FILOSOFIA DREPTULUI

FILOSOFIA DREPTULUI

Curentele pozitiviste

Curentele pozitiviste pot fi prezentate dintr-un dublu punct de vedere. Pe de o parte sunt cele mai restrictive in ceea ce priveste filosofia dreptului; fidele conceptiilor lui Auguste Compte, ele considera a fi inutila orice activitate a spiritului ce incearca sa depaseasca observatia simpla a fenomenelor si a relatiilor dintre ele. Pe de alta parte, ele reprezinta atitudinea majoritatii juristilor in epoca contemporana.

Aceasta atitudine, care se prefigura deja la Thomas Hobbes (1588 - 1679), s-a format in cursul sec. XIX.

Pana la revolutia franceza, juristii in general, initial in elementul unei filosofii in acord intim cu credinta crestina, nu prea puneau la indoiala faptul ca dreptul pozitiv isi gaseste fundamentul intr-un drept material care putea fi degajat prin intermediul ratiunii. Desi notiunea de drept natural era inteleasa in sensuri foarte diferite, totusi degaja sentimentul ca fundamentul dreptului era cunoscut suficient juristilor.

Climatul filosofic al secolului XIX si-a pus amprenta asupra gandirii juridice in sensul pozitivismului. Dupa adoptarea Codului lui Napoleon rolul juristului se marginea la explicarea textelor normative, considerate a fi in epoca suma intelepciunii si al caror respect religios era o conditie indispensabila a securitatii la care aspira societatea franceza dupa Revolutie. Aceasta scoala, numita "exegetica", nu respingea dreptul natural, considerand dimpotriva, ca el este exprimat perfect de codurile in vigoare, ci doar excludea critica legii pozitive.

Pozitivismul s-a impus prin actiunea convergenta a mai multor factori:

Cel mai manifest este pozitivismul filosofic: progresul stiintific arata ca numai observarea fenomenelor ce au loc in timp si spatiu e valabila, orice alta metoda si mai ales cea a metafizicienilor este sterila.

Aplicata dreptului, aceasta viziune condamna orice cautare a unui drept natural, cei ce s-au angajat pe calea speculatiilor metafizice au ajuns sa sustina teze contradictorii.

Dimpotriva, legislatiile pozitive sunt fenomene ce au loc in timp si spatiu; ele pot fi observate si studiate.

Influenta criticismului Kantian e evidenta. Nu putem cunoaste lucrurile in ele insele, nu atingem decat fenomenele. A deduce regulile de drept prin natura omului si a lucrurilor ar presupune ca noi cunoastem aceasta natura si locul omului in univers. Dar acest lucru este imposibil. Astfel, ideile lui Kant au justificat critic pozitivismul filosofic.

In timp ce Franta era dominata de exegeza, Germania se dedica "Scolii istorice". Aceasta era o reactie la codificarile particulare incepute in Prusia si Austria dupa exemplul francez. Potrivit Scolii istorice, dreptul nu e opera ratiunii, asa cum a crezut in mod facil "Scoala dreptului natural si al gintilor" in secolele XVII, XVIII, ci e produsul spontan si mai degraba inconstient, al spiritului popular (Volksgeists). Sub influenta climatului pozitivist studiile istorice intreprinse in secolul XIX demonstreaza variatiunile si divergentele sistemelor juridice in timp si spatiu. Codificarea e contraindicata deoarece ea paralizeaza evolutia dreptului, cu atat mai mult nu se pune problema de a gasi pe cale deductiva un drept natural valabil pentru toate timpurile si in toate locurile. Singurul obiect posibil al stiintei dreptului este studiul sistemelor asa cum se prezinta ele in evolutia lor.

Scoala sociologica isi aduce concursul acestei orientari la sfarsitul secolului XIX. "Faptul social isi are explicatia in societate si trebuie studiat ca un lucru" prin metoda observatiei. Dreptul este in primul rand un fapt social, ca si celelalte, el trebuie studiat prin observarea vietii sociale; ori aceasta observatie, mai ales cea etnologica arata ca societatile sunt profund diferentiate. Trebuie sa studiem sistemele juridice pozitive si nu sa construim a priori un drept cu valoare universala.

La sfarsitul secolului XIX, imbatranirea codurilor in Franta, in fata consecintelor economice si sociale ale revolutiei industriale a pus sub semnul intrebarii virtutile Scolii exegetice. Noutatea problemelor ce incepusera sa apara in domeniul responsabilitatii civile, al relatiilor de cutuma, al transporturilor si asigurarilor, raritatea si insuficienta textelor legale ii obligau pe juristi sa reduca in chestiune metoda lor, marginita de mult timp, la analiza gramaticala a legilor.

Chiar si in tarile ce apartin sistemului "Common Law", lipsite de o codificare generala, rapiditatea cu care evolua societatea depasea posibilitatile de adaptare ale dreptului jurisprudential, franate de forta obligatorie a precedentului.

Cea mai influenta lucrare in epoca, apartine juristului francez Fr. Geny: "Metoda de interpretare si izvoare in dreptul privat pozitiv" (1899), ce constata si explica sfarsitul epocii exegetice.

A 2-a lucrare "Stiinta si tehnica in dreptul privat pozitiv" (1913-1924) a fost inteleasa ca o invitatie adresata juristilor de a largi sursele formale ale dreptului adaugand jurisprudenta legii. Pozitivismul era inca adanc inradacinat in spiritul vremii si n-a putut fi depasit. Desi pozitivismul juridic se margineste la studiul sistemelor existente, aceasta atitudine nu-l dispenseaza de nevoia unei filosofii care sa-l justifice si sa-l intemeieze. Prima orientare care apare pe aceasta cale este voluntarismul.

Pozitivism si voluntarism

Pozitivismul s-a aliat din instinct cu traditia voluntarista pentru care fenomenul juridic se reduce la actele de vointa ale guvernantilor : dreptul pozitiv este cel impus printr-un act de vointa situat in timp si spatiu, fie ca este vorba e vointa unilaterala a principelui sau de acordul de vointa a celor care fac legile.

Inca din zorii filosofiei occidentale, sofistii greci au considerat legile pozitive ca o creatie artificiala a cetatii : diversitatea legilor va ramane in ochii scepticilor semnul caracterului lor conventional.

Voluntarismul se regaseste la epicurieni, care vad fundamentul moralei si al dreptului in placere si in interes si mai apoi la juristii romani. Legistii evului mediu continua traditia afirmand: "Si veut le roi, si veut la loi".

Pentru teologii occidentali ca Duns Scot, vointa e facultatea primara a omului si a lui Dumnezeu, regulile morale sunt cele pe care ratiunea umana pretinde ca le-a descoperit. Astfel, se considera ca legile umane sunt acte de aplicare a "legilor divine", conceptie care ilustra o ierarhie a vointelor.

Th. Hobbes este cel care va fonda pozitivismul voluntarist modern. Pentru el, legea naturii se reduce la conservarea vietii si respectarea contractelor. Restul e vointa statutului, indispensabila pentru a impiedica razboiul tuturor impotriva tuturor, dupa cum o demonstreaza luptele politice ale epocii sale.

Not rightness, but authority makes the law Chiar si scoala dreptului natural si al gintilor e tributara voluntarismului. In ciuda inspiratiei sale rationaliste, ea ajunge la un voluntarism moral : pentru Grotius (1583-1645) o actiune e intrinsec rea pentru ca ea este interzisa de Dumnezeu.

Dar formula cea mai influenta a voluntarismului e data de J.J.Rousseau (1712-1778). Doctrina contractului social pregatea o explicatie voluntarista a legii: aceasta era expresia vointei generale. Formula va fi reluata in Declaratia drepturilor omului, pentru semnificatia sa politica, mai ales. Hegel a afirmat practic, suprematia vointei statului. In Anglia a aparut, sub influenta ideilor lui Hobbes, Bertrain, celebra "analytical school" a lui Austin, pentru care legile sunt comandamente, porunci, rolul juristului consta in a analiza.

Expresia cea mai energica a voluntarismului apartine juristului german Rudolf von Ihering (1818-1892). Traind intr-o epoca in care tara sa si-a realizat prin lupte crancene unitatea, acesta a sustinut ca dreptul este obiectul unei lupte, regimul de drept este politica fortei.

Independenta dreptului

Pentru partizanii voluntarismului este importanta distinctia intre ceea ce este si ceea ce trebuie sa fie. A refuza dreptul, existenta statului de drept, pentru ca nu e conform cu idealul conducatorului, denota confuzia spirituala. Critica e exterioara fenomenului juridic; ea nu se poate face decat de pe pozitiile moralei sau ale politicului. Respectarea diferita dintre dreptul existent si cel care ar putea sau ar trebui sa fie, il dispenseaza pe jurist de a se mai aventura in domeniul nesigur al judecatii de valoare, al chestiunilor referitoare la fundamentul si scopul dreptului. Aceste probleme cad in sarcina moralistului, al filozofului sau al sociologului.

Pozitivismul incearca sa elimine din obiectul dreptului speculatiile asupra a ceea ce trebuie sa fie.

Declinul voluntarismului

Voluntarismul si-a pierdut mult din influenta in epoca contemporana. Doua reprosuri principale ii sunt adresate:

reduce fenomenul juridic la drept impus de stat. Au fost observate inca de la inceputul secolului manifestari ale vietii juridice in afara cadrului etatic. Consecintele economice si sociale ale revolutiei industriale au creat nevoi juridice noi si urgente pe care legiuitorul nu a fost in masura sa le satisfaca - contractele tip, conventiile colective, uzajele comerciale, practicile notariale au fost cele ce au dat solutii. De fapt, dintotdeauna, targurile, corporatiile, bisericile au avut dreptul lor propriu ca orice societate organizata. Ostilitatea revolutiei franceze fata de corpurile intermediare, exaltarea sentimentului national, substituirea vointei legii celei a monarhului, influenta filozofiei lui Hegel au putut crea iluzia suficientei unui drept redus la voluntarism etatic.

Dreptul roman clasic al jurisprudentilor, sursa directa sau indirecta a tuturor sistemelor juridice occidentale nu era deloc expresia vointei unui legiuitor. Sa mai adaugam la aceasta rolul pe care il are cutuma in orice faza de evolutie a dreptului. Aceste observatii pun sub semnul intrebarii si rolul atribuirii sanctiunii de catre voluntaristi.

Multi se indoiesc de existenta unui drept international pe motivul absentei sanctiunii(sub influenta scolii lui Austin). Majoritatea juristilor, desi retine caracterul neorganizat al sanctiunii in codul dreptului international, nu are dubii fata de existenta acestuia. Si in dreptul constitutional sanctiunea, fie lipseste, fie e mai putin coercitiva. Aplicata rigid in aceasta conceptie voluntarista nici sanctiunea nu ar fi sanctiune juridica decat daca ar fi la randul ei sanctionata, de aici rezulta o regresie la infinit.

Un alt argument rezulta din doctrina moderna a statului de drept - considerand ca statul e el insusi supus dreptului. Daca e asa, atunci cum ar putea fi el sursa exclusiva a dreptului?

iluzia ca actul de vointa ar fi entitate independenta, putand fi considerat ca un dat brut.

Vico observa ca autoritatea nu poate fi separata de ratiune. Ihering reflecta ca orice vointa e ghidata, presupune un scop si il considera pe acesta cheia formarii dreptului. Astfel fara a se confunda, vointa e legata de inteligenta. Juristul ar putea oare sa ignore opera intelectuala a legiuitorului legata de expresia vointei sale? Ar fi un lucru imposibil. In exercitarea cotidiana a meseriei sale, juristul trebuie sa aplice un set de propozitii generale unei varietati de cazuri concrete prezente in viata pentru a determina incidenta unei formule la un caz particular, trebuie sa degajam scopul pe care autorul si-l propune. Acest demers ne conduce pe terenul ideilor; legiuitorul exprima foarte rar scopul pe care si-l propune, temandu-se in general de discutarea formelor sale in functie de acest scop. De aceea el prefera sa comande, in ideea ca acesta e, de altminteri, rolul sau. Dar aceasta nu epuizeaza situatii concrete folosind reguli generale. Aplicarea regulilor caz nu exclude cautarea scopului avut in vedere de legiuitor.

Disocierea pozitivismului si a voluntarismului

Acest atac la adresa voluntarismului atinge in acelasi timp si pozitivismul. Dreptul pozitiv care e conceput ca un comandament este, fara indoiala, un fenomen observabil in timp si spatiu. Dar este, inainte de toate, un fenomen uman, si inca unul specific caci este un act de gandire. Inregistrarea sa ca un eveniment material nu il epuizeaza; o gandire poate fi superficiala sau profunda, ampla sau ingusta, coerenta sau nesigura, mai multe sau mai putine presupuneri de valoare inegala. Cunoasterea acestei gandiri conduce inevitabil la reliefarea punctelor sale slabe sau tari si la organizarea ei pentru ca viata dreptului are nevoie de o gandire organizata.

Leon Duguit e unul dintre cei mai importanti juristi care au incercat disocierea pozitivismului si a voluntarismului. Duguit respinge in primul rand ceea ce el numeste metafizica. El doreste, inainte de toate, sa debaraseze dreptul de abstractiunile care-l deturneaza pe jurist de la constatarea realitatilor autentice. E o atitudine pozitivista. Dar Duguit e in acelasi timp profund antivoluntarist. El se revolta impotriva notiunii de putere publica, deoarece, ideea ca, vointa guvernantilor trebuie sa se impuna, pare ca ruineaza dreptul asa cum il concepe el. Duguit sustine ca suprematia unei vointe asupra alteia e o notiune metafizica implicand o ierarhie a persoanelor si a valorilor ce trebuie exclusa dintr-o disciplina pozitiva.

Vointa generala se poate impune, dar cu conditia ca ea sa fie legitima, adica conforma cu dreptul obiectiv si cu morala politica. Statul e doar un aparat de gestionare a serviciilor publice insarcinat cu realizarea solidaritatii sociale.

Antivoluntarismul il va impinge pe Duguit sa conteste si notiunea de drept subiectiv ce atribuie vointei individuale o putere aproape mistica - metafizica.

Dar daca dreptul nu este ceea ce doresc guvernantii, atunci ce este? Duguit cere guvernantilor sa respecte "dreptul obiectiv", adica cere sa existe independent de vointa lor. Stabilitatea acestui drept s-ar face prin constatarea sa sociologica si ar fi constituit din ceea ce "masa spiritelor" doreste sa impuna printr-o reactie sociala organizata.

Dar doctrina "faptului social" pe care se fondeaza sociologia nu depaseste doar voluntarismul, ci si pozitivismul de care Duguit se simte legat. Duguit a respins mai ales notiunea de "constiinta colectiva" - considerata de sociologi ca fiind cheia disciplinelor. Dar s-a oprit la sentimentul de justitie ca sursa a dreptului - si aceea fiind mai curand o notiune apropriata de metafizica, depasind cadrul pozitivismului.

Pozitivism si formalism

Termenul de formalism e susceptibil de mai multe acceptiuni. In sens larg se aplica ipoteza celor care definesc fenomenul juridic prin caracteristici exterioare observabile; mai concret e vorba despre identificarea regimului de drept in vointa statului. Putem califica drept formaliste "Scoala exegetica" in Franta ca si "Scoala analitica" anglo-americana. E suficient sa desprindem ceea ce a voit legiuitorul si sa exprimam aceasta in concepte riguroase; continutul vointei legiuitorului conteaza mai putin.

In sens restrans, formalismul si-a gasit expresia cea mai explicita in normativismul lui H. Kelsen, care doreste sa surprinda juridicul in ceea ce are el specific, formal, in teoria pura a dreptului. Nu trebuie sa confundam juridicul cu politicul, socialul, morala - ce constituie materia sa - dar ale caror variatii neincetate demonstreaza ca ele sunt doar obiectul opiniilor sau sentimentelor in timp ce juridicul - pastrandu-si natura proprie - poate fi obiectul unei stiinte.

Ceea ce caracterizeaza dreptul este caracterul sau normativ, dreptul prescrie( ca logica sau gramatica, morala ), in timp ce stiintele naturale descriu si explica. Normele juridice sunt diferite de cele morale(cele ale logicii si gramaticii sunt destul de specifice) pentru ca primele sunt ipotetice si heteronome, iar ultimele sunt categorice si autonome. Sunt ipotetice pentru ca impun o anumita conditie( abtine-te de la cutare act daca vrei un anumit rezultat ) si sunt heteronome pentru ca sunt impuse din afara individului.

Ca ordini sociale normative, morala si dreptul nu difera esential nici in continut nici in geneza( pot fi instituite prin cutuma sau prin edictarea lor de un intemeietor).

Ambele aplica "principiul de retributie", fiind inzestrate cu sanctiuni. Dar numai sanctiunea juridica e una veritabila, ordinea juridica e coercitiva, iar coercitia are un caracter organizat.

Validitatea unei norme isi afla fundamentul intr-o norma superioara si la randul ei aceasta isi are in alta norma superioara ei.

Pentru H. Kelsen ordinea juridica e un edificiu de mai multe etaje suprapuse. Edificiul se sfarseste cu o norma suprema care e baza intregii ordini juridice. Astfel, la nivelul cel mai de jos sta actul de constrangere exercitat impotriva celor care incalca legea; validitatea lui are ca sursa decizia judecatorului; validitatea judecatorului provine din competenta (autoritatea) cu care a fost investit prin legile de organizare judecatoresti. Aceasta lege se fondeaza in legi speciale, acestea in legi generale, iar legile generale in Constitutie - Constitutia este norma fundamentala pentru ca nu mai are deasupra ei nici o norma pozitiva.

Conceptia formalista care sta la baza ideilor lui H. Kelsen este ilustrata foarte bine de observatia sa esentiala potrivit careia normele edictate de o autoritate juridica nu sunt adevarate sau false ci numai valabile sau nevalabile, deoarece ele nu descriu si nici nu explica realitatea (Sein) ci doar prescriu, impun o conduita(Sollen). Pentru ca o norma sa fie juridica se cere ca aceasta sa indeplineasca doua conditii esentiale: validitate si eficacitate.

Validitatea - trebuie sa fie derivata dintr-o norma superioara.

Eficacitatea - trebuie sa fie respectata.

Cele doua conditii sunt cumulative.

O norma care nu mai e respectata isi pierde validitatea (desuetudine). Pe de alta parte un act de constrangere daca e lipsit de validitate nu devine drept. Dreptul nu poate exista fara forta, dar nu este identic cu aceasta.

Doctrina lui H. Kelsen e pozitivista prin faptul ca isi interzice sa critice dreptul existent in numele diferitelor judecati de valoare.

Opozitia fata de formalism

Doctrina formalista a exercitat o mare influenta prin rigoarea si finetea analizelor sale. Ea s-a lovit, totusi, de o opozitie tenace. Majoritatea juristilor nu recunosc in acest tablou imaginea a ceea ce face. O "stiinta a dreptului" care isi interzice orice consideratie asupra continutului normelor se reduce la un studiu al conexiunilor logice, care nu reusesc sa surprinda viata dreptului. Multe din problemele care ii preocupa pe juristi sunt declarate de H. Kelsen straine stiintei dreptului si exilate in domeniul politicii juridice. Dreptul reglementeaza raporturi sociale caracterizate de factori economici, morali, psihologici. Este oare posibil sa facem abstractie de continutul dreptului daca vrem sa intelegem ce este el? Multi se indoiesc si reusesc sa gaseasca diverse puncte slabe doctrinei.

Unul dintre acestea s-ar gasi in domeniul interpretarii juridice - adica al aplicarii regulilor generale la cazuri speciale - ceea ce constituie activitatea cotidiana a juristului. Aceasta operatiune e delegata de H. Kelsen politicianului sau moralistului si ignorata ca fiind instrument de lucru pentru jurist.

Norma este un cadru deschis mai multor posibilitati. Daca prin interpretare intelegem determinarea sensului normei atunci rezultatul nu poate fi decat constatarea diverselor moduri de a umple acest cadru in incercarea de a-i oferi un continut. Un comentariu stiintific - zice H. Kelsen - trebuie sa se margineasca la indicarea interpretarilor posibile ale unei norme. Nu putem decide care dintre ele este singura corecta sau singura justa. Aceasta decizie e un act de vointa ce incumba organului competent sa aplice norma.

Un alt punct slab al doctrinei lui H. Kelsen il reprezinta notiunea de norma fundamentala. Aceasta ar avea un caracter ipotetic. Validitatea ei nu s-ar mai sprijini pe o alta norma superioara, ci ar tine de continutul ei "ca o norma de drept natural". Astfel H. Kelsen a atins limitele ultime ale pozitivismului lui in incercarea sa de a fonda o teorie pura a dreptului, neputand dezlega misterul esential al dreptului care tine de trecutul sau.

Juristii nu pot face abstractie de realitatile sociale pe care dreptul este chemat sa le organizeze si a caror natura nu pot sa nu se reflecteze in natura dreptului.

In contrast complet cu formalismul normativist, orientarea sociologica va vedea in drept, esentialmente, o constatare a realitatilor sociale.

Orientarea sociologica

1. Originea orientarii.Scoala istorica

Ideea ca dreptul este un fenomen social care se cuvine constatat ca si celelalte, are o istorie indelungata.

Observand diversitatea constitutiilor existente in vremea sa, Aristotel remarca ca legile nu sunt aceleasi in Persia si Atena. Dupa Montaigne si Pascal, Montesquieu afirma ca diferentele geografice si sociale antreneaza obligatoriu diversitatea legilor. Concluzia era ca dreptul unei societati va depinde de caracteristicile acesteia.

Scoala istorica, care s-a dezvoltat la inceputul secolului XIX, a pregatit calea orientarii sociologice. Reprezentantii acestei scoli plecau de la ideea ca dreptul nu este nicidecum o creatie deliberata, ci se formeaza spontan, inconstient pe calea primordiala a cutumei. Juristul intervine atunci cand viata sociala se complica si reclama o anumita organizare a dreptului spontan. Dar rolul sau se margineste la a organiza o materie pe care n-a creat-o.

Dreptul spontan este o creatie a spiritului popular (volksgeist), la fel de natural ca si limba sa. O legislatie care va merge impotriva sa va ramane litera moarta.

Dar, chiar si o legislatie care-l va consacra e mult pagubitoare, caci ea risca sa impiedice evolutia acestui drept.

Reprezentantii cei mai cunoscuti ai acestei scoli - Savigny, Hugo, Puchta - s-au opus celor care preconizau o codificare a dreptului german dupa modelul dreptului francez.

Obiectivul scolii era de a determina, in numele istoriei, obiectul de lucru al dreptului si de-al pune in garda pe legiuitor fata de interventiile intempestive.

Remarcam ca, daca dreptul se formeaza spontan si nu deliberat, atunci devine dificil sa gasim in el o organizare rationala.

Totusi, scoala istorica a impus o teza fundamentala: dreptul se prezinta ca un fenomen social spontan.

Acesta va fi punctul de plecare al scolii sociologice.

2. Tezele scolii sociologice

Afirmarea acestei scoli e relativ recenta.

Desi e prefigurata de autori ca Hume, Compte, ea isi va gasi expresia cea mai importanta in operele lui E. Durkheim - "Diviziunea sociala a muncii" (1893), "Regulile metodei sociologice" (1893). In aceste opere apar trei teme majore, ce impun o conceptie noua asupra dreptului:

1. - fiind un fapt social, dreptul trebuie tratat ca un lucru, adica studiat prin metoda observatiei, care si-a dovedit valabilitatea in stiintele naturii;

2. - "presiunea sociala" e cauza determinanta a ansamblului fenomenelor umane, fie ca e vorba de limbaj, de arta sau de gandire, la fel de bine ca de morala, religie sau drept. Iluzia ca aceste fenomene sunt opera deliberata a indivizilor trebuie eliminata. Ele ne sunt impuse de forte din fata carora nu putem scapa.

3. - gandirea si reprezentarile care insotesc fenomenele umane sunt colective si exprima o "constiinta colectiva". Aceasta notiune a ramas ambigua chiar si la Durkheim si a generat nenumarate discutii.

Aplicate dreptului, aceste sustineri genereaza urmatoarele teze:

a) Fenomenul juridic principal este cutuma, al carui caracter social e cel mai manifest, datorita formarii sale spontane.

b) Legea apare mai direct, ca un fapt social, deoarece ea este o opera voluntara, dar obiectivul autorilor sai trebuie de "a citi" in faptele sociale regulile pe care le vor consacra. Daca legiuitorul sau judecatorul se indeparteaza de aceasta directiva, el va face o opera efemera, interventia sa nu va rezista curentului social profund. Legiuitorul devine, din perspective scolii sociologice un fel de "inginer social".

c) Activitatea legiuitorului si a judecatorilor este, la randul sau, un fenomen social. El rezulta din presiunea sociala asupra constiintei autorilor legilor si ale sentintelor. Prin ele se exprima "constiinta colectiva". Solutiile legislative si judiciare suporta influente morale, politice, emotionale ale mediului social in care se formeaza.

d) Dreptul, fiind un produs al constiintei colective, este legat de societate. Nu numai ca dreptul e generat de societate dar se poate spune ca orice societate genereaza un drept.

Sociologia descopera fenomenul juridic in regimul de organizare a oricarui grup uman, chiar si in cea mai modesta asociere umana.

Aceasta disociere a dreptului de stat, ce contravine tezelor formaliste si voluntariste, nu e acceptata de toti sociologii. Dar ea este o teza influenta in cadrul acestei scoli.

3. Dezvoltarea metodei sociologice

Scoala sociologica s-a impus intr-o epoca in care juristii au inceput sa-si puna tot mai acut probleme de metoda din cauza imbatranirii dreptului in vigoare in raport cu evolutia economiei.

Noutatile aparute in jurisprudenta in ultimele decenii ale secolului XIX reclamau reinnoirea metodei de cercetare.

La inceputul secolului XX, doi juristi au exercitat o mare influenta asupra spiritelor: Duguit si Hanrion.

Pentru Hanrion raporturile sociale constituie "materia tesutului social". Nu putem sa reglam aceste raporturi fara sa cunoastem acest tesut.

Cea mai importanta contributie a sa ramane teoria institutiei. Ea a fost formulata ca reactie impotriva atomismului individualist ce tindea sa explice totul prin contracte si prin rolul vointelor individuale. Aceasta teorie afirma in acord cu sociologia predominanta factorului colectiv. Viata sociala genereaza necesitati care se traduc prin institutii ale caror structuri sunt independente de vointele individuale.

La fel ca si Duguit, Hanrion nu este un adept fara rezerve al scolii sociologice. El nu a cerut sociologiei decat un ajutor fara sa imbratiseze ideea de constiinta colectiva. Lui Hanrion i s-a reprosat ca a utilizat tendintele sociale fara sa le judece. Hanrion nu contesta rolul initiativelor individuale in organizarea institutiilor, ci cere doar ajutorul sociologiei pentru a determina scopurile acestei institutii. El nu face din jurist un simplu observator al faptelor sociale.

Multi juristi au reprosat metodei sociologice faptul ca se inclina in fata faptelor excluzand cautarea oricarui ideal de organizare sociala. Metoda sociologica si-a gasit un nou promotor in persoana lui G. Gurvitch care a dezvoltat teza centrala a scolii sociologice potrivit careia dreptul este un produs spontan al vietii sociale. Interventia statului se reduce, dupa el, la o "procedura tehnica" de constatare a acestui drept spontan.

Dreptul constatat de stat nu-i decat o parte minima a fenomenului juridic, "un mic lac intr-o mare". Fenomenul juridic inglobeaza in realitate toate regulile de actiune generate de diferitele societati aflate la nivel infrastatal sau suprastatal.

Dar nici G. Gurvitch nu poate accepta ca dreptul sa se reduca la o pura constatare a faptelor, sa-si refuze afirmarea unui ideal sau pur si simplu un scop de atins. Solutia lui G. Gurvitch este una originala. El incearca sa gaseasca elementul ideal si normativ al dreptului in chiar realitatea sociala, servindu-se in demonstratia sa de notiunea de "fapt normativ"(reprezinta fapte sociale care sunt surse ale normelor). Teoria faptului normativ afirma ca norma se regaseste in intregime in fapt. Aceasta notiune nu este in afara criticii. Ea reprezinta o contradictie in termeni: un fapt nu este o norma.

In conceptia lui G. Gurvitch se simte influenta lui E. Durkheim dupa care moravurile si regulile de politete nu difera esentialmente de regulile de drept. Primele constituie chiar "dreptul neorganizat", adica stratul cel mai profund al realitatii juridice.

G. Gurvitch recunoaste faptul ca statul are monopolul constrangerii neconditionate dar acest monopol nu inseamna ca dreptul statului imbraca caractere specifice. Totusi aceasta conceptie ignora elementul deliberat in elaborarea dreptului. Pozitivismul clasic vedea in drept o creatie exclusiv voluntara; scoala sociologica la cealalta extrema, neaga orice element de acest gen.

4. Influentele scolii sociologice asupra conceptiei dreptului. Rolul cutumei

Influenta scolii sociologice asupra conceptiei drept la juristi a ramas relativa. Mai intai trebuie discutata conceptia asupra rolului cutumei. Aceasta are o importanta in descrestere in evolutia dreptului. Ea a avut un loc important in societatile mai putin evoluate. Complexitatea noilor relatii sociale, rapiditatea cu care s-au dezvoltat au solicitat o interventie din ce in ce mai accentuata a statului in elaborarea dreptului. Aceasta interventie pune in cauza existenta cutumei ca izvor de drept in societatea contemporana.

Cutuma va fi aplicata de catre instanta numai in masura conformitatii sale cu dreptul sanctionat de stat sau cu principiile generale ale acestui drept. Ea nu ar putea pretinde aplicarea sa cu titlu de izvor de drept autonom decat in ziua in care un tribunal ar face-o sa prevaleze in dauna unei legi exprese, ceea ce este exclus in starea actuala a lucrurilor. Unii autori au sustinut ca un asemenea rezultat este totusi atins efectiv prin interpretarile tendentioase ale legilor estimate ca fiind mai bune decat cutuma stabilita; dar atunci decizia este luata de judecator in virtutea unei aprecieri rationale, decizia apartine in acest caz unui organ al statului si problema se reduce la raportul dintre lege si jurisprudenta. Din momentul in care statul si-a asumat sarcina legiferarii si a ajuns sa dispuna de forta necesara pentru a-si face respectata vointa, un izvor de drept precum este cutuma nu poate sa existe decat daca are consimtamantul sau implicit sau expres. Iluzia apare din faptul ca cutuma cand este confirmata de legiuitor sau de tribunale apare ca avand dinainte valoare de drept; dar cand ea e respinsa de aceleasi organe se va considera ca ea nu a avut niciodata o astfel de valoare.

In fapt, mai ales in dreptul civil, uzajele releva probleme si sugereaza solutii posibile chiar prealabile. Dar nu putem sa le conferim o importanta mai mare.

"Lectura" dreptului in fapte

metoda sociologica isi dovedeste valabilitatea in alta privinta: dreptul "deliberat" impus de legiuitor nu are valoare si durata decat in masura in care el consacra ceea ce faptul social exprima. Aceasta "lectura" a dreptului in fapte este, fara indoiala, aspectul cel mai original al metodei.

Ea exprima un adevar care apare astazi ca esential: faptele sunt cele care dicteaza dreptul si exista suficiente experiente care nu pot fi ignorate. Faptele dicteaza schimbarea regimului legal. Totusi observare faptelor nu indica intotdeauna solutii la problemele care apar.

Fenomenul receptarii unui sistem juridic intr-o tara care il imprumuta de la alta(ex. a dreptului roman in Germania, a dreptului elvetian in Turcia, a sistemelor europene "grefate" pe dreptul musulman sau hindus) dovedeste ca in ciuda unor adaptari mai dificile aceasta receptare nu e incompatibila, asa cum o vedea de exemplu Montesquieu.

Structura si majoritatea solutiilor ce au rezultat in urma receptarii noului sistem juridic au rezistat si au sfarsit prin a se impune. Concluzia este ca intre indicatiile ce se desprind in urma observarii faptelor si regulilor ce vor fi formulate nu exista un determinism strict. Exista probleme nou aparute in fata carora spiritele se gasesc divizate si care nu dau prin ele insele nici o indicatie obiectiva de solutionare: de exemplu criza locuintelor dupa primul razboi mondial. Problema nu e neaparat daca exista in fapte o tendinta ce semnifica un raspuns la o problema, ci daca aceasta tendinta trebuie sa fie incurajata de legiuitor. Intreaga evolutie a dreptului muncii a pus aceeasi problema. Tendinta de a stipula garantii impotriva deprecierii monetare(indexarea) este un fapt. Trebuie ea incurajata validand aceste clauze sau ele trebuie anulate dat faptului ca ele contribuie la deprecierea monetara? Optiunile sunt divizate: salariatii protesteaza impotriva conditiilor ce le sunt impuse, aparatorii monedei denunta clauze generatoare de inflatie.

Rolul legiuitorului nu se limiteaza la simpla constatare a faptelor sociale. "Lectura" acestora este urmata de alegerea tendintei sociale ce trebuie consacrata, ceea ce implica inevitabil o judecata de valoare. Protectia salariatilor reprimati a aparut mai urgenta decat avantajarea liberei concurente.

Exista, desigur, reprezentari sociale ce se manifesta cu o asemenea putere incat nu este practic alternativa pentru legiuitor. Forma republicana de guvernamant, de exemplu corespunde unei opinii atat de ferme a majoritatii populatiei romanesti incat solutia s-a impus de la sine.

Din pacate majoritatea chestiunilor sociale ii divizeaza pe oameni in functie de opinii si interese.

Judecata de valoare pe care o face legiuitorul depinde de consideratii sociale: care sunt interesele cele mai demne de protejat? Care e curentul social cel mai profund si a carui ignorare ar conduce mai devreme sau mai tarziu la conflicte ireductibile? In felul acesta legiuitorul depaseste observatia pura si simpla a faptelor recurgand la o analiza a societatii si a scopurilor pe care aceasta trebuie sa si le asume.

Fapt social si drept deliberat

Dreptul nu e doar un fapt social, ci si un act de vointa. Scoala sociologica ne asigura ca deciziile legiuitorilor si ale judecatorilor sunt fapte sociale care trebuie studiate prin prisma cauzelor sociale care le genereaza. Dar aceasta consideratie nu ne impiedica sa vedem in ele in acelasi timp acte deliberate. Faptul ca mariajul este un fenomen social, verificand anumite constante statistice, nu demonstreaza ca mariajul lui X nu este un act voluntar. Regasim aici problema libertatii. E neindoielnic ca libertatea noastra se exercita intr-un camp mult mai restrans decat ne apare noua din cauza influentelor sociale ce se exercita asupra noastra.

Dar noi nu suferim pasiv aceste influente. Le judecam si le cercetam in ce masura este posibil sa le incurajam sau sa luptam impotriva lor.

Experienta juridica ilustreaza afirmarea constanta a factorului voluntar in cadrul dreptului. Pozitivismul chiar a vazut in acest factor esenta fenomenului juridic. Ihering considera ca dreptul e obiectul unei lupte. O asemenea lupta, oricare ar fi cauzele sale sociale, implica o vointa, determinarea unui scop, cautarea mijloacelor pentru al atinge.

Dreptul modern se confrunta cu o multiplicitate de probleme noi a caror evolutie e rapida; trebuie sa le constatam, sa imaginam solutii, sa luam parte la lupta. Daca un voluntarism pur nu e acceptabil, un sociologism exclusiv nu este mai dezirabil.

Sociologia a accentuat in mod pozitiv ca dreptul nu se confunda cu vointa arbitrara a unui legiuitor. Dar ea nu ne poate impiedica sa recunoastem rolul initiativei in elaborarea dreptului. Ca orice act uman, aceasta elaborare implica exercitiul inteligentei si interventia vointei.

Drept si societate. Specificitatea dreptului edictat de stat

Scoala sociologica a accentuat legatura dintre drept si societate. Ea considera ca orice societate genereaza un drept propriu; juristi se ocupa exclusiv de dreptul edictat de stat si au in general impresia ca "dreptul" unei asociatii sau ale unui club este un lucru minor iar cel al unei bande de raufacatori nici nu merita numele de drept. Exista un anumit consens in a recunoaste ca doar statul dispune de "constrangere neconditionata". Celelalte grupuri sociale recurg in ultima instanta la excluderea membrilor recalcitranti. Astfel, avem excomunicarea in dreptul canonic, razboiul in dreptul international, descalificarea in mediul de afaceri a celui care nu respecta regulile. Altfel spus, societatea retrage beneficiul vietii sociale celui care nu vrea sa se plieze exigentelor sale. Cei mai multi autori ezita totusi sa considere acest tip de sanctiune ca fiind echivalenta celei de care dispune statul.

Sanctiunea sociala este imperfecta prin caracterul sau radical, punand capat vietii sociale a individului recalcitrant. Mai potrivita este sanctiunea statului, indeosebi cea civila ce ofera creantierului exact ceea ce ii este datorat prin urmarirea bunului debitorului. Astfel, ordine sociala este restabilita in loc sa fie rupta, fara sa mai punem la socoteala ca amenintarea excluderii intimideaza in mod inegal pe cei puternici si pe cei slabi. Ajungem astfel la ideea ca dreptul edictat de stat are un caracter specific, el este drept prin excelenta, regulile de organizare ale celorlalte grupuri sociale participa doar la notiunea de drept.

Dreptul international este fara indoiala intr-o pozitie originala, prin aceea ca organizarea pe care o exprima este imperfecta, lipsa unei autoritati politice constitutive, fapt care insa nu se opune ca ordine juridica internationala sa fie superioara statelor.

Dezvoltarea miscarii sociologice in secolul XX

Miscarea sociologica si-a gasit o larga audienta la juristii din SUA. Sociological jurisprudenta a castigat ansamblul spiritelor in perioada dintre cele doua razboaie. Punctul de plecare al acestui curent a fost protestul impotriva "jurisprudentei conceptelor" (Holmes, The path of the law, 1897). Dreptul nu consista in deductia logica a solutiilor plecand de la principii date ca a priori, trebuie ca juristii sa caute rezultatele socialmente utile "punand in balanta" interesele partilor(balancing of interests) aceasta este si asa numita Interessenjurisprudenz dezvoltat in Germania. Aceasta miscare a afirmat ca rolul juristului este mai ales acela de a prevedea, anticipa deciziile ce urmeaza sa vina de la legiuitor sau judecator, in functie de datele sociologice privind in acelasi timp problemele ce trebuiesc rezolvate dar si psihologia celor care le rezolva.

Numele lui Holmes a ramas legat de aceasta orientare ce exprima prestigiul stiintelor observatiei. Miscarea a sedus multe spirite sustinand ca problema dreptului se pune de asemeni si pentru cei care decid, fie ei legiuitori sau judecatori. Actiunea legislativa si judiciara poate contribui la obtinerea unor rezultate sociale definite. Aceasta idee a fost preluata de autorii marxisti ce au definit dreptul ca pe un mijloc folosit in vederea atingerii unui scop(Visinski). Marxistii ajung la un punct de vedere tehnologic. Numai ca alegerea unui scop si justificarea sa eventuala depasesc metoda observatiei.

Observatii si critica

Scoala sociologica a pus in lumina legaturile dintre drept si viata sociala. Dezvoltarea studierii jurisprudentei la inceputul secolului XX a fost urmarea raspandirii influentei acestei scoli. Jurisprudenta releva chestiunile aduse spontan in fata tribunalelor de catre partile in litigiu, chestiuni ce exprima prevederile efective ale vietii sociale pe care dreptul trebuie sa le rezolve, dar si solutiile instantelor care scot la lumina interesele aflate in joc. Dar metoda sociologica isi are limitele sale. Ca si pozitivismul, ea respinge critica dreptului existent in afara dreptului, nevazand in ea decat exprimarea unor opinii individuale. Or critica - adica demersul oricarui jurist care cauta o solutie mai adecvata - este facuta cu sentimentul ca va exprima un drept mai adevarat, mai just. Din perspectiva ei dreptul este ceea ce trebuie sa fie.

Desigur, dreptul este impus, el are un caracter pozitiv, dar nu rezolvam problema eliminand unul din termenii sai - in cazul metodei sociologice - reducand dreptul la constatarea faptelor. E. Durkheim insusi a distins in viata sociala fapte normale si fapte patologice, celelalte combatute. El a crezut ca rezolva problema sustinand ca faptele normale sunt cele ce au un caracter de generalitate. Este evident insa ca moravurile sau regulile juridice ce conduc la rezultate dezastruoase, chiar daca sunt generale, nu pot fi considerate normale. Legiuitorul este obligat sa opereze o alegere si asta deoarece viata sociala trebuie amenajata in termenii justitiei si ai binelui general. Este vorba despre o viziune teleologica asupra dreptului. Formula lui Roscoe Pound a devenit clasica: dreptul este un mijloc necesar pentru a atinge o finalitate sociala, un instrument de inginerie sociala.

Pentru scoala sociologica dreptul se margineste la a inregistra evolutia moravurilor. Adeptii "realismului juridic" american au considerat insa ca dreptul nu este ceva dat de catre fapte, ci ceva de construit in functie de scopurile sociale de atins. Chiar daca aceste scopuri trebuie determinate cu mijloace sociologice, opera de legiferare depaseste nivelul simplei observatii ajungand la cel al dezbaterilor de idei in legatura cu societatea si rolul sau.

In tarile in care dreptul s-a inspirat din doctrina marxista se intalnea o anumita dualitate. Pentru Marx, fenomenul economic este primar.Problemele morale, religioase, juridice tin de "suprastructura", sunt simple epifenomene generate de realitatea economica care este mai ales lupta de clasa. In aceasta viziune dreptul apare ca rezultatul starii specifice a societatii respective pe care se multumeste sa o constate. Dar dupa instaurarea regimurilor comuniste problema s-a pus in alti termeni.

Cand clasa la putere vrea sa transforme societatea si chiar omul, ea nu se mai multumeste sa constate dreptul existent, ci tinde sa foloseasca actiunea legislativa si judiciara ca un instrument in vederea obtinerii unor anumite rezultate sociale. Metoda sociologica, asa cum am vazut, conduce in final la cautarea tendintelor sociale cele mai profunde, a celor ce raspund naturii si societatii si exprima ceea ce aceasta tinde sa devina. Astfel ne vom orienta dincolo de programul anuntat deja, al observatiei pure, catre una din metodele cele mai vechi dezvoltate in filozofia dreptului pentru a determina ceea ce trebuie sa fie: cautarea naturii lucrurilor.

CONECEPTUL SI FUNCTIUNILE FILOZOFIEI DREPTULUI

Filizofia dreptului, dupa cum rezulta din denumirea sa este acea parte a filozofiei care priveste dreptul. Filozofia insa este studiul universalului: deci in masura in care filozofia are ca obiect dreptul, in aceeasi masura dreptul este studiat in esenta sa universala. Filozofia in general, se ocupa cu studiul primelor principii fiindca acesta au caracterul universalitatii. Primele principii pot insa sa se refere la existenta sau la cunoastere, sau la actiune; de aici impartirea filozofiei in teoretica si practica. Filozofia teoretica studiaza primele principii ale existentei si ale cunoasterii si se subimparte la randul sau in urmatoarele ramuri: Ontologie si Metafizica (aceasta cuprinde si filozofia religiei si filozofia istoriei), Gnoseologie sau teoria cunoasterii, Logica, Psihologie, si Estetica.

Filozofia practica studiaza primele principii ale actiunii si se imparte in Filozofie morala si Filozofia dreptului.

Daca studiul dreptului in ceea ce el are universal constituie obiectul filozofiei dreptului, trebuie sa observam insa ca dreptul se poate studia si in caracterele sale particulare: in acest caz el formeaza obiectul Stiintei juridice sau Jurisprudenta.

Diferenta intre stiinta si filozofia dreptului consta anume in modul in care una si cealalalta considera dreptul : prima in natura lui particulara, a doua in esenta lui universala.

Im orice timp si la orice popor exista un sistem pozitiv de drept, aduci un complex de norme sau institutii care contureaza si reglementeaza viata sociala, cu caracter obligatoriu.

Stiitele juridice prin natura lor se marginesc sa explice prin natura lor un sistem existent, se tin strict de el, fara a-i pune in discutie temeiurile. Este de altfel logic si chiar necesar ca un jurist sa ia in considerare ceea ce este si sp se margineasca a intelege si a interpreta in sens propriu normele pozitive fara a cerceta daca nu ar putea sa existe altele mai bune. Ramime insa necesitatea umana de a judeca valoarea justitiei, adica de a stabili dreptul care ar trebuie sa fie. Acesta cercetare se indeplineste in mod autonom si cuprinde speculatoa idealului si critica ratiobalitatii si legitimitatii dreptului existent. Filozofia dreptului cerceteaza tocmai ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui sa fie in drept, in opozitie cu ceea ce este, opunand un adevar ideal unei realitati empirice ( Deotologia = stiinta a ceea ce trebuie sa fie)

Filozofia dreptului cuprinde prin urmare trei ordine de cercetari, Logica, Fenomenologica si Deontologica si se paote defini astfel: "Filozofia dreptului este disciplina care defineste dreptul in universalitatea sa logica, cerceteaza originile si caracterele generale ale dezvoltarii sale istorice si il pretuieste dupa idealul de justitie afirmat de ratiunea pura".

Filozofia dreptului sau dreptul natural este stiinta care expune primele principii ale dreptului, concepute de ratiune si intemeiate pe natura omului, considerata in ea insasi si in raporturile sale cu ordinea universalaa lucrurilor" - Ahrens

Filozofia dreptului nu este un exercitiu steril si arbitrat ci raspunde unei exigente naturale si constante a spiritului uman, unei vocatii intrinseci a lui.

RAPORTURILE FILOZOFIEI DREPTULUI CU STIINTELE INRUDITE

Toate cunostintele deriva din spiritul omenesc care este unitar si produce intre ele o intima legatura. Stiinta umana consituie deci o unitate: are un caracter organic si sistematic.

In ceea ce priveste disciplina noastra o foarte stransa legatura se gaseste inainte de toate intre ea si Jurisprudenta (Stiinta dreptului pozitiv). Filozofia dreptului cre considera dreptul in esenta lui universala incepe de unde se sfarseste stiinta dreptului pozitiv, careia ea ii da ratiunile si notiunile sale fundamentale incepand cu insusi conceptul dreptului. Ea simtetizeaza, uneste in mod logic toate datele particulare ale jurisprudentei, schiteaza tabloul general al virtii istorice a dreptului, cauta sa o explice in ratiunile ei generale si pe langa aceasta sa aprecieze dreptul pozitiv dintr-un punct de vedere mai inalt.

Filozofia dreptului este deci independenta si autonoma fasa de jurisptrudensa; ea are totusi legaturi si raporturi necesare cu aceasta. Exista o necesitate de intregire reciproca intre le, deoarece daca jurisptrudenta are nevoie de filozofia dreptului pentru a-si extrage din ea principiile sale directive si fiolofia dreptului la randul sau trebuie sa ia in considerarea realitatea istorica care ii este data de jurisprudenta pentru a putea verifica si aplica aceste principii. Dreptul pozitiv constituie obiectul jurisprudentei constand in operatiuni specifice intelegerii dinamicii fenomenului juridic insusi. Stiinta si filozofia dreptului prin urmare pot si trebuie sa coexiste: filozofia dreptului nu trebuie sa uite importanta stiintelor juridice nici viceversa.

Foarte importante sunt raporturile cu filozofia teoretica; aceasta studiaza primele principii ale existentei si ale cunoasterii. Filozofia dreptului, voind sa conceapa dreptul in universalitatea sa trebuie sa armonizeze conceptia dreptului cu conceptia desare lume si despre existenta in general. Astfel, filozofia teoretica, studiile primele principii ale cunoasterii (Gnoseologia), incearca sa rsapunda intrebarilor: este posibila cunoasterea, cum este ea posibila, ce valoare trebuie sa i se atribuie. Filozofia dreptului atunci camd incearca sa defineasca dreptul se gaseste si ea in fata problemei cunoasterii pentru ca trebuie mai inainte de toate sa se intrebe ce valoare are conceptul universal al dreptului: este acesta o realitate sau numai un cuvant, etc. Trebuie observat ca orice raspuns s-ar da acestei intrebari aceasta presupune in mod necesar o cercetare de ordin speculativ, cu alte cuvinte o teorie filozofica: nu se poate nega filozofia fara a filozofa.

Psihologia poate sa fie considerata deasemenea ca o parte a filozofiei teoretice caci ea este " stiinta care studiaza fenomenele sufletului omenesc si legile lor". Filozofia dreptului are raporturi cu psihologia pentru ca dreptul este tocmai un fenomen al sufletului omenesc: el este produsul convingerilor ( si aceastea constituie un fenomen psihic), al aprecierii oamenilor constituiti in societate " societatea civila a fost desigur facuta de oameni, si de aceea principiile sale trebuie sa se regaseasca in insusi spiritul nostru omenesc" (Vico). Pentru a intelege originea dreptului este deci necesar a cunoaste natura proceselor psihice, a activitatii spiritului. Mai mult, odata stabilit dreptul pozitiv, normele imperative care-l compun se adreseasza consstiintelor individuale cerandu-le ascultare, adica o conduita determinata; ele se reantorc asftel catre acelasi spirit care le-a conceput. Dreptul se dezvolta deci in intregime in ordinea fenomenelor psihice si acestei ordini ii apartin sub un anumit aspect si idealurile fata de care se pretiuesc normele pozitive.

O psihologie insuficienta produce intotdeauna erori si imperfetiuni. Astfel, pentru a aminti un exemplu ne vom referi la teoria lui Hobbes, care a pornit de la conceptia ca omul este orin natura sa egoist ( " homo homini lupus") si starea naturla este starea de razboi a tuturor impotriva tuturor. Pentru a tine in frau egoismul el a dedus de aici necesitatea unei forte materiale nelimitate.

Statul este conceput de el ca o masina care anuleaza puterea fiecaruia in parte; fata de el nu poate sa existe nici un drept individual, nici o libertate caci atinci, dupa conceptia lui Hobbes s-ar dezlantui egoismul radical al indivizilor si s-ar desfiinta Statul, revenindu-se la starea naturala. Hobbes a ajuns chiar sa nege legitimitatea judecatii individuale referitoare la just sau injust, fiindca aceasta judecata dupa parerea sa apartine nunai Statului. Ori, noi putem sa observam ca interzicerea unei atare judecati pentru indivizi este o absurditate psihologica pentru ca nu poate fi stearsa din constiita una dintre facultatile naturale ale omului. Omul are in mod natural instinctul propriei cale conservari, dar deasemenea si pe cel al conservarii speciei. Spirirtul de sociabilitate, sacrificul pentru altii, simpatia, compatimirea, transpunerea in durerea altuia sunt faciultati originare si motive constante ale spirituui omenesc care stavilesc egoismul; pe o astfel de baza. Compusa din egoism si altruism se dezvolta natura omenenasca. Dreptul in special implica totdeauna o recunosterea a persoanei altuia, este metegoistic prin esenta, adica reprezinta o inlaturare sau o largire a egoismului individual. Astfel, institutiile politice nu sunt msini, instrumente pur mecanice de constrangere imouse oamenilor, care numai prin ele ar fi impiedicati de a se sfasia intre ei; dimpptriva ele sunt produce spontane ale spiritului uman.

Opusa ideii lui Hobbes se releva conceptia Sfantului Augustin : "homo homini Deus" (omul este pentru om Dumnezeu). Rema esentiala a doctirnei Sfantului August o constituie ideea ca omul este orinnatura sa pur si altruist, singurul temei al vietii sociale consand n respectarea cu strictete a mvatamintele biblice. Astfel statul constituie doar un instrument pentru reglementarea relatiilor sociale cu caracterpolitic si economic, singurele norme cu caracter imperativ constand in invisimintele religioase. Din aceste exemple apared estul de clar importanta psihologiei in raporturile sale cu filozofia dreptului.

Raporturi stranse exista deasemenea intre filozofia dreptului si filozofia practica sau Etica; acesta studiaza principiile actiunii precum sunt ideile de libertate, de datorie, de bine, ori chiar dreptul este o ideea practica, un principiu regulator al conduitei. Filozofia practica sau etica in sens larg se poate subamparii in filozofia dreptului si filozofia morala sau etica in sens strict. Intre aceste doua materii exista un paralelism constant. In studiul dreptului ne aflam intotdeuna in contact cu morala. Astfel, pentru a defini in mod logic dreptul va trebuie inainte de toate sa-l distingem de morala, deoarece este votba de doua notiuni alaturale si adesea confundate. Studiig apoi evolutia istorica a dreptului vom gasi totdeauna ca ideile morale si institutiile juridice se dezvolta in acelasi sens in mod paralel: fiecarui sistem de drept pozitiv ii corespunde un sistem analog de morala pozitiva. Studiind apoi idealul dreptului vom gasi ca el nu este altceva decat un aspect al idealului binelui.

Raportul filozofieie dreptului cu Sociologia

Primul care a vorbit despre aceasta a fost Auguste Comte (Cours de Phylosophie positive 1830-1842 -6 volume).

Se cunosc diferite specii de fenomene: Juridice, morale, demografice, religioase, lingvistice, ect, care toate au, pe langa caracterele proprii fiecaruia un caracter comun. Anume ca ele sunt posibile numai intrucat exista o viata in comun, o societate. Sunt deci prin esenta fenomene sociale. Toate au o radacina psihologica si o forma istorica pentru ca se formeaza prin convietuire ca un rezultat al elementelro psihice individuale si se modifica in decursul timpului in istorie dupa cum se modifica societatea umana. Daca aceste fenomene au aceeasi origine si o aceeasi forma va trebuie sa studiem raporturile lor, obsevand inlantuirea , influenta lor reciproca, " consensus" - ul ututror fenomenelor sociale si se va ajunge la o conceptie si la o explicare unitara a societatii si a legilor ei de viata si de dezvoltare. Acesta este tocmai obiectul sociologiei, care, dupa fondatorul ei ar trebuie sacuprinda si sa sintetizeze toate acele stiinte care studiaza un aspect sau altul al faptului social, ca economia politica, stiinta religiilor, aceea a obiceiurilor sau a moralei, etc. Toate aceste materii deosebite intre care si filozofia dreptului ar trebuie deci sp fie absorbite de sociologie sau stiinta generala a fenomenelor sociale.

Desi exista deja o stiinta generala care studiaza si cuprinde toate datele vietii sociale (Istoria), sociologia vrea sa fie nu numai expozitiva ca istoria ci si explicativa; ea nu se multumeste cu fapte ci vrea sa le studieze legile.

Miscarea asa numita sociologica a scolului al IXX-lea a dus la rezultatul fericit de a provoca si indruma un studiu mai complet al fenomenelor sociale; dar nu a inlocuit nici deosebitele stiitte sociale existente, nici istoria, nici filozofia. Admitand chiar conceptul sociologiiei ca stiinta generala a fenomenelor sociale nu rezulta nici in acest caz ca filozofia dreptului ar fi absorbita de cea dintai deoarece sociologia ramane o stiinta a fenomenelor in timp ce filozofia dreptului isi propune mai ales definirea logica a dreptului si cercetarea deotologica, adica determinarea conceptuui si a idealului dreptului. Filozofia dreptului serveste prin natura sa proprie progresul juridic si revendica idealuri. Sociologia nu implica nici un ideal, nu are numic de revendicat deoarece se maargineste la faptele intamplate. In nici un caz deci filozofia dreptului nu poate sa fie de prisos sau inlocuita de sociologie

Filozofia dreptului are realtii si cu toate celelalte stiinte care studiaza fenomenele sociale. Astfel, Demografia sau stiinta populatiei, a miscarii ei si a gruparii in clase. Intr-adevar, grupurile naturale ale populatiei si posibilitatea de a le modifica sunt elemente din care decurg pentru drept indicatii, necestati sau conveniente de norme determinate. Cu demografia se leaga Statistica care observa fenomenele atipice (netipice) si in special fenomenele sociale pe mase cu scopul de a le descoperi regularitatile sau legile in sens larg. Demografia si statistica reprezinta in mod stintific conditii de fapt care este util sa fie cunoscute pentru a intelege dezvoltarea istorica a dreptului, conexiunile lui cu alte fenomene sociale si posibilitatea de inovatii sau reforme in domeniul legislativ.

Deasemenea, filozofia dreptului are relatii cu Economia Politica (Stiinta prganizarii sociale a bogatiei) Adeseori un fapt are in acelasi timp un aspect juridic si unul economic ( exemplu: schimbul, proprietatea), cu alte cuvinte forma dreptului are un continut economic care deasemenea trebuie evidentiat. Aceasta nu inseamna inca cp economia determina dreptul cum in mod eronat s-a crezut ci nuami ca exista un paralelism care are fundamentul sau in insasi natura umana.

Filozofia dreptului are pe langa acestea relatii cu stiinta politica sau stiinta activitatii stutului. Acestaa activitate se imparte in : legislativa, administrativa si judecatoreasca.

Politica se poate subamparti in stiinta legislatiei si stiinta administratiei. Ea presupune concepte generale principii si idealuri, date de filozofia dreptului si crea sa aplice aceste concepte si idealuri conditiilor de fapt determinate. Ea se gaseste deci intr-o pozitie intermediara intre filozofia dreptului si stiinta dreptului pozitiv. Politica nu poate sa ignore filozofia dreptului sub pedeapsa de a cadea in empirism din lipsa principiilor directive; filozofia dreptului nu poate sa ignore datele stiintei politice sub pedeapsa de a cadea in utopie, lipsindu-i raportarea la realitatea de fapt.