normelor care reflecta cerintele oricarei forme de convietuire umana (limitarea libertatii personale, adaptarea adecvata la mediul social, concordanta dintre atitudinile individuale si cerintele sociale, respectarea interdictiilor si prescriptiilor normative, adoptarea acelor criterii de actiune care fac posibile ,,normalitatea'' si predictibilitatea comportamentului).

Perspectiva juridica nu opera delimitari transante intre specificul conduitei delictuale a tinerilor si particularitatile comportamentului infractional al adultilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral, cu ajutorul caruia putem discrimina intre o conduita ilicita, devianta de la norma legala, si un comportament normal socialmente acceptat.

Din aceasta cauza notiunea de delicventa juvenila se confunda, de cele mai multe ori cu cea de criminalitate (infractionalitate), de unde si existenta unor ambiguitati in utilizarea unor termeni cum sunt: infractiune, delict, delicventa.

Cariera infractionala a unui tanar nu seamana cu cea a adultului, faptele sale ilegitime sau ilicite datorandu-se de fapt, greselilor facute de educator si unor asa-zise motivatii antisociale ale tanarului faptuitor. Totusi legislatia aplicabila in cazul delicventilor mentine notiunea de culpabilitate in baza acelorasi criterii care evalueaza comportamentul adultului, desi scopul ei nu este atat de a sanctiona, cat de a reeduca, a trata si proteja tanarul

Includerea oricarui comportament juvenil, care incalca norma legala, in sfera delicventei risca sa anuleze sensul real al motivatiilor tanarului si sa deplaseze actul de incalcare al normei in afara contextului social care la generat.

Un rol principal in evaluarea stiintifica a fenomenului de delicventa juvenila il joaca analiza etiologica, care implica studiul detaliat al caracteristicilor personalitatii in formarea adolescentului, al motivatiilor, nevoilor si aspiratiilor sale, al raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica particularitatile individuale ale tanarului si medierea pe care o ofera actului de transgresiune al normei, conditiile psihice interne si cele depinzand de structura mediului socio-cultural extern.

Analiza etiologica este marcata de prezenta a doua orientari principale, cea psihologica si cea sociologica.

1.1. ORIENTAREA PSIHOLOGICA

Aceasta orientare cuprinde mai multe directii de abordare, una dintre ele fiind cea ,,psihanalitica'' care atribuie tanarului delicvent o structura ,,nevrotica'', manifestata prin conflicte intra si interpersonale, cauzate de esecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei. Acest esec, datorat fie absentei unei identificari cu imaginea tatalui (prin absenta lui din camin) creeaza un traumatism care apare la varsta adolescentei sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive si agresive, proiectate asupra celor din jur.

O alta directie de abordare, circumscrisa orientarii psihologice, este asa numita abordare ,,psihopedagogica'' a comportamentului, care evalueaza cauzele delicventei juvenile din perspectiva erorilor educatiei si socializarii morale, considerand ca tendinta spre delicventa este rezultatul manifest al esecului asimilarii si internalizarii normelor de conduita de catre subiectii educatiei. Acest esec se datoreaza, in mare masura, unei educatii gresit orientate care ignora motivatiile personale ale tanarului si aplica un sistem defectuos de sanctiuni: de pilda, o conduita pozitiva este pedepsita de educator, in timp ce o conduita negativa este compensata.

Orientarea psihologica in ansamblul ei nu se cantoneaza doar la un singur nivel al analizei, cel individual, deoarece punand accentul pe trasaturile de personalitate ale tanarului si pe structura ei dinamica (interese, atitudini, motivatii, aspiratii), este obligata sa le puna in dependenta de caracteristicile mediului familiar.

Statisticile ne arata ca peste jumatate dintre adolescentii delicventi apartin familiilor dezorganizate copilul fiind expresia cea mai acuta a dificultatilor familiale, in care se reflecta ca intr-o ,,cutie de rezonanta'', orice neintelegeri intre parinti, orice conflict care strica armonia grupului conjugal. Familiile dezorganizate (prin divort, abandon, deces, detentie) furnizeaza cel mai mare procent de adolescenti caracterizati prin tulburari psihomotorii si sexuale, aproape la fel ca si acele familii unde conflictele intre parinti sunt deosebit de frecvente.

1.2. ORIENTAREA SOCIOLOGICA

Aceasta orientare incearca sa puna in dependenta tendinta spre delicventa nu atat a caracteristicilor climatului familial, cat mai ales de cele ale mediului social si cultural. Din acest punct de vedere, mai mult decat o forma de inadaptare la mediu, delicventa juvenila este o forma de exprimare a conflictului tanarului cu valorile societatii in ansamblul ei.*(5) Plasat intr-un mediu social defavorizat, adolescentul tinde sa aspire la moduri de viata si scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, in mod sistematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea sa le realizeze.

Delicventele reprezinta, in consecinta, un mijloc ilegitim si ilicit, o forma de protest contra inegalitatilor intre clase in ceea ce priveste puterea, bogatia, prestigiul si securitatea existentei. Acest fenomen este amplificat, totodata, de tendinta asocierii adolescentelor in ,,subculturi delicvente'', care ofera tanarului atat un sentiment de solidaritate cu cei defavorizati ca si el, cat si o identitate in numele careia isi poate procura o serie de satisfactii hedoniste imediate si se poate revolta contra sistemului social inechitabil.

Deoarece integrarea lor adecvata in societate este compromisa prin incapacitatea si imposibilitatea de a-si juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescentii se unesc in grupuri antisociale in care exista posibilitatea desfasurarii unor veritabile relatii intre roluri dorite. Respectarea normelor grupului, contrare celor ale societatii, orienteaza membrii grupului spre atingerea obiectivelor la care aspira prin mijloace nepermise.

Subcultura grupului influenteaza aparitia unor procese de eductie si adaptare contrar celor promovate de societatea adultilor.

Perspectiva teoretica a ,,dezorganizarii sociale'' pune in dependenta delicventa juvenila de o serie de schimbari si conflicte sociale care insotesc procesele modernizarii (industrializare, urbanizare, migratie).

Aceste procese implica, pe langa schimbari profunde in structura sociala, economica si culturala o serie de modificari in conduita, largind sfera libertatii si a autonomiei personale, eliberand individul de vechile legaturi familiale traditionale ca si de controlul social rigid al microgrupurilor comunitare. Asimilarea unor noi exigente normative genereaza o contradictie fundamentala intre identitatea culturala mostenita prin socializarea comunitara traditionala si valorile spirituale ale noului mod de viata. Aceasta contradictie genereaza, la randul ei, multiple comportamente hibride, aculturale si deviante, favorizand aparitia unor multiple manifestari cu caracter antisocial.

In raport cu aceasta perspectiva teoretica, delicventa juvenila este considerata, in mod esential, ca un fenomen urban, avand ca premiza conflictele culturale si sociale guvernate de procesele de dezvoltare sociala.

O alta directie de analiza etiologica de natura sociologica inspirata de conceptiile fenomenologice din acest domeniu, se asociaza asa numitei perspective a ,,etichetarii''. In funtie de aceasta perspectiva, delicventa este considerata ca un fenomen produs, in mod fundamental, de mecanismele de control social.

Astfel, daca un adolescent, care incalcand din intamplare normele morale sau legale ajunge in contact cu politia sau cu instanta de judecata este posibil, de cele mai multe ori, sa se transforme intr-un veritabil delicvent.

Definirea sa ca delicvent de catre aceste institutii de control social il obliga sa accepte o ,,eticheta'' pe care o va interioriza in imaginea despre sine si se va comporta in conformitate cu ea.

Toate aceste conceptii si orientari, formuleaza principalele explicatii ale fenomenului de delicventa juvenila, incercand sa puna in evidenta si sa coreleze o serie de factori si variabile cu caracter individual si social.

2. CAUZE POSIBILE CE POT CONDUCE

LA DELICVENTA

Delictele comise de minor au la baza urmatoarele cauze.

2.1. CAUZE CONSECUTIVE ALE FACTORILOR EXOGENI

Instructie insufienta (necunoasterea legilor);

Educatie deficitara (dezvoltarea insuficienta a inhibitiilor);

Raul exemplu (individual sau colectiv);

Coercitia superiorilor.

Nevoia vitala imediata de satisfacere, dificil sau imposibil de obtinut prin mijloace legale (delicte contra proprietatii datorate privarii de hrana, de imbracaminte, etc.).

2.2. CAUZE CONSECUTIVE ALE FACTORILOR ENDOGENI

*. Dezvoltare mentala insuficienta:

debilii mintali;

imbecilii;

idiotii.

*. Problema permanenta sau temporara de echilibru mental datorita unei psihoze:

subiectii suferind de psihoze toxice sau infectioase (paralizie generala, halucinatii);

subiectii suferind de psihoze endogene (epilepsie, schizofrenie, psihoze maniaco - depresive, dementa);

*. Absenta congenitala sau dobandire de afectivitate sociala (sens moral):

imorali;

psihopati;

perversi sau nebunie morala.

3. SISTEMUL DE SANCTIUNI IMPOTRIVA MINORILOR DELICVENTI

Intrucat functionarea normala a mecanismului social este de neconceput in afara unor norme si mijloace de influentare a conduitei indivizilor a orientarii lor spre indeplinirea asteptarilor si necesitatilor sociale ale colectivitatii din care fac parte*(8) in orice societate controlul social poate fi pozitiv sau negativ, formal sau informal.

Controlul social pozitiv se bazeaza, in special, pe motivatia pozitiva a indivizilor de a se conforma la normele si regulile de convetuire sociala. Aceasta motivatie poate fi realizata prin promisiunea unor recompense, mergand de la stimulente cu caracter material, propriu-zis pana la aprobarea sociala a actiunilor si comportamentului.

Controlul social negativ se bazeaza pe teama individului sau pe temerile lui ca va fi pedepsit in cazul in care incalca normele si regulile sociale.

Minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal;

Minorul care are varsta intre 14-16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu descernamant;

Minorul care a implit varsta de 16 ani raspunde penal.

Sanctiunile de drept penal aplicabile minorilor sunt de doua feluri: masuri educative si pedepse. Acestora li se pot adauga insa si masuri de siguranta.

La alegerea sanctiunii se tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fizica, de dezvoltarea intelectuala si morala, de comportarea lui, de conditiile in care a trait si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana minorului.

Pedeapsa se aplica numai daca se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru educarea minorului.

3.1. MASURI EDUCATIVE CARE SE APLICA INFRACTORILOR MINORI

Pentru a raspunde necesitatilor luptei contra infractiunilor savarsite de minori, Codul Penal a organizat un sistem complet si unitar de masuri cu caracter educat

In cadrul acestuia, au instituit, in raport de necesitatile reeducarii minorului infractor, urmatoarele masuri educative :

- mustrarea;

- libertatea supravegheata;

- internarea intr-un Centru de Reeducare;

- internarea intr-un institut medico-educat

Ordinea in care sunt enumerate masurile educative in cuprinsul art.101. C. Pen., reprezinta o scara de masuri din ce in ce mai aspra in continut, aplicabila in mod diferentiat, in raport cu gradul de pericol social al faptei savarsite.

Astfel, daca mustrarea consta intr-o simpla admonestare a minorului, libertatea supravegheata implica o supraveghere de durata a minorului, iar internarea intr-un Centru de Reeducare constituie si o restrangere a libertatilor.

In stiinta dreptului penal a devenit un adevar de necontestat faptul ca fata de infractorii minori trebuie sa se reactioneze in primul rand prin masuri cu continut preponderent educativ, iar nu prin masuri cu un pronuntat caracter represiv cum sunt pedepsele care urmeaza sa fie aplicate minorilor doar in cazuri extreme, cand interventia lor este absolut necesara.

MUSTRAREA

Mustrarea este cea mai usoara masura educativa care se ia fata de minorul infractor fapt care se situeaza pe prima treapta in scara masurilor educative. Mustrarea se ia fata de minorul a carei indreptare se apreciaza ca este posibila fara interventia unei masuri educative.

Spre deosebire de Codul Penal anterior, care includea mustrarea in randul pedepselor, Codul Penal actual restituie mustrarii adevaratul ei caracter, considerand-o o masura educativa aspra de a realiza redresarea infractorului minor.

Mustrarea se caracterizeaza prin aceea ca se executa imediat prin simpla admonestare a minorului de catre instanta de judecata si nu indica o actiune de durata, in mersul careia minorul sa fie supus unei supravegheri deosebite sau chiar unei restrangeri a libertatii sale firesti.

Art.102 C.Pen. confera acestei masuri un continut mai amplu, prevazand ca mustrarea consta nu numai in dojenirea minorului, dar si in aratarea pericolului social al faptei savarsite in sfatuirea minorului de a avea pe viitor o buna comportare si in atragerea atentiei ca savarsirea unei alte infractiuni va impune luarea unei masuri educative mai severe sau chiar aplicarea unei pedepse.

In acest fel se invedereaza minorului, cu mai multa pregnanta, raul produs prin fapta sa si consecintele ce va fi obligat sa le suporte daca va persista pe calea infractiunii.

Mustrarea poate fi aplicata cu folos infractorilor primari, care au savarsit fapta in mod ocazional fara a fi decazuti din punct de vedere moral.

LBERTATEA SUPRAVEGHEATA

Art. 103 C. Pen., prevede a doua masura educativa care isi gaseste aplicarea in cazul in care indreptarea minorului nu este posibila printr-o simpla mustrare, reeducarea lui necesitand ca un anumit interval de timp minorul sa fie supus unei stricte supravegheri.*(12)

Reglementarea legala a acestei masuri consta in lasarea minorului in libertate pe timp de un an, sub deosebita supraveghere, urmand ca in cazul in care acesta nu a dat rezultate scontate sa se ia fata de minor o masura educativa mai aspra sau chiar sa i se aplice o pedeapsa.

Masura libertatii supravegheate se caracterizeaza printr-o actiune de durata concretizata intr-o stricta supraveghere a minorului exercitata in conditiile libertatii fizice a acestuia.

Hotararea prin care s-a dispus luarea acestei masuri ramane definitiva; ea se pune in executare prin punerea in vedere, atat persoanei careia i s-a incredintat supravegherea, cat si minorului, a indatoririlor ce le revin in cursul termenului de un an si sa execute prin supravegherea exercitata asupra minorului in tot cursul acestui termen.

Supravegherea minorului severa si stricta constituie principala caracteristica a libertatii supravegheate si totodata principala garantie a reeducarii minorului.

In art. 103 alin. 2 C. Pen. Se prevede ca persoanei sau institutiei careia i s-a incredintat minorul ii revin doua indatoriri principale:

de a veghea indeaproape asupra minorului;

de a instiinta instanta, de indata, in cazul unei comportari necorespunzatoare din partea minorului.

In ipoteza in care, prin comportarea necorespunzatoare a minorului, masura liberarii nesupravegheate nu s-a dovedit apta de a realiza indreptarea minorului, s-a prevazut inlaturarea acestei pedepse.

Revocarea acestei masuri atrage:

luarea masurii internarii intr-un Centru de Reeducare;

aplicarea in mod alternativ a internarii intr-un Centru de Reeducare sau a unei pedepse.

INTERNAREA INTR-UN CENTRU DE REEDUCARE

APARTIN^ND MINISTERULUI DE JUSTITIE

Aceasta masura educativa se poate lua numai fata de minorul infractor.*(13) Masura este mai severa decat toate celelalte masuri educative, deoarece aceasta implica o restrangere a libertatii fizice a minorului.

Masura internarii in Centrul de Reeducare se ia fata de minorul in privinta caruia celelalte masuri educative sunt neindestulatoare. Masura internarii intr-un Centru de Reeducare se poate lua in principiu si fata de un minor care a suferit o pedeapsa pentru alta infractiune. Masura internarii ar putea dauna, daca, pe langa reeducarea lui morala nu i s-ar asigura in timpul internarii si instructia scolara precum si o pregatire profesionala corespunzatoare conform aptitudinilor sale.

Masura internarii intr-un Centru de Reeducare se ia fata de minorii care comit fapte prevazute de legea penala.

Internarea minorului in Centrul de Reeducare poate dura pana la majoratul acestuia si chiar doi ani peste acest majorat. Dupa un an de la data internarii daca minorul se califica intr-o meserie, si da dovada de integrare in societate, el poate fi liberat conditionat chiar daca nu a implinit varsta majoratului.

Daca nici pana la aceasta varsta el nu se califica profesional, instanta de judecata poate prelungi internarea cu maxim doi ani, in vederea calificarii profesionale.

INTERNAREA INTR-UN INSTITUT MEDICAL EDUCATIV

Internarea intr-un institut medical - educativ nu constituie o masura mai aspra decat internarea intr-un Centru de Reeducare.*(14) Amandoua masurile constau in internarea minorului infractor in conditiile restrangerii libertatii fizice a minorului.

Internarea intr-un institut medical - educativ are menirea de a asigura infractorilor minori, deficienti din punct de vedere fizic sau psihic, tratamentul medical si regimul special de educatie adecvata starii in care se gasesc.

O stare anormala poate consta intr-o infirmitate (minorul este orb, surdo-mut, olog, etc.) sau intr-o boala grava (epilepsie, poludism, etc.), iar o stare psihica anormala poate consta intr-o deficienta de ordin intelectual (debilitate mintala) sau volitiv (tulburari de comportament). Starea psiho-fizica anormala nu trebuie sa fie de natura sa determine iresponsabilitatea minorului, deoarece in aceasta situatie nu se poate lua fata de acesta nici o masura educativa, deci nici masura internarii intr-un institut medical - educat

Starea anormala a minorului trebuie sa existe in momentul luarii masurii internarii intr-un institut medical - educativ, indiferent daca a existat sau nu si la data savarsirii infractiunii. Institutul in care urmeaza sa fie internat minorul a carei stare fizica sau psihica este anormala este destinat sa indeplineasca fata de minorul deficient o dubla functie: una cu caracter medical, aceea de a-i asigura un tratament medical special, iar alta cu caracter pedagogic, de a-i asigura un regim special de educatie.

Masurile educative nu se pot lua decat fata de faptuitorii a carei stare de minoritate persista si la data solutionarii cauzei.

3.2. PEDEPSE CARE SE APLICA INFRACTORILOR MINORI

Potrivit art. 109 C. Pen., pedepsele ce se pot aplica minorului sunt ,,inchisoarea'' sau ,,amenda prevazuta de legea penala pentru infractiunea savarsita''.

Cand este aplicata minorilor, pedeapsa inchisorii nu poate fi stabilita in limitele prevazute de lege pentru infractorii majori.

O regula de baza a tratamentului juridic al infractorilor minori este diferentierea acestuia de tratamentul juridic al infractorilor majori.

Aplicarea pedepsei pentru minori se face atunci cand se constata ca o masura educativa nu este suficienta. Aceasta pedeapsa trebuie sa fie mai usoara decat cea aplicata infractorilor majori. De aceea, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractorii minori nu poate fi in nici un caz, de aceeasi durata (in cazul pedepsei cu inchisoarea), sau in acelasi cuantum (in cazul amenzii) cu cea prevazuta pentru infractorii majori.

In cazul minorilor, legiuitorul a prevazut reducerea intr-o anumita proportie a tuturor pedepselor prevazute de legea penala.

Regimul de aplicare a pedepselor fata de minori are in vedere starea de minoritate a faptuitorului la data savarsirii infractiunii, indiferent daca acesta a devenit major pana la data judecarii si solutionarii cauzelor.

Spre deosebire de masurile educative, care nu se pot lua decat fata de faptuitorul a carui stare de minoritate persista si la data solutionarii cauzei, pedepsele pot fi aplicate si faptuitorului care intre timp a devenit major.

4. ASPECTE PSIHO - SOCIALE

ALE PRIVARII DE LIBERTATE

In decursul existentei individului pot aparea situatii care sa impuna ,,privarea de libertate'' pentru un timp mai mult sau mai putin indelungat. Una din cele mai frecvente situatii privative de libertate o constituie, in cazul minorilor si tinerilor, internarea intr-un ,,Centru de Reeducare'' sau executarea pedepsei cu inchisoarea.

H. F. ELLENBERGEN (1971) defineste ,,MEDIUL INCHIS'' ca fiind ,,orice mediu unde exista o bariera greu de trecut intre mediul interior si exterior, bariera ce actioneaza in ambele sensuri''.

ERWIN GOFFMAN (1961) considera inchisoarea ca fiind o ,,institutie totala'', in sensul de ,,loc de rezistenta si de munca in care un numar mare de indivizi, care au o situatie identica, fiind despartiti de societatea exterioara pentru o perioada de timp apreciabila, duc impreuna un ciclu de viata ingradita si administrata in mod formal.''

Pe langa aceste ,,norme formale'' se dezvolta o intreaga ,,cultura informala'', ca mijloc de rezistenta la controlul oficial. Alta fateta a vietii private de libertate consta in aceea ca o serie de indivizi devin ceea ce se numeste ,,personalitate institutionala'' (E. GOFFMAN) in sensul ca sunt dependenti de modul de viata institutional, namaiputandu-se readapta la viata libera, exterioara institutiei. In acest fel, comportamentul delicvent devine unul conformist ,,delicventul invata comportamentul de la ceilalti.''*(18)

Grupul infractional va servi drept cadru de referinta pentru formarea imaginii de sine, un cadru negativ, pentru care normele formale sunt respinse in favoarea contranormelor. O alta definitie a organizatiei coercitive apartine lui AMITOI ETZIONI (1971) care considera ca aceasta intretine un camp de actiune global, participantii efectuand totalitatea activitatilor in mod unic, sunt separati de toate acordurile ce nu apartin scopului de coercitie, de aici caracterul de deposedare care este utilizat ca mijloc principal de pedeapsa.*(19)

Coercitia institutionala are nevoie de autorizarea societatii. In acest sens, penitenciarul apare ca un ,,fenomen institutiv''. Definirea acestui concept este data de ION VLADUT (1994), care considera ,,fenomenul - institutie'' ca fiind un ,,ansamblu de reguli juridice, cu caracter relativ stabil care reglementeaza un domeniu al relatiilor sociale, in scopul apararii, conservarii si promovarii anumitor interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor ori comunitatilor sociale''.

,,Fenomenul - caz'' (ION VLADUT, 1994) al institutiei penitenciare este detinutul, ca fenomen individual, aflat intr-o situatie concreta, reglementata de institutie.

Ca urmare a privarii de libertate, detinutul este constrans juridic si material sa locuiasca in institutia penitenciara, obligat sa se conformeze regulamentului de ordine interioara.

4.1. SOCUL INCARCERARII

Din punct de vedere calitativ, privarea de libertate, da nastere unui fenomen deosebit si anume ,,socul incarcerarii''. Acest lucru determina o gama complexa de framantari psihice si psihosociale, incepand cu ,,criza internarii'' manifestata de la inchiderea in ,,carapacea tacerii'' pana la comportamente agresive si autoagresive (sinucideri, autoflagelari), anxietate marcanta din cauza conditiilor de existenta total noi; somatizari ale durerii sufletesti (insomnii, dureri de cap, cosmaruri, inapetenta, crize de plans, etc.).

Infractorul ajuns pentru prima data in penitenciar poate fi considerat traumatizat psihologic: tensiunile legate de comiterea faptei, contactul cu organele de ordine, procesul, remuscarile, rusinea, despartirea de familie, il afecteaza profund. Noul mediu in care intra, ii este strain, are reguli specifice in care i se cere o supunere totala. Respectarea cu strictete a programului zilnic, restrictiile carora trebuie sa le faca fata il tulbura intens. Reducerea teritoriului de viata este resimtita ca o atingere a integritatii sale si poate fi uneori explicatia pentru unele acte de agresivitate observate in aceasta perioada.

In comparatie cu starile accidentale de izolare internarea intr-un centru corectional are drept consecinte absolut specifice inlaturarea simbolurilor exterioare ale personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei specifice a Centrului de Reeducare, care standardizeaza modul de viata si estompeaza pana la anulare diferentele individuale.

,,Socul depunerii'' se manifesta si prin restrangerea libertatilor individuale, relatiilor interpersonale, lipsa de informatii, regim autoritar, acestea fiind resimtite drept atingeri ale integritatii sale ca fiinta umana.

Contactul delicventului minor cu ,,subcultura carcerala'' in scurta vreme il poate face pe acesta sa-si formeze o noua viziune a propriei persoane si sa-si elaboreze o ,,strategie de supravetuire'' constand fie intr-un comportament de consimtire, fie intr-un comportament de integrare (conformare pasiva).

In timpul internarii minorului, spatiul de viata se reduce, in acelasi timp avand loc regresiunea satisfactiilor, recentrarea intereselor pe lucruri marunte, alterarea comunicarii, supunere totala precum si manifestarea procesului real al internarii prin interiorizarea unei mentalitati specifice, un nivel de aspiratii scazut, lipsa preocuparii pentru viitor, exprimarea convingerii ca este etichetat definitiv, dar nu in ultimul rand o imagine negativa despre sine.

4.2. SUBCULTURA CARCERALA

Un important fenomen psihosocial intalnit in lumea detinutilor il constituie ,,subcultura de penitenciar''. Este formata dintr-un sistem de ,,norme'' (reguli) aplicat de detinuti pentru asigurarea unor conditii de viata cat mai acceptabile din punctul lor de vedere.*(23) Acest sistem are printre regulile de baza: fiecare cu problemele sale; sa se depuna in toate cazurile minimum de efort; duritate fata de cei slabi; au convingerea ca nu sunt crezuti de nimeni; obsesia denuntarii de catre anumiti membri ai comunitatii a tot ce se intampla in grup; etc.

Aceste reguli au ca efect solidarizarea detinutilor, crearea unei puternice coeziuni a grupului si reducerea permeabilitatilor la influentele exterioare de natura reeducativa. In acest sens amintim o serie de proverbe de larga circulatie in mediul penitenciar si care apreciem ca ilustreaza o filosofie de viata specifica detinutului:,,Decat un an cioara, mai bine o zi soim'', ,,Daca traiesti intre lupi trebuie sa urli ca ei'', ,,Un lup ranit este mancat de ceilalti'' (adica sa nu pari slab in mediul penitenciar).

Bineinteles ca nu toti detinutii adera la acest sistem de norme, dar neconformistii sunt dezaprobati, tinuti la periferia grupului si insultati.

Altii respecta aceste reguli fara un real sentiment de solidaritate, pastrand secretul in legatura cu acest dezacord tacit, deoarece considera ca altfel nu si-ar putea asigura o viata linistita pe timpul detentiei.

In mediul penitenciar uneori ,,vocabularul este travestit in scopul de a fi inteles numai de detinuti''. In legatura cu o serie de evenimente din sanul comunitatii de detinuti, despre care personalul penitenciarului nu trebuie sa stie nimic; se instituie regula tacerii denuntatorii vor avea mult de suferit. In detentie apare fenomenul de ,,teritorialitate'' care consta in apararea spatiului personal, in functie de aceasta abilitate se formeaza parerea despre abilitatea detinutului respect Astfel, el va fi respectat sau nu.*(26)

Comunitatea detinutilor cu oarecare ,,experienta'' tinde sa se structureze astfel:

liderii care isi asigura autoritatea orin forta sau mai ales prin tact si abilitatea de a le vorbi celorlalti.

un al doilea nivel este format din oamenii de incredere ai liderului, gata sa faca orice in locul lui si sa-i execute ordinele, ei pot teroriza pe detinutii care nu il recunosc de lider.

Al treilea nivel este format din detinutii care ,,se tin de-o parte'', sunt centrati pe indeplinirea sarcinilor zilnice si tin legatura cu familia, ei de regula au o meserie pe care o profeseaza si in penitenciar.

In ceea ce priveste ,,relatiile interpersonale'' observam de la bun inceput ca ele poarta amprenta regulilor formale specifice detentiei, a celor informale (elaborate de detinuti), stabilite in interiorul grupului de detinuti a personalitatii unor cadre si unor detinuti. Putem grupa relatiile interpersonale stabilite in interiorul penitenciarului in relatii care se vad (detinut-cadru si detinut-detinut) si relatii care nu se vad (din punct de vedere al cadrelor), formate din relatiile informale stabilite intre detinuti si sistemul informal de comunicare.

Consideram necesara din doua motive abordarea, pe scurt, a conceptului de ,,climat penitenciar''; in primul rand climatul poate fi creat (format) dupa dorinta administratiei locului de detinere si in al doilea rand un climat pozitiv care faciliteaza atat activitatea productiva cat si cea de reeducare.

La Tichilesti, minorii si tinerii internati in Centrul de Reeducare explica modul de utilizare a paturilor in functie de ierarhie. Desi nu se poate vorbi de o suprapopulare, paturile sunt suprapuse pe doua randuri, ,,parterul'' (patul 1), fiind mai apreciat decat ,,etajul'' (patul 2).

Patul unu confera confera avantajele de a fi mai greu de observat de catre supraveghetor, de a nu fi deranjat in timpul noptii de lumina becului de supraveghere care functioneaza toata noaptea si de a fi mai usor de urcat si coborat din el.

In subcultura de penitenciar, cel ce doarme in patul doi este un ,,nepot'', un ,,fraier'' si tratat ca atare.

,,Smecherii'' isi aleg totdeauna patul 1. Cand nu exista suficiente paturi 1 pentru toti minorii si tinerii de rang superior acestia prefera sa stea cate trei in doua paturi 1 alaturate, decat sa treaca in paturi 2. In cursul ,,testarii'' personalitatii noilor veniti in grup se apeleaza la formula ,,treci in patul ala de sus'' pentru a evalua rangul acestora. In general ,,tovarasii de pachet'' si prietenii incearca sa se aseze in paturi apropiate, iar subgrupurile sa se distribuie separat in camera.

4.3. IERARHII SI FORME DE RELATII IN MEDIUL CORECTIONAL

In conditiile in care personalul specializat al Centrului de Reeducare este redus ca numar, tinerii si minorii care cunosc anumite profesii desfasoara anumite activitati, prilej cu care tratamentul lor de catre personal devine mult mai informational. Acesti tineri si minori beneficiaza de mici avantaje (iesire zilnica din camera, facilitati sociale), in schimbul redactarii de materiale scrise, organizarii de activitati comune, s.a. Totodata statutul lor creste, fiecare camera de minori are un ,,sef de dormitor'' si un ,,ajutor'' al acestuia. Prin urmare, personalul Centrului de Reeducare incearca sa impuna o anumita ierarhie formala, ierarhie care in cele mai multe cazuri corespunde cu cea informala, instalata in randul detinutilor si minorilor. In fruntea ierarhiei informale, se afla ,,smecherii''. Statutul acestora se obtine odata cu cresterea experientei de penitenciar, cu cresterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de indrazneala si de inventivitate implicate in actul infractional. Statutul de ''smecher'' poate fi dobandit si prin protectia unui prieten sau rude aflate in penitenciar daca aceasta ruda sau prieten are o pozitie ierarhica superioara. Urmeaza apoi in ierarhie ,,impresia'', indivizi ce afiseaza si pretind un statut ridicat, dar fara a fi capabili sa-l mentina un timp indelungat. A treia linie sunt ,,nepotii'', cei care indeplinesc muncile de curatenie si ordine, aflate la discretia celor cu rang superior.

Rolurile sociale sunt insa mult mai diversificate: personalitatile deosebite, cu un statut foarte ridicat sunt numite ,,jupani'', homosexualii sunt numiti ,,bulangii'' iar un nume generic dat celor din zonele inferioare ale ierarhiei este ,,fraier''. Exista insa si lideri informali al caror statut ridicat se datoreaza pregatirii profesionale sau intelectuale. Statutul poate evalua rapid in funtie de avantajele de care cei din pozitiile superioare pot beneficia de la asa numitii ,,cautati'' (persoane ce primesc pachet). Un ,,fraier'' sau ,,nepot'' intra rapid in grupul ,,smecherilor'' daca este ,,cautat''. Relatiile dintre minori sunt dominate de un egoism foarte pronuntat.

Ei disting clar prietenul de tovarasi.

,,Tovarasul'' este cel cu care imparte pachetul, este ,,tovarasul de pachet''. Relatia de tovarasie este de tip strict utilitar, pragmatic. Prin ea, individul incearca sa-si imbunatateasca situatia alimentara si sa evite prin intimidare atacul altor minori. Uneori (foarte rar), ea se poate transforma in prietenie. Grupul de minori dintr-o camera se separa in subgrupuri de ,,tovarasi'' care sunt cautati si indivizi care nu sunt cautati (,,nepotii''). Subcultura de penitenciar sustine instaurarea unei asemenea ierarhii. Sistemul minorilor de culegere a informatiilor se focalizeaza asupra noilor veniti, pentru a afla infractiunile pentru care au fost condamnati, statutul social din exterior, probabilitatea de a fi ,,cautat''. Cand informatia nu este suficienta sau accesibila, noul minor este supus ,,testelor,,, adica unor situatii impuse de cei din grupul in care a fost repartizat, pentru a i se determina reactiile si a stabili statutul.

Minorii considera ca, in general, odata stabilit statutul (prin aceasta metoda), aceasta nu se mai schimba. Minorii au o ierarhie depreciabila a infractiunilor pe care le-au savarsit. Pe baza acestuia o serie de minori dobandesc un statut de paria, fiind izolati si sanctionati de catre grup. Minorii considera inacceptabile atacarea si terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul parintilor, al batranilor. Cea mai prezenta reactie ostila este fata de violare, mai ales cand victimele sunt minori sau copii. Reactia ostila merge de la izolare pana la agresiunea zilnica.

Acest comportament de respingere a anormalului chiar si in penitenciar unde se aduna persoane cu dezechilibre de personalitate si comportament, este un argument al existentei selectiei de grup.

Subiectii care agreseaza violatorii de copii isi motiveaza comportamentul prin explicatii de genul ,,astia nu sunt normali'', ,,avem si noi mame, surori, prietene, copii'', ,,nu merita sa traiasca'', etc.