STUDIU INITIAL PENTRU DEZVOLTAREA TEORIEI MODULUI DE OPERARE - DEMERS CRIMINOLOGIC PRIVIND FAPTUITORUL PROFESIONIST

STUDIU INITIAL PENTRU DEZVOLTAREA

TEORIEI MODULUI DE OPERARE

DEMERS CRIMINOLOGIC PRIVIND

FAPTUITORUL PROFESIONIST

In primavara anului 1912, Ionel Tanoviceanu, profesor de Drept si Procedura Penala la Facultatea Juridica Bucuresti, semna prefata la cursul sau de Drept si Procedura Penala.

Aceasta opera a marcat momentul cel mai important in istoria inceputurilor stiintei Dreptului Penal in tara noastra. In afara de importanta ei pur stiintifica pe terenul strictei doctrine penale, remarcam in opera lui Ionel Tanoviceanu demersul stiintific asupra criminalitatii - care imbratiseaza vastul domeniu al cunostintelor auxiliare dreptului penal.

Constituita dintr-un vast material de munca si de eruditie, lucrarea lui I. Tanoviceanu a avut de la inceput o inraurire indiscutabila.

Ea a calauzit si calauzeste, alaturi de cele mai de seama opere similare, intreaga aplicatie practica a legilor noastre penale, realizand astfel dorinta de a vedea jurisprudenta cat mai mult infratita cu doctrina.

Stiinta propriu-zisa are un caracter complex, ea cere lucrari de ordin diferit, in care aspectele sa se gaseasca tratate fie in mod dialectic sau critic, fie in mod exegetic sau analitic. Din acest punct de vedere, stiinta dreptului penal si stiinta criminologiei in Romania nu cunoaste alta lucrare formatoare de doctrina.

Sistemul national al apararii sociale este conceput de I.Tanoviceanu prin abordarea preceptelor scolii clasice penale si ale scolii pozitiviste penale, intr-o maniera eleganta.

Analiza, interpretarea, remarca unor contraziceri si in mai mica masura a greselilor, realizeaza o prudenta trecere in revista a vechilor precepte, astfel ca au o puternica manifestare concluzionala in planul gandirii psihocriminalistice.

Acesta este motivul pentru care am socotit necesar ca in cuprinsul lucrarii de fata sa prezentam in forma sintetica demersul criminologic al profesorului I.Tanoviceanu.

Vechile idei ale apararii sociale au fost reluate de scoala pozitivista penala.

In anul 1876 apare la Milano un mic volum de 252 pagini de dr. Cesare Lombroso, fost profesor de medicina legala la Universitatea din Torino. Volumul se intitula "Omul criminal" - "L'uomo delinquente".

In 1881, Enrico Ferri - profesor la Universitatea din Bologna a publicat sub titlul "I nuovi orizonti di dirita e della procedura penale" lucrarea care in 1900 ajunge la a patra editie sub titlul de "Sociologia Criminale".

Rafaelo Garofalo, profesor la Universitatea din Napoli, a publicat in 1885, opera sa intitulata "Criminologia".

In 1887, dr. Antonio Maro publica lucrarea "I caratteri dei delinquenti".

Acestea sunt operele principale ale scolii pozitiviste italiene. Ele au inceput sa fie cunoscute si discutate in Europa, prin anii 1885 si 1886 in urma studiilor publicate de G. Tarde in "Revue psilosophique" si in cunoscuta sa opera "Criminalite comparee". In 1887 s-a tradus primul volum al "Omului criminal" in limba franceza, in 1890 "Criminologia" lui Garofalo, iar in 1893, "Sociologia criminala" a lui Ferri.

Serviciul pe care l-a adus celebrul invatat Cesare Lombroso stiintei penale ar fi foarte mare, pentru ca a provocat o serie de studii foarte interesante asupra criminalitatii. Cesare Lombroso supune pe infractor la un examen amanuntit si constiincios din punct de vedere anatomic, biologic si psihologic, creand astfel antropologia penala, adica studiul intim al infractorului.

Dupa Lombroso, criminalitatea este o copilarie prelungita sau o salbaticie ramasa in mijlocul civilizatiei. Rezultatele si concluziile lombrosiene se pot rezuma in urmatoarele puncte:

a) Exista un infractor nascut (delinquente natto) care are sters simtul moral. Acesta este un nebun moral, el este incorigibil.

b) Infractorul se distinge de omul normal, din punct de vedere fizic, psihic si biologic

c) Infractorul are caractere neobisnuite, pe care le-a avut un stramos indepartat. Atavismul ramane unul dintre cele mai constante caractere ale infractorilor nascuti.

Intr-o conferinta tinuta in 1885 la Universitatea din Napoli, E. Ferri a exprimat foarte bine ideea atavismului:

"O continua evolutie schimba necontenit omenirea, fara sa se opreasca vreodata, dar nu toate rasele omenesti si nu toti indivizii unei rase urmeaza pasii acestei evolutii in mod egal. Sunt unii care merg inainte, altii care raman in urma. Infractorul ramane in urma si reproduce formele barbariei primitive".

Daca tipul - criminal bazat pe stigmatele externe (anatomo-morfologice) a fost contestat, numerosi sunt insa criminologii care admit existenta unui tip fizionomic, dobandit din cauza felului de viata, a mediului, a obisnuintei, iar nu innascut, pe care autorii l-au denumit tipul profesionalistului infractor. De altfel, cu date abundente si riguros verificate s-a constatat ca in toate indeletnicirile exista un tip profesionist, cu o anumita fizionomie, datorita tocmai influentelor exercitate de conditiile de viata create de profesiunea pe care o are un individ.

Toti aceia care au studiat infractorii, in special pe cei de obicei (recidivisti), despre care se stie ca sunt adevarati profesionisti ai crimei, nu au putut sa nu recunoasca existenta tipului profesionist la acei infractori. Detentia indelungata sau frecventa, contactul cu indivizii animati de aceleasi porniri, ii fac pe acesti infractori sa se imite, sa se apropie in toate manifestarile lor. In special intre detinuti, cand stau la un loc, exista intotdeauna unul dintre ei care joaca un rol si o influenta fascinanta asupra celorlalti. Tinuta sa, gesturile sale, privirea, mimica, limbajul, preferintele si apucaturile sale, toate sunt imitate si adoptate de ceilalti, care la randul lor vor fi obiect de atractie mai tarziu pentru cei novici.

La toate acestea se mai adauga necesitatile vietii atat in inchisoare cat si in afara, care fac ca acesti infractori sa se asemene tot mai mult.

Chiar si anumite stigmate psihice, lipsa de emotii, de remuscari, aroganta etc. se datoreaza tot obisnuintei.

Problema tipului profesional merita deci toata atentia.

ELEMENTELE DE STRUCTURA ALE CURSULUI

TEORIA MODULUI DE OPERARE

1. Demers criminologic privind faptuitorul profesionist

2. Modus operandi - trecut prezent si perspectiva.

3. Grupe ale modului de operare

4. Elementele actiunii infractionale:

* Iter criminis * Modus operandi * Punctum saliens

- Demers practic privind sesizarea si notificarea elementelor actiunii infractionale.

- Particularitatile modului de operare:* Particularitati generale si specifice

- Raportul dintre dinamica motivatiei si punctul caracteristic

- Intentionalitatea dinamica

- Mecanisme operationale si terminologie in psihanaliza

5. Pluralitatea modului de operare in cadrul sistemelor infractionale.

6. Omorul in serie - argument pentru expertiza modului de operare

7. Expertiza modului de operare

8. Elemente de psihocriminalistica aplicata

STUDIU INITIAL PENTRU DEZVOLTAREA

TEORIEI ALIBIULUI APARENT

Desfasurarea actiunii infractionale

Pentru a se ajunge la savarsirea unei infractiuni, activitatea ilicita a faptuitorului trece prin mai multe faze. La unele infractiuni aceste faze pot fi lesne si complet puse in evidenta, la altele din contra, ele apar in mod confuz si incomplete.

Propriu zis nu exista decat doua faze, fiecare dintre ele continand mai multe etape[4]:

Faza elementului intentional (faza interna)

• etapa imaginii faptei 
• etapa deliberarii 
• etapa luarii hotararii 

Fiecare dintre aceste etape poate avea o durata mai lunga sau mai scurta, uneori ele pot lipsi sau pot fi aproape concomitente.

Faza executiei (faza externa)

In desfasurarea sa progresiva, desfasurare denumita in mod tehnic² iter criminis poate trece prin trei etape juridiceste distincte:

• etapa executiei intrerupte (tentativa)
• etapa executarii complete fara rezultatul urmarit
• etapa executiei totale cu rezultat urmarit (consumarea)

Iter criminis cuprinde in esenta urmatoarele acte: acte oratorii[5], acte preparatorii, acte de executare cu sau fara rezultat.  Desi legea nu creeaza clase privind actele oratorii si preparatorii, desi acestea nu au consecinte juridice deosebite de fiecare data ele au o importanta deosebita in analizarea continutului alibiului.

Deosebind elementul intentional de elementul actional, precizam ca stabilirea elementului intentional tine de marturisirea faptuitorului sau de determinarea actiunii psihice interioare prin metode specifice, iar elementul actional se constata, in afara oricarei marturisiri a faptuitorului.

In ceea ce priveste demersul nostru, respectiv dezvoltarea teoriei alibiului, precizam ca atat elementul intentional cat si cel actional pot fi desprinse din relatarea subiectului care isi creaza un alibi - alibiul realitatii aparente.

Elementul actional (faptul) poate consta in una sau mai multe actiuni, fiecare actiune la randul sau, poate fi rezultatul uneia sau mai multor acte.

Actiunile pot fi de doua feluri, dupa cum se manifesta printr-o activitate pozitiva - comisive sau printr-o activitate negativa - omisive. Este bine de precizat faptul ca omisiunea este o vointa activa, respectiv o actiune exteriorizata printr-o abtinere.

Alibiul poate fi formulat atat in cazul infractiunilor care au o desfasurare progresiva a actiunii ilicite, un drum de parcurs, un iter criminis, cat si in cazul infractiunilor care exclud orice interpunere de acte intre rezolutie si consumare, respectiv atunci cand exteriorizarea rezolutiei in clipa chiar in care a inceput echivaleaza cu consumarea. Concluzionam ca alibiul aparent poate fi pus in discutie in urmatoarele cazuri:

infractiuni cu iter criminis

infractiuni care exclud un iter criminis

infractiuni de executie imediata.

Alibiul notiuni definitorii[6]

A avea un alibi a detine o proba, a avea o motivare privind pozitionarea in timpul si spatial critic a suspectului. Pretext, scuza, justificare a suspectului privind pozitionarea sa in timpul si spatiul critic

Dovada adusa justitiei de catre persoana suspecta ca in timpul savarsirii infractiunii se afla in alta parte (in timpul critic nu se afla in spatiul critic)

Mijloc de aparare care aduce in sprijin o dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savarsirii infractiunii persoana suspecta se afla in alta parte decat la locul savarsirii ei.

A nu avea nici un alibi = a nu detine nici o proba, a nu avea nici o motivare privind pozitionarea in spatiul si timpul critic.

Alibiul este o relatare, o expunere de fapte si imprejurari privind pozitionarea in timp si spatiu a unei persoane, relatare ce tinde sa dovedeasca neimplicarea acestei persoane intr-o anumita fapta penala.

Notiunea de alibi presupune notiunea de adevar, respectiv, acea propozitie sau inlantuire de propozitii al carui sau al caror continut poate fi verificat si confirmat prin observatie, prin experienta, sau prin demonstratie logica, matematica sau numai discursiv argumentata.

In situatia in care propozitia sau inlantuirea de propozitii este falsa, notiunea de alibi capata o conotatie negativa caruia ii vom spune alibi fals.

In situatia in care propozitia sau inlantuirea de propozitii exprima o anumita parte din realitate vom spune ca suntem in fata unui alibi aparent.

Din perspectiva sistemului probatoriu, alibiul contine elemente de fapt care servesc la cunoasterea pozitionarii suspectului in timp si spatiu, relativ la un timp si un spatiu critic, respectiv timpul si spatiul in care s-a comis fapta penala.

In esenta alibiul poate devedi o proba de nevinovatie sau un indiciu de vinovatie dupa cum s-a confirmat sau infirmat.

Alibiul trebuie apreciat ca o relatare initiala a persoanei suspecte, relatare supusa verificarii prin intermediul actelor premergatoare si care poate deveni mjloc de proba numai atunci cand a fost consemnata si s-a coroborat cu alte date ale cauzei sau cand a fost inregistrata audio-video.

Alibiul din perspectiva investigatiei criminale

Investigatia criminala are la baza un intreg sistem de discipline care au ca obiect studiul crimei si al criminalitatii, ca fenomene naturale, sociale si juridice³.

Domeniul stiintei criminale fiind destul de vast, iar problemele sale, implicand multiple specialitati, e greu ca cineva sa posede cunostinte complete si desavarsite asupra tuturor disciplinelor care o alcatuiesc. Nimeni nu poate pretinde ca un penalist sa fie in acelasi timp si un perfect antropolog, sau un desavarsit sociolog, psiholog, ceea ce insa i se va cere va fi de a pastra incontinuu contact cu toate disciplinele ce compun stiintele criminale si de a folosi rezultatele lor defintiv dobandite. In aceasta ramura a stiintelor criminale, necesitatea practica a precedat cercetarea teoretica in ecuatia ce priveste descoperirea faptuitorilor necunoscuti trebuiescv puse in actiune toate principiile stiintei criminale, metoda sa deductiva logico-rationala.

Alibiul este in esenta o dovada de nevinovatie dar de foarte multe ori alibiul ascunde adevarul si de aceea apreciem necesar sa devina obiect de studiu al stiintei criminale sub formularea "alibiul aparent".

Alibiul aparent "imaculat" ascunde de multe ori multe fisuri pe care investigatia criminala trebuie sa le descopere, sa le pozitioneze in timpul si spatiul critic, timp si spatiu care se doreste a fi ocolit de cel ce formuleaza alibiul aparent.

Verificarea activitatii persoanei suspecte cu privire la timpul si spatiul critic (timpul si spatiul comiterii infractiunii investigate) incepe chiar cu verificarea alibiului acesteia.

Notiunea de suspect

Notiunea de suspect nu se confunda cu cea de faptuitor si cu atat mai putin cu cea de invinuit. Suspect poate fi orice persoana si conform principiului prezumtiei de nevinovatie "Orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva".

A suspecta inseamna a-ti indrepta atentia asupra unei persoane sau grup de persoane (cerc de suspecti) care inspira banuieli cu privire la declansarea si executarea actiunii infractionale Aceste banuieli pot fi dupa caz, rezultatul unei prepozitionari a persoanei in cercul social de atentie, sau a unor indici conjucturali.

Suspectul recidivist. Toti aceia care au studiat infractorii, in special pe cei de obicei (recidivisti), despre care se stie ca sunt adevarati profesionisti ai crimei, nu au putut sa nu recunoasca existenta tipului profesionist la acei infractori. Detentia indelungata sau frecventa, contactul cu indivizii animati de aceleasi porniri, ii fac pe acesti infractori sa se imite, sa se apropie in toate manifestarile lor. In special intre detinuti, cand stau la un loc, exista intotdeauna unul dintre ei care joaca un rol si o influenta fascinanta asupra celorlalti. Tinuta sa, gesturile sale, privirea, mimica, limbajul, preferintele si apucaturile sale, toate sunt imitate si adoptate de ceilalti, care la randul lor vor fi obiect de atractie mai tarziu pentru cei novici. La toate acestea se mai adauga necesitatile vietii atat in inchisoare cat si in afara, care fac ca acesti infractori sa se asemene tot mai mult. Chiar si anumite stigmate psihice, lipsa de emotii, de remuscari, aroganta etc. se datoreaza tot obisnuintei.[7] Surse investigative modus procedandii si modus operandii (dosarul de cercetare penala si dosarul de penitenciar).

Suspectul nerecidivist. Banuielile pot fi date de existenta unor indicii deduse imediat sau ulterior comiterii actiunii infractionale. Sursa investigativa modus vivandii (scoala, loc munca, anturaj, locuri si medii frecventate, posibilitati financiare, medii de afaceri).

Daca pentru a lua masura retinerii fata de invinuit sunt necesare probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, in cazul includerii unei persoane in cercul de suspecti sunt necesare fara indoiala argumente cu grad de indiciu care sa justifice o asemenea masura.

Apreciem deci ca putem discuta de masura includerii in cercul de suspecti al cauzei investigate ca operatiune obiectiv motivata. Aceasta operatiune este un important pas ipotetic in demersul descoperirii faptuitorului care pune fata in fata persoana investigatorului cu cea a posibilului faptuitor.

Partida incepe, remiza este posibila, dar se pune problema unui castigator, care va fi acesta? investigatorul sau suspectul? Cine nu va gresi va castiga!

Punem in discutie trei faze al confruntarii

faza acoperita a investigarii suspectului - tacita, de tatonare, de cunoastere realizata de investigator

faza verificarii alibiului suspectului - confruntarea directa, faza activa a investigatorului si a suspectului

faza deciziei investigative - scoaterea din cercul de suspecti sau invinuirea suspectului

ALGORITMUL VERIFICARII ALIBIULUI

Elementele de structura ale cursului teoria alibiului

A) Realizarea fisei ipotetice a momentelor desfasurarii actiunii infractionale cu faptuitori necunoscuti;

Realizarea schitei ipotetice iter criminis, a actiunii infractionale cu faptuitori necunoscuti;

B) Ascultarea si inregistrarea audio video a relatarii persoanei suspecte;

Solicitarea consemnarii amanuntite a relatarii (alibiului);

C)  Compararea elementelor relatarii verbale cu elementele din notificarea relatarii;

Solicitarea neinsistenta a lamuririi neconcordantelor evidente;

D) Supunerea subiectului metodei ghidului de observatii (observatie directa si inregistrare audio-video);

E) Structurarea fisei momentelor actionale din cuprinsul relatarii;

Intocmirea schitei deplasarilor persoanei suspecte conform afirmatiilor sale;

F) Compararea:

Fisei momentelor actionale cu fisa ipotetica a momentelor fisei actiunii infractionale cu faptuitori necunscuti

Schitei deplasarilor persoanei suspecte cu schita ipotetica iter criminis

G)  Declansarea procesului investigativ in vedea pozitionarii reale a suspectului in timpul si spatiul critic. Concomitent cu operatiunile de mai sus relatarea verbala, inregistrata audio-video si notificarea acesteia sunt supuse urmatoarelor determinari expertale.

a) Detectarea stresului emotional in scris si a stresului emotional din voce cu consecinta stabilirii punctelor negre ale relatarii.

b) Determinarea personalitatii suspectului prin expertiza grafologica.

c) Determinarea actiunilor psihice interioare ale suspectului pe baza analizei psihocriminalistice a relatarii.

d) Determinarea indiciilor de stabilire a modului de operare.

STUDIU INITIAL PENTRU DEZVOLTAREA

TEORIEI ASUMARII ACTIUNII INFRACTIONALE

Asumarea faptei de catre alte persoane

a. Dupa sase luni de la comiterea faptei, numitul Ion M. a recunoscut faptul ca l-a ucis pe Ioan V. Recunoasterea[9] a fost facuta in timp ce era arestat si cercetat pentru o infractiune de talharie. A precizat ca s-a deplasat acolo cu autobuzul, prin localitatea Barsau, impreuna cu prietenul sau Genica V. Faptele erau prezentate confuz, desi sus-numitul avea domiciliul in Simeria, cunoscand bine zonele limitrofe. Numitul Genica V. nega insa comiterea acestei fapte, motivand ca nu a fost niciodata in localitatea respectiva.

S-a constatat ca cei doi infractori au comis impreuna cateva infractiuni de furt, dar nu existau probe ca s-au deplasat in localitatea respectiva ori ca ar fi savarsit omorul. Soferul de pe autobuzul care efectua doar doua curse pe zi spre localitatea respectiva, fusese ascultat imediat dupa comiterea faptei. Declarase ca ii cunostea pe toti satenii si nu fusese nici un strain in autobuz. In localitatea respectiva era capat de linie pentru autobuz, fiind foarte redus traficul, iar prezenta a doi tineri straini de localitate si cu aspect de infractori nu ar fi ramas neobservata de sofer sau de alti sateni. Nu corespundeau nici semnalmentele victimei, traseul spre casa acestuia si alte aspecte.

Dupa cateva zile a revenit asupra recunoasterii si numitul Ion M., motivand ca auzise unele aspecte despre fapta in timpul numeroaselor investigatii efectuate in toate localitatile din zona.

b. In anul 1989 inculpatii Stefan N., Serafin P., Sorin B., Zorel B. si Aurel B., din localitatea Geoagiu, au recunoscut comiterea faptei, in timp ce erau cercetati in stare de arest preventiv, pentru mai multe infractiuni de furt. Dupa ce s-a stabilit ca Stefan N. isi satisfacea stagiul militar la data comiterii faptei in Targu Jiu, sus-numitul a precizat ca a fost invoit doua zile. Dupa cateva zile, cand s-a stabilit ca subunitatea sa nu era in incinta unitatii militare in perioada comiterii faptei, a sustinut ca a dezertat de la unitatea militara cu care se gasea in aplicatie la un poligon de artilerie din Dobrogea. Nici acest aspect nu s-a confirmat, iar distanta de acolo era foarte mare pentru a fi posibila deplasarea in intervalul de timp indicat de autodenuntator. Ulterior, atat el cat si Sorin B. nu au mai recunoscut comiterea faptei, iar pe parcursul efectuarii expertizei psihiatrice a revenit si Serafin P., care s-a stabilit ca sufera de "psihopatie polimorfa". Ceilalti doi inculpati erau minori, unul avand "intelect la limita", iar recunoasterile lor nu se coroborau cu alte probe.

Ultimii cinci invinuiti au fost scosi de sub urmarire penala la data de 30 decembrie 1993. S-a avut in vedere faptul ca aspectele invocate in timpul recunoasterii faptei erau neplauzibile cu privire la mobil, traseul de deplasare, amplasarea imobilului, descrierea victimei, modul de comitere a faptei, bunurile luate etc. Sus-numitii locuiau in comuna Geoagiu si declarau ca s-au deplasat pe jos in satul V, desi nu exista trasee directe de legatura dintre cele doua localitati, iar durata drumului este de circa 6 ore, prin paduri si teren accidentat fara poteci, accesibil numai cunoscatorilor. Nici unul nu a reusit sa parcurga traseul, fiind total diferite chiar fazele initiale, de plecare din localitatea Geoagiu. Serafim P. a introdus intre elementele fabulatorii deplasarea cu caii sustrasi de la CAP Geoagiu, desi un astfel de eveniment nu a avut loc. Alt invinuit a sustinut ca s-au deplasat cu caruta sustrasa de la acelasi C.A.P. Traseul ar fi fost de altfel foarte lung, greu de parcurs si trecea pe langa alte case izolate, unde ar fi avut posibilitatea sa comita infractiuni in cazul ca aveau astfel de intentii. Nu rezulta ca ar fi existat un mobil cu referire speciala la victima, fiecare invocand ca a fost condus de ceilalti la locul faptei, pe unde nu rezulta ca ar fi trecut nici in perioadele anterioare. Din investigatii nu rezulta ca la victima sau la alte persoane din localitatea V ar fi lucrat in anii anteriori tigani ori altcineva din Geoagiu, care sa le transmita informatii tentante pentru comiterea faptei. Difera in cazul fiecaruia din ei si traseul de reintoarcere spre Geoagiu, care nici nu ar fi fost posibil sa se parcurga noaptea, din cauza terenului foarte accidentat. Deplasarea cu caii si caruta, in modul descris de Serafim P. era imposibila din cauza inexistentei drumurilor directe de acces.

Pe langa traseele total diferite de plecare din localitatea Geoagiu, unele in directii opuse localitatii V, inculpatii indica si ore contradictorii, osciland de la ora 11 pana seara. Sezonul de comitere a faptei difera la fel de mult, indicand unii luna mai, cand se sapa porumbul, iar Serafim P. plaseaza fapta in noaptea comiterii unui furt de la Vasile V. din localitatea Homorod, care a avut loc in realitate dupa un an, cu putin timp inainte de arestarea acestora.

Obiectele sustrase din casa difereau in mod esential de cele existente in realitate, intrucat victima avea o stare materiala precara, lipsind majoritatea celor enumerate de ei, care nu corespund de la o declaratie la alta. Situatia este similara in privinta obiectelor despre care se sustine ca ar fi fost uitate in casa, constand in sacose si topor, care nu s-au gasit insa.

Desi cazul nu parea initial complicat, s-a implinit termenul de prescriptie a raspunderii penale, fara a fi stabilita identitatea celor doi tineri suspecti.

Motivatia asumarii actiunii infractionale

Motivatie inseamna un ansamblu de factori sau imbolduri care declanseaza, mentin (sau intrerup) si directioneaza actiunile sau comportamentele unei persoane.

Motivatia leaga persoana de lume si o mentine in sfera determinismului exterior, ceea ce este vital pentru fiintarea persoanei. Motivatia creaza persoanei sentimentul autodeterminarii, al manifestarii libere si spontane.

In conceptia lui Pantelimon Golu motivatia reprezinta acel "model subiectiv al cauzalitatii obiective, cauzalitate reprodusa psihic, acumulata in timp, transformata si transferata prin invatare si educatie in achizitie interna a persoanei." Desigur, considerarea motivatiei ca "model subiectiv al cauzalitatii obiective" e valabila doar pentru formele superioare de motivatie, nu si pentru cele inferioare (trebuinte biologice), care sunt innascute. Selectarea, asimilarea si sedimentarea influentelor externe se vor produce dependent de structurile motivationale ale persoanei. Una si aceeasi influenta externa produce efecte diferite la persoane diferite sau la aceeasi persoana, in momente diferite ale existentei sale. Motivatia rascoleste si reaseaza, sedimenteaza si amplifica materialul constructiei fizice a individului.

Varietatea fortelor motivationale este foarte mare; asadar, in sfera motivatiei sunt incluse: nevoi sau tendinte, atractii, interese, convingeri, aspiratii, dorinte, trebuinte, scopuri, idealuri, conceptia despre lume si viata .

Diferentele in abordarea teoretica a motivatiei isi au originea in conceptia despre om si mediul sau, in accentul pus pe importanta relativa a factorilor biologici (cum ar fi dispozitiile bioereditare), a factorilor intrinseci (interese, aspiratii, asteptari etc.) sau a celor extrinseci (punitivi sau recompensatori), precum si pe interactiunea lor. Teoriile despre motivatie tind sa se bazeze pe presupozitia ca viata individuala este animata de doua categorii de forte opuse care interactioneaza si motiveaza actiunile sau comportamentele. Una grupeaza fortele generatoare de echilibru (homeostazie, stabilitate, consistenta, balansare), iar cealalta fortele care provoaca schimbarea si dezechilibrul (incertitudine, incongruenta, inconsistenta). Multe teorii tind sa se concentreze asupra ultimei categorii de forte, pe care le considera innascute (S. Freud, R.R. White), de natura fiziologica (D.E. Berlyne, R. Pribram) sau dobindite (H.A. Murray). Mediul poate provoca o stare de incertitudine, de dezechilibru sau indispozitie personala, ce nu poate fi tolerata intrucat ar produce tulburari accentuate. Omul ar deveni astfel motivat sa actioneze pentru restabilirea echilibrului sau inlaturarea tensiunii interne.

In incercarea de a descoperi cauzele care explica comportamentul deviant consideram necesara analiza procesului motivational din perspectiva continutului psihologic si psihopatologic, coroborat cu aspectele de ordin sociologic.

Studiul sistematic al motivatiei in fenomenul infractional ne indeamna sa abordam problema pe trei cai: psihologica, psihopatologica si sociologica (a se vedea N. Zamfirescu, Investigarea stiintifica a infractiunilor de omor ramase cu autori neidentificati, pag. 156.