CONFLICTUL DE JURISDICTIE

CONFLICTUL DE JURISDICTIE

Sectiunea I.1. Notiune

Elaborarea notiunii juridice "conflict de jurisdictii" a aparut ca o necesitate pentru a o deosebi de notiunea "conflict de legi".

Ea semnifica ansamblul problemelor generate de contenciosul privat international, care prezinta o serie specifica de particularitati reliefate in studiile de specialitate^[1] din ultimii ani:

- prima rezulta din constatarea ca nu exista jurisdictie internationala special instituita pentru a statua asupra litigiilor de drept international privat. De aceea, aceste litigii apar in fata instantelor nationale care nu sunt investite cu solutionarea lor si care isi vor determina competenta dupa lex fori, mai putin in cazul competentei stabilite prin conventii internationale;

- odata stabilita competenta instantei nationale, a doua particularitate este aceea de a stabili regulile de procedura dupa care se va judeca litigiul international. In general, se aplica regulile procedurale lex fori, insa sunt exceptii, cum ar fi cele din domeniul administrarii probelor;

- a treia particularitate priveste valoarea juridica a unei decizii pronuntate de o jurisdictie straina in tara unde urmeaza a fi aplicata.

In contextul aratat, este posibil de a se pronunta mai multe decizii asupra aceluiasi litigiu, incredintat spre solutionare la mai multe instante nationale. Pentru a se evita asemenea situatii, evident neplacute si suficient de dificil de gestionat, multe dintre statele lumii au incheiat tratate internationale urmarind in principal facilitarea activitatilor private, desfasurate in statele ce semneaza asemenea tratate sau conventii, indeosebi prin stabilirea competentelor instantelor si executarea hotararilor pronuntate in celalalt stat contractant.

Intre conflictul de legi si conflictul de jurisdictii exista o interdependenta, intrucat conflictul de jurisdictii influenteaza conflictul de legi, fiind solutionat inaintea acestuia. Adica, exista o anumita legatura intre conflictul de legi si conflictul de jurisdictii.

Litigiile de drept international privat ridica dificultati procedural specifice care sunt date de diversitatea si separamentul sistemelor juridice. Fiecare tara dispune de propriile tribunale, de regulile sale de competenta judiciara si procedurala. Este important de a stii, daca regulile nationale de drept judiciar privat trebuie sa se aplice in fiecare tara uniform tuturor situatiilor interne sau internationale sau la fel de bine daca acestea trebuiesc adaptate pentru a tine cont de internationalitatea litigiilor si elaborarea de reguli special faurite pentru aceasta categorie de litigii.

De exemplu, intr-un divort franco-japonez se pune intrebarea daca regulile franceze sau regulile japoneze sunt cele carea trebuie sa desemneze forul competent. In realitate, vom vedea ca nu este vorba de a alege intre dreptul judiciar privat unei anume tari pentru a defini tribunalul cel mai bine plasat de cunoasterea litigiului sau procedura adecvata

Regulile dreptului judiciar privat international au in principiu un caracter unilateral. Fiecare sistem juridic defineste campul de aplicare a regulilor sale proprii, fara a tine cont de regulile straine. Dreptul francez, ca si dreptul japonez, vor spune daca tribunalele franceze sau japoneze pot statua acest divort franco-japonez.

Intr-un litigiu international, adevarata chestiune este deci a alegerii sistemului juridic de la care se porneste pentru definirea conditiilor declansarii procesului, regulile guvernatoare ale derularii sau rezultatului procedurii.

Expresia conflict de jurisdictie este totusi drepta/justa cand permite sa se urmareasca dintr-o data ca diversele sisteme nationale au o vocatie concurenta de unde rezulta o pluralitate de tribunale pentru cunoasterea unui anume litigiu si riscurile conflictelor de procedura si decizii caci procedurile paralele sau successive i-au fost introduse. Astfel se poate spune ca sotii franco-japonezi au alegerea sa-si faca pronuntat divortul la fel de bine prin tribunalele franceze cat si cele japoneze in virtutea regulilor franceze ale conflictului de jurisdictie de a se decide competenta primelor si regulilor japoneze pentru urmatoarele.

Mizele alegerii locului si momentului. Mai multe exemple ar permite sa se inteleaga mizele esentiale care se detaseaza intr-un context international, de alegere a jurisdictiei urmarind aceasta"bizarerie" a dreptului international privat care vrea ca solutia pe fond a litigiului sa poata depinde de circumstante care nu sunt intotdeauna cele care caracterizeaza situatia litiganta.

Exemplu "Afacerea" Rougeron ilusreaza pana la absurd consecintele gresit apreciate de cei care pledeaza pentru fenomenul frontierei. Marcel Rougeron nascut in Franta a devenit cetatean American decedat in Elvetia lasand o vaduva de nationalitate franceza si un fiu natural, Jules Rougeron tot de nationalitate franceza. Defunctul a lasat bunuri in Statele Unite si un testament supus legii americane, lasand-o pe vaduva sa legatara universala.

Dupa dreptul american testamentul este valabil si nu permite accesul copilului. Nu este deci oportun, pentru acesta, sa urmareasca deciziile tribunalului american. El urmareste tribunalele elvetiene, din locul de deces al defunctului, care aplicand legea elvetiana i-ar recunoaste dreptul la trei sferturi din succesiune. Sentinta este totusi inutila, defunctul neavand lasate bunuri in Elvetia. El are in vedere, atunci sa urmareasca tribunalele franceze pentru obtinerea executorului judecatii elvetiene. Paralel el introduce o actiune in nulitate a testamentului si o petitie de ereditate in fata tribunalelor franceze. Dar petitiile lui Jules Rougeron nu au avantaje in Franta, caci judecatorii francezi decid ca ultimul domiciliu al defunctului era in Statele Unite, astfel ca in comparatie cu legile franceze ale dreptului international privat, cea care trebuie sa aplice succesiunea este legea Americana. Jules Rougeron se vede nevoit sa recunoasca dreptul de exercitiu asupra bunurilor care se puteau afla in Franta, un drept de prelevare i-ar permite sa primeasca in proprietate partea de care se vede privat prin aplicarea legii straine. Solutia nu prezinta niciun inters, defunctul neavand lasate bunuri in Franta. Vedem deci ca solutia pe fondul litigiului este diferita dupa judecatorul francez, elvetian sau american. Constatam ca absenta bunurilor asupra carora se face executie de a fi innapoiate de tribunalele elvetiene si franceze, atrage toata nulitatea concreta la introducerea unei proceduri in Elvetia sau Franta.

Sectiunea I.2. Competenta internationala de jurisdictie

I.2.1 Notiunea "competentei internationale"

In unele legislatii nationale, exista reglementari speciale privind competenta in dreptul international privat, dar sunt si unele legislatii nationale, este adevarat, din ce in ce mai putine, din care lipsesc asemenea reglementari sau ele sunt foarte sumare.

In statele cu asemenea legislatii, unde nu s-a dat o importanta suficienta reglementarilor de drept inetrnational privat sau cand normele de drept international privat sunt lacunare, apar nenumarate litigii si probleme practice privind modul de determinare a competentei pentru litigiile cu element de extraneitate. Competenta in dreptul international privat inseamna stabilirea instantelor unui anumit stat fata de acelea ale altora care sunt chemate sa solutioneze litigiul cu element strain^[2] si se determina potrivit normelor care reglementeaza competenta teritoriala, deoarece numai astfel se poate stabili,in mod corect, legatura intre litigiul cu element strain si instant competent pentru a-l solutiona . Ca atare, daca un litigiu este de competenta instantelor judecatoresti romane, inseamna ca s-a determinat competenta jurisdictionala in dreptul international privat. Aceasta competenta este numita, in doctrina, competenta internationala sau generala. In dreptul intern, competenta de drept international privat se refera la determinarea aceleia dintre instantele judecatoresti ale unei tari care este chemata sa judece litigiul respectiv. De fiecare data, din punct de vedere practice, suntem in situatia in care se pune problema unei competente teritoriale sau a unei competente materiale.

Conflictele de competenta se solutioneaza in cadrul procesului civil international, care presupune existent unui litigiu relativ la un raport juridic de drept international privat.

In cazul constatarii unui astfel de litigiu, problemele conflictuale care apar se solutioneaza astfel:

-determinarea legii procedurale aplicabile;

-determinarea competentei in dreptul international privat - ceea ce presupune stabilirea instantei carei tari va solutiona litigiul;

- determinarea legii material aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate In dreptul international privat se urmareste determinarea instantei competente sa solutioneze litigiul, raportand instantele unui stat la instantele altuia cu care raportul juridic are legatura prin intermediul elementului de extraneitate.

In dreptul international privat roman, normele generale de procedura sunt cuprinse in dispozitiile articolelor 148 - 181 din Legea nr. 105/1992:

- norme privind competenta jurisdictionala - intre articolele 148 - 157 din Legea nr. 105/1992;

- normele juridice privind procedura propriu-zisa in procesul civil international - intre articolele 158 -164 din Legea nr. 105/1992;

- normele juridice privind efectele hotararilor judecatoresti si hotararilor arbitrale straine - intre articolele 165 - 181 din Legea nr. 105/1992.

I.2.2 Competenta internationala a jurisdictiei romane

Competenta de solutionare a litigiilor se determina in considerarea instantei statului in care urmeaza sa se solutioneze litigiul: fiecare sistem de drept contine, de obicei, norme cu caracter imperativ care determina competenta in dreptul international privat a instantelor nationale.

Competenta in drptul international privat difera in mod obisnuit de cea din dreptul intern, care survine ulterior si priveste competenta materiala si teritoriala^[4].

Fiecare stat are norme ce determina competenta in dreptul international privat a instantelor nationale, acestea nu sunt norme de trimitere ci norme imperative.

Determinarea instantei competente atrage aplicarea unui anumit sistem de solutionare a conflictului de legi, pentru ca instanta aplica normele conflictuale proprii, astfel incat solutiile pot fi diferite de la un sistem de drept la altul.

Instantele judecatoresti romane sunt competente sa judece procesele civile dintre o parte romana si una straina sau dintre straini, persoane fizice si juridice, in conditiile prevazute de legea romana potrivit art.148 - 157 din Legea nr. 105/1992.

In principiu, competenta jurisdictionala in dreptul international privat se determina dupa reglementari special privind aceasta institutie, iar in lipsa unor astfel de reglementari, dupa normele competentei teritoriale din dreptul intern, deoarece numai astfel se poate stabili legatura intre litigiul cu element strain si instant competent sa-l solutioneze.

Cu privire la caracterul normelor de determinare a competentei jurisdictionale, in literatura de specialitate a fost subliniata distinctia dintre normele imperative si normele dispozitive.

Normele de competenta absoluta sau exclusiva, stabilite prin dispozitiile art. 151 din Legea nr. 105/1992, sunt obligatorii atat pentru instanta, cat si pentru parti.

Partile unui raport juridic cu element de extraneitate nu pot sa deroge de la aceste norme prin conventia lor pentru a determina a fi competenta o alta jurisdictie.

Normele de competenta relativa sau alternativa cuprinse in dispozitiile art. 149-150 din Legea nr. 105/1992, dau posibilitatea partilor sa deroge de la aplicarea lor, determinand competenta altei jurisdictii.

Conform dispozitiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanta romana sesizata, verifica din oficiu, competenta de a solutiona procesul privind raporturile de drept international privat si in cazul in care constata ca nu este competenta nici ea nici o alta instanta romana, respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor romane.

I.2.3 Competenta alternative

Articolul 149 din Legea nr. 105/1992 stabileste ca instantele romane sunt competente sa judece un litigiu cu element de extraneitate daca:

1. paratul sau unul dintre parti isi are domiciliul, resedinta sau fondul de comert in Romania;

2. pentru persoanele juridice instanta este competenta daca sediul, respectiv filiala, agentia sau reprezentanta persoanei juridice se afla in Romania;

3. reclamantul din cererea de pensie de intretinere -cu caracter principal- are domiciliul in Romania; nu este conditie ca actiunea sa fie pornita de ascendent sau descendent pentru pensia de intretinere^[5];

4. locul unde a luat nastere sau trebuia executata, fie chiar in parte, o obligatie izvorata din contract, se afla in Romania;

5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligatiile extracontractuale sau efectele sale se afla in tara; strainul care a savarsit faptul ori el este victima acestuia poate porni actiunea ori poate fi chemat in judecata in fata instantelor romane^[6];

6. statia feroviara sau rutiera, precum si portul sau aeroportul de incaracare sau descarcare a pasagerilor sau a marfurilor transportate se afla in Romania;

7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla in Romania;

8. ultimul domiciliu al defunctlui sau bunuri ramase de la acesta se afla in Romania;

9. imobilul la care se face referire in cerere se afla in Romania.

Acest text de lege se aplica daca strainul domiciliat in Romania a decedat, dar si strainului chiar nedomiciliat in Romania, daca acesta ar deceda si ar avea bunuri ce se afla in Romania.

Competenta determinate conform art. 149 din Legea nr.105/1992 este una alternativa, deoarece legea nu face precizarea ca instantele romane ar fi exclusiv competente sa solutioneze aceste litigii.

In legatura cu prevederile din art.149 din Legea nr.105/1992, in literatura de specialitate a aparut o alta problema si anume daca aceasta norma juridica se refera numai la actiunile reale imobiliare sau este vorba si de actiunile personale imobiliare; de exemplu, actiunea prin care se cere ca paratul sa fie obligat a face reparatiile necesare la un imobil ori sa fie obligat la plata unei sume (reclamantul este uzufructuar al imobilului, iar paratul este nud proprietar, actiunea fiind personala imobiliara)^[7]. Problema si-a gasit, desigur, si un raspuns, destul de bine argumentat: "In dreptul intern, art.10 pct.2 C.proc.civ., care se refera la competenta alternativa, prevede ca instant de la locul imobilului este competent, pe langa cea de la domiciliul paratului, in actiunile ce izvorasc dintr-un raport de locatiune a unui imobil(actiunile pentru plata chiriei, rezilierea, evacuarea). Se poate admite interpretarea extensiva, astfel ca este vorba nu numai de actiunile reale imobiliare, ci si de actiunile personale imobiliare.

De asemenea potrivit art.150 din Legea nr.105/1992 instantele romane sunt competente sa judece:

1. procesele dintre personae cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman;

2. procesele referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetatean roman cu domiciliul in strainatate;

3. declaratia mortii prezumtive a unui cetatean roman, chiar daca el se afla in strainatate la data cand a survenit disparitia;

4. procesele referitoare la ocrotirea in strainatate a proprietatii intelectule a unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie, daca prin conventia partilor nu s-a stabilit o alta competenta^[8];

5. procesele dintre straini, daca acestia au convenit expres astfel, vor fi competente instantele romane daca sunt indeplinite conditiile;

a) strainii sa fi convenit expres in acest sens;

b) sa fie vorba despre drepturi in care strainii pot dispune;

c) sa fie in legatura cu bunuri sau interese ale persoanelor din Romania;

6. procesele referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum si cele referitoare la asistenta sau la salvarea unor persoane sau a unor bunuri in marea libera ori intr-un loc sau spatiu nesupus suveranitatii vreunui stat, daca:

a) nava sau aeronava are nationalitate romana;

b) locul de destinatie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se gaseste pe teritoriul Romaniei;

c) nava sau aeronava a fost sechestrata in Romania;

d) paratul are resedinta sau domiciliul in Romania;

De retinut este ca aceste conditii nu se cer cumulativ .

7. insolventa sau orice alta procedura privind incetarea platilor, in cazul unei societati comerciale straine cu sediul in Romania;

8. orice alte procese stabilite prin lege.

I.2.4.Competenta exclusive

Solutionarea actiunilor reale imobiliare este exclusiv de competenta instantelor statului pe al carui teritoriu este situat imobilul.

Litigiile privind constituirea si incetarea societatilor comerciale si a altor personae juridice, cele privind modificarea actului constitutive si/sau a statutului, precum si cele vizand valabilitatea deciziilor organelor acestora sunt de competenta instantei statului pe al carui teritoriu se afla sediul persoanei juridice.

Pentru determinarea sediului instanta aplica normele sale de drept international privat.

Actiunile care au ca obiect valabilitatea inscrierilor in registre publice sunt de competenta instantelor statului pe al carui teritoriu se pastreaza registrele. Actiunile privind inregistrarea sau valabilitatea brevetelor, marcilor, desenelor si modelelor, precum si a altor drepturi analoage care necesita depunerea sau inregistrarea sunt de competenta instantelor statului pe al carui teritoriu a fost solicitata, ori a avut loc depunerea sau inregistrarea ori unde se considera, potrivit legislatiei in vigoare, ca a avut loc aceasta.

Actiunile privitoare la executarea hotararilor sunt de competenta instantelor din statul pe al carui teritoriu a fost sau urmeaza sa fie executata hotararea.

Conventia partilor cu privire la solutionarea oricarui litigiu care a survenit sau poate surveni in legatura cu un raport juridic determinat inlatura competenta oricaror alte instante, stabilite potrivit dispozitiilor acestei legi, daca este incheiata in forma scrisa sau in orice alt mod care sa ateste intentia partilor cu privire la stabilirea instantei competente.

Instanta sesizata cu o cerere pentru care competenta apartine exclusive instantei dintr-un alt stat isi declara din oficiu lipsa de competenta.

Potrivit art.151 din Legea nr.105/1992, instantele romane sunt exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept international privat referitoare la:

1. actele de stare civila intocmite in Romania si care se refera la persoane domiciliate in Romania, cetateni romani sau straini fara cetatenie. Actul de stare civila este inteles in in sens de instrumentum, trebuie sa fi fost intocmit in Romania si sa se refere la un cetatean strain sau apatrid domiciliat in tara ;

2. incuviintarea adoptiei, daca cel ce urmeaza a fi adoptat are domiciliul in Romania si este cetatean roman sau strain fara cetatenie;

3. punerea sub interdictie a unei personae care are domiciliul in Romania;

4. tutela si curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate in Romania; cetatean roman sau strain fara cetatenie;

5. desfacerea, nulitatea sau anularea casatoriei, precum si alte litigii dintre soti, cu exceptia celor privind imobile situate in strainatate, daca la data cererii ambii soti domiciliaza in Romania, iar unul dintre ei este cetatean roman sau strain fara cetatenie;

6. mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania;

7. imobilele situate pe teritoriul Romaniei;

8. executarea silita a unui titlu executoriu pe teritoriul Romaniei.

a. Efectele competentei exclusive

Este foarte importanta stabilirea de catre lege a cazurilor care atrag competente exclusive, deoarece aceasta determina urmatoarele efecte: prorogarea legala de competenta nu este posibila; exceptia de incompetenta se poate invoca din oficiu in orice moment in cursul procesului; hotararile judecatoresti straine pronuntate cu nesocotirea competentei exclusive a jurisdictiei romane nu pot fi recunoscute in tara noastra^[11].

Articolul 152 din Legea nr.105/1992 confera instantelor romane competenta de a se pronunta asupra masurilor asiguratorii, in cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legatura cu jurisdictia lor, chiar daca nu sunt competente sa solutioneze pe fond procesul in vederea caruia sau in cursul caruia masurile sunt necesare.

Jurisdictia straina necompetenta - potrivit dispozitiilor art. 153 din Legea nr. 105/1992, in cazul in care se iveste o astfel de situatie, actiunea formulata de un cetatean roman poate fi introdusa la instanta din Romania cu care are "cele mai stranse legaturi", ramanand la aprecierea instantei determinarea concreta a acestora, in functie de particularitatile spetei.

b. Prorogarea de competenta

Prorogarea de competenta reprezinta extinderea competentei unei instante judecatoresti de a solutiona cereri care in mod normal nu intra in competenta sa si poate fi legala, judiciara sau conventionala, dupa cum ia nastere in temeiul legii, a unei hotarari judecatoresti sau a conventiei partilor.

Legea romana de drept international privat admite prorogarea de competenta in conditiile art.154, care stabileste ca, daca partile au supus prin conventie litigiul dintre ele competentei unei anumite instante, aceasta va fi investita cu competenta jurisdictionala, cu excluderea a doua situatii:

- cand instanta este straina, iar litigiul intra in competenta exclusiva a unei instante romane;

- cand instanta este romana, iar una dintre parti invedereaza ca o instanta straina este exclusiv competenta.

Se apreciaza ca o conventie de prorogare de competenta este o conventie prin care partile aleg instanta competenta in dreptul international privat respectiv.

In situatia in care sunt competente instantele romane, fara a se putea determina care dintre acestea, art.155 din Legea nr.105/1992 stabileste, potrivit regulilor de competenta materiala, competanta Judecatoriei sectorului 1 din Bucuresti sau a Tribunalului Bucuresti.

c. Exceptia de litispendenta

Litispendenta presupune sesizarea mai multor instante cu solutionarea aceluiasi litigiu, iar conexitatea inseamna sesizarea aceleiasi instante sau a unor instante de acelasi grad cu care poarta asupra unor chestiuni litigioase commune.

Potrivit art.156 din Legea nr.105/1992, competenta instantelor romane, stabilita conform art.148-152, nu este inlaturata prin faptul ca acelasi proces sau un proces conex a fost dedus in fata unei instante judecatoresti straine, de unde si concluzia ca exceptia de litispendenta nu functioneaza pentru determinarea competentei in dreptul international privat. Verificarea din oficiu a competentei jurisdictionale se realizeaza prin dispozitiile art. 157 din Legea nr. 105/1992.

In cazul in care va fi constatata cauza va fi judecata de o singura instanta. Instantele romane nu-si pot declina competenta in favoarea unei instante straine in lipsa unor dispozitii cuprinse intr-un tratat la care sa participe si Romania. Aceasta solutie este intemeiata pe principiile suveranitatii si independentei statului. Principiile suveranitatii si independentei se manifesta si sub aspectul suveranitatii teritoriale. Aceasta presupune ca actele normative sunt obligatorii pentru toti cetatenii statului respectiv si pentru toate organismele, institutiile, persoanele fizice si persoanele juridice care se afla pe teritoriul sau. Aceasta inseamna ca este exclusa aplicarea pe acest teritoriu a legilor altor state.

d. Exceptia de conexitate

Nici exceptia de conexitate nu-si poate produce efectele in dreptul international privat. Ea presupune ca doua sau mai multe cauze civile, diferite ca structura si pendinte in acelasi timp, prezinta o stransa legatura intre ele si, ca atare, pentru o mai buna administrare a justitiei, se impune intrunirea si judecarea lor deodata de catre aceeasi instanta.

Aceasta exceptie nu poate fi invocata pentru a se scoate o cauza din competenta instantei romane in favoarea unei instante straine. Autorul considera ca tot principiile suveranitatii si independentei unui stat stau la baza acestei solutii. In fine, conform art.157 din Legea nr.105/1992, instanta sesizata verifica din oficiu propria competenta de a solutiona cauza privind raportul de drept international privat, iar in cazul in care constata ca este necompetenta si nicio alta instanta romana nu este competenta, respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor romane, existand posibilitatea mai multor solutii.

e. Competenta de jurisdictie straina

Legea romana stabileste competenta de jurisdictie a propriilor instante. La fel au procedat si instantele de drept international privat al altor tari. Doua probleme insa se intalnesc adesea: exceptia de necompetenta internationala si exceptia de litispendenta.

A. Exceptia de necompetenta internationala

Aceasta trebuie motivata inaintea oricarei aparari de fond si trebuie indicata jurisdictia straina competenta, instanta urmand a aprecia asupra exceptiei in functie de legea sa nationala.

Daca instanta investita cu solutionarea unei cauze va admite exceptia, in mod firesc ea are doua posibilitati^[13]:

1) sa respinga actiunea pe motiv de necompetenta si, eventual, sa recomande partilor sa se adreseze instantelor din statul strain pe care le apreciaza competente;

2) sa se adreseze direct instantelor competente din statul strain.

B. Exceptia de litispendenta internationala

Aceasta este frecventa avand in vedere ca fiecare stat stabileste propriile reguli de competenta jurisdictionala internationala. Spre exemplu, Curtea de casatie franceza a statuat ca "exceptia de litispendenta poate fi invocata in fata judecatorului francez, in baza dreptului comun francez, avand in vedere investirea unui tribunal strain in mod egal competent", iar judecatorul o poate admite, dezinvestindu-se in favoarea jurisdictiei straine.

7. Imunitatea de jurisdictie

Nu se poate introduce o actiune si nu se poate proceda la executarea silita impotriva bunului apartinand unui stat strain. Statul strain poate fi reclamant. Reprezentantii statului strain, cat timp sunt in functie, se bucura de imunitate de jurisdictie, de asemenea, sefii de stat si trimisii speciali aflati in vizita de curtoazie sau alte misiuni se bucura de imunitate de jurisdictie. Aceeasi este situatia din punctul de vedere la cara ne referim a functionarilor internationali si a reprezentantilor comerciali ai statelor.

8. Competenta de jurisdictie stabilita prin Conventia de la Bruxelles

Pentru stabilirea competentei jurisdictionale s-au semnat tratate bilaterale sau multilaterale.

In cadrul Uniunii Europene, s-a incheiat la Bruxelles, la 27 septembrie 1968, o Conventi multilaterala privind competenta judiciara si de executie a deciziilor in materie civila si comerciala, intrata in vigoare la 1 februarie 1973 si modificata de mai multe ori. De asemenea la Lugano s-a semnat la 16 septembrie 1988 o Conventie identica intre tarile Uniunii Europene si tarile din Asociatia europeana a liberului schimb (Islanda, Norvegia si Elvetia) .

In domeniul foarte sensibil al relatiilor de familie s-a incheiat la 28 mai 1998, tot la Bruxelles, o conventie privind competenta judiciara.

Toate aceste conventii au fost preluate in Regulamentele comunitare din 29 mai 2000 si 22 septembrie 2000 si au ca trasatura comuna excluderea competentei de jurisdictie prevazute in legile nationale.

S-a stabilit cu aceasta ocazie ca numai Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) are posibilitatea sa interpreteze in mod obligatoriu.

In legislatia romaneasca au fost preluate procedurile Regulamentului 44/2001 prin Legea nr.187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea in Romania a hotararilor in materie civila si comerciala pronuntate in statele membre ale Uniunii Europene. Prin aderarea Romaniei la Uniunea Europeana de la 1 ianuarie 2007, acest act normativ nu se mai aplica, devenind aplicabil chiar regulamentul de mai sus amintit.

Conventia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 stabileste trei categorii de competente.

Competenta de principiu - consacrata de art 2 alin.1 potrivit careia este competenta jurisdictia tarii unde isi are domiciliul paratul^[15], indiferent de cetatenia sa.

Articolul 5 al Conventiei prevede "competenta alternativa" in functie de materia litigiului si permite judecarea cauzei in fata instantei altui stat decat cel al domiciliului paratului, cum ar fi:

- in materie contractuala, unde litigiul se poate judeca la instanta locului executarii obligatiei, respectiv locul livrarii marfii in contractul de vanzare-cumparare ori livrarii serviciilor in cazul contractelor de imprumut, depozit, transport, s.a.;

- pentru pensia de intretinere, paratul va fi chemat in fata instantei unde creditorul obligatiei isi are domiciliul;

- in materia delictelor si cvasidelictelor, art. 53 stabileste competenta instantei locului unde s-a produs faptul rejudiciabil ori prejudiciul efectiv;

- pentru sucursalele si stabilimentele persoanelor juridice, competenta revine instantelor de la locul unde se afla aceste dezmembraminte.

"Competenta derogatorie" urmareste protejarea partii mai slabe, in contractele incheiate cu profesionisti.

2. Competenta exclusiva - reglementata de art.22 din Conventie, stabileste competenta unei instante in functie de natura litigiilor , indiferent de domiciliul partilor:

-in materia drepturilor reale privind imobilele, instanta de la locul situarii lor;

-in materia validitatii, nulitatii si dizolvarii societatilor si persoanelor juridice-instanta statului a carui nationalitate o au;

-in materia validitatii inscrierilor in registrele publice-instanta statului care tine registrele;

-in materia inscrierii si validitatii titlurilor de proprietate industriala - instanta statului unde s-a facut depozitul reglementar;

-in materia executarii silite - instanta statului unde se face executarea.

3. Competenta voluntara - prevazuta de art.13 din Conventie - permite partilor contractante sa convina asupra instantei care sa solutioneze litigiile ivite. Se disting doua situatii:

-cand o parte contractanta are domiciliul pe teritoriul unui stat membru-situatie in care clauza atributiva este supusa la trei conditii de validitate:

-de forma : clauza trebuie incheiata in scris sau verbal cu confirmare scrisa sau pe cale electronica, cu confirmare; mai este indeplinita conditia de forma si atunci cand clauza este facuta potrivit obiceiului stabilit intre parti sau este conforma cu uzantele comerciale

- competenta sa fie atribuita unei instante dintr-un stat membru; 

- sa fie respectata competenta exclusiva si derogatorie;

- cand niciuna dintre parti nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, situatie in care o clauza atributiva de competenta, daca indeplineste cele trei conditii, mentionate mai sus va fi luata in considerare, in conditiile de drept international privat, prin aplicarea lex fori. Competenta internationala reglementata de Conventie stabileste exceptiile de procedura, masurile provizorii sau conservatorii, precum si privilegiile de jurisdictie.

Exceptii de procedura:

- art.26 - in situatia in care paratul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este atras in fata unei jurisdictii a altui stat membru si aceasta jurisdictie nu este competenta potrivit Conventiei, instanta nu trebuie sa se declare din oficiu necompetenta decat daca paratul nu compare in fata sa; daca acesta compare, el poate invoca exceptia de competenta;

- art.27 - exceptia de litispendenta - deci litigiul se afla in fata a doua instante din doua state membre, avand tripla identitate - de parti, obiect si cauza - situatie in care s-a prevazut ca ce-a de-a doua instanta va statua din oficiu asupra competentei instantei mai intai sesizate^[17].

Privilegiile de jurisdictie - cuprinse in legile nationale, in cazul in care paratul nu locuieste pe teritoriul unui stat membru, permit competenta instantei statului sesizata sa judece litigiul. Legislatia Uniunii Europene ne mentioneaza ca daca este vorba de un litigiu european, se aplica regulile de competenta prevazute in propria legislatie. Privilegile de jurisdictie reprezinta dreptul persoanelor care domiciliaza intr-un stat membru al Uniunii Europene de a invoca, intr-un eventual litigiu, normele legislative referitoare la competenta, prevazute intr-un stat tert, in anumite conditii.

Astfel, daca litigiul nu este integrat in Uniunea Europeana, pentru ca paratul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru ci domiciliaza pe teritoriul unui stat tert, sunt admise privilegiile de jurisdictie.