Subiectul, obiectul si sarcina probei

Subiectul, obiectul si sarcina probei

Subiectul probei este judecatorul, deoarece probele se administreaza in proces tocmai pentru ca acesta sa-si formeze convingerea intima.

Intima convingere a judecatorului in materia probelor din cadrul procesului civil consta in indatorirea legala a acestuia de a afla adevarul obiectiv prin aplicarea metodei dialectice in cercetarea probelor.

Unii autori¹¹⁴ spun ca aducerea probelor este sinonima cu convingerea judecatorului asupra existentei faptei respective, proba fiind astfel legata de conditia judecatorului, ea reprezentand in ultima instanta un fenomen subiectiv, o credinta, insa, o asemenea credinta nu poate fi arbitrara, o pura manifestare a increderii, ci ea trebuie sa se sprijine pe indicii exterioare pe baza carora se construieste un rationament de tip dialectic, intrucat proba se discuta in contradictoriu.

in procesul ideal, care il conduce pe judecator de la "indiciu' la convingere, o mare "greutate' o au retorica avocatilor si experienta judecatorului, dandu-se experientei un inteles larg, respectiv, expe­rienta umana, cunostinte culturale, ideologice, precum si experienta judiciara. Aceasta reprezinta locul incertitudinii majore a justitiei, deoarece este locul omenescului, iar daca apare unul dintre elementele irationale in mod constient sau nu, rationamentul are de suferit¹¹⁵.

Obiectul probei consta in anumite fapte afirmate de parte si care urmeaza sa fie investigate pentru a se putea constata daca sunt sau nu reale. Cu alte cuvinte, obiectul probei poarta denumirea de fapt de dovedit sau, altfel spus, fapt pretins in sprijinul cererii formulate de catre solicitant¹¹⁶.

Este de retinut ca obiectul probei care inglobeaza o mare diversitate de fapte nu include nici dreptul subiectiv invocat de persoana interesata, nici dispozitiile legale care il guverneaza¹¹⁷.

Faptele care trebuie dovedite sunt fie materiale (care sunt exteriorizate), fie psihologice (care nu se exteriorizeaza decat prin rezultatele lor, cum ar fi dolul sau eroarea, reauacredinta etc.)¹¹⁸.

Dreptul probator nu face distinctie intre faptele pozitive si negative sustinandu-se uneori ca numai faptele pozitive pot fi dovedite; in realitate dovada faptelor negative (determinate) se poate face dovedindu-se faptul pozitiv contrar¹¹⁹.

Judecatorul nu poate sa judece dupa cunostintele sale personale si particulare ce le poate avea asupra cauzei supuse judecatii si pe care le-a dobandit in afara functiei sale, adica in afara procesului, ca om, iar nu ca judecator¹²⁰.

Anumite fapte, insa, nu trebuie dovedite, deoarece fie sunt cunoscute de un numar mare de persoane (faptele notorii), fie ca legea insasi le considera existente (faptele constatate).

Asa cum am aratat, nu fac parte din obiectul probei nici dreptul subiectiv invocat, deoarece acesta este consecinta aplicarii unei norme de drept, unei stari de fapt¹²¹ si nici dreptul obiectiv, adica dispozitia normativa aplicabila in speta avand in vedere ca, cunoasterea legii de catre orice persoana beneficiaza de prezumtia nemo censetur ignorare legem si cu atat mai mult legea trebuie sa fie cunoscuta de judecator¹²².

De la aceasta regula fac exceptie litigiile cu elemente de extraneitate¹²³.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, continutul legii straine se stabileste de catre instanta de judecata prin atestari obtinute de la organele statului care au indicat-o prin avizul unui expert sau in alt mod adecvat. Partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei iar in cazul in care acest lucru nu este posibil se va aplica legea romana, dispozitie imperativa decurgand din

necesitatea solutionarii proceselor, evitandu-se in acest sens aplicarea art. 3 din Codul civil, respectiv, a "denegarii de dreptate'.

Se spune ca cel care trebuie sa dovedeasca proba, trebuie sa se ocupe de acest lucru, astfel ca, regula este ca autorul pretentiei sa produca proba cuprinsa in declaratie. Este si firesc pentru ca cel care pretinde sa si probeze¹²⁴.

Aceasta regula este concretizata in art. 1169 din Codul civil, potrivit careia cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca, si exprimata in adagiul Onus probandi incubit actori¹²⁵.

Dupa ce reclamantul a facut dovada faptului generator al dreptului invocat, paratul va trebui sa iasa din pasivitate si sa se apere, paralizand dreptul reclamantului¹²⁶.

in cazul in care paratul invoca exceptii procesuale sau formu­leaza cerere reconventionala, sarcina probei ii revine.

Cu alte cuvinte, in cursul procesului sarcina probei se deplaseaza de la o parte la alta in functie de cine a invocat pretentia/exceptia.

Nu este lipsit de importanta a se aminti ca procesul civil este guvernat de principiul disponibilitatii, ceea ce inseamna ca si materia probelor, propunerea acestora, ramane la latitudinea partilor, insa in anumite situatii, potrivit art. 129 alin. 5, judecatorul trebuie sa manifeste un rol activ, putand ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc.

Judecatorul nu trebuie sa se refugieze in spatele insuficientei probei pentru a respinge cererea, ci el trebuie sa transeze in functie de elementele probatorii de care dispune¹²⁷.

Exista si cazuri in care paratul, desi isi pastreaza aceasta calitate, are primul sarcina probei. Astfel, cu titlu de exemplu, aratam ca in cazul unui proces avand ca obiect partajarea bunurilor comune, sarcina probei ii revine paratului daca contesta ca un bun sau mai

multe, supuse partajarii nu sunt bunuri comune¹²⁸; in cazul unui proces referitor la solutionarea conflictelor de munca, sarcina probei revine angajatorului¹²⁹.