ARMONIZAREA FISCALA SI COOPERAREA FISCALA - PILONI AI POLITICII FISCALE COMUNITARE

ARMONIZAREA FISCALA SI COOPERAREA FISCALA - PILONI AI POLITICII FISCALE COMUNITARE[1]

In procesul constructiei europene un rol deosebit de important l-au avut si il au masurile privind adaptarea administratiei publice centrale si locale ale fiecarui stat la mecanismele de functionare specifice institutiilor europene.

Fara a se reusi conturarea unui model unic, au fost stabilite cateva coordonate care se regasesc la ora actuala, mai mult sau mai putin, la nivelul fiecarei administratii publice nationale, coordonate pe seama carora se concept, adopta si implementeaza politicile comunitare. Intre acestea, politica fiscala detine un rol deosebit de important, inca din timpul primilor pasi, apoi pe parcursul constituirii Comunitatilor Europene si in final in conturarea Uniunii Europene.

Politica fiscala comunitara se impune insa cu dificultate in spatiul european, mai ales datorita obstacolelor pe care le intampina, mai ales a celor provocate chiar de catre statele membre, reticente cu privire la aplicarea unor reguli comune privind mai ales eliminarea diferitelor forme de discriminare fiscala, dubla impunere sau evaziunea fiscala.

Principalele instrumente pe care Uniunea Europeana intelege sa le foloseasca in vederea apropierii fiscalitatii tarilor membre sunt armonizarea fiscala si cooperarea fiscala dintre statele membre.

Armonizarea fiscala presupune un proces de compatibilizare intre normelor juridice nationale ale statelor membre, precum si intre normele juridice nationale si reglementarile comunitare, ceea ce se traduce de fapt, prin obligatia sistemelor fiscale nationale de a respecta regulile comunitare, obligatie fundamentata pe principiul prevalentei normelor comunitare in raport cu cele nationale.

Un rol important il au mecanismele juridice prin intermediul carora dreptul comunitar impune o serie de constrangeri legislatiilor nationale.

Armonizarea fiscala presupune si pretinde mai intai o vointa politica afirmata clar si ferm de catre autoritatile comunitare, care trebuie insusita apoi de statele membre. Armonizarea fiscala se bazeaza pe o armonizare legislativa, care trebuie sa vizeze toate tipurile si formele de impozite practicate in statele comunitare.

Realizarea unui asemenea obiectiv intampina o serie de dificultati:

la nivelul Uniunii Europene nu exista inca clar conturata o idee privind adoptarea sistematica a normelor comunitare consacrate armonizarii si unificarii legislatiei  fiscale a statelor membre

nu a fost considerat pana acum ingrijorator faptul ca exista diferente foarte mari intre reglementarile unor impozite (cum de altfel, intre alte impozite nu exista diferente de tratament sesizabile)

legislatiile nationale privind in special impozitele directe rezista mai bine schimbarii decat legislatia privind impozitele indirecte (de exemplu, TVA).

Dificultatile intampinate de efortul de armonizare legislativa, a determinat Uniunea Europeana sa incerce utilizarea unor mijloace mai eficiente si mai usor de acceptat de catre state, respectiv prin utilizarea altor mijloace de cooperare fiscala intre statele membre. Astfel ca s-au avut in vedere:

coordonarea politicilor fiscale ale statelor membre;

schimbul de informatii si cooperarea intre administratiile fiscale;

cooperarea in cadrul organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica;

cooperarea sub forma acordurilor politice.

Eforturile de armonizarea fiscala s-au concentrat asupra impozitelor indirecte, iar primul pas a fost facut prin adoptarea unor reglementari prin care s-au eliminat unele frane ale cooperarii dintre intreprinderile europene si constituirea grupurilor economice. Astfel, in anul 1990 au fost adoptate trei texte importante:

Directiva privitoare la societatea mama si filiale,

Directiva privitoare la fuziuni si aporturi de active,

Conventia in materie de arbitraj.

Urmatorul pas l-a constituit elaborarea unor reguli comune cu incidenta in procesul armonizarii fiscale:

interdictia generala privind acordurile intre intreprinderi care au drept obiectiv impiedicarea sau restrangerea concurentei in interiorul Comunitatii (interdictia oricarei practici abuzive in domeniul concurentei);

interdictia ajutoarelor acordate intre state care afecteaza concurenta s-au ameninta sa afecteze concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau anumiti producatori.

Tratatul UE contine cateva dispozitii de natura fiscala cu scopul de a interzice diferentele de tratament fiscal fata de unele produse nationale si produsele similare ce provin din alte state membre:

este interzis statelor membre sa supuna, direct sau indirect, produsele provenind din alte state membre unor impozite interne de orice natura superioare celor care vizeaza produsele nationale;

sunt interzise restrictiile privind libertatea de stabilire a cetatenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sau cele impuse infiintarii de agentii, sucursale sau filiale de catre cetatenii unui stat membru pe teritoriul altui stat membru;

Consiliul poate adopta in unanimitate decizii privind armonizarea dispozitiilor legislative referitoare la taxele asupra cifrei de afaceri, la accize si la alte impozite indirecte, in masura in care aceasta armonizare este necesara pentru realizarea si functionarea pietei comune;

o viitoare armonizare si in privinta impozitelor directe, conferind Consiliului posibilitatea de a promova directive pentru apropierea dispozitiilor legislative, reglementare sau administrative din statele membre care au o incidenta directa asupra realizarii si functionarii pietei comune. Se are in vedere realizarea unei cooperari prin stabilirea de catre Uniunea Europeana a unei baze de impozitare consolidate comune care sa se aplice intregii activitati a unei companii indiferent unde isi desfasoara activitatea in cadrul Uniunii Europene, numai asa putandu-se elimina toate obstacolele financiare ascunse[2].

statele membre pot recurge la negocieri, in caz de nevoie, pentru a asigura resortisantilor lor eliminarea dublei impuneri in interiorul Comunitatii Europene.

Progresele cele mai mari in privinta armonizarii fiscale s-au inregistrat cu privire la TVA. Sistemul fiscal comunitar a fost conceput si inaugurat in 1970 si principalul scop a fost acele de a elimina efectul cumulativ (in cascada) pe care il aveau diferite taxe pe productie si pe consum din statele membre. Treptat, prin reglementari comunitare succesive s-a conturat un regim comunitar aplicabil acestui impozit indirect:

TVA a fost definit ca un impozit general asupra consumatiei aplicabil bunurilor si serviciilor, direct proportionala cu pretul produsul, indiferent de numarul de tranzactii efectuate anterior stadiului in care se facea impozitarea[3]

sunt reglementate aspecte privind subiectii impozabili (orice persoana care desfasoara activitati economice impuse), operatiunile impozabile (livrare de bunuri, prestarea de servicii, schimbul de bunuri sau servicii, importul de bunuri), deductibilitatea[4] si factorul generator de TVA (efectuarea operatiunii impozabile).

prin Directiva nr. 77/338 s-a reglementat asieta[5] uniforma pentru toate statele membre (6 la vremea respectiva)

pentru a elimina o serie de dificultati, regula care ar trebui sa guverneze aplicarea TVA in spatiul comunitar ar trebui sa fie cea a impozitarii in statul de origine si nu in statul de consumatie, ceea ce ar insemna ca fiecare comerciant sa plateasca TVA la cota obisnuita in tara in care isi desfasoara activitatea si sa deduca TVA platita oriunde in interiorul Uniuni Europene pe declaratia sa obisnuita de TVA.