EFECTUL DIRECT SI APLICABILITATEA IMEDIATA SI UNIFORMA A DREPTULUI COMUNITAR

EFECTUL DIRECT SI APLICABILITATEA IMEDIATA SI UNIFORMA A DREPTULUI COMUNITAR

1. Van Gend & Loos - 26/62 - 1963, 0001

1. Pentru a investi Curtea cu pronuntarea unei hotarari premergatoare este nevoie numai ca problema ridicata sa intereseze in mod clar interpretarea Tratatului.

2. Consideratiile care ar fi putut conduce o instanta nationala in alegerea problemelor pe care sa le trimita Curtii, ca si greutatea pe care instanta nationala o atribuie unor astfel de probleme in contextul unei cauze cu care este sesizata, sunt excluse de la examinarea de catre Curte atunci cand se ia in considerare o cerere pentru pronuntarea unei hotarari premergatoare.

3. CEE constituie o noua ordine legala a dreptului international in beneficiul careia statele si-au limitat drepturile lor suverane, fie si in domenii restranse, iar cei care trebuie sa se supuna acestei ordini include nu doar statele membre, ci si cetatenii acestora.

Independent de legislatia statelor membre, dreptul comunitar nu impune doar obligatii indivizilor, ci trebuie sa le confere drepturi care devin parte din mostenirea lor legala. Aceste drepturi nu apar doar acolo unde sunt in mod expres garantate de catre Tratat, dar si ca urmare a obligatiilor pe care Tratatul le impune intr-un mod bine definit indivizilor, ca si statelor membre si institutiilor Comunitatii.

4. Faptul ca articolele 169 si 170 din Tratatul CEE imputernicesc Comisia si statele membre sa aduca in fata Curtii un stat care nu si-a indeplinit obligatiile, nu priveaza indivizii de dreptul de a invoca aceleasi obligatii, daca este cazul, in fata unei instante nationale.

5. Conform spiritului, schemei generale si modului de redactare al Tratatului CEE, art. 12 trebuie interpretat ca producand efecte directe si creand drepturi individuale pe care instantele nationale trebuie sa le apere.

6. Rezulta din modul de redactare si structura generala a art. 12 din Tratat ca pentru a stabili daca taxele si costurile vamale cu efect echivalent au fost marite contrar interdictiei continute in articolul mai sus amintit, trebuie sa se ia in considerare taxele si costurile vamale efectiv aplicate de catre statele membre si data intrarii in vigoare a Tratatului.

7. Acolo unde, dupa intrarea in vigoare a Tratatului, aceluiasi produs i se aplica o taxa vamala mai mare, fara a se tine cont daca aceasta crestere reala a ratei taxelor vamale sau dintr-o reasezare a tarifului avand ca rezultat clasificarea produsului la un articol cu taxe mai mari, o asemenea crestere este ilegala conform art. 12 al Tratatului CEE.

2. Grad - 9/70 - 1970, 0825

1. A exclude de principiu ca persoanele interesate pot sa invoce obligatia impusa de o decizie ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu atribuit deciziilor de catre art. 189. Mai ales in cauzele in care, de exemplu, autoritatile Comunitatii au impus, printr-o decizie, a obligatiei pentru un stat membru sau toate statele membre de a actiona intr-un anumit mod, efectul util al unei asemenea masuri ar fi diminuat daca cetatenii acelui stat nu ar putea sa o invoce in fata instantelor, iar instantele nationale nu ar putea sa ia in considerare ca parte a dreptului comunitar. Cu toate ca efectele unei decizii nu pot sa fie identice cu cele ale unei dispozitii dintr-o reglementare comunitara, aceasta diferenta nu exclude ca rezultatul final, si anume dreptul individului de a invoca masura in fata instantelor, sa poata fi acelasi cu cel al unei prevederi direct aplicabile a unei reglementari. Prin urmare in fiecare cauza trebuie sa se cerceteze in ce masura natura, istoricul elaborarii si modul de redactare al prevederii in chestiune arata ca aceasta este apta sa produca efecte directe in raporturile juridice dintre destinatarului actului si terti.

2. Al doilea alineat al art. 4 din Decizia Consiliului din 13 mai 1965, care interzice statelor membre sa aplice sistemul comun de impozit pe profit in acelasi timp cu taxele specifice percepute in locul impozitului pe profit, este in masura - impreuna cu prevederile Directivelor Consiliului din 11 aprilie 1967 si 9 decembrie 1969 - sa produca efecte directe in raporturile juridice dintre statele membre carora li se adreseaza decizia, pe de o parte, si persoanelor fizice si juridice resortisante pe teritoriul lor, pe de alta parte, si sa creeze pentru acestea din urma dreptul de a invoca aceste prevederi in fata instantei.

3. Nu este de competenta Curtii, in procedura stabilita de art. 177 din Tratatul CEE, sa aprecieze din punctul de vedere al dreptului comunitar, caracteristicile unei masuri adoptate de catre unul din statele membre. Pe de alta parte, tine de competenta sa sa interpreteze prevederea relevanta a dreptului comunitar pentru a da posibilitatea instantei nationale sa o aplice corect la masura in chestiune.

3. Schlüter - 9/73 - 1973, 1135

1. Puterile conferite de catre art. 40 si 43 (2) din Tratat pentru implementarea politicii agricole comune nu se refera doar la masuri structurale, ci se extinde de asemenea la orice interventie economica imediata pe termen scurt, necesara in aceasta sfera a productiei. Consiliul este imputernicit, in plus, sa introduca recurs conform procedurilor decizionale prevazute in acest sens.

Pe de alta parte, din moment ce art. 103 se refera la politicile de conjunctura ale statelor membre, nu priveste acele domenii care fac deja obiectul legislatiei comunitare, cum ar fi organizarea pietelor agricole. Obiectul real al art. 103 este coordonarea politicii de conjunctura a statelor membre si adoptarea unor masuri comune adecvate.

Luand in considerare situatia monetara din momentul in care au fost adoptate masurile contestate, precum si faptul ca politica agricola comuna nu continea nici o prevedere adecvata prezentei cauze, care sa permita luarea masurilor necesare pentru a reglementa asemenea situatii monetare, Consiliul a facut in mod justificat uz temporar de competentele conferite lui de art. 103 al Tratatului.

2. Art. 103 nu impiedica institutiile comunitatii sa aiba competenta de a introduce, fara sa aduca atingere altor proceduri stabilite in Tratat, orice masuri de conjunctura care ar putea fi necesare pentru protejarea obiectivelor Tratatului. Consiliul va alege in fiecare caz in parte forma pe care o va considera cea mai potrivita masurii in cauza.

3. Chiar daca institutiile comunitatii trebuie sa se asigure, in exercitiul competentelor pe care le au, ca sumele cu care sunt impozitati operatorii comerciali nu sunt mai mari decat este necesar pentru atingerea scopului pe care autoritatile il au de indeplinit, aceasta nu inseamna neaparat ca aceasta obligatie trebuie interpretata in raport cu situatia speciala al vreunui anumit grup de operatori. Validitatea actelor institutiilor, in ceea ce priveste semnificatia art. 177 din Tratat, nu poate fi raportata la nici o norma de drept international, in afara de cazul in care acea norma este obligatorie pentru Comunitate si capabila de a crea drepturi pe care partile interesate sa le poata folosi intr-o instanta.

4. Art. II al Acordului general privind tarifele si comertul (GATT) nu poate conferi membrilor Comunitatii dreptul de a-l invoca intr-o instanta.

5. Referirea la taxa vamala consolidata sub titlul "taxe vamale convenite" din Tariful Vamal Comun este in masura sa dea nastere unor drepturi pe care asemenea parti sa le foloseasca intr-o instanta, din moment ce acesta este parte dintr-o reglementare a Comunitatii. Referinta este clara si precisa in sine si nu lasa nici o marja de apreciere autoritatilor care trebuie sa o aplice.

6. Nici art. 5 si 107 din Tratat (atata vreme cat procedurile stabilite in art. 3 lit. g nu au fost aplicate) si nici Rezolutia adoptata de catre Consiliu si de catre reprezentantii guvernelor statelor membre la 22 martie 1971, privind stabilirea etapelor realizarii unei uniuni economice si monetare, nu pot fi interpretate ca impunand, prin ele insele, statelor membre o interdictie impotriva modificarii paritatii cursului de schimb al monedelor lor altfel decat prin stabilirea unei noi paritati fixe, care ar putea fi invocata de catre partile interesate in fata instantelor nationale.

7. Sumele compensatorii sunt masuri comunitare care, chiar daca constituie o impartire a pietei, servesc la compensarea variatiilor ratelor de schimb fluctuante si, in felul acesta, ajuta la pastrarea fluxului normal al comertului cu produse in conditiile exceptionale temporar create de situatia monetara.

Obiectul lor este de a preveni colapsul sistemului interventionist stabilit de dreptul comunitar in statul membru afectat.

Acestea nu au fost sarcini stabilite de catre statele membre in mod unilateral, ci masuri comunitare care, avand in vedere imprejurarile exceptionale de moment, sunt permise in cadrul politicii agricole comune.

4. Walrave & Koch - 36/74 - 1974, 1405

1. Practicarea sportului cade sub incidenta dreptului comunitar numai in masura in care constituie o activitate economica in intelesul art. 2 din Tratat.

2. Interzicerea discriminarii pe baza de cetatenie in domeniul activitatilor economice care au caracterul unui contract de munca sau al serviciilor remunerate acopera toate muncile sau serviciile indiferent de natura exacta a raporturilor juridice in cadrul carora sunt desfasurate asemenea activitati.

3. Interzicerea discriminarii bazata pe cetatenie nu afecteaza componenta echipelor sportive, mai ales a echipelor nationale, a caror constituire este o problema de pur interes sportiv si prin urmare nu are nimic de-a face cu activitatea economica.

4. Interzicerea discriminarii nu se aplica doar la activitatea autoritatilor publice, ci se extinde de asemenea la regulile de orice alta natura menite sa guverneze intr-un mod general folosirea fortei de munca platite si furnizarea de servicii.

5. Regula nediscriminarii se aplica tuturor raporturilor juridice socotite ca stabilite pe teritoriul Comunitatii, fie din punctul de vedere al locului unde se nasc, fie din punctul de vedere al locului in care isi produc efectele.

6. Primul alineat al art. 59 creeaza drepturi individuale pe care instantele nationale trebuie sa le apere, cel putin in masura in care se refera la abolirea oricarei discriminari pe baza de cetatenie.

5. Defrenne - 43/75 - 1976, 0455

1. Principiul ca femeile si barbatii trebuie sa fie platiti in mod egal, stabilit de catre art. 119, constituie unul din fundamentele Comunitatii. El poate fi invocat in fata instantelor nationale. Aceste instante au datoria de a asigura apararea drepturilor pe care aceasta prevedere le-o acorda persoanelor fizice, mai ales in cazul acelor forme de discriminare care isi au izvorul direct in prevederile legislative sau in contractele colective de munca, ca si in cazurile in care barbatii si femeile sunt platiti in mod diferit pentru o munca egala prestata in aceeasi institutie sau serviciu, fie ele private sau publice.

2. (a) Aplicarea principiului ca barbatii si femeile trebuie sa fie platiti in mod egal ar fi trebuit sa fie pe deplin asigurata de catre primele state membre de la 1 ianuarie 1962, sfarsitul primei etape a perioadei tranzitorii. Fara a aduce prejudicii posibilelor sale efecte in ce priveste incurajarea si accelerarea deplinei implementari a art. 119, Rezolutia statelor membre din 31 decembrie 1961 nu a reusit sa faca nici o modificare pertinenta a limitei de timp fixata de Tratat. In afara unor prevederi specifice, Tratatul poate fi modificat doar prin procedura de amendament indeplinita conform art. 236.

(b) In absenta prevederilor tranzitorii, principiul ca barbatii si femeile trebuie sa fie platiti in mod egal a functionat pe deplin in noile state membre de la intrarea in vigoare a Tratatului de aderare, adica de la 1 ianuarie 1973. Directiva Consiliului nr. 75/117 nu a putut diminua efectul art. 119 si nici modifica efectul sau in timp.

3. Considerente importante tinand de principiul certitudinii juridice, care afecteaza toate interesele implicate, atat publice cat si private, fac imposibila in principiu redeschiderea problemei platii in ce priveste perioada anterioara. Efectul direct al art. 119 nu poate fi invocat pentru a sustine pretentiile privind perioadele de plata anterioare datei acestei Hotarari, cu exceptia acelor lucratori care deja au declansat procedurile legale sau au formulat o actiune echivalenta.

4. Chiar si in domeniile in care art. 119 nu are efect direct, prevederea nu poate fi interpretata ca rezervand legislatiei nationale competenta exclusiva de a implementa principiul platii egale, din moment ce in masura in care o asemenea implementare este necesara, ea poate fi realizata combinand prevederile comunitare cu cele nationale.

6. Beker - 8/81 - 1982, 0053

1. Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care art. 189 al Tratatului CEE il atribuie Directivelor sa se excluda in principiu posibilitatea ca persoanele interesate sa poata invoca obligatia impusa de catre acesta. Mai ales in cazurile in care autoritatile comunitare au obligat statele membre printr-o Directiva sa actioneze intr-un anumit fel, eficienta unei asemenea masuri ar fi diminuata daca persoanele ar fi impiedicate sa o invoce in procedurile din fata unei instante, iar instantele nationale ar fi impiedicate sa o ia in considerare ca element de drept comunitar. Prin urmare, un stat membru care nu a adoptat masurile de implementare cerute de directiva in timpul perioadei prescrise nu poate sa justifice, fata de persoanele fizice, de exemplu, propria deficienta in indeplinirea obligatiilor pe care le implica Directiva. Astfel, ori de cate ori prevederile Directivei sunt neconditionate si suficient de precise in ceea ce priveste subiectul tratat, aceste prevederi pot fi, in absenta masurilor de implementare adoptate in interiorul perioadei prescrise, invocate impotriva oricarei prevederi nationale care este incompatibila cu Directiva sau in masura in care prevederile definesc drepturile pe care persoanele fizice le pot sustine impotriva statului.

2. Cu toate ca a sasea Directiva a Consiliului (nr. 77/388) asupra armonizarii legislatiilor statelor membre in privinta tratatelor pe profit confera fara indoiala statelor membre diferite grade de libertate in ceea ce priveste modul de punere in aplicare a anumitor prevederi ale sale, indivizii nu pot fi din acest motiv lipsiti de dreptul de a invoca orice prevederi care, datorita continutului lor special, sunt apte sa fie privite independent de corpul general de prevederi si puse in aplicare in mod separat. Aceasta minima garantie pentru persoanele afectate de deficientele punerii in aplicare a Directivei este o consecinta a naturii imperative a obligatiei impuse statelor membre de catre alineatul 3 al art. 189 din Tratatul CEE. Acea obligatie ar deveni total ineficienta daca li s-ar permite statelor membre sa anuleze, ca rezultat al inactivitatii lor, chiar si acele efecte pe care anumite prevederi ale unei Directive sunt apte sa le produca in virtutea continutului lor.

3. Art. 13 lit. c din Directiva 77/388 nu confera nicidecum statelor membre dreptul de a pune conditii sau de a restrange in vreun fel oarecare exceptarile prevazute la punctul b. Acestea pur si simplu rezerva statelor membre dreptul de a permite, intr-o masura mai mare sau mai mica, persoanelor indreptatite la aceste exceptari sa opteze ele insele pentru sistemul de impozitare daca apreciaza ca este in interesul lor.

4. Planul Directivei nr. 77/388 este conceput astfel incat sa determine persoanele interesate sa beneficieze de scutire, sa renunte in mod necesar la dreptul de a pretinde o reducere la calcularea impozitului pe venituri, iar pe de alta parte, fiind scutite de acest impozit, ele nu pot transfera vreo sarcina fiscala oarecare persoanei care ii urmeaza in lantul de furnizori, cu consecinta ca drepturile tertilor nu pot fi afectate in principiu.

5. De la 1 ianuarie 1979 poate fi invocata prevederea privind scutirea de la impozitul pe profit a tranzactiilor, constand in negocierea creditelor, inclusa in art. 13 b (d) 1 din Directiva nr. 77/388, in absenta implementarii acelei Directive putand fi invocata de catre un negociator de credite atunci cand acesta s-a abtinut sa transfere acel impozit persoanelor care ii urmeaza in lantul de furnizori, iar statul nu poate sustine impotriva lui ca nu a putut sa implementeze Directiva.

7. Hauptzollamt Mainz impotriva Kupferberg

1. Masurile necesare pentru implementarea prevederilor unui acord incheiat de Comunitate trebuie sa fie adoptate, conform reglementarilor actuale ale dreptului comunitar, in domeniile afectate de prevederile Acordului, fie de catre institutiile Comunitatii, fie de statele membre. Aceasta mai ales cat este vorba de acorduri precum cele privind liberul schimb, in cadrul carora obligatiile stipulate se extind la un mare numar de domenii avand fiecare o natura diferita.

2. Deoarece, conform art. 228 (2) din Tratat statele membre sunt supuse in acelasi mod ca si institutiile Comunitatii, acordurile internationale pe care aceasta este imputernicita sa le incheie, prin faptul ca respecta angajamentele ce decurg dintr-un acord incheiat cu institutiile Comunitatii, aceste state indeplinesc o obligatie ce le revine nu numai fata de statul membru interesat, mai presus, fata de Comunitatea care si-a angajat raspunderea pentru aducere la indeplinire a acordului. De aceea, prevederile unui astfel de acord formeaza parte integranta din sistemul juridic al Comunitatii.

Din natura comunitara a acestor dispozitii decurge consecinta ca punerea lor in aplicare nu poate fi lasata sa difere dupa cum aceasta sarcina revine institutiilor Comunitatii sau statelor membre si - in cazul acestora din urma - in functie de efectele pe care acordurile le au in ordinea juridica interna a fiecaruia in conformitate cu modul in care el recepteaza normele dreptului international. De aceea, revine Curtii - in cadrul competentelor sale de a interpreta prevederile acordurilor - sa asigure uniforma aplicare a acestora pe intreaga intindere a Comunitatii.

3. Nici natura si nici structura Acordului intre CEE si Republica Portugheza nu pot impiedica un operator comercial sa invoce una din prevederile lui in fata unei instante din cadrul Comunitatii, mai ales pentru ca raspunsul la intrebarea daca o astfel de dispozitie este neconditionata si suficient de precisa pentru a avea un efect direct presupune o analiza a acelei prevederi in lumina obiectului si scopului Acordului si a contextului sau.

4. Potrivit regulilor generale de drept international, orice acord trebuie indeplinit cu buna credinta. Desi fiecare parte contractanta este raspunzatoare pentru deplina indeplinire a angajamentelor asumate, ea este totusi libera sa-si aleaga mijloacele juridice potrivite pentru atingerea scopului in sistemul sau de drept, daca Acordul insusi, interpretat in lumina continutului si scopului sau, nu specifica mijloacele respective. Cu rezerva ca daca instantele uneia dintre partile unui acord international incheiat de catre Comunitate considera ca unele dintre dispozitiile Acordului au o aplicabilitate directa, iar instantele celeilalte parti nu recunosc aceasta aplicabilitate directa, aceasta nu constituie in sine o lipsa de reciprocitate in implementarea Acordului.

5. Simplul fapt ca un acord incheiat de catre Comunitate a stabilit un cadru institutional special pentru consultarile si negocierile intre partile contractante cu privire la implementarea Acordului, nu este in sine suficient pentru a exclude orice aplicare judecatoreasca a acestuia.

6. In afara unor situatii speciale pe care le-ar putea implica aplicarea lor, existenta unor clauze de asigurare care imputernicesc partile contractante sa faca derogari de la anumite prevederi ale unui acord international incheiat de Comunitate nu este, in sine, suficienta pentru a afecta aplicabilitatea directa pe care ar putea-o avea anumite dispozitii ale Acordului.

7. Alineatul 1 din art. 21 al Acordului intre CEE si Republica Portugheza impune partilor contractante o reglementare neconditionata impotriva discriminarii in ceea ce priveste impozitele, care depinde doar de faptul ca produsele afectate de un anumit sistem de impozitare sa fie de aceeasi natura, si ale carei limite sunt consecintele directe ale scopului Acordului. Ca atare, aceasta prevedere poate fi aplicata de o instanta, producand astfel efecte directe in toata Comunitatea.

8. Desi art. 21 din Acordul intre CEE si Republica Portugheza asupra liberului schimb si art. 95 din Tratatul CEE au acelasi obiect cata vreme urmaresc eliminarea discriminarii in domeniul impozitelor, ambele prevederi, care sunt redactate in mod diferit, trebuie totusi examinate si interpretate in propriul lor context.

Deoarece Tratatul CEE si Acordul asupra liberului schimb urmaresc obiective diferite, rezulta ca interpretarea data de art. 95 din Tratat nu poate fi aplicata prin simpla analogie cu Acordul asupra liberului schimb.

Alineatul 1 din art. 11 trebuie interpretat prin urmare termenilor sai si in lumina obiectivului pe care il urmareste in sistemul liberului schimb stabilit de Acord.

9. Nu exista discriminare in sensul alin. 1 din art. 21 al Acordului intre Comunitate si Republica Portugheza atunci cand un stat membru nu aplica produselor provenite din Portugalia o reducere de taxa numai pentru anumite categorii de sortimente de produse, daca nu exista un produs asemanator pe piata statului membru implicat, care a beneficiat de fapt de aceasta reducere.

10. In scopul aplicarii sale in Comunitate, conceptul de similitudine continut in alin. 1 al art. 21 al Acordului intre CEE si Portugalia este un concept de drept comunitar, care trebuie interpretat in mod uniform, iar Curtii ii revine sa se asigure ca asa se procedeaza.

Conform scopului acestei prevederi, produsele care difera intre ele atat in ceea ce priveste metoda de fabricare, cat si caracteristicile, nu pot fi considerate ca produse asemanatoare in sensul susmentionatei prevederi. Rezulta ca veniturile licoroase la care s-a adaugat alcool, pe de o parte, si vinurile rezultate din fermentatie naturala, pe de alta parte, nu pot fi considerate produse asemanatoare in sensul prevederii in discutie.

8. Marshall - 152/84 - 1986, 0723

1. Termenului de "concediere" inclus in art. 5 (1) al Directivei nr. 76/207 trebuie sa i se confere un inteles mai larg.

Limita de varsta pentru concedierea obligatorie a lucratorilor ca urmare a politicii generale de pensionare dusa de firma, se incadreaza in termenul de "concediere" interpretat in acest fel, chiar daca concedierea implica garantarea unei pensii platite.

2. Avand in vedere importanta fundamentala a principiului tratamentului egal al barbatilor si femeilor, art. 1 (2) din Directiva nr. 76/207 asupra implementarii acestui principiu in ceea ce priveste angajarea si conditiile de munca care exclud problemele de securitate sociala din sfera Directivei trebuie sa fie strict interpretat. Rezulta ca exceptia la interzicerea discriminarii pe motive de sex, prevazuta de art. 7 (1) (a) din Directiva nr. 79/7 asupra implementarii progresive a principiului tratamentului egal in probleme de securitate sociala, se aplica numai la determinarea varstei de pensionare in scopul garantarii pensiilor de vechime si la posibilele consecinte ce decurg in ce priveste alte beneficii.

3. Art. 1 din Directiva 76/207 trebuie interpretat in modul urmator: o politica generala de concediere implicand concedierea unei femei numai pentru ca a atins varsta de pensionare, varsta diferita pentru femei in raport cu barbatii in cadrul legislatiei nationale, constituie o discriminare pe motive de sex, contrara acelei Directive.

4. Acolo unde prevederile Directivei apar, in ceea ce priveste continutul lor, ca fiind neconditionate si suficient de precise, aceste prevederi pot fi invocate de catre o persoana fizica impotriva unui stat, atunci cand acel stat nu reuseste sa implementeze Directiva in dreptul national pana la sfarsitul perioadei prescrise, sau cand nu reuseste sa o implementeze corect.

De fapt, ar fi incompatibil cu natura obligatorie pe care art. 189 o confera directivei sa se sustina in principiu ca o obligatie impusa de ea nu poate fi invocata de catre cei in cauza. Prin urmare, un stat membru care nu a adoptat implementarea masurilor cerute de Directiva in interiorul perioadei prescrise nu-si poate justifica, fata de niste indivizi, propriile deficiente in indeplinirea obligatiilor impuse de Directiva. In aceasta privinta calitatea in care actioneaza statul, fie ca o persoana juridica de drept privat, fie ca o autoritate publica, nu este relevanta. In oricare dintre cazuri este necesar ca statul sa fie impiedicat sa beneficieze de propria sa lipsa de armonizare a dreptului comunitar.

5. In conformitate cu art. 189 din Tratatul CEE, natura obligatorie a unei directive, care constituie baza pentru posibilitatea invocarii ei in fata unei instante nationale, exista numai in raport cu "fiecare stat membru caruia ii este adresata". Rezulta ca o directiva nu poate impune ea insasi obligatii unui individ, si ca o prevedere a unei directive nu poate fi invocata ca atare contra unei asemenea persoane.

6. Art. 5 (1) din Directiva Consiliului nr. 76/207, care interzice orice discriminare pe motive de sex cu privire la conditiile de lucru, inclusiv conditiile ce guverneaza concediere, poate fi invocata contra unei autoritati de stat care actioneaza in calitate de angajator, pentru a putea evita aplicarea oricarei prevederi nationale neconforma art. 5 (1).

9. Kolpinghuis Nijmegen - 80/86 - 1978, 3969

1. Acolo unde prevederile unei directive par, in ceea ce priveste continutul lor, neconditionate si suficient de precise, aceste prevederi pot fi invocate de catre o persoana fizica impotriva unui stat atunci cand acel stat nu reuseste sa implementeze directiva in dreptul national pana la sfarsitul perioadei prescrise, sau cand nu reuseste sa o implementeze corect.

Totusi, in conformitate cu art. 189 din Tratatul CEE, natura obligatorie a unei directive, care constituie baza pentru posibilitatea invocarii ei in fata unei instante nationale, exista numai in raport cu "fiecare stat membru caruia ii este adresata". Rezulta ca o directiva nu poate impune ea insasi obligatii unui individ, si ca o prevedere a unei directive nu poate fi invocata ca atare impotriva unei asemenea persoane.

2. In aplicarea dreptului national, si in special a prevederilor unei legi nationale special introduse pentru a pune in aplicare directiva, instantelor nationale li se cere sa-si interpreteze dreptul national in lumina expresiei si a scopurilor directivei, pentru a se obtine rezultatul la care s-a facut referire in alin. 3 al. Art. 189 din Tratat.

Totusi, aceasta obligatie este limitata de principiile generale de drept care fac parte din dreptul comunitar, si mai ales principiilor certitudinii juridice si neretroactivitatii. Prin urmare, o directiva nu poate, de la sine si independent de o lege nationala adoptata de un stat membru pentru implementarea ei, sa aiba ca efect determinarea sau agravarea raspunderii in dreptul penal a persoanelor ale caror acte contravin prevederilor acestei directive.

10. Factorfame I - C-213/89 - 1990, I-2433

Revine instantelor nationale, in aplicarea principiului cooperarii stabilit la art. 5 al Tratatului CEE, sa asigure protectia legala la care persoanele au dreptul ca efect direct al prevederilor dreptului comunitar.

Orice prevedere a sistemului legal national si orice practica legislativa, administrativa sau juridica ce ar putea afecta eficacitatea dreptului comunitar, refuzand instantei nationale competente in aplicarea ei, autoritatea de a face tot ce este necesar in momentul aplicarii sale pentru a inlatura prevederile legislatiei nationale care ar putea impiedica, fie si temporar, reglementarile comunitare sa intre pe deplin in vigoare este incompatibila cu cerintele inerente insasi naturii dreptului comunitar.

Eficienta deplina a dreptului comunitar ar fi la fel de afectata daca o dispozitie a dreptului national ar putea impiedica o instanta sesizata de o disputa ce cade sub incidenta dreptului comunitar sa garanteze masuri provizorii pentru a asigura eficienta deplina a hotararii ce urmeaza a fi pronuntata asupra existentei drepturilor pretinse in virtutea dreptului comunitar. Rezulta ca o instanta care ar lua masuri provizorii in asemenea imprejurari, daca nu este vorba de o dispozitie de drept national, este obligata sa indeparteze acea dispozitie.

Aceasta interpretare este confirmata de sistemul stabilit de art. 172 din Tratatul CEE a carui eficacitate ar fi afectata daca o instanta nationala, care a initiat proceduri ce depind de raspunsul Curtii de justitie intr-o problema inaintata spre solutionare printr-o hotarare premergatoare nu ar fi capabila sa garanteze masuri provizorii pana cand nu se pronunta hotararea consecutiva raspunsului dat de Curtea de justitie.

11. Faccini Dori - C-91/92 - 1994, I-3325

1. Prevederile art. 1 (1) si (2) si art. 5 din Directiva nr. 85/577, cu privire la protectia consumatorului in cadrul contractelor negociate in afara firmei, sunt neconditionate si suficient de precise in privinta determinarii persoanelor in al caror beneficiu au fost adoptate si a perioadei minime in care trebuie notificata anularea. Desi art. 4 si 5 ale Directivei lasa statelor membre o oarecare marja de apreciere in ce priveste protectia consumatorului atunci cand comerciantul nu da informatii asupra dreptului de anulare, cat si in ce priveste stabilirea termenului si a conditiilor de anulare, aceasta marja nu impiedica fixarea unor drepturi minime care trebuie oricum sa fie acordate consumatorilor.

2. Posibilitatea de a invoca directivele impotriva entitatilor publice se bazeaza pe faptul ca potrivit art. 189 o directiva are caracter obligatoriu numai in legatura cu un alt stat membru caruia i se adreseaza si a fost stabilita pentru a impiedica un stat sa obtina avantaje din propria sa lipsa de acordare la dreptul comunitar. Ar fi de neacceptat ca un stat, atunci cand i se cere de catre legislatia comunitara sa adopte anumite reglementari destinate sa guverneze relatiile sale, sau cele ale entitatilor publice, cu persoanele fizice si sa confere persoanelor fizice anumite drepturi, sa aiba posibilitatea de a invoca propria sa culpa pentru neindeplinirea obligatiilor care ii reveneau sau pentru a lipsi persoanele fizice de beneficiul drepturilor ce le apartin.

Efectul extinderii acestui principiu in sfera relatiilor dintre indivizi ar fi recunoasterea autoritatii Comunitatii in impunerea unor obligatii cu efect imediat asupra indivizilor, cata vreme aceasta are competenta respectiva numai cand este imputernicita sa adopte legi.

Rezulta ca in absenta unor masuri de transpunere in practica in cadrul termenului prescris, un individ nu poate invoca o directiva pentru a pretinde un drept contra unui alt individ si pentru a impune un astfel de drept in fata unei instante nationale.

3. In absenta masurilor care sa aplice Directiva nr. 85/577 in cadrul termenului prescris, Directiva care se refera la protectia consumatorului in ce priveste contractele negociate in afara sediului firmei, consumatorii nu pot beneficia, in virtutea acesteia, au dreptul de anulare contra comerciantilor cu care au incheiat un contract in afara sediului firmei si nici nu pot impune un astfel de drept in fata unei instante nationale.

4. Obligatia statelor membre derivata dintr-o directiva de a desavarsi rezultatul propus de directiva si datoria lor stipulata la art. 5 din Tratat sa ia toate masurile adecvate, fie ele generale sau particulare, se refera la toate autoritatile statelor membre, inclusiv instantele, pentru problemele ce tin de jurisdictia acestora. Rezulta ca, in aplicarea dreptului intern, fie el adoptat inainte sau dupa directiva, instanta nationala care trebuie sa interpreteze aceste legi, trebuie sa o faca, pe cat posibil, in lumina modului de exprimare a scopului directivei, in asa fel incat sa obtina rezultatul avut in vedere, si, prin urmare, sa se conformeze paragrafului 3 al art. 189 al Tratatului.

5. Daca un stat membru nu-si indeplineste obligatia de punere in practica a unei directive, conform alin. 3 al art. 189 din Tratat, si daca rezultatul prescris de directiva nu poate fi obtinut prin interpretarea dreptului intern de catre instante, dreptul comunitar impune statului membru respectiv sa respecte paguba provocata indivizilor prin faptul de a nu fi pus in practica directiva. Pentru aceasta, trei conditii trebuie sa fie indeplinite: rezultatul prescris de directiva trebuie sa implice garantarea unor drepturi pentru indivizi; continutul acestor drepturi trebuie sa poata fi identificat pe baza prevederilor directivei; si trebuie sa existe o legatura cauzala intre neindeplinirea obligatiei statului si paguba suferita. In aceste imprejurari revine instantei nationale sa sustina dreptul persoanei lezate de a obtine o despagubire potrivit dreptului intern referitor la raspundere.

12. Germania impotriva Consiliului - 280/93-1994 - 1-4973

1. In cadrul procedurii pentru adoptarea unei reglementari de catre Consiliu, faptul ca propunerea Comisiei, amendata conform unui acord politic acceptat de catre un membru competent in numele Comisiei intr-o sesiune a Consiliului si aprobata de colegiul membrilor Comisiei, nu este redactata in scris, nu are importanta.

Art. 149 (3) din Tratat stipuleaza ca atata timp cat Consiliul nu a actionat, Comisia isi poate modifica propunerea in orice moment in cursul procedurilor mentionate la alin. 1 si 2, fara a fi necesar ca acele propuneri amendate sa fie scrise. Astfel de propuneri amendate, facand parte din procesul legislativ al Comunitatii care este caracterizat printr-o anume flexibilitate necesara pentru realizarea unei convergente in opiniile diverselor institutii difera fundamental de actele adoptate de Comisie si care privesc in mod direct indivizii, in asa fel ca o conformare stricta la formalitatile obligatorii pentru adoptarea actelor cu efect direct si asupra indivizilor nu este necesara si pentru adoptarea sus-mentionatelor propuneri.

2. Desi conform art. 190 din Tratat, propunerea Comisiei trebuie inaintata Consiliului in acte pe care acesta le poate adopta numai la propunerea Comisiei, acest articol nu impune citirea vreunui amendament care ar fi putut fi adus ulterior propunerii respective. Lucrurile ar sta altfel numai in cazul in care Comisia si-ar fi retras propunerea si ar fi inlocuit-o cu alta.

3. Consultarea de catre Parlamentul european, acolo unde este prevazuta, inseamna o noua consultare ori de cate ori textul adoptat in final, luat ca intreg, difera esential de textul pe care Parlamentul l-a consultat deja, cu exceptia cazurilor in care amendamentele corespund in mare masura dorintelor Parlamentului.

4. In urmarirea obiectivelor politicii agricole comune institutiile Comunitatii trebuie sa asigure permanenta armonizare ceruta de conflictele dintre obiectivele asumate in mod individual si, atunci cand este necesar, sa dea prioritate oricarei dintre ele, pentru a satisface cerintele factorilor sau conditiile economice urmarite.

Astfel, legislatia Comunitatii, care in problemele de politica agrara comuna manifesta o larga toleranta in ce priveste responsabilitatile conferite de art. 40 si 43 din Tratat, ar putea, fara a incalca art. 39 din Tratat, sa stabileasca o organizare comuna a pietei bananelor, menita sa asigure venitul Comunitatii agricole interesate prin garantarea nivelului existent al productiei Comunitatii prin furnizarea de utilaje adecvate in vederea cresterii productivitatii, sa stabilizeze piata protejand productia Comunitatii si reglementand importurile, si sa asigure aprovizionarea prin acele utilaje suplimentare obtinute la nevoie prin cresterea importurilor.

Faptul ca in anumite state membre, instaurarea organizarii comune a putut avea ca efect cresterea preturilor, nu inseamna o incalcare a art. 39. Inlocuirea structurilor nationale caracterizate prin diferente mari de pret, cu o organizare comuna, duce inevitabil la o reasezare a preturilor in toata Comunitatea; obiectivul asigurarii unor preturi rezonabile pentru consumatori trebuie apreciat la nivelul pietei comune ca un intreg, iar legislatia comunitara va da prioritate temporar altor obiective.

5. Faptul ca Regulamentul nr. 404/93 asupra organizarii comune a pietei bananelor urmareste obiective de politica agrara, ca si o politica de dezvoltare in favoarea statelor ACP , nu inseamna ca acesta nu poate fi fundamentat doar pe art. 43 din Tratat.

In primul rand, art. 43 din Tratat constituie baza legala adecvata pentru orice legislatie privitoare la producerea si comercializarea produselor prevazute in lista din Anexa II la Tratat, care contribuie la indeplinirea unuia sau mai multor obiective ale politicii agricole comune stabilite la art. 39 din Tratat, chiar si atunci cand se urmaresc simultan mai multe obiective.

In al doilea rand, crearea unei organizari comune a pietei necesita, pe langa reglementarea productiei Comunitatii, stabilirea unui regim de import pentru stabilizarea pietelor si asigurarea vanzarii productiei comunitare daca, asa ca in cazul bananelor, aspectele interne si externe ale politicii comune nu pot fi separate, fiind de la sine inteles ca institutiile, atunci cand fac uz de competentele lor de legiferare, nu pot sa nu tina cont de obligatiile impuse de Comunitate prin Conventia de la Lomé.

6. Primul paragraf din art. 42 al Tratatului recunoaste atat prioritatea politicii agricole asupra obiectivelor Tratatului in domeniul concurentei, cat si autoritatea Consiliului de a decide in ce masura legile concurentei trebuie sa fie aplicate in sectorul agricol.

Regimul comertului cu statele care nu sunt membre in cadrul organizarii comune a pietei de banane, stabilit prin Regulamentul nr. 404/93, in special cote de tarif pentru importuri si modul in care este subimpartita, nu constituie o incalcare a drepturilor fundamentale si a principiilor generale de drept.

Cu privire la interzicerea discriminarii, este adevarat ca doua categorii diferite de comercianti - cei care au operat anterior pe piete interne deschise si au putut obtine fara nici o ingradire livrari de banane din statele lumii a treia si cei care au operat pe piete nationale protectioniste dar carora li s-a asigurat posibilitatea de a obtine banane din Piata Comuna si din ACP, in ciuda pretului lor ridicat - nu sunt afectate in acelasi mod de aceste masuri, din moment ce primilor li s-au restrans acum posibilitatile de import, in timp ce a doua categorie pot acum sa importe cantitati fixe de banane din tarile lumii a treia.

Totusi, acest tratament diferit pare inerent obiectivului de integrare a pietelor anterior impartite, avand in vedere ca situatiile diferite ale diverselor categorii de operatori comerciale inaintea introducerii organizarii comune a pietei, si permite stabilirea unui echilibru intre cele doua categorii de operatori, necesar pentru asigurarea vanzarii productiei Comunitatii si a statelor ACP, pe care organizarea in comun trebuie sa o asigure.

Aceleasi motive justifica restrictiile impuse libertatii comertului pentru societatile care au operat anterior pe piete deschise, substanta acestui drept nefiind afectata.

Cu privire la dreptul de proprietate al operatorilor pe piata, pierderea unui segment de piata nu are consecinte asupra acestui drept, intrucat asemenea segmente detinute anterior organizarii de comun acord a pietei reprezinta numai o pozitie economica temporara, supusa riscului schimbarii imprejurarilor si nu intra sub protectia dreptului de proprietate. In mod similar, detinerea unei pozitii pe piata decurgand dintr-o situatie data nu poate, indeosebi atunci cand acea situatie contravine normelor in vigoare in piata comuna, sa se bucure de protectie pe baza principiului drepturilor castigate sau a celui al asteptarii legitime (justificate).

In cele din urma, cu privire la principiul proportionalitatii, nu se poate socoti ca a avut loc o incalcare prin faptul ca obiectivele sprijinirii producatorilor din statele ACP si garantarii veniturilor producatorilor din Comunitate ar fi putut fi atinse prin luarea unor masuri cu un efect mai redus asupra concurentei si asupra intereselor anumitor categorii de operatori comerciale, in masura in care nimic nu dovedeste ca Consiliul - care, prin stabilirea unei organizari comune a pietelor, a trebuit sa impace interese divergente si astfel sa adopte masuri care se inscriu in cadrul optiunilor de strategie care stau in competentele sale - a adoptat masuri evident necorespunzatoare in raport de obiectivul urmarit.

8. Cu privire la stabilirea unei cote tarifare, importul de banane din statele ACP in Comunitate cade sub incidenta art. 168 (2) (a) (ii) acelei de-a patra Conventii de la Lomé intre statele ACP si CEE, a Protocolului nr. 5 asupra bananelor la aceasta Conventie, precum si a Anexelor LXXIV si LXXV la acest Protocol. Potrivit acestor dispozitii, singura obligatie a Comunitatii este ma mentina avantajele privind accesul bananelor provenind din statele ACP pe piata Comunitatii, avantaje pe care statele ACP le-au avut anterior incheierii Conventiei, astfel incat a fost permis ca Reglementarea nr. 404/93 sa impuna - fara a constitui o incalcare a art. 168 (1) din Conventie - o taxa pe importul de banane care nu provin in mod traditional din statele ACP si care exced o anumita cantitate.

9. Trasaturile specifice ale Acordului General privind Tarifele si Comertul (GATT) - si anume marea flexibilitate a dispozitiilor sale, in special a acelora privind posibilitatile de derogare, masurile care pot fi luate in situatii exceptionale si solutionarea diferendelor intre partile contractante - impiedica Curtea sa ia dispozitiile GATT in considerare cand apreciaza legalitatea unei reglementari in cazul actiunii introduse de un stat membru in temeiul primului alineat al art. 173 al Tratatului. Aceste caracteristici arata ca regulile GATT nu sunt neconditionate si ca obligatia de a le recunoaste ca norme ale dreptului international direct aplicabile in sistemele juridice interne ale partilor contractante nu se poate intemeia pe spiritul, trasaturile generale sau termenii GATT. In absenta unei asemenea obligatii decurgand din GATT insasi, Curtea poate examina legalitatea actului Comunitatii criticat in lumina regulilor GATT numai in cazul in care Comunitatea insasi a intentionat sa puna in aplicare o anumita obligatie pe care si-a asumat-o in contextul GATT, sau in cazul in care actul Comunitatii se refera in mod expres la anumite dispozitii ale GATT.

10. Desi Protocolul cu privire la contingentele tarifare privind importul de banane constituie intr-adevar parte integranta a Tratatului, deoarece este anexat la Conventie punand in aplicare asocierea teritoriilor si departamentelor de peste mari la Comunitate, la care se refera art. 136 al Tratatului, acest Protocol a fost neindoielnic adoptat ca o masura tranzitorie pana la standardizarea conditiilor pentru importul bananelor in piata comuna. Ca o parte a acestui sistem, al treilea punct al alin. 4 din Protocol prevede ca, la propunerea Comisiei, Consiliul - votand cu majoritate calificata - poate aboli sau modifica acest contingent, fara rezerve cu privire la durata unei decizii de abolire a contingentului. Aceasta inseamna ca Protocolul, care nu poate deroga de la o prevedere de baza a Tratatului cum este art. 43 (2), si contingentul pe care acesta il stabileste pot fi abolite fara a fi necesar sa se respecte regulile de modificare a Tratatului prevazute in art. 236 al acestuia.

13. Bosman - C-415/93 - 1995, I-4921

1. O cerere adresata Curtii de a dispune o masura de inquiry in temeiul art. 60 al Regulilor de procedura, formulata de o parte dupa incheierea dezbaterilor, poate fi admisa numai daca se refera la fapte care pot avea o influenta hotaratoare si pe care partea interesata nu le-a putut expune inainte de incheierea dezbaterilor.

2. In contextul cooperarii intre Curtea de justitie si instantele judecatoresti nationale, ceruta de art. 177 al Tratatului, sarcina de a stabili - in lumina imprejurarilor concrete ale cauzei - necesitatea unei hotarari premergatoare care sa permita o hotarare judecatoreasca, precum si sarcina de a stabili care sunt problemele relevante care trebuie supuse atentiei Curtii de justitie, revin numai instantelor judecatoresti nationale. In consecinta, in masura in care problemele supuse atentiei de catre instantele nationale privesc interpretarea dreptului comunitar, Curtea de justitie este - in principiu - obligata sa pronunte o hotarare premergatoare.

Cu toate acestea, in vederea stabilirii competentei sale, Curtea trebuie sa examineze conditiile in care a fost sesizata cu cauza respectiva de catre instanta nationala. Spiritul de cooperare care trebuie sa domine procedura hotararii premergatoare reclama respectarea de catre instanta nationala a competentelor incredintate Curtii de justitie, care trebuie sa asiste administrarea justitiei in statele membre si nu sa emita avize consultative asupra unor probleme generale sau ipotetice.

Pentru aceste motive Curtea nu este competenta sa pronunte o hotarare premergatoare asupra unei probleme care i-a fost supusa atentiei de catre o instanta nationala in cazul in care evident ca interpretarea dreptului comunitar pe care o urmareste sa o obtina acea instanta nu are nici o legatura cu situatia de fapt pe care se intemeiaza actiunea principala sau cu scopul actiunii principale, ori atunci cand problema este ipotetica si Curtea nu dispune de indicii cu privire la situatia de fapt sau de drept care sa ii permita un raspuns util chestiunii cu a carei solutionare a fost investita.

Chestiunile cu solutionarea carora este investita Curtea de catre o instanta nationala chemata sa hotarasca asupra unor actiuni declaratorii care urmaresc sa previna incalcarea unui drept care este serios amenintat, trebuie sa fie privite ca raspunzand unei necesitati obiective in vederea solutionarii diferendului cu care este investita acea instanta, chiar daca asemenea chestiuni sunt in mod fortuit intemeiate pe ipoteze care sunt, prin insasi natura lor, nesigure, daca instanta nationala le considera admisibile in principiu conform propriei sale interpretari a dreptului intern.

3. Sportul se afla sub incidenta dreptului comunitar in masura in care le reprezinta o activitate economica in intelesul art. 1 al Tratatului, asa cum se intampla in cazul activitatilor fotbalistilor profesionisti sau semi-profesionisti, atunci cand acestia sunt angajati in schimbul unui salariu sau presteaza un serviciu remunerat.

4. In aplicarea dispozitiilor dreptului comunitar privind libertatea de circulatie a fortei de munca, nu este necesar ca angajatorul sa fie o intreprindere; se cere numai existenta sau intentia de a crea un raport de munca.

5. Normele aplicabile raporturilor economice stabilite intre angajatorii dintr-un anumit sector de activitate se afla sub incidenta dispozitiilor dreptului comunitar privind libera circulatie a fortei de munca, in cazul in care aplicarea lor afecteaza clauzele contractelor de munca incheiate cu angajatii.

Acest principiu se aplica regulilor privind transferul jucatorilor intre cluburile de fotbal, care reguli - desi guverneaza raporturile economice intre cluburi mai degraba decat raporturile de munca intre cluburi si jucatori - afecteaza oportunitatile pe care jucatorii le au de a gasi un loc de munca si clauzele cuprinse in contractul de munca propus, deoarece cluburile angajatoare trebuie sa plateasca taxe pentru recrutarea unui jucator de la un alt club.

6. Dispozitiile dreptului comunitar privind libera circulatie a persoanei si a serviciilor nu constituie un obstacol pentru regulile sau practicile aplicabile in sport si determinate de considerente ne-economice, legate de natura si contextul special al anumitor competitii sportive. O asemenea restrangere a campului de aplicare a dispozitiilor dreptului comunitar trebuie insa sa ramana ea insasi limitata la ratiunile sale specifice si nu poate fi folosita, in consecinta, pentru a exclude intreaga gama a activitatilor sportive din domeniul de aplicare al Tratatului.

7. Libera circulatie a fortei de munca, garantata de art. 48 al Tratatului, reprezinta o libertate fundamentala in sistemul comunitar si aplicarea sa nu poate fi limitata de obligatia Comunitatii de a respecta diversitatea culturala nationala si regionala a statelor membre, atunci cand Comunitatea foloseste puterilor conferite de art. 128 (1) al Tratatului CE in domeniul culturii.

8. Principiul libertatii de asociere, consacrat de art. 11 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, principiu care rezulta si din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, constituie unul dintre drepturile fundamentale care sunt protejate de ordinea juridica comunitara, asa cum Curtea a aratat cu consecventa cum se reafirma in preambulul Actului Unic European si in art. F (2) al Tratatului asupra Uniunii europene.

Cu toate acestea, regulile susceptibile sa restranga libertatea de circulatie a sportivilor profesionisti, regulile stabilite de asociatiile sportive, nu pot fi socotite ca necesare pentru respectarea libertatii de asociere de care acestea, cluburile si jucatorii acestor cluburi se bucura, dupa cum nu pot fi interpretate ca o consecinta inevitabila a acestei libertati.

9. Principiul subsidiaritatii nu poate permite situatiile in care libertatea asociatiilor de drept privat de a adopta reguli sportive aduce atingere exercitiului drepturilor conferite persoanelor fizice din Tratat. Acest lucru este valabil chiar si atunci cand principiul subsidiaritatii este interpretat extensiv pentru a limita la strictul necesar interventia autoritatilor comunitare in domeniul organizarii activitatilor sportive.

10. Art. 48 al Tratatului se aplica numai actiunilor autoritatilor publice, ci si regulilor de orice alta natura care urmaresc sa reglementeze angajarea in schimbul unui salariu pe baza de contract colectiv de munca.

Daca aplicarea art. 48 ar fi limitata la actele unei autoritati publice, s-ar crea riscul aparitiei de inegalitati in aplicarea acestui articol, in masura in care conditiile de munca in diferite state membre sunt uneori guvernate de dispozitii ale legii sau ale unor acte normative cu putere inferioara legii, iar alteori sunt guvernate de contracte sau alte acte juridice incheiate sau adoptate de particulari.

11. Nimic nu impiedica persoanele fizice sa se intemeieze pe motive de ordine publica, siguranta nationala sau sanatate publica, recunoscute de art. 48 al Tratatului, atunci cand impun restrictii in calea liberei circulatii a fortei de munca. Nici obiectul si nici continutul acestor temeiuri nu sunt in vreun fel afectate de natura publica sau privata a regulilor restrictive care se intemeiaza pe ele.

12. Art. 48 al Tratatului se aplica normelor stabilite de asociatiile sportive, norme prin care se stabilesc conditiile prin care sportivii profesionisti se pot angaja pe baza de salariu.

13. Nu poate fi calificata ca supusa in mod exclusiv dreptului intern si, prin urmare, scutita obligatiei de conformare in raport cu dreptul comunitar situatia acelui fotbalist profesionist care, fiind cetatean al unui stat membru si incheind un contract de munca cu un club din alt stat membru in scopul exercitarii unei activitati remunerate in acel stat, a acceptat o oferta de munca supusa art. 48 (3) (a) al Tratatului.

14. Art. 48 al Tratatului interzice aplicarea acelor reguli stabilite de asociatiile sportive potrivit carora un fotbalist profesionist care este cetatean al unui stat membru nu poate, la expirarea contractului incheiat cu un club, sa fie angajat de un club din alt stat membru, daca cel din urma angajator nu a platit angajatorului anterior o taxa de transfer, antrenament sau dezvoltare.

Asemenea reguli, chiar daca nu se deosebesc de cele aplicabile transferurilor pe cuprinsul aceluiasi stat membru, sunt susceptibile de a restrange libera circulatie a jucatorilor care doresc sa isi continue activitatea in alt stat membru, deoarece ii impiedica sau descurajeaza sa isi paraseasca cluburile de care tin chiar si dupa expirarea contractelor lor de munca incheiate cu aceste cluburi.

Aceste reguli nu sunt socotite nici mijloace corespunzatoare pentru atingerea unor scopuri legitime precum mentinerea echilibrului financiar si concurential intre cluburi ori sprijinirea cautarii de talente si antrenarea tinerilor jucatori, deoarece:

- astfel de reguli nici nu impiedica cele mai bogate cluburi sa obtina serviciile celor mai buni jucatori si nici nu impiedica gradul de disponibilitate a resurselor financiare sa devina factorul decisiv in sportul de competitie, afectand in acest fel in mod considerabil echilibrul intre cluburi;

- taxele prevazute de asemenea reguli au un caracter contingent si nesigur prin chiar natura lor, si nu sunt - in nici un caz - legate de costul anual al antrenamentelor suportate de cluburi, si

- aceleasi scopuri pot fi atinse cel putin la fel de eficient prin alte mijloace care nu afecteaza libera circulatie a fortei de munca.

15. Art. 48 al Tratatului impiedica aplicarea regulilor stabilite de asociatiile sportive, reguli potrivit carora - in meciurile desfasurate in competitiile pe care le organizeaza - cluburile de fotbal pot folosi un numar limitat de sportivi profesionisti, cetateni ai altor state membre.

Asemenea reguli contravin principiului interzicerii discriminarii pe baza de cetatenie in privinta angajarii, remunerarii si conditiilor de munca si de angajare. Nu are nici o relevanta faptul ca aceste reguli privesc nu angajarea unor asemenea jucatori, privinta in care nu exista nici o restrictie, ci numai folosirea lor de catre cluburi in meciurile oficiale, deoarece - in masura in care participarea in asemenea meciuri este scopul esential al activitatii unui jucator profesionist - o regula care restrange aceasta participare, restrange in mod evident si sansele de angajare ale jucatorului interesat.

Asemenea reguli, care nu privesc meciurile intre echipele reprezentative ale statelor ci se aplica tuturor meciurilor oficiale intre cluburi, nu pot fi justificate nici pentru motive care nu sunt de natura economica si care au in vedere numai interese sportive precum: pastrarea legaturii traditionale intre fiecare club si tara sa, deoarece legaturile unui club de fotbal cu statul membru de sediu nu pot fi privite ca inerente activitatii; crearea unei pepiniere suficient de mare de jucatori nationali care sa furnizeze echipelor nationale jucatori de varf pentru toate posturile, deoarece - in timp ce echipele nationale trebuie sa fie formate din jucatori avand cetatenia statului respectiv - acesti jucatori nu trebuie sa fie obligatoriu inregistrati la cluburile acelei tari; mentinerea unui echilibru competitional intre cluburi, deoarece nu exista reguli care sa limiteze posibilitatea cluburilor mai bogate sa recruteze cei mai buni jucatori nationali, subminand astfel in aceeasi masura acest echilibru.

17. Interpretarea pe care Curtea, in exercitarea competentelor care ii sunt conferite prin art. 177 al Tratatului, o da unei norme a dreptului comunitar, clarifica sau, dupa caz, defineste intelesul si sfera de aplicare a acelei reguli asa cum trebuie sa fie, sau ar fi trebuit sa fie inteleasa si aplicata din momentul intrarii sale in vigoare. Rezulta ca regula astfel interpretata poate si trebuie sa fie aplicata de catre instantele judecatoresti chiar si raporturilor juridice create inaintea hotararii pronuntate de Curtea de justitie asupra cererii de interpretare, cu conditia sa fie indeplinite si celelalte cerinte pentru sesizarea instantelor nationale competente cu o actiune legata de aplicarea regulii respective.

Curtea poate numai in cazuri exceptionale sa fie determinata sa restranga dreptul oricarei persoane interesate de a se baza pe dispozitia astfel interpretata pentru a cere examinarea raporturilor juridice stabilite cu buna credinta. In asemenea cazuri exceptionale, Curtea actioneaza in aplicarea principiului general al certitudinii juridice aflat la baza ordinii juridice comunitare. O asemenea restrangere poate fi hotarata numai de Curte, prin hotararea pronuntata asupra cererii de interpretare care i-a fost adresata.

Intrucat trasaturile specifice ale regulilor stabilite de asociatiile sportive pentru transferul jucatorilor intre cluburi ale diferitelor state membre, ca si faptul ca aceleasi reguli sau unele similare se aplica atat transferurilor intre cluburile apartinand aceleiasi asociatii nationale cat si intre cluburile apartinand diferitelor asociatii nationale, ar fi putut provoca incertitudine cu privire la regulile care sunt conforme dreptului comunitar, motive fundamentale tinand de necesitatea asigurarii certitudinii juridice militeaza impotriva examinarii raporturilor juridice ale caror efecte au fost epuizate.

De aceea, trebuie aratat ca efectul direct al art. 48 al Tratatului nu poate sa constituie un temei pentru cereri privind taxele de transfer, antrenament sau dezvoltare care au fost deja platite sau, chiar platibile in viitor, decurg dintr-o obligatie nascuta inaintea hotararii. Sunt exceptate de la aceasta regula cererile adresate instantelor sau procedurile echivalente incepute in conformitate cu dreptul national aplicabil inainte de data hotararii prin care se cere interpretarea de catre Curtea de justitie.

14. CIA Security - C-194/94 - 1996, I-2201

1. O dispozitie a dreptului intern al unui stat membru precum art. 4 din Legea belgiana din 10 aprilie 1990 asupra societatilor cu protectie, de paza sau de securitate interna, nu constituie o reglementare tehnica in intelesul Directivei Consiliului nr. 83/189/CEE din 28 martie 1983, Directiva care stabileste procedura pentru oferirea de informatii in domeniul standardelor si reglementarilor tehnice si care a fost modificata prin Directiva Consiliului nr. 88/182/CEE din 22 martie 1988. In schimb, dispozitii precum cele cuprinse in Decretul Regal belgian din 14 mai 1991, stabilind procedura de aprobare a sistemelor si retelelor de alarma la care face trimitere Legea din 10 aprilie 1990 constituie asemenea reglementari tehnice. Calificarea unei reglementari precum art. 12 al Legii din 10 aprilie 1990 depinde de efectele sale juridice avute in dreptul intern.

2. Art. 8 si 9 din Directiva nr. 83/189, modificata prin Directiva 88/182 trebuie interpretate ca dand dreptul persoanelor fizice sa le invoce in fata instantelor nationale, care trebuie sa refuze aplicarea unei reglementari tehnice nationale care nu a fost notificata in conformitate cu Directivele.

3. Art. 30 al Tratatului CE nu interzice existenta unei dispozitii a dreptului national precum cea cuprinsa in art. 4 al Legii din 10 aprilie 1990.

15. Agricultura - Organizare comuna a pietelor - Banane - Regimul importurilor - Contingent tarifar - Masuri tranzitorii destinate a facilita trecerea la regimul comunitar - Carenta Comisiei - Emiterea, de catre judecatorul national, a masurilor provizorii - Inadmisibilitate - Posibilitatea pentru statul membru si operatorul in cauza de a sesiza Comisia si judecatorul comunitar

Dat fiind ca Tratatul nu a prevazut posibilitatea unui recurs prin care o jurisdictie nationala sa ceara Curtii sa constate cu titlu prejudicial carenta unei institutii comunitare si ca acest control tine de competenta exclusiva a jurisdictiei comunitare, jurisdictiile nationale nu sunt competente pentru a prescrie masuri provizorii, asteptand ca institutia sa actioneze. Intr-o asemenea situatie, protectia jurisdictionala a celor interesati nu ar trebui sa fie asigurata decat de Curte si, daca este cazul, de tribunalul de prima instanta.

Tratatul nu autorizeaza, deci, jurisdictiile nationale sa prescrie masuri provizorii in cadrul unei proceduri ce tinde sa acorde o protectie provizorie, pe cale de référé, pana cand Comisia nu va fi adoptat un act juridic pentru a reglementa, in conformitate cu art. 30 din reglementarea nr. 404/93, referitoare la revizuirea bilantului de prognoza pentru producerea si consumul de banane, determinand volumul contingentului tarifar anual pentru importurile ce provin din state terte si a bananelor netraditionale ACP si conform procedurii comitetului de gestiune prevazut in art. 27 din reglementare, cazurile riguroase cu care se confrunta operatorii economici. In asemenea imprejurari, statului membru interesat, sesizat la nevoie de operatorul in cauza, ii revine sarcina de a cere, daca este cazul, punerea in aplicare a respectivei proceduri, in pofida posibilitatii pe care o are operatorul de a se adresa direct Comisiei, cerandu-i sa adopte masurile speciale cerute de situatia de fata. In cazul in care institutia comunitara ar omite sa actioneze, statul membru ar putea introduce un recurs pentru carenta in fata Curtii, ca si operatorul interesat, destinatarul actului pe care Comisia ar fi omis sa-l adopte sau, cel putin, direct si personal interesat de el, care ar putea intenta o astfel de actiune in fata tribunalului.

In cadrul acestor recursuri pentru carenta, jurisdictia comunitara ar putea, la cererea reclamantilor, sa ia masuri provizorii, in virtutea art. 186 din Tratat. Prin urmare, in cazul in care Comisia ar refuza expres sa actioneze sau ar adopta un act diferit de cel pe care cei interesati l-au dorit sau l-au considerat necesar, statul membru sau operatorul in cauza ar putea cere anularea acestui act in fata Curtii sau a tribunalului.

(Hotarare din 26 noiembrie 1996, T.Port/Bundesanstalt)

16. Efect direct - Conflict intre dreptul comunitar si o lege nationala - Obligatii si atributii ale judecatorului national sesizat - Neaplicarea legii nationale

Jurisdictia nationala, atunci cand i se cere sa aplice o lege nationala incompatibila cu art. 30 din Tratat, are obligatia sa garanteze deplinul efect al acestuia, inlaturand din proprie initiativa respectiva lege.

(Hotarare din 13 martie 1997, Morellato/USL)

17. Actele institutiei - Contestatie incidenta, in fata judecatorului national, a legalitatii unui act comunitar cu ocazia unui recurs indreptat impotriva unei masuri de punere in aplicare - Acordarea amanarii in executarea masurii nationale - admisibilitate - Conditii - "Fumus boni juris" - Sesizarea Curtii pe calea recursului cu titlu prejudicial in aprecierea validitatii - Prejudiciu grav si ireparabil - Luare in calcul a interesului Comunitatii - Respectarea jurisprudentei comunitare pertinente

Pentru ca o jurisdictie nationala sa poata amana executarea unei decizii administrative nationale bazate pe un act comunitar, trebuie ca ea sa aiba indoieli serioase asupra validitatii respectivului act; ca, in cazul in care Curtea nu ar fi fost deja sesizata cu chestiunea validitatii actului contestat, ea sa i-l trimita personal; in caz de urgenta, in sensul ca masurile provizorii sa fie necesare pentru a evita ca partea care le solicita sa nu sufere un prejudiciu grav si ireparabil si sa fie luat in calcul interesul Comunitatii. In aceasta ultima privinta, jurisdictiei nationale ii revine sarcina sa decida, in conformitate cu regulile sale de procedura, care va fi modalitatea cea mai potrivita de a culege toate informatiile utile despre actul comunitar in cauza. In fine, trebuie ca, in aprecierea tuturor acestor conditii, jurisdictia nationala sa respecte deciziile Curtii sau ale tribunalului de prima instanta ce statueaza asupra legalitatii actului comunitar sau a ordonantei de référé ce vizeaza acordarea, la nivel comunitar, a masurilor provizorii similare.

(Hotarare din 17 iulie 1997, Kruger/H.Hamburg-Jonas)

18. Chestiuni prejudiciale - Sesizarea Curtii - Contestatia incidenta, in fata judecatorului national, a legalitatii unui act comunitar cu ocazia unui recurs indreptat impotriva unei masuri nationale de punere in aplicare - Amanarea executarii masurii nationale si recurs cu titlu prejudicial pentru aprecierea validitatii actului comunitar - Autorizatie acordata de judecatorul national de a introduce un recurs impotriva deciziei sale - Admisibilitate

Art. 177 alin. 2 din Tratat, nu se opune ca o jurisdictie nationala, ce a ordonat amanarea executarii unei decizii administrative nationale intemeiata pe un act comunitar si care, in conformitate cu obligatia ce ii revine, a sesizat Curtea, cu titlu prejudicial, cu o chestiune referitoare la validitatea actului comunitar, sa autorizeze introducerea unui recurs impotriva deciziei sale.

In fapt, pe de o parte, daca obligatia de a sesiza Curtea isi gaseste fundamentul in necesitatea de a asigura aplicarea uniforma a dreptului comunitar si de a apara competenta exclusiva a Curtii pentru a statua asupra validitatii unui act de drept comunitar, respectarea acestor imperative nu este afectata de posibilitatea introducerii unui recurs impotriva deciziei jurisdictiei nationale, dat fiind faptul ca, in ipoteza in care aceasta decizie ar trebui reformulata sau anulata in cadrul recursului, procedura cu titlu prejudicial ar ramane fara obiect, iar dreptul comunitar si-ar regasi deplina aplicare. Pe de alta parte, posibilitatea introducerii unui astfel de recurs nu impiedica punerea in aplicare a procedurii prejudiciale de catre jurisdictia ce statueaza in ultima instanta, care este obligata, in conformitate cu art. 177 alin. 3 din Tratat, sa procedeze la introducerea unui recurs in cazul in care are indoieli asupra interpretarii sau validitatii dreptului comunitar.

(Hotarare din 17 iulie 1997,Kruger/Hauptzollam Hamburg Jonas)