Legitima aparare - cauza care inlatura caracterul penal al faptei

Legitima aparare - cauza care inlatura caracterul penal al faptei

Notiunea si caracterizarea legitimei aparari

Legitima aparare ca stare de fapt

In principiu, intr-un stat de drept, conflictele de orice natura intre membrii sai trebuie sa se rezolve prin intelegere, toleranta, fiecare acceptand sa faca concesiile necesare inlaturarii neintelegerii, iar cand acestea nu sunt cu putinta, sa apeleze la autoritatile de stat competente pentru a stabili adevarul si a asigura restabilirea ordinii in relatiile sociale. Aceasta inseamna ca nu este permis oamenilor sa-si faca dreptate singuri in realizarea neintelegerilor dintre ei.

Legiuitorul din toate timpurile, observand ca in realitatea obiectiva pot aparea situatii extreme cand tulburarea ordinii de drept ia forma unei agresiuni asupra unei persoane fara ca autoritatile abilitate sa poata interveni cu promptitudine, a prevazut si a reglementat posibilitatea ca victimele agresiunii ori persoanele care sunt de fata la tulburarea ordinii de drept sa intervina si sa combata pe agresor, cu riscul de a provoca acestuia o vatamare grava sau chiar moartea, spre a face ca agresiunea sa inceteze. A nu proceda in acest mod ar fi insemnat obligativitatea victimei agresiunii sa sufere consecintele atacului, legitimandu-se astfel comportarile agresive.

Fapta comisa asupra agresorului in aceste conditii, chiar daca ar fi prevazuta de legea penala, nu va constitui infractiune; aceasta solutie a fost admisa in toate legislatiile penale, inclusiv in cea romana, intrucat faptuitorul se afla in legitima aparare si comite fapta fara vinovatie

Viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea oamenilor sunt aparate prin incriminarea acelor actiuni care le aduc atingere. Persoana umana este deci aparata preventiv de orice violare a drepturilor sale esentiale prin incriminarea tuturor faptelor care l-ar putea leza, iar in cazul in care este amenintata in aceste drepturi, se poate recurge la sprijinul autoritatii de stat pentru inlaturarea pericolului ivit.

In cazul in care vatamarea s-a produs, victima poate cere, potrivit legii, repararea prejudiciului suferit. Ordinea de drept nu permite unei persoane lezate sa-si faca dreptate singura, oricat de evident ar fi dreptul sau. Recurgerea la cai de fapt pentru afirmarea unui drept constituie o fapta care angajeaza raspunderea celui care a comis-o, in masura in care aceasta intruneste conditiile unei infractiuni. Aceasta perspectiva produce un efect inhibitor in determinarea persoanei tentata sa o faca.

Sunt totusi situatii exceptionale cand o persoana - sau un interes obstesc - este victima unei agresiuni si cand in fata unui pericol iminent, lipsind posibilitatea de a se face apel la interventia autoritatilor, nu exista alt mijloc pentru evitarea vatamarii decat savarsirea unei fapte prevazute de legea penala .

Legiuitorul a tinut cont de aceasta realitate obiectiva si prin art. 44 Cod Penal, a statuat ca in acest caz apararea este legitima si ca fapta savarsita de legea penala savarsita in conditiile legitimei aparari nu constituie infractiune.

Potrivit acestui text, o fapta se considera comisa in legitima aparare atunci cand savarsirea ei a fost necesara pentru inlaturarea unui atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva faptuitorului, a altei persoane sau impotriva unui interes obstesc care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc (art. 44 alin. 2 Cod Penal).

In cazul legitimei aparari exista, asadar, pe de o parte, un atac, o agresiune, care creeaza un pericol grav si iminent pentru persoana atacata ori pentru un interes obstesc si, pe de alta parte, o aparare, concretizata in savarsirea unei fapte prevazute de legea penala care, in condibiile date, era absolut necesara pentru respingerea atacului mai inainte ca acesta sa aduca atingere valorilor sociale puse in pericol.

In literatura juritica s-au exprimat mai multe opinii cu privire la natura juridica a legitimei aparari si la temeiurile pentru care o fapta savarsita in stare de legitima aparare, desi prevazuta de legea penala nu constituie infractiune.

Astfel, s-a sustinut ca societatea este datoare sa apere pe membrii sai, asa incat atunci cand o persoana se vede atacata, iar societatea nu-i vine in ajutor, ea capata dreptul de a se apara singura, legitima aparare fiind, deci, exercitiul unui drept subsidiar de aparare. De asemenea, s-a afirmat ca fapta savarsita in legitima aparare nu numai ca nu prezinta pericol social dar este chiar socialmente utila, deoarece, actionand intr-o situatie in care societatea era datoare sa intervina prin autoritatile competente, dar n-a fost in masura sa o faca, faptuitorul se substituie in prerogativele acestora si, ca atare indeplineste o activitate pe care legea o impune. Tot astfel s-a spus ca dreptul la legitima aparare constituie un mod de combatere a infractiunilor si de aparare a ordinii de drept, deoarece agresorul potential, stiind ca cel atacat este indreptatit sa se apere si ca o aparare legitima ii poate fi lui insusi fatala, se va abtine de la declansarea agresiunii.

Aceste teorii, desi interesante, nu pun in lumina esenta reala a legitimei aparari si contin unele idei ce nu pot fi acceptate. Imprejurarea ca societatea nu poate interveni in timp util, pentru a apara pe cel atacat nu poate conferi acestuia un drept propriu de a savarsi fapte pe care altfel le considera infractiuni. Pe de alta parte, nu se poate spune ca cel atacat inlocuieste societatea in represiunea agresiunii si in prevenirea comiterii altor infractiuni, ca el este mandatarul societatii, fiindca atunci ar insemna ca orice agresiune, oricat de neinsemnata, din moment ce autoritatea de stat n-a intervenit de urgenta, cel atacat sa-si faca singur dreptate cu mijloacele pe care nu le-ar uza nici chiar organele statului.

Fundamentul real al inlaturarii caracterului penal al faptei, in caz de legitima aparare, este constrangerea psihica, si deci, absenta vinovatiei. Persoana aflata in fata unei agresiuni care prezinta pentru ea, pentru un altul sau pentru un interes obstesc, un pericol grav si iminent, este constransa sa reactioneze.

Asadar, constrangerea este explicatia reala pe care legea penala il atribuie legitimei aparari. Fapta savarsita in asemenea conditii este lipsita de vinovatie, deoarece vinovatia presupune libertate de vointa si de actiune, care lipseste in acest caz.

In consecinta, se impune a examina de ce fapta savarsita in stare de legitima aparare nu este considerata infractiune, deci, care dintre trasaturile esentiale ale infractiunii lipseste in actiunea de aparare, astfel incat aceasta sa constituie un obstacol in calificarea ei ca infractiune .

v     Lipsa vinovatiei in cazul faptei comise in legitima aparare

Perspectiva unei inevitabile si ireparabile leziuni exercita asupra persoanei o constrangere psihica de o asemenea intensitate incat efectul inhibitor al imperativelor legii se anihileaza, in acel momnent negasind-se in constiinta faptuitorului vreo forta de de natura a-l impiedica sa reactioneze asa cum ii dicteaza instinctul sau de conservare. De asemenea o astfel de reactie, ca impuls natural, este incoercibila, orice comandament al legii fiind inlaturat de nevoia inexorabila a salvarii imediate.

O persoana nu poate fi considerata vinovata pentru ca a savarsit o fapta cu constiinta si vointa, ci pentru ca a comis-o in conditiile in care avea posibilitatea unei determinari libere. Este vinovata pentru ca a ales o comportare de incalcare a legii, dand preferinta pornirilor si mobilurilor antisociale.

Or, conditiile in care a reactionat persoana atacata sunt departe de a evidentia pozitia condamnabila a infractorului fata de relatiile sociale existente, mobilul faptei rezumandu-se la inlaturarea pericolului existent, rezultat din agresiunea injusta.

Victima agresiunii savarseste fapta cu intentie, produce exact aceleasi urmari pe care l-ar produce si fapta agresorului, numai ca, in primul caz, victima este nevoita sa actioneze intr-un anume fel in care n-ar fi facut-o niciodata in conditii normale, spre deosebire de agresor care, in depline conditii de determinare, pune in aplicare un atac mediat.

Vinovatia este, deci, exclusa ori de cate ori faptuitorul actioneaza lipsit de aceasta libertate .

v     Lipsa pericolului social al faptei comise in legitima aparare

Lipsa vinovatiei in sensul legii penale in actiunea de aparare face ca aceasta fapta sa nu prezinte nici un pericol social .

Necesitatea care determina recurgerea la aparare inseamna ca riposta celui atacat nu urmareste prejudicierea unor valori proteguite de lege. Mobilul acestei actiuni nu este decat respingerea unui atac injust si numai in masura in care este necesar pentru salvarea dreptului amenintat.

Imprejurarea ca apararea are drept urmare si vatamarea agresorului este consecinta unei necesitati izvorate dintr-o stare de fapt creata de insasi fapta injusta a agresorului, ce constrange pe cel atacat sa reactioneze in fata pericolului iminent. Or, nu se poate logic concepe ca actiunea intreprinsa pentru a impiedica un atac injust sa fie apreciata ca a prezentat pericolul social prin faptul ca, limitele prevazute de lege, produc o vatamare persoanei vinovate de agresiune.

Actul de aparare impotriva agresiunii nu trezeste dezaprobare in constiinta sociala, pentru ca nu aduce atingere relatiilor sociale existente, ele corespund sentimentului de dreptate al colectivitatii pe baza carora se definesc exigentele care se transpun in norme obligatorii de conduita.

Ca atare, fapta savarsita ramane numai material, nu si social periculoasa

v     Legitima aparare ca institutie de drept

Legitima aparare ca institutie juridica apare ca un amsamblu de conditii legale necesare, a caror realizare cumulativa conduce la inexistenta infractiunii intr-un caz concret.

Legitimitatea apararii este conditionata de implinirea tuturor conditiilor prevazute de lege cu privire la existenta agresiunii - producerea atacului si pericolul ce se naste - si la actiunea de aparare, raportata la starea de legitima aparare .

Codul Penal in art. 44 prevede :

"Nu constitue infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita in stare de legitima aparare.

Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau a unui interes obstesc si care pune in pericol grav persoana si drepturile celui atacat ori un interes obstesc.

Se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie, sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea.

Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau a temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul". Starea de legitima aparare legitimeaza actiunile de aparare circumscrise si ele in conditiile alin. 3 ale aceluiasi articol.

2. Conditiile legitimei aparari

Legitima aparare trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte complementare:

a)      Atacul

Prin atac din punct de vedere penal se intelege o fapta umana, violenta, indreptata impotriva unor valori protejate de lege sau in conceptia altor autori, o actiune sau inactiune efectuata cu intentia de a aduce o atingere sau o vatamare a valorilor sociale care pot forma obiect de ocrotire in cazul legitimei aparari. Atacul trebuie savarsit de o persoana fizica si nu de un animal. Numai agresiunea facuta in dispretul legii imprima apararii un caracter de legitimitate. Daca asupra atacului ca fapta pozitiva toti autorii sunt de acord asupra inactiunii, exista pareri diferite. O misiune chiar intentionata nu poate justifica o aparare, de aceea in teoria dreptului penal s-a facut distinctie intre o misiune simpla care nu poate constitui un atac si o misiune de a face ceva cand exista o obligatie in acest sens.

De exemplu: intr-o cabana singurul medic dintre turisti refuza sa dea primul ajutor unui ranit grav si o reactie violenta pentru a-l determina pe acesta sa acorde primul ajutor poate fi considerata legitima aparare.

b)      Pericolul

Nu este suficient sa se constate existenta atacului in formele prevazute de lege, ci mai este necesar ca acesta sa creeze o "stare de pericol" pentru valorile protejate. Pericolul creeaza o probabilitate imediata de leziune ori in unele cazuri o certitudine. Pericolul trebuie sa aiba o existenta reala, obiectiva, sa nu fie o creatie a mintii persoanei. Daca faptuitorul presupune eronat existenta unui pericol nu se poate vorbi de legitima aparare.

c)      Apararea

Respingerea agresiunii care expune la un pericol grav persoana sau drepturile ei, ori interesul obstesc, se efectueaza printr-o actiune de aparare.

Din punct de vedere obiectiv, apararea poate consta din fapte prevazute de legea penala ca: omor, vatamari, distrugeri, folosite ca mijloace de aparare. Daca reactia nu este o fapta prevazuta de legea penala, invocarea legitimei aparari ramane fara interes. Din punct de vedere subiectiv, conditia primordiala a legitimei aparari este manifestarea de constiinta si vointa sub presiunea constrangerii de a efectua actiunea de aparare. De aici rezulta ca cerinta esentiala a legitimei aparari cunoasterea existentei pericolului si ca atare o reactie in cunostinta de cauza, un "animus difendendi" .

A.CONDITIILE PRIVIND ATACUL

Conform art. 44 Cod Penal, prin atac se intelege actiunea sau inactiunea prin care agresorul tinde sa aduca atingere unor valori sociale care potrivit legii pot fi ocrotite prin legitima aparare. Exista atac atat in cazul unei comportari activ agresive (ex. o persoana indreapta cutitul spre o alta persoana cu intentia de a o rani sau ucide), cat si in cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. o persoana care avand in ingrijire un bolnav nu administreaza medicamentele potrivit prescriptiei medicale, cu intentia de a-i provoca moartea) .

Pentru ca persoana sa fie in legitima aparare, atacul trebuie sa prezinte urmatoarele caracteristici: sa fie material, sa fie direct, sa fie imediat, sa fie injust, sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor sale ori impotriva unui interes obstesc, sa puna in pericol grav persoana atacata, drepturile acesteia ori interesul obstesc.

Ø      Atacul material

Atacul este material cand se realizeaza prin fapte de natura sa puna in pericol in mod fizic valoarea sociala impotriva careia este indreptat. Injuriile, amenintarile, chiar si cele grave nu pot justifica o actiune de aparare. Din practica judiciara rezulta ca simpla inarmare nu constituie prin ea insasi un atac material, in schimb intrarea fortata in locuinta dupa amenintari prealabile a fost considerat ca fiind un atac material deoarece amenintarea nu a ramas in simpla faza de dezvaluire a unei intentii agresive, intrarea fortata in locuinta fiind o fapta materiala. In general atacul material se produce prin recurgerea la violenta fizica insotita sau nu de unele obiecte (arme, corpuri contondente).

Ø      Atacul direct

Atacul este direct atunci cand se constituie in mod nemijlocit intr-o sursa de pericol pentru persoana sau interesul obstesc respectiv. Exista atac direct si cand nu exista contact nemijlocit cu valoarea sociala pusa in pericol (de exemplu agresorul a turnat otrava in mancarea care urmeaza a fi servita unei persoane) .

Atacul este considerat direct si atunci cand este indreptat impotriva unei alte persoane.

Ø      Atacul imediat

Atacul material si direct trebuie sa fie si imediat. Atacul este imediat ori de cate ori pericolul pe care il poate produce s-a si ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se produce (pericol iminent). Legea impune ca intre atac si pericol sa fie o legatura de imediata realizare sau, privita ca o conditie negativa, sa nu existe intre ele un interval de timp care sa-i permita celui atacat sa actioneze in afara starii de legitima aparare. Existenta unui interval de timp intre pornirea atacului si ivirea pericolului face ca atacul sa nu mai fie imediat devenind un pericol viitor care putea fi evitat. Atacul imediat se poate manifesta in doua forme: prin iminenta sau prin actualitatea sa. Atacul este iminent cand exista certitudinea dezlantuirii sale imediate. Astfel, practica judiciara a statuat ca pentru existenta legitimei aparari este necesar ca atacul din partea victimei sa fie imediat sau in curs de executare; simpla presupunere ca atacul ar putea avea loc in viitor nefiind suficienta .

Un atac iminent este o agresiune care nu a inceput inca, dar este in mod sigur pe punctul de a se produce. De exemplu: agresorul ridica un topor asupra altei persoane sau indreapta o arma impotriva acesteia. Atacul iminent nu trebuie confundat cu atacul eventual sau cu teama de un atac, determinata de existanta unei dusmanii mai vechi, de o comportare anterior constant agresiva . Practica judiciara arata ca nu este necesar sa se inceapa atacul pentru a se riposta si ca apararea este legitima si in intervalul de timp de cand atacul este iminent si pana in momentul in care s-a consumat. Atacul este actual atunci cand se afla in curs de desfasurare, un atac consumat nu mai justifica un act de aparare. Nu exista legitima aparare cand agresorul dupa ce a lovit victima s-a retras din fata acestuia, a fugit ori a fost dezarmat dar victima i-a aplicat totusi o lovitura mortala. Insa, in cazul infractiunii de furt, atacul se considera actual si atunci cand, dupa luarea bunului, autorul se indeparteaza cu bunul sustras de la locul infractiunii, asa incat daca, in acest timp, persoana vatamata foloseste violenta pentru a recupera bunul furat, dispozitiile legale privitoare la legitima aparare sunt, in principiu, aplicabile .

Ø     Atacul injust

Atacul este injust cand persoana care recurge la atac nu are nici un temei juridic sau de fapt, care sa justifice aceasta comportare. Atacul este dimpotriva just cand legea prevede sau permite recurgerea la aparare. Astfel este legal justificat actul unui politist, actul unui organ de politie de a priva de libertate o persoana care are un mandat de arestare. Insa in fata abuzului de autoritate exista legitima aparare daca un politist intra in locuinta unei persoane pentru a efectua o perchezitie fara autorizatia judecatorului. Atacul este injust daca este efectuat de o persoana care are discernamant. Acest atac este privit ca o actiune sau inactiune care incalca raporturile juridice existente intre persoanele care au capacitate de a raspunde penal.

Astfel, atacul din partea unei persoane iresponsabile sau a unui animal vatamator face ca persoana sa nu se gaseasca in legitima aparare, ci in stare de necesitate.

Riposta pentru a fi legitima in fata unui atac injust nu trebuie sa fie intr-o anumita relatie de proportinalitate cu gravitatea pericolului, ci cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Nu se poate invoca starea de legitima aparare in cazul unei riposte facute prin depasirea limitei legitimei aparari cand agresorul se vede expus la randul sau unui atac injust. Agresorul se va gasi la randul sau in stare de legitima aparare. Iata deci, ca un atac injust poate fi cauza altui atac injust sau o stare de legitima aparare poate genera o alta stare de legitima aparare prin schimbarea pozitiilor partilor. In cazul unei incaierari, in care atacurile se succed pentru a se determina care parte a inceput atacul de natura sa justifice apararea legitima, s-a considerat ca nici unul dintre participanti nu se afla in aceasta situatie.

Riposta, pentru a fi legitima, in fata unui atac injust, trebuie sa se gaseasca intr-o relatie de proportionalitate cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul . Depasirea limitelor impuse de lege unei aparari proportionale cu atacul constituie infractiune si, ca atare, riposta unui atac injust. Daca agresorul nu putea invoca starea de legitima aparare in fata unei aparari proportionale, pentru ca nu infrunta un atac injust, in situatia unei riposte facute prin depasirea limitei legitimii aparari, agresorul se vede expus la randul sau, unui atac injust . Cu toata vina sa, dincolo de limitele proportionalitatii, se va gasi la randul sau, in stare de legitima aparare.

In practica judiciara s-a aratat ca nu exista legitima aparare in cazul in care atat agresorul cat si victima se aflau angajati intr-o incaierare, situatie in care ambii se atacau . Legitima aparare poate fi invocata si de provocatorul a carui fapta nu are aspectul unui atac care pune in pericol valorile protejate de lege si care sa justifice o aparare legitima. In acest sens, literatura si practica judiciara au relevat caracterul nedrept, injust al ripostei celui provocat ca un act care prezinta pericol social , si s-a aratat ca in masura in care acesta ia aspectul unui atac intrunind conditiile prevazute in art. 44 Cod Penal, provocatorul atacat poate reactiona in stare de legitima aparare.

Daca insa, se provoaca in mod intentionat agresiunea, tocmai in scopul de a comite contra persoanei astfel provocate, un act pedepsibil sub acoperirea legitimei aparari, aceasta imprejuare conduce la nerealizarea acestei cauze de excludere a caracterului penal al faptei.

Nu poate fi considerata injusta actiunea care cauzeaza un pericol grav daca aceasta actiune era permisa de lege. Astfel, agresivitatea, in limitele regulamentului in disputele sportive, nu constituie atac injust tocmai datorita faptului ca ea este facuta in conformitate cu limitele prestabilite prin regulamente oficiale .

Dar o interventie chirurgicala care ar pune in pericol grav persoana asupra careia va fi efectuata, facuta fara asentimentul ei sau ai membrilor familiei, si in lipsa unei stari de necesitate, ramane un act injust si ca atare susceptibil de a i se riposta in legitima aparare.

Atacul este considerat just ori de cate ori el este savarsit in baza unui drept sau a unor dispozitii legale si in conditiile acestora. Astfel, actiunea de prindere a infractorului in momentul savarsirii faptei sau imediat dupa savarsirea ei de catre orice persoana nu poate fi considerata atac. Art. 465 alin. 3 Cod de Procedura Penala acorda acest drept oricarei persoane, astfel incat folosirea violentei pentru a retine pe faptuitor este un act just.

Ø      Atacul indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor sale ori impotriva unui interes obstesc

Pentru ca apararea sa fie legitima este obligatoriu ca atacul sa vizeze una din valorile determinate prin lege: persoana (viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, demnitatea), drepturile persoanei (inclusiv dreptul de proprietate) sau un interes obstesc, cum ar fi: siguranta statului, capacitatea de aparare a tarii, bunul mers al organelor de stat. Atacul poate fi indreptat nu numai impotriva unei persoane care se apara pe sine, ori isi apara propriile drepturi, dar si impotriva unei alte persoane sau a drepturilor acesteia. Astfel este legitima interventia organului de politie impotriva unei persoane care foloseste violenta fata de un tert. Daca atacul este indreptat impotriva unui interes obstesc, apararea poate fi exercitata de orice persoana, indiferent daca are sau nu o obligatie de serviciu in legatura cu acest interes.

Ø      Atacul sa puna in pericol grav persoana atacata, drepturile acesteia sau un interes obstesc

Conditia ca atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obstesc a fost pentru prima data introdusa in legislatia penala romana o data cu intrarea in vigoare a actualului Cod penal in 1969. Ea a fost impusa de conceptia quasi-unanima din doctrina romana, in sensul ca lipsa vinovatiei in cazul legitimei aparari se explica prin existenta unei constrangeri care sileste pe cel atacat sa reactioneze impotriva atacului, neavand alta posibilitate de a se apara. Numai in fata unui pericol grav se poate aprecia ca persoana atacata poate fi socotita ca, fiind lipsita de posibilitatea de a-si determina liber vointa, a lucrat sub presiunea constrangerii provocata de pericolul grav.

Actuala reglementare, dupa unii autori, constituie un progres, deoarece inlatura conditia ca riposta sa fi fost necesara dintre cerintele apararii din Codul penal anterior, tocmai pentru a diferentia aceasta conditie a ripostei necesare de specificul necesitatii in cazul starii de necesitate si a constrangerii. Pe de alta parte, conditia ca riposta sa fie necesara ar fi inlaturat posibilitatea constatarii legitimei aparari in cazul cand cel atacat ar fi avut si alt mijloc de a evita atacul desi, in doctrina se admisese deja, pe buna dreptate, ca apararea ar trebui sa fie considerata necesara si atunci cand cel atacat ar putea scapa printr-un alt mijloc, deoarece este aproape imposibil de a reconstitui, ex post, acea stare psihica (de zbucium sufletesc si de precipitare a faptelor) in care a actionat faptuitorul.

Nici practica judiciara nu a aplicat textul anterior in alt mod, hotarandu-se ca pentru existenta legitimei aparari nu se cere conditia ca pericolul sa nu poata fi inlaturat in alt mod, persoana fiind indreptatita sa aleaga orice mijloc de aparare, singura restrictie care i se impunea era ca apararea sa ramana in limitele necesitatii.

A existat si opinia ca necesitatea actului de aparare ar fi impus exclusivitatea, deoarece impunitatea pe care o genereaza legitima aparare nu este creata pentru a da prilej de manifestare si satisfactie celor curajosi. In consecinta, cel care a avut posibilitatea sa fuga, sa se ascunda sau sa ceara iertarea agresorului si nu a facut acestea, nu ar mai putea invoca in favoarea sa legitima aparare. O asemenea interpretare a textului a ramas insa izolata.

Actuala reglementare, desi a restrans cazurile in care poate fi invocata legitima aparare, prin introducerea conditiei ca atacul sa expuna persoana la un pericol grav, din formularea generala cu privire la apararea pesoanei si a drepturilor acesteia s-a desprins concluzia ca s-a largit sfera de aplicare a institutiei legitimei aparari.

Asadar, in raport cu actuala formulare a art. 44 pe de o parte legitima aparare poate fi invocata in caz de atac asupra persoanei sau drepturilor acesteia, ceea ce inseamna ca obiect al legitimei aparari sunt toate valorile sociale, in timp ce codul anterior prevedea expres doar anumite valori a caror atacare justifica apararea legitima; pe de alta parte, conditia ca atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obstesc a limitat drastic situatiile care ar justifica apararea legitima. Efectul pozitiv de inmultire a cauzelor care justifica legitima aparare, tendinta prezenta in majoritatea legislatiilor, a fost limitat de conditia ca atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile acesteia.

Consecinta practica a acestei modificari a fost ca numeroase agresiuni de o gravitate mai mica, care se comit destul de frecvent, au fost excluse ab initio de la posibilitatea de a se invoca legitima aparare, chiar daca ar fi vorba de un atac material, direct, imediat si injust. Atunci cand o persoana se afla in fata unui astfel de "atac", conform legislatiei penale romane nu-i ramane decat sa anunte autoritatile ca a fost victima unei agresiuni.

Asa, de pilda, in practica judiara s-a decis ca in cazul in care inculpatul, la tipetele nepoatei sale, a impins partea vatamata care lovea nepoata, iar din cauza imbrancirii victima a cazut peste bordura trotuarului fracturandu-si colul femural, inculpatul nu poate invoca in favoarea sa decat circumstanta atenuanta a starii de provocare, deoarece "atacul" victimei nu punea in pericol grav sanatatea sau integritatea sa.

Mai echitabila ni se pare solutia pronuntata in baza reglementarii anterioare, cand s-a decis ca inculpata, care a vazut ca reclamantul fugarea pe copilul ei, l-a lovit pe acesta cu palmele pentru a-si apara copilul, a fost considerata ca a actionat in legitima aparare, deoarece inculpata se afla in fata unui atac material, direct, imediat si injust indreptat impotriva copilului sau. Este adevarat insa ca, de lege lata, solutia din urma putea fi socotita discutabila, deoarece fapta mamei nu a constituit un act necesar (singurul posibil) pentru apararea copilului.

Conditia ca atacul sa puna in pericol grav perasoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc o consideram inechitabila, deoarece restrange efectele legitimei aparari in cazul atacurilor mai putin grave. Dupa parerea noastra, constituie o inconsecventa sa incriminezi o fapta pentru ca aceasta prezinta pericol social, dar aceeasi fapta daca se prezinta ca un atac nu da dreptul la legitima aparare. Altfel zis, ceea ce societatea considera ca fiind periculos pentru ea, fiind necesara interventia legii penale, nu este suficient de periculos pentru cel atacat incat legea sa-i dea dreptul sa se apere. O atare reglementare ar putea fi justa intr-o societate in care autoritatile sunt in masura sa intervina in apararea membrilor ei in orice moment (ipoteza care este utopica), astfel ca legea trebuie sa permita cetatenilor sa se apere singuri si impotriva acestor atacuri.

Nu credem ca admiterea legitimei aparari si in cazul atacurilor mai putin grave ar conduce la excese si abuzuri din partea victimelor acestor atacuri. Dupa parerea noastra, limitarea abuzurilor prin invocarea legitimei aparari s-ar putea face prin analiza in concret a reactiei defensive, si anume daca este respectata cerinta proportiei intre atac si aparare, cerinta fundamentala a legitimei aparari, fara a mai fi necesar sa se impuna reguli apriorice. Justificarea apararii presupune tocmai acea proportionalitate care trebuie sa existe intre atac si aparare. Asa cum s-a mai spus, conditiile legitimei aparari si proportionalitatea sunt doua chestiuni care trebuie analizate simultan din 3 perspective: natura agresiunii si a apararii; concomitenta atacului si a apararii; caracterul injust al agresiunii. Conditia proportionalitatii o consideram, ca atare, de esenta legitimei aparari. Daca apararea depaseste gravitatea atacului va fi vorba de o razbunare privata, care nu exonereaza de raspundere penala, dar pentru care se poate retine circumstanta atenuanta a depasirii limitelor legitimei aparari. Daca suntem in prezenta unei aparari proportionale si concomitente, in fata unui atac injust, consideram ca ar trebui admisa legitima aparare. De asemenea, daca depasirea limitelor apararii s-a datorat starii de tulburare sau temere.

Ca urmare, instantele nu trebuie sa aprecieze daca atacul a pus in pericol grav persoana sau drepturile acesteia si apoi sa se pronunte asupra proportionalitatii apararii, fiind suficient sa evalueze numai aceasta din urma conditie. Se evita astfel, eventualele solutii contradictorii.

Astfel, in practica judiciara s-a decis ca lovirea inculpatului cu pumnul, fara a folosi un obiect vulnerant, nu constituie un atac care sa puna in pericol grav persoana inculpatului. Intr-o alta speta, s-a hotarat in sens contrar, si anume ca exista legitima aparare cand victima, in stare de ebrietate, se afla deasupra inculpatului si il loveste cu pumnii, iar inculpatul a lovit-o, la randul lui, cu pumnii, iar ca urmare victima, lovindu-se cu capul de gheata, a decedat.

O conditie similara celei pe care o analizam nu exista in alte legislatii; legitima aparare este admisibila si in cazul unor atacuri care prezinta un pericol mai putin grav, cu conditia ca apararea sa fie propotionala. Evident, anumite riposte sunt excluse ab initio de la legitima aparare, nefiind de conceput un pericol care sa justifice o riposta; ca de exemplu prin tortura, viol sau genocid.

Conditia analizata este inexplicabila in cazul atacurilor contra proprietatii, inlaturand practic posibilitatea invocarii legitimei aparari. Este greu de imaginat un pericol atat de grav la adresa proprietatii, care sa justifice vatamarea corporala sau uciderea agresorului. Ca urmare nu se poate opera, cum este si corect, decat cu regula proportionalitatii intre valoarea agresata si riposta victimei.

In doctrina franceza s-a apreciat ca nimeni nu poate contesta un proprietar, care a surprins un adolescent in gradina sa la furat de fructe, dreptul de a-l trage de urechi sau de a-i da niste palme sau picioare in fund si de a-l imbranci afara de pe proprietatea lui. In acest caz s-a considerat ca exista legitima aparare in favoarea proprietarului.

In practica judiciara franceza s-a decis ca este in legitima aparare acuzatul, vecin cu un comerciant victima unui furt, care a tras mai multe focuri de arma cu scopul de a imobiliza automobilul hotilor, dupa ce a strigat in zadar pentru a-i impiedica cineva sa fuga.

Cu ocazia elaborarii Codului penal actual, deputatii francezi au sustinut ca un atac contra unui bun nu justifica pe proprietar, posesor sau detentor sa se apere prin violenta, cu motivarea ca viata sau integritatea a unei persoane, chiar si a hotilor, are o valoare superioara conservarii bunurilor. Senatul, dimpotriva, a considerat ca este posibila o asemenea solutie, textul in vigoare admitand, in principiu, legitima aparare in cazul bunurilor, dar cu limite ceva mai riguroase decat in cazul atacurilor contra persoanei.

Legitima aparare este frecvent invocata in situatia bunurilor protejate prin sisteme de aparare automate care pot determina o vatamare a hotului. In acest caz, daca se dovedeste ca cel care a montat dispozitivul automat de aparare a proprietatii a luat toate masurile de avertizare a potentialului hot si instalarea dispozitivului nu urmareste uciderea acestuia, ranirea hotului poate fi considerata ca fiind comisa in legitima aparare.

In practica judiciara romana s-a decis ca instalarea de garduri electrice pentru apararea proprietatii impotriva furturilor, chiar daca a fost anuntata vecinilor, constituie tentativa la infractiunea de omor, daca o persoana a fost electrocutata, dar viata i-a fost cu greu salvata. Aceasta solutie a fost impartasita si de doctrina. Solutia o consideram corecta, deoarece nu este justificata nici un fel de actiune intentionata cu consecinte grave, mortale pentru apararea unor bunuri, lipsind propotionalitatea dintre valoarea ocrotita si riposta victimei.

Consideram ca, de lege lata, nici vatamarea corporala a atacatorului prin utilizarea dispozitivelor de aparare automate nu poate fi justificata, in lumina legii penale romane, pe temeiul legitimei aparari, lipsind proportionalitatea intre aparare si atac; in aceste cazuri nu este necesar insa sa se apeleze la conditia pericolului grav pentru persoana sau drepturile acesteia. In practica judiciara, s-a decis totusi ca desi casa inculpatului era un bun important, faptul ca partea vatamata a aruncat o caramida in ea nu a pus in pericol grav acel bun si, in consecinta, nu se poate invoca legitima aparare. Solotia este discutabila. Dupa parerea noastra, hotaratoare este respectarea conditiei proportionalitatii intre atac si aparare in cazul infractionalitatii contra patrimoniului.

Urmatoarea afirmatie a lui Garraud o consideram fundamentala in materie de legitima aparare: apararea unui interes juridic recunoscut este protejata, indiferent de natura interesului juridic, dar ceea ce trebuie respectat este proportionalitatea apararii care este incalcata uneori.

In concluzie, consideram ca, de lege ferenda, reglementarea legitimei aparari poate fi imbunatatita prin inlaturarea conditiei ca atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul acestuia, tocmai pentru a inlatura unele solutii pe care le apreciem ca fiind inechitabile .

B. CONDITII REFERITOARE LA APARARE

Legitimitatea apararii

Legitima aparare presupune - prin concept - existenta unei aparari impotriva agresiunii care sa se concretizeze in savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Natura si incadrarea juridica a acestei fapte nu intereseaza - ea poate fi de exemplu un omor, o vatamare corporala, o distrugere - dupa cum este nerelevanta si imprejurarea daca acea fapta s-a consumat ori a ramas in stadiul tentativei. Nu prezinta interes nici faptul daca cel care a efectuat atacul de aparare este insusi persoana atacata ori o alta persoana, care i-a venit in ajutor, in aceasta situatie nu se cere ca intre cel atacat si autorul faptei savarsite pentru respingerea atacului sa existe vreo legatura de rudenie, de afectiune sau de alt ordin. Pentru a putea fi caracterizata ca o aparare legitima, fapta prevazuta de legea penala, savarsita in combaterea agresiunii trebuie sa indeplineasca doua conditii:

1) sa fi fost necesara pentru inlaturarea atacului;

2) sa fie proportionala cu gravitatea atacului.

1. Fapta sa fi fost necesara pentru inlaturarea atacului

Codul Penal in vigoare, spre deosebire de cel anterior, nu prevede conditia "atacului necesar" in aparare, fixand numai criteriul proportionalitatii legitimei aparari cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

Astfel s-a sustinut ca necesitatea se refera la eliminarea pericolului atat in legitima aparare, cat si in starea de necesitate, in timp ce inevitabilitatea si proportionalitatea se refera la fapta comisa pentru inlaturarea pericolului .

Este evident ca atat fapta comisa in stare de legitima aparare, cat si cea comisa in stare de necesitate sau constrangere sunt necesare pentru evitarea pericolului. Deosebirea consta, in aceea ca necesitatea apararii rezulta din intrunirea conditiilor referitoare la conditiile atacului, in timp ce necesitatea este legata de conditia inevitabilitatii faptei, atunci cand lipseste orice alta posibilitate de scapare.

Avand in vedere ca fapta savarsita in legitima aparare este impusa de nevoia apararii numai ca reactie fireasca si proportionata , conditia necesitatii faptei, in sensul inevitabilitatii ei, nefiind ceruta, in mod logic Codul Penal in vigoare n-a mai impus conditia "atacului necesar" care ramane propriu numai starii de necesitate si constrangerii.

In literatura juridica s-a sustinut teza in legatura cu problema daca necesitatea apararii urmeaza a fi influentata de eficienta ei pentru inlaturarea atacului.

Astfel, s-a examinat imprejurarea in care intr-un concurs de cauze cand fiecare dintre ele este de natura sa creeze pericolul unei agresiuni care sa justifice o legitima aparare, persoana atacata se gaseste in "imposibilitatea de a se apara", ceea ce ar exclude "necesitatea" unei aparari eficiente. S-a dat exemplul urmator: zece hoti patrund noaptea intr-o casa si intalnesc pe locatar inarmat cu o pusca avand un singur cartus. Daca locatarul ucide un hot, s-a concis ca nu se realizeaza o aparare, ci o razbunare, deoarece imposibilitatea de a se apara exclude necesitatea unei aparari eficiente si ca reactie ar fi totusi "necesara" numai in situatia in care s-ar dovedi ca prin fapta in aparare s-ar reusi sa se elimine toate cauzele pericolului.

Consideram ca daca inlaturarea atacului, in conditiile de mai sus, e imposibila, reactia pentru acest motiv nu pierde beneficiul legii. Imprejurarea ca, in constiinta faptuitorului, insuficienta sau chiar inutilitatea reactiei sale, il poate apara cu claritate inainte de a actiona, nu este de natura sa transforme fapta sa din aparare, in razbunare. Riposta, reactie fireasca a persoanei constranse, izvoraste din nevoia de a se apara si nu din aprecierea eficientei mijloacelor de aparare avute la indemana pentru inlaturarea atacului.

Nu se poate vorbi de o aparare necesara care sa justifice aplicarea legitimei aparari, ci mai de graba despre o razbunare, in cazul in care atunci cand agresorul a fost dezarmat si, incercand sa se salveze prin fuga, a fost urmarit si lovit mortal de inculpat, intrucat atacul din partea victimei era epuizat .

In general, necesitatea obiectiva a actelor de aparare se apreciaza in functie de mai multi factori precum:

- viata, integritatea corporala, libertatea, averea, interesul obstesc etc. si de masura concreta a periclitarii sale prin acte de agresiune. De exemplu nu se pot folosi aceleasi mijloace de aparare pentru respingerea unui atac indreptat impotriva vietii ori pentru a impiedica savarsirea unui furt.

de caracterul imediat al agresiunii. Mai inainte ca atacul sa fi devenit iminent, pericolul, inca eventual, poate fi evitat in alt mod, iar dupa ce agresiunea s-a consumat, apararea inceteaza a mai fi obiectiv necesara, caci nu mai exista un atac care trebuie inlaturat ori anihilat.

de intensitatea agresiunii. In conditiile unei agresiuni de intensitate redusa actele de aparare se pot vedea inutile si nu necesare.

de anumite conditii de timp, de loc sau privitoare la persoana atacata. De exemplu, un act de aparare care, in alte conditii n-ar fi indispensabil, poate deveni necesar in cazul in care cel atacat se afla intr-un loc izolat, unde cu greu se poate astepta la interventia altor persoane pentru curmarea atacului; tot astfel, o femeie mai in varsta sau singura, dandu-si seama de slabiciunea proprie, poate resimti mai acut necesitatea efectuarii unor acte de aparare.

In toate cazurile unei necesitati obiective a actelor de aparare trebuie sa-i corespunda o necesitate obiectiva de aparare, in sensul ca autorul sa actioneze sub stapanirea unei constrangeri determinate de agresiunea a carei victima este. Daca el actioneaza nu din necesitatea unei aparari, ci de razbunarea savarsita de ei, isi pierde caracterul de act de aparare si, deci, existenta legitimei aparari nu mai poate fi retinuta.

Apararea se socoteste necesara si atunci cand victima agresiunii se putea astepta la atacul infaptuit sau fusese avertizata asupra posibilitatii dezlantuirii acestuia .

Fapta prevazuta de legea penala savarsita in aparare se considera a fi fost necesara numai daca s-a indreptat impotriva agresorului, nu impotriva altei persoane. Daca insa actul de aparare a fost executat din eroare contra altei persoane decat agresorul, poate exista in principiu, legitima aparare atata vreme cat aceasta eroare nu este imputabila celui atacat .

2.Fapta sa fie proportionala cu gravitatea atacului

Cerinta unei proportii intre reactie si agresiune deriva din insasi ideea de constrangere psihica. Pentru ca apararea efectuata impotriva unui atac sa fie considerata legitima trebuie sa existe un raport de aproximativa proportionalitate intre fapta savarsita in aparare, pe de o parte si atacul care a provocat nevoia de aparare, pe de alta parte. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrangere mai grave, atunci cand impotrivirea sau rezistenta individului ar fi putut sa fie inlaturata prin mijloce mai usoare, mai putin violente. Deci legea cere ca reactia sa fie proportionala cu pericolul creat, adica sa existe o oarecare echivalenta intre fapta savarsita in aparare si atacul care a condus la necesitatea unei aparari.

O regula care sa stabileasca unde se termina proportia si unde incepe disproportia intre aparare si atac nu exista si nici nu se poate formula de principiu. De obicei insa se au in vedere mijloacele folosite, imprejurarile in care s-a desfasurat fapta, forta fizica a combatantilor etc., aprecieri care se fac posterior momentului savarsirii faptei, deoarece numai atunci se poate stabili in ce masura fapta savarsita in aparare a fost pe masura gravitatii atacului.

Daca fapta savarsita in stare de legitima aparare este disproportionat de grava in raport de gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerata ca legitima, deoarece depaseste limitele legitimei aparari, constituind un exces de aparare . S-a aratat ca cel care-l ucide pe agresorul care i ameninta viata, savarseste, sub imperiul constrangerii psihice, o fapta pe care natura fireasca a lucrurilor o explica, pe cata vreme fapta celui care ucide un hot de buzunare nu mai poate fi considerata ca un fruct al constrangerii si nici nu intra in natura fireasca a lucrurilor. Depasirea limitelor pe care le impune proportionalitatea reactiei, in scopul inlaturarii pericolului agresiunii, este un exces si pune problema raspunderii persoanei care a reactionat dincolo de limitele impuse apararii. Dupa ce legiuitorul, in art.44 , alin. 2, Cod Penal, a fixat complexul conditiilor atacului care legitimeaza actiunea de aparare, definind astfel starea de legitima aparare, a inscris in aliniatul 3 al aceluiasi art. 44, principiul proportionalitatii apararii ca o conditie aparte, proprie reactiei in legitima aparare. Astfel, in art 44 alin. 3 Cod Penal, reglementandu-se excesul justificat in aparare, se arata ca exista exces atunci cand au fost depasite "limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul". Asadar, exista legitima aparare propriu-zisa atunci cand fapta savarsita pentru a inlatura atacul este proportionala cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

Referitor la gravitatea pericolului se poate spune ca acest caracter rezulta din imprejurarea ca el ameninta cu producerea unor urmari iremediabile sau, in orice caz, greu de remediat. Determinarea gravitatii pericolului se face in raport cu circumstantele reale din momentul agresiunii si nu dupa criterii abstracte . Plecandu-se de la evaluarea a ceea ce ar fi putut fi obiectiv survenit in cazul in care atacul iminent sau declansat n-ar fi fost inlaturat, se cere o corespondenta, o echivalenta intre urmarile reactiei violente a celui atacat, in raport cu prejudiciul ce l-ar fi putut suferi daca ar fi ramas inactiv. De exemplu: in fata unui atac care ar pune in pericol numai integritatea fizica, cu greu s-ar putea admite impunitatea unei riposte care sa duca la suprimarea agresorului. Referitor la imprejurarile in care s-a produs atacul se impune a sublinia faptul ca in evaluarea proportiei dintre agresiune si aparare, unele imprejurari de fapt sunt de natura sa determine si o schimbare a raportului normal dintre agresor si victima sa, aceste imprejurari sunt susceptibile de a accentua gravitatea pericolului existent. Asemenea imprejurari pot fi: un atac in timpul noptii dupa amenintari anterioare, starea de betie a agresorului sau starea de boala a celui atacat, existenta mai multor agresori. Astfel, intr-o speta rezolvata , se retine ca un sot venind beat acasa noaptea, trezeste din somn pe fiica cerandu-i niste bani, mama fetei ii ia apararea, iar sotul ca raspuns, incepe sa o bata pana cand aceasta ii arunca in cap o oala cu soda caustica. Tribunalul a motivat solutia de achitare a mamei fetei tinand seama de robustetea fizica a sotului si a faptului ca femeia era plapanda, si insarcinata in luna a cincea, cat si de imprejurarea ca de la betie forta creste pana la bestialitate. In conditiile date sotia nu putea sa riposteze suficient numai prin mijloacele sale pentru a se apara pe ea si pe copilul sau. Tot pe aceeasi linie s-a aratat ca starea de betie nu inlatura starea de pericol a agresiunii pornite, dimpotriva aceasta stare se amplifica, stiut fiind faptul ca betia sporeste agresivitatea . Proportionalitatea constituie o conditie a legitimei aparari si nu a starii de legitima aparare. In fapt, se poate ca toate conditiile cerute pentru existenta starii de legitima aparare (prevazute in alineatul 2 art. 44 Cod Penal ) sa fie indeplinite, sa existe deci stare de legitima aparare, si totusi, sa nu existe legitima aparare fiindca fapta savarsita pentru inlaturarea atacului a depasit limita de proportionalitate.

Operatia de evaluare a proportiei dintre reactie si agresiune nu se poate face rigid, cerand o proportie stricta intre acestea doua, intrucat trebuie sa se tina seama ca faptuitorul este obiectul unei agresiuni neasteptate si ca urmare in neputinta de a-si pregati o aparare corespunzatoare atacului. Pe de alta parte, va trebui sa se ia in considerare si faptul ca persoana care reactioneaza in stare de legitima aparare nu se gaseste in situatia de a putea cantari cu calm masura in care actiunea sa va fi suficienta pentru inlaturarea pericolului. De aceea nu se poate cere celui atacat sa intuiasca reactia in mod strict proportional. Proportionalitatea apararii urmeaza a se analiza in raport cu gravitatea atacului la care este expusa o persoana, cu imprejurarile concrete ale cauzei in care intra ca factor determinant si posibilitatea reala, concreta a celui atacat de a infrunta atacul.

Au fost autori care au sustinut ca trebuie sa existe o echivalenta stricta a mijloacelor de aparare folosite in raport de cele ale autorului agresiunii in sensul ca armele utilizate de cel atacat sa nu fie superioare din punctul de vedere al eficacitatii. Acest punct de vedere a fost abandonat deoarece ceea ce intereseaza este rezultatul la care poate duce mijlocul folosit. Echivalenta mijloacelor materiale folosite de agresor si persoana atacata nu poate implica existenta unei proportii intre agresiune si aparare. Practica judiciara a statuat ca atat timp cat cel atacat ramane in limitele necesitatii, are "libertatea de a alege mijloacele de aparare" , caracterul apararii analizandu-se in raport cu gravitatea atacului la care este supusa persoana si de posibilitatile personale ale celui atacat de a infrunta pericolul .

Pe langa echivalenta mijloacelor folosite, un alt fapt care nu prezinta relevanta este raportul de forta dintre agresor si atacat, deoarece atacul si apararea nu s-au purtat in conditiile unei actiuni reglementate si dirijate, pentru ca o eventuala egalitate de forte sau superioritatea celui atacat sa aibe vreun efect asupra rezultatului.

Atat din punct de vedere al raportului de forte, cat si al intensitatii actiunii de aparare, aprecierea ripostei urmeaza sa se faca intotdeauna tinandu-se sema de imprejurarile concrete ale cauzei, de tot ceea ce ar parea sa influienteze gradul de pericol la care este expusa persoana, cat si posibilitatile concrete ale ei de a respinge agresiunea.

De aceea, la stabilirea ex post a proportionalitatii trebuie evitate criteriile apriorice (de exemplu: agresorul era mai puternic decat victima sau invers, agresorul sau victima atacului avea arma asupra sa, victima putea sa se retraga), fiindca astfel de criterii, concepute in abstract, nu capata valoare decat confruntate cu imprejurarile concrete, obiective si subiective ale cauzei, cu starea sufleteasca a celui care a efectuat apararea .

Deci, in interesul legii prin legitima aparare se va intelege o aparare motivata, justificata de nevoia inlaturarii unui pericol, iar nu o aparare indispensabila, intrucat in legitima aparare aceasta conditie nu este ceruta.

Obiectul apararii

Apararea este legitima numai in masura in care se efectueaza in scopul inlaturarii unui atac impotriva unor valori sociale ocrotite de lege.

Potrivit art. 44 alin. 2 Cod Penal este legitima fapta unei persoane care inlatura un atac "indreptat impotriva sa, a altuia sau a unui interes obstesc". Deci obiectul apararii poate consta in:

a) Apararea persoanei fizice

Persoana fizica constituie valoarea sociala care este ocrotita impotriva oricaror atingeri care i s-ar putea aduce in legatura cu viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea vietii sexuale si demnitatea.

Dreptul penal asigura ocrotirea persoanei fizice in fata agresiunii, fara a face distinctie daca victima are sau nu capacitate psiho-fizica , sau daca se apara singura ori beneficiaza de ajutorul tertilor intervenienti.

b) Apararea drepturilor persoanei fizice

Legiuitorul a inteles sa ocroteasca si acele valori sociale care formeaza obiectul juridic al drepturilor acordate de lege persoanelor fizice sau juridice , (drept de proprietate, de posesie etc.) . Conceptul obiectului juridic proteguit in conditiile legitimei aparari a fost de-a lungul timpului extins mai intai in doctrina si apoi in practica judiciara ajungandu-se la includerea tuturor drepturilor subiective ale persoanei. Avandu-se in vedere ca legitima aparare isi gaseste ratiunea sa de a fi tocmai in necesitatea de a da posibilitatea reala de a-si apara, in conditiile prevazute de lege, amsamblul drepturilor sale in fata agresiunii, legea nefacand discriminare in raport cu importanta dreptului amenintat. Importanta dreptului expus pericolului este luata in considerare numai in legatura cu verificarea conduitei proportionalitatii si nu in ceea ce priveste posibilitatea apararii lui. Protejarea prin lege a tuturor drepturilor persoanei nu trebuie sa ne conduca insa la ideea ca simpla lor punere in pericol legitimeaza o actiune de riposta. Apararea lor este intotdeauna conditionata de existenta unui atac indreptat impotriva persoanei sau a drepturilor ei, care sa intruneasca toate conditiile prevazute de lege. Apararea drepturilor patrimoniale se face de catre detinatorul bunului, prezent la incercarea de deposedare, care actioneaza impotriva agresorului avand reprezentarea lezarii iminente a dreptului sau (dreptul la succesiune poate fi obiect al apararii legitime).

In literatura juridica s-a aratat ca nu intereseaza daca dreptul atacat este sau nu legal exercitat de persoana atacata. Chiar un hot, posesor al unui obiect de furat poate riposta la un atac al unui infractor care incearca sa-l deposedeze, in aceste conditii caracterul injust al atacului, unit cu existenta celorlalte conditii ale starii de legitima aparare, este suficient pentru a justifica riposta, ilegitimitatea exercitarii dreptului nefiind o imprejurare care sa impiedice o riposta legitima.

c) Apararea interesului obstesc

In art. 44 alin. 2 Cod Penal se prevede ca e in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac indreptat si impotriva unui interes obstesc.

Prin interes obstesc se intelege tot ceea ce intereseaza organizatiile de stat sau alta organizatie care desfasoara activitate utila din punct de vedere social si care functioneaza potrivit legii. Nu intereseaza daca organizatia respectiva are sau nu personalitate juridica.

Orice actiune indreptata impotriva celor care atenteaza impotriva valorilor sociale este susceptibila de a fi respinsa in conditiile legitimei aparari. Astfel, de exemplu, actiunea prin care se impiedica divulgarea unor secrete care este de natura sa puna in pericol interesele economice, tehnico-stiintifice, militare sau politice ale statului (divulgare care constituie infractiune potrivit legii nr. 23/ 1971 privind apararea secretului de stat in Romania) va fi considerata ca este intreprisa in legitima aparare.

d) Apararea efectuata de o terta persoana

Tot in alin.2 al art. 44 Cod Penal se prevede ca este in legitima aparare cel care inlatura un pericol indreptat impotriva altuia.

Rezulta, deci, ca potrivit dreptului nostru, o persoana se poate gasi in stare de legitima aparare si in cazul in care incearca sa preintampine sau sa respinga o agresiune indreptata impotriva altei persoane. Interventia in favoarea persoanei atacate este efectuata intotdeauna de catre terti, ori de cate ori este in pericol un interes obstesc, intrucat persoana atacata poate fi o persoana juridica si nu o persoana fizica care ar putea riposta ea insasi.

Interventia tertilor trebuie sa se faca in aceleasi limite de proprortionalitate impuse si celui atacat. In situatia in care actiunile de aparare ale persoanei atacate, cat si ale tertului se conjuga, ele nu trebuie sa depaseasca impreuna limitele proprortionalitatii fata de gravitatea agresiunii .

Daca totusi aceste limite au fost depasite, urmeaza a se examina daca in circumstantele date au avut posibilitatea unei reprezentari a actiunilor lor imbinate, fiind ca numai in acest caz se pune problema excesului in aplicare. In asemenea cazuri se impune o atenta descifrare a legaturii cauzale dintre fapta in aparare a persoanei atacate si fapta sau faptele intervenientilor, pe de o parte, si rezultatul actiunii lor conjugate, pe de alta parte, pentru o justa solutionare a cauzei.

O situatie interesanta analizata in literatura juridica, referitor la interventia in favoarea altuia, a fost aceea a intervenientului prin a carui actiune se ajunge ca persoana atacata sa sufere un prejudiciu mai mare decat cel pe care l-ar fi suportat daca tertul n-ar fi intervenit. Astfel, de exemplu, intervenientul avertizeaza zgomotos o persoana de faptul ca un hot este pe punctul de a o buzunari, speriind-o. Fiind suferinda de inima persoana decedeaza. In acest caz s-a aratat ca este vorba de o actiune ce va fi scuzata pe considerentul starii de necesitate.

Socotim insa ca aceasta actiune intreprinsa in scopul apararii persoanei nu poate fi socotita in stare de necesitate, intrucat ii lipseste previziunea, si este un caz fortuit, rezultatul (moartea victimei) fiind consecinta unei imprejurari ce nu putea fi prevazuta. Daca insa se constata ca tertul ar fi putut sa aiba reprezentarea consecinteor interventiei sale, consecinte pe care probabil le-a si urmarit, evident ca el va cadea sub incidenta legii penale.

Legitima aparare, cauza care inlatura caracterul penal al faptei, a cunoscut de-a lungul timpului, de la includerea sa in Codul penal de la 1864 si pana in prezent,o serie de modificari si completari. Acest lucru explica importanta deosebita pe care o are aceasta institutie a dreptului penal, cat si grija permanenta a legiuitorului de a-i perfectiona mereu continutul pentru ca aceasta, sa fie cat mai in concordanta cu realitatile din pracrica judiciara.

Dupa evenimentele din decembrie 1989, asistam la o crestere a criminalitatii prin sporirea numarului infractiunilor contra persoanei si drepturilor acesteia, cat si infractiunilor prin violenta. Printre drepturile incalcate prin savarsirea de infractiuni, se inscrie si acela al inviolabilitatii domiciliului persoanei fizice, drept garantat de Constitutia Romaniei.

Datorita necesitatii sigurantei, pe care statul trebuie sa o asigure domiciliului persoanei fizice, legiuitorul a considerat ca aceasta poate fi intarita si prin normele dreptului penal.

Modificarea Codului penal roman in materia legitimei aparari apare in contextul legislativ si social actual ca o solutie rezonabila pentru rezolvarea unor cauze penale si ca o completare a unor lacune in legislatie. Nu in ultimul rand, continutul alin. 2¹, adaugat art. 44 C.pen. este in acord cu legislatia europeana, in special cu art. 8 alin. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care statueaza ca: "Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului si a corespondentei sale" .

Asfel prin Legea nr.169/2002, institutia legitimei aparari a fost completata prin introducerea la art.44 din Codul penal, dupa alin.2, a alin.2¹ cu urmatorul cuprins:

"Se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie, sau orin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea".

Dupa cum se poate constata, actiunea de respingere vizeaza savarsirea unei fapte prevazute de legea penala la art.192 C.pen. (violarea de domiciliu).

Prima intrebare pe care si-ar putea-o pune orice jurist ar fi aceea a necesitatii completarii art.44 C.pen. cu o asemenea prevedere. De ce a mai fost necesara o asemenea completare, dupa 34 de ani de practica judiciara in materia legitimei aparari, atata vreme cat si inainte de aceasta modificare era aparata inviolabilitatea domiciliului persoanei fizice prin normele penale.

Pe de alta parte, ne mai putem intreba: ce s-a urmarit de catre legiuitor prin introducerea alin.2¹ in cuprinsul art.44 C.pen., ce aduce nou si in ce masura aceasta completare prezinta un progres in reglementarea institutiei legitimei aparari .

La o examinare superficiala a noului text de lege s-ar putea conchide ca este in legitima aparare persoana care comite fapta prevazuta de legea penala impotriva victimei ce savarseste o violare de domiciliu.

Aceasta a fost interpretarea data dispozitiilor art. 44 alin. 2¹ din Codul penal intr-o solutie de speta, instanta de recurs considerand in legitima aparare inculpatul care a surprins victima intrand in domiciliul sau si in timpul altercatiei i-a aplicat lovituri in zona fetei cu consecinta fracturii coronare a dintilor 11, 21, 41 si extirparea dintelui 11.

Motivand solutia de achitare pentru infractiunea de vatamare corporala grava, instanta a conchis ca exista starea de legitima aparare prevazuta de art. 44 alin. 2¹ din Codul penal care inlatura caracterul penal al faptei, deoarece inculpatul a agresat victima pentru a respinge patrunderea acesteia fara drept si in scopuri ilicite in domiciliul sau.

Pentru argumentele ce le vom dezvolta in continuare, consideram ca solutia instantei de judecata este vadit nelegala.

Prin adoptarea art. 44 alin. 2¹ din Codul penal legiuitorul a urmarit sa permita faptuitorului riposta impotriva oricarei persoane care, in anumite conditii, violeaza domiciliul alteia.

Analiza literala si rationala a textului de lege in discutie denota ca riposta in aparare nu inlatura caracterul penal al faptei pentru orice violare de domiciliu, ci numai in cazul cand aceasta este comisa de victima in conditiile strict si limitativ descrise in noul text de lege.

Astfel, patrunderea fara drept a victimei trebuie sa aiba loc intr-o locuinta, incapere, dependita sau loc imprejmuit tinand de acestea.

Actiunea de patrundere in domiciliul altei persoane trebuie savarsita prin una dintre modalitatile alternative enuntate in cuprinsul art. 44 alin. 2¹ din Codul penal, si anume:

- Prin violenta, adica prin acte de agresiune fizica asupra uneia sau unor persoane ori bunuri din domiciliul respectiv. De exemplu, partea vatamata, inarmata cu obiecte contondente, intra intr-un domiciliu si loveste persoana aflata in acesta sau incepe sa distruga unul sau mai multe bunuri din locul respectiv;

- Prin viclenie, ceea ce presupune din partea victimei acte de inducere in eroare a celui care comite fapta prevazuta de legea penala. Exemplicativ poate fi cazul partii vatamate care isi atribuie calitatile false (incasator de debite, specialist in anumite reparatii etc.) a celei travestite (in preot, politist) sau deghizate (prin schimbarea fizionomiei, coafurii etc.);

- Prin efractie, activitate care inseamna distrugerea, degradarea sau aducerea in stare de neintrebuintare a unor incuietori, sisteme de inchidere sau de asigurare de la domiciliul respectiv;

- Prin alte asemenea mijloace, aceasta sintagma lasand posibilitatea organului judiciar de a aprecia de la caz la caz gravitatea modalitatii patrunderii fara drept a partii vatamate in domiciliul altuia. In acest context, consideram ca pot fi apreciate ca "alte asemenea mijloace" patrunderea intr-un alt domiciliu prin escaladare (adica trecerea unui obstacol care delimiteaza un domiciliu), prin folosirea fara drept a unei chei adevarate sau mincinoase si altele.

Fata de semnificatia termenilor sus-mentionati, utilizati in cuprinsul art. 44 alin. 2¹ din Codul penal, sustinem ca nu orice violare de domiciliu comisa de victima, urmata de riposta faptuitorului, justifica retinerea legitimei aparari in favoarea acestuia. De exemplu, nu poate fi considerata in legitima aparare persoana care agreseaza pe partea vatamata care patrunde pasnic intr-un domiciliu sau care, desi este inarmata (cu un cutit pe care il are in buzunar, cu arma pe care o poara neincarcata pe umar etc.), nu comite vreun act sau gest din care sa rezulte intentia de violenta fizica. Tot astfel, nu poate beneficia de legitima aparare faptuitorul care savarseste fapte impotriva a doua sau mai multe persoane vatamate sau a celor care violeaza un domiciliu pe timpul noptii, dar care nu actioneaza in modalitatile aratate de textul articolului 44 alin. 2¹ din Codul penal. In toate cazurile exemplificate, partea sau partile vatamate incalca prevederile art. 192 alin. 1 si 2 din Codul penal si raspund pentru comiterea acestei infractiuni, daca sunt intrunite elementele constitutive ale acesteia. Cel care riposteaza beneficiaza de dispozitiile art. 44 alin. 2¹ din Codul penal numai daca savarseste fapta pentru a impiedica patrunderea partilor vatamate in domiciliu in modalitatile enuntate, adica prin violenta, viclenie, efractie, sau prin alte asemenea mijloace care prezinta gravitate si imprima un sentiment de insecuritate sociala sporita.

Pornind de la formularea art. 44 alin.2¹ din Codul penal potrivit careia se prezuma ca este in legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea, se poate pune intrebarea daca acest text de lege este aplicabil si atunci cand patrunderea victimei in unul din spatiile respective are loc cu consimtamantul faptuitorului, insa acesta exercita agresiunea pentru a indeparta victima din perimetrul protejat legal pe care refuza sa-l paraseasca.

Ipotetic, poate fi cazul cand partea vatamata este acceptata intr-un domiciliu, dar ulterior devine violenta sau incearca sa patrunda in unele incaperi prin modalitatile enuntate in art. 44 alin. 2¹ din Codul penal. Pentru astfel de situatii, consideram ca pot fi retinute in favoarea faptuitorului dispozitiile art. 44 alin.2 din Codul penal, trebuind sa existe identitate de tratament juridic atat in situatia cand fapta este comisa pentru a inlatura patrunderea fara drept in domiciliu, cat si atunci cand este savarsita pentru a indeparta o persoana care a intrat cu consimtamant, dar refuza sa-l paraseasca folosind violenta, viclenia, efractia sau alte asemenea mijloace.

Un alt aspect pe care il abordam este cel referitor la calitatea persoanei in favoarea careia pot fi retinute dispozitiile art. 44 alin.2¹ din Codul penal.

Astfel spus, este prezumata in legitima aparare doar persoana care este proprietarul, posesorul ori care are un drept asupra imobilului in care partea vatamata patrunde sau refuza sa-l paraseasca ori, dimpotriva, beneficiaza de aceste dispozitii legale orice persoana care comite fapta in conditiile stipulate de text.

Consideram ca raspunsul la aceasta problema trebuie dat pornind de la ideea logico-juridica ce sta la baza institutiei legitimei aparari.

Conform art. 44 alin. 2¹ din Codul penal, este in legitima aparare nu numai cel ce savarseste fapta pentru a inlatura atacul, cu toate conditiile prevazute in text, indreptat impotriva sa, ci si persoana care riposteaza pentru a inlatura atacul asupra altuia ori impotriva unui interes obstesc.

Acordarea beneficiului legitimei aparari persoanei care comite fapta pentru apararea altuia sau a interesului obstesc este justificata de preocuparea legiuitorului pentru solidarizare umana impotriva unor fapte penale care pun in pericol grav valorile sociale ocrotite de lege.

Pe linia acestui rationament, sustinem ca poate fi in legitima aparare nu numai proprietarul, posesorul, detinatorul imobilului, ci si persoana care nu are vreun drept asupra acestuia, daca actioneaza in modalitatile descrise in textul de lege analizat .

Pentru a functiona institutia legitimei aparari asa cum se cunoaste din doctrina, dar si din practica judiciara, este necesar ca in cauza sa fie indeplinite toate conditiile privitoare la atac, cat si cele privitoare la aparare. Daca una dintre aceste conditii nu este indeplinita, in cauza nu se poate retine in favoarea celui care s-a aparat impotriva unei agresiuni, legitima aparare.

In literatura juridica de specialitate s-a subliniat ca: "protejarea prin lege a tuturor drepturilor persoanei nu trebuie sa ne conduca insa la ideea ca simpla lor punere in pericol legitimeaza o riposta. Apararea lor este intotdeauna conditionata de existenta unui atac indreptat impotriva persoanei sau a drepturilor ei care sa intruneasca conditiile cerute de lege".

In opinia noastra, prin introducerea alin.2¹ in cuprinsul art.44 C.pen. prin Legea nr. 169/2002, legiuitorul a nominalizat un caz unic, cand un atac realizat prin savarsirea infractiunii de violare de domiciliu este socotit in orice situatie ca fiind un atac material, direct, imediat si injust, care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.

Deci, in conceptia mai noua a legiuitorului, indiferent cum, in ce scop sau imprejurarile in care patrunderea fara drept in domiciliul unei persoane de catre un agresor (inarmat sau neinarmat), intotdeauna sunt socotite ca indeplinite -ope legis- toate conditiile privitoare la atac cerute de alin. 2 al art.44 C.pen., chiar daca in mod obiectiv vreuna din ele nu este indeplinita. Acest lucru rezulta din vointa legiuitorului care considera ca "se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge intrarea fara drept in domiciliul unei persoane".

Cine se afla in legitima aparare, ne spune legiuitorul in art. 44 alin. 2 C. pen., adica persoana care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana celui atacat ori interesul obstesc. Prin urmare, in conformitate cu alin. 2¹ al art. 44 C.pen., se prezuma ca acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept in domiciliul sau se afla automat in legitima aparare, din punct de vedere legal, socotindu-se ca toate conditiile cerute de alin. 2 al art. 44 C.pen. sunt indeplinite, inclusiv cerinta gravitatii pericolului.

Daca in toate cazurile cand se pune problema legitimei aparari, cel atacat trebuie sa dovedeasca ca intr-adevar atacul a fost material, direct, imediat si injust, fiindu-i puse in pericol grav persoana sau drepturile sale, in cazul respingerii persoanei care a savarsit infractiunea de violare de domiciliu, cel ce a respins patrunderea fara drept nu mai trebuie sa dovedeasca ca au fost indeplinite toate conditiile atacului si a pericolului grav, deoarece legea prezuma ca ele sunt indeplinite, indiferent cum s-au desfasurat faptele in realitatea obiectiva.

De aceea, in baza noii reglementari a institutiei legitimei aparari, instanta de judecata atunci cand solutioneaza o violare de domiciliu, urmata de savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre cel ce a respins aceasta patrundere fara drept in domiciliul sau, nu mai trebuie sa puna in discutie daca atacul declansat prin patrunderea fara drept a fost material, direct, imediat si injust si a pus in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, deoarece, intr-un astfel de caz, toate aceste conditii sunt prezumate -ab initio- ca au fost indeplinite. 

Tocmai in aceasta consta in opinia noastra noutatea completarii institutiei legitimei aparari prin Legea nr. 169/2002.

Formularea folosita de legiuitor poate da nastere, insa, la interpretari judiciare diferite.

"A prezuma" inseamna a iti forma o parere pornind de la aparente, ipoteze, deductii, a presupune, sau a recunoaste un fapt ca autentic din punct de vedere juridic, pana la proba contrarie.

Legea penala va fi aplicata in acord cu cele doua principii fundamentale de interpretare, statuate in doctrina, si anume:

- poenalia sunt strictissime interpretations - normele penale sunt de stricta interpretare, sensul lor neputand fi nici extins, nici restrans.

- in dubio mitius - o norma cu un continut indoielnic va fi totdeauna interpretata in favoarea infractorului. Se incearca, in acest mod, concilierea principiului legalitatii cu cerinta asigurarii si respectarii drepturilor individuale. Normele defavorabile sunt cele care definesc elementele constitutive ale infractiunilor si fixeaza pedepsele, iar normele favorabile, cele care prevad cauze de inlaturare sau atenuare a raspunderii penale

Procedura penala romana admite, in materia probatiunii, existenta a doua categorii de prezumtii legale, absolute (care dispenseaza organul judiciar si partea de sarcina probei) si relative (care pot fi inlaturate prin proba contrarie).

In cadrul general fixat de art. 44 din Codul penal, legitima aparare este o cauza de inlaturare a caracterului penal a unei fapte prohibite de lege prin excluderea vinovatiei.

Fapta penala comisa in stare de legitima aparare nu constituie infractiune.

Ceea ce caracterizeaza legitima aparare este existenta unei agresiuni care pericliteaza, ameninta grav o persoana sau drepturile ei, ale alteia, sau un interes general, si care creeaza necesitatea unei aparari imediate. Legea il protejeaza astfel pe cel care a actionat nu in virtutea unui impuls criminal, ci in baza unui mobil (motiv) altruist.

In noua redactare legiuitorul a evitat folosirea verbului "a fi" la timpul prezent, cu nuante imperative, inlocuindu-l cu sintagma "se prezuma". Tocmai aceasta formulare obliga interpretul la o analiza atenta, precauta, a circumstantelor concrete de savarsire a unei infractiuni de violenta de catre o persoana in al carei domiciliu s-a patruns fara drept, in vreuna din modalitatile aratate in art. 44 alin. 2¹ din Codul Penal. Reconstituirea etapelor comiterii unei astfel de infractiuni trebuie sa aiba in vedere modul si mijloacele folosite de faptuitor, precum si evaluarea starii sale psihice, mobilul si scopul urmarite.

Mobilul (cauza interna a actului de conduita) este impulsul intern al faptuitorului la savarsirea infractiunii, acea dorinta, tendinta, pasiune, acel sentiment care a facut sa se nasca in mintea sa ideea realizarii unei anumite activitati constient indreptate intr-o anumita directie in vederea satisfacerii acestor dorinte, tendinte, pasiuni.

Scopul este finalitatea urmarita prin savarsirea actului ce constituie elementul material al actiunii sau inactiunii sale.

Diferenta dintre mobil si scop este recunoscuta de majoritatea autorilor. S-a aratat ca "scopul nu se confunda cu mobilul deoarece apartine finalizarii actului, pe cand mobilul (motivul) este legat de momentul adoptarii hotararii.

Analizand dupa un model propus, procesul psihic, de calibrare interioara a celui care comite o fapta de violenta pentru a-si apara proprietatea devenind din agresat agresor, acesta apare astfel:

Fapta: uciderea sau vatamarea grava a unei persoane;

Motivul: dorinta de anihila un agresor;

Scopul: restabilirea ordinii prin indepartarea amenintarii reprezentate de persoana acestuia.

Problema care se pune, in astfel de situatii, este de a stabili existenta sau inexistenta vinovatiei penale la un astfel de faptuitor. In acest scop, credem ca ar trebui avute in vedere o serie de criterii, cum ar fi:

1) Cat de importante erau pentru faptuitor valorile amenintate?

2) A existat o justa proportie intre autor si victima si intre gravitatea atacului si cea a ripostei?

Care au fost metodele si mijloacele folosite - aceasta, deoarece folosirea cruzimilor sau a unor mijloace vadit exagerate denota existenta unor pulsiuni criminale condamnabile, si nu a vreunui mobil altruist.

Existau alte metode, mai putin vatamatoare, de inlaturare a atacului pe care agresorul, desi si le-a reprezentat, nu le-a folosit?

Este adevarat ca cel care utilizeaza violente sau manopere dolosive pentru a patrunde in domeniul altei persoane se supune unor riscuri majore, inclusiv aceluia de a suferi o riposta. Cu toate acestea, extinderea aplicarii art. 44 alin. 2¹ din Codul penal la toate situatiile ar duce la solutii contrare legii si moralei, apropiate de teoria dreptului natural.

Or, nu putem accepta ideea ca dreptul la viata si integritate corporala este mai prejos decat dreptul la integritatea patrimoniului si inviolabilitatea domiciliului.

Echitatea ne obliga la cantarirea atenta a fiecarei spete in parte si la analiza fiecarui infractor in parte, pentru a putea discerne intre inlaturarea, atenuarea sau angajarea deplina a raspunderii penale.

Pentru considerarile aratate, apreciem ca prezumtia instituita in art. 44 alin. 2¹ din Codul penal este prezumtie legala relativa .

In societatea romaneasca de azi atacurile impotriva incintelor locuite, precum si cele indreptate contra proprietatii (spre exemplu, patrundrea intr-o locuinta in timpul noptii, prin efractie sau escaladare, ori prin violenta; furturile sau jafurile executate cu violenta s.a.) sunt tot mai frecvente, ele avand un caracter special si un impact social puternic, de natura sa zdruncine increderea cetateanului in democratie si in institutiile statului de drept. In opinia noastra cel atacat in locuinta sa, in intelesul cel mai larg al ei, adica locul unde o persoana isi desfasoara efectiv viata sa privata, ori in dependintele unei locuinte (de exemplu magazii, pivnite, garaje etc.) prin actiuni de natura sa-i puna in primejdie reala viata si proprietatea, se poate apara prin orice mijloace, chiar letale, daca apreciaza in mod rational ca acestea sunt necesare pentru a preveni sau a pune capat agresiunii. Evident riposta faptuitorului trebuie sa fie justa, in sensul ca aceasta are la baza vointa celui atacat de a se apara (scopul de aparare in care actioneaza faptuitorul).

Astfel, propunem ca de lege ferenda aceste situatii sa fie reglementate separat, fie in partea generala a Codului penal, prin reformularea in conformitate cu cele relevate anterior a continutului art. 44 alin. 2 si pozitionarea acestuia dupa art. 44 alin. 3 C. pen., fie in partea sa speciala (la capitolul privind infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii), in aceasta varianta urmand sa fie abrogat art. 44 alin. 2 C. pen.

Totodata, consideram ca ar fi de dorit sa se evite expresia "Se prezuma ca este in legitima aparare."; exprimari cum ar fi: "Este considerat in legitima aparare si acela care." sau "Este asimilat starii de legitima aparare si acela care." raspunzand mai bine atat exigentelor impuse de tehnica legislativa, cat si sensului institutiei legitimei aparari.

In concluzie, consideram ca se impune cu necesitate ca normele care reglementeaza legitima aparare, pe de o parte, sa fie aliniate la exigentele legislatiei actuale in materie din spatiul euro-atlantic, iar, pe de alta parte, sa corespunda realitatilor cu care se confrunta in prezent cetatenii Romaniei pe plan social si economic .

Depasirea limitelor legitimei aparari

Fiecare dintre conditiile legitimei aparari constituie implicit o limita juridica pentru aplicarea corecta a acestei cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei. Indeplinirea tuturor acestor conditii cerute de lege pentru existenta legitimei aparari face ca fapta savarsita pentru inlaturarea unui atac sa se situeze in limitele legitimei aparari. Reactia defensiva vim vi repellere, ca fapt juridic, nu se poate cmite decat in anumite limite impuse de lege .

Depasirea limitelor unei aparari presupune in mod necesar ca riposta celui atacat sa fi fost facuta in conditiile unei stari de legitima aparare. Numai in asemenea conditii o persoana poate savarsi un exces, o depasire a limitelor aparari.

Daca fapta savarsita in stare de legitima aparare este disproportionat de grava in raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerata ca legitima deoarece depaseste limitele legitimei aparari.

Lipsa indeplinirii oricareia dintre conditiile legitimei aparari face ca fapta, desi savarsita ca reactie impotriva unui atac, sa se afle totusi in afara limitelor legitimei aparari. Astfel, fapta savarsita pentru inlaturarea unui atac care nu era material, direct ori injust, desi are caracterul unei actiuni de aparare, se situeaza in afara limitelor legitimei aparari si nu poate beneficia de efectele acesteia.

La fel in cazul cand fapta savarsita in aparare nu ar privi un atac indreptat contra persoanei ori drepturilor acesteia (de exemplu: uciderea unui animal sau distrugerea unui lucru ce apartine faptuitorului actiunii violente), ori in cazul in care atacul nu ar fi de natura sa expuna la un pericol grav.

Practica judiciara este constanta in a considera, pe de o parte, ca reactia mult mai violenta si primejdioasa ca urmare a unei fapte de provocare, chiar agresiva, echivaleaza cu un atac injust impotriva caruia apararea este legitima, iar pe de alta parte, ca riposta dupa un atac consumat ia aspectul de razbunare, de agresiune, intrucat interesul proteguit, fiind deja lezat nu mai poate fi aparat, ci numai reintegrat potrivit dispozitiilor legale.

Atat timp cat reactia celui atacat in conditiile legitimei aparari se gaseste intr-o relatie aproximativ proportionala cu gravitatea pericolului, cauzand agresorului urmari relativ comparabile cu cele care l-ar fi avut de suportat daca s-ar fi expus nereactionand atacului, fapta nu prezinta caracter penal. Reactia in aceste conditii fiind justificata din punct de vedere legal, nu poate oferi prilejul de a putea invoca, la randul sau, legitima aparare, deoarece actiunea de aparare a celui atacat nu este nejusta.

Prin savarsirea faptei, agresorul pierde beneficiul legitimei aparari; orice gesturi pe care le savarseste persoana atacata, in apararea ei, nu pot justifica pentru agresor aparare legitima. Situatia este valabila si in cazul cand interventia a fost determinata de agresiunea fata de o terta persoana. Cand insa o persoana determina in mod voluntar cauza care o pune in situatia de pericol la care in mod constient s-a expus, "cautand agresiunea", apararea nu mai este legitima. Ca atare, nu poate exista legitima aparare la legitima aparare.

Situatia se schimba insa in cazul in care reactia este exagerata (de exemplu: la un atac importriva proprietatii se riposteaza prin actiuni care provoaca moartea agresorului). Legea nu poate ingadui ca la adapostul starii de legitima aparare, printr-o reactie excesiva sa se comita fapte ilicite. Apararea disproportionata fata de agresor este o imprejurare care ridica faptuitorului beneficiul legitimei aparari de care s-ar fi bucurat in cazul in care ar fi respectat conditia unei aparari proportionale.

Aceasta dispozitie devine un atentat nejustificat asupra drepturilor agresorului, transformand fapta inceputa in circumstantele unei aparari intr-o fapta ofensiva, intr-o violenta nejusta. Trecerea dincolo de limita unei riposte proportionale si exagerarea ei in asemenea masura incat sa devina un atac, prezentand toate caracteristicele cerute de lege, produce o inversiune de pozitii, cel atacat devenind agresor, iar primul agresor, atacat printr-o reactie injusta, apare ca o eventuala victima.

Schimbarea de pozitii care s-a operat este rezultanta vaditei disproportionalitati dintre pericolele ce i-au amenintat pe rand pe ambii faptuitori. Numai gravitatea deosebita a pericolului nascut din reactia exagerata, in raport de pericolul initial, poate justifica aparitia necesitatii in sens invers al unei legitime aparari.

S-ar parea ca se afla in situatia unei legitime aparari la legitima aparare. Este numai o aparenta, intrucat cel care depaseste, limitele apararii nu se mai gaseste in stare de legitima aparare, astfel incat riposta primului agresor nu vizeaza actiuni intreprinse in legitima aparare, ci fapte in afara ei. Prima agresiune, datorita dispozitiei de reactie, devine un simplu act de provocare, care, asa cum s-a aratat, nu poate rapi autorului beneficiul legitimei aparari .

In continuare vom analiza cateva situatii de depasire a limitelor legitimei aparari:

Depasirea limitelor legitimei aparari cu intentie

Depasirea cu intentie a limitelor legitimei aparari se produce ori de cate ori persoana atacata, in mod deliberat, intreprinde actiuni exagerate de aparare, depasind limitele proportionalitatii. Faptuitorul are reprezentarea exacta atat a pericolului, cat si a finalitatii firesti a actiunilor sale, finalitate pe care o urmareste sau o accepta ca rezultat ilicit .

Comparand fapta celui atacat, de a depasi cu intentie, limitele legitimei aparari cu fapta acestuia comisa dupa consumarea atacului, constatam ca in ambele situatii in actiunea faptuitorului se identifica un sentiment de razbunare. In primul caz, faptuitorul provocand o vatamare agresorului, fapta va constitui agresiune numai prin depasirea limitelor supuse unei riposte legitime, pe cand in al doilea caz, autorul comitand fapta intr-un moment in care nu mai exista vreun pericol, aceasta este infractionala - ab initio - deoarece fapta ca atare nu mai este legitima si nu constituie o riposta, fiind independenta de orice criteriu de personalitate.

Avand in vedere ca raspunderea faptuitorului in cazul depasirii limitelor legitimei aparari este angajata, luandu-se in considerare urmarea reactiei exagerate, ca leziune efectiva a agresorului, si nu consecintele mai grave pe care l-ar fi putut provoca actiunile de aparare, ca leziune potentiala, problema raspunderii pentru tentativa este exclusa.

Depasirea legitimei aparari din culpa

Exista culpa atunci cand faptuitorul nu-si da seama ca apararea sa nu este proportionala cu pericolul - fie crezand ca pericolul este mult mai mare decat cel real, fie considerand ca reactia sa se incadreaza in limitele proportionalitatii - desi putea si trebuia sa-si dea seama.

In primul caz, dintr-o eroare de perceptie, se retine ca pericolul este mult mai grav decat in realitate si reactioneaza potrivit cu aceasta convingere, desi daca nu ar fi reactionat precipitat ar fi putit evalua cu usurinta pericolul caruia trebuia sa-i faca fata.

In al doilea caz, a avut o reprezentare corecta a agresiunii, dar a comis o eroare de calcul in dozarea reactiei, in sensul ca a avut convingerea ca va provoca urmari mai putin grave decat cele provocate in realitate desi trebuia si putea sa-si dea seama de consecintele firesti ale faptei sale in conditiile date .

Deci, culpa faptuitorului consta in aceea ca a avut posibilitatea sa-si incadreze reactia in limitele legitimei aparari, putand sa evite astfel comiterea faptei ilicite. Spre deosebire de depasirea proportionalitatii cu intentie, in aceste cazuri faptuitorul reactioneaza exagerat datorita unei culpe ce-i este imputabila. Daca ar fi avut reprezentarea exacta a pericolului sau urmarii actiunilor sale, el nu ar fi reactionat exagerat. In acest caz nu este posibil sa se aplice acelasi tratament juridic pentru ambii faptuitori. Este o deosebire calitativa intre pozitia faptuitorului care ucide pe agresor, stiind ca depaseste limita pe care legea a instituit-o, si pozitia celui care ucide pe agresor, dar fara sa aiba reprezentarea, e drept datorita culpei sale, sa savarseasca o fapta ilicita.

In general, excesul comis din culpa este asimilat cu legitima aparare perfecta, el nefiind pedepsit. Identificarea insa a unei culpe evidente in depasirea limitei legitimei aparari face ca fapta sa devina ilicita. Depasirea limitei legitimei aparari din culpa constituie infractiune numai in cazul in care fapta sa este pedepsita de legea penala si in ipoteza cand ea este depasita din culpa.

In acest caz, vor fi aplicate prevederile art. 73 lit. a, Cod Penal, privitoare la circumstantele atenuante legale.

Depasirea limitelor legitimii aparari in stare de iresponsabilitate

Medicina legala cunoaste categoria anumitor dezechilibrati, persoane anormale, caracterizati prin agresivitate, impulsivitate, porniri care ii conduc adesea la acte irationale, adeseori periculoase.

Existand o cauza exterioara, un atac in speta, acesta va declansa o riposta disproportionata in raport de excitatia cauzata. Problema raspunderii va fi rezolvata, in sensul excluderii ei numai in cazul in care, pe baza examinarii gradului de luciditate in momentul savarsirii ripostei se va ajunge la concluzia ca faptuitorul a incercat sa reziste cu toate fortele acestui impuls, dar n-a reusit.

Este posibil ca o persoana echilibrata psihic in momentul declansarii atacului, sa aiba un asemenea soc psihic, incat sa-si piarda momentan puterea de discernamant, lasand frau liber unei reactii explozive cu totul disproportionata fata de cauza care a produs-o.

Dezordinea momentana din procesul de gandire, modifica structura personalitatii faptuitorului care poate reactiona cu violenta unui om primitiv.

Nici in acest caz nu se pune problema depasirii limitelor legitimei aparari, intrucat faptuitorul, actionand fara discernamant, se gasea in stare de iresponsabilitate.

Depasirea limitelor legitimei aparari din eroare

Este de principiu ca o persoana pentru a fi declarata responsabila pentru toate consecintele faptelor sale nu este suficient sa aiba numai constiinta incalcarii legii, ci ea trebuie sa aiba si reprezentarea ca prin fapta sa se vor produce toate aceste consecinte. Or, daca eroarea in reprezentarea unor asemenea consecinte are efect exonerator, cu atat mai mult il va avea in cazul in care faptuitorul, actionand in conditiile legitimei aparari, depaseste limitele proportionalitatii dintr-o eroare de calcul in dozarea reactiei dar care in conditiile date, nu putea sa-si dea seama de consecintele firesti ale actiunii sale. Daca trebuia si putea sa-si dea seama de aceste consecinte, atunci vor fi intrunite conditiile aplicarii dispozitiilor referitoare la depasirea limitelor legitimei aparari din culpa.

Tot astfel, este posibil ca din pricina emotiei sa i se slabeasca puterea de previziune a consecintelor actiunii si in acest caz faptuitorul va beneficia de eroare de fapt.

Depasirea limitelor legitimei aparari si provocarea

Atat depasirea limitelor legitimei aparari cat si provocarea sunt circumstante atenuante obligatorii cu aceleasi efecte sub raportul reducerii pedepsei, ambele situatii, ca tratament represiv, primind aceeasi reglementare.

Din punctul de vedere al deosebirii dintre ele observam:

in depasirea limitelor legitimei aparari esential este existenta "starii de legitima aparare", a conditiilor referitoare la atac si pericol, imprejurare obiectiva atenuanta;

la provocare, elementul primordial este "starea de emotie puternica". Astfel, daca in depasirea limitelor legitimei aparari s-ar constata starea sufleteasca specifica provocarii, atunci s-ar realiza excesul justificat, dupa cum, daca provocarea ar intruni conditiile actului de legitima aparare, am trece in domeniul legitimei aparari propriu-zise sau al excesului scuzabil, dupa caz.

In ceea ce priveste coexistenta provocarii cu excesul scuzabil, aceasta nu este posibila, fiind vorba de situatii care se exclud reciproc.

In ceea ce priveste coexistenta provocarii cu excesul justificat al legitimei aparari, aceasta ramane fara interes practic, intrucat excesul justificat, fiind asimilat legitimei aparari propriu-zise - cauza care exclude caracterul penal al faptei - nu mai intereseaza daca a absorbit provocarea, simpla circumstanta atenuanta .

Excesul de aparare

Cazul cel mai frecvent de depasire a limitelor legitimei aparari se produce in legatura cu conditia potrivit careia fapta savarsita trebuie sa fie proportionala cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul (art. 44, alin. 3 Cod Penal).

Uneori, cel atacat sau persoana care-i vine in ajutor, sub imperiul surprizei, reactioneaza exagerat, realizand o aparare disproportionata fata de gravitatea pericolului si fata de imprejurarile in care a avut loc atacul .

a) Excesul justificat. Nu orice depasire a limitelor legitimei aparari constituie infractiune. Legiuitorul in art. 44, alin. 3, Cod Penal, tinand seama de realitatea vietii sociale, a stabilit ca se gaseste in starea de legitima aparare si cel care, din cauza tulburarii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Exista legitima aparare daca inculpatul, infirm de picioare, a lovit victima cu cutitul in momentul in care aceasta ii aplica lovituri cu pumnii peste fata si incerca sa-l stranga de gat, dupa ce mai inainte incercase sa-l loveasca in cap cu un ciocan; in acest caz, apararea a fost proportionala cu atacul, sau daca inculpatul, aparandu-se in fata a sapte persoane, a lovit cu briceagul pe unul dintre agresori, chiar daca cei care atacau nu erau inarmati .

Rezulta ca existenta starii sufletesti speciale de tulburare sau temere a faptuitorului inlatura una din conditiile obiective ale legitimei aparari si anume cerinta ca apararea sa fie proportionala cu gravitatea pericolului. O asemenea dispozitie isi are explicatia logica si social umana in aceea ca agresorul, prin fapta sa, poate provoca, in imprejurarile in care s-a produs atacul sau datorita unor circumstante legate de antecedentele sale, o astfel de stare de tulburare sau temere celui atacat incat acesta sa nu-si mai poata controla in mod normal reactiile. Excesul justificat atrage deci inlaturarea caracterului penal al faptei savarsite in aparare, legea considerand ca exista legitima aparare si in acest caz. Dispozitiile Codului Penal potrivit carora apararea se considera legitima si in cazul cand agentul a trecut peste limitele apararii, sub stapanirea temerii sau terorii, sunt aplicabile numai in situatia in care atacul intruneste conditiile de a fi: material, direct, imediat si injust.

Starea de tulburare ce conditioneaza excesul justificat corespunde conceptului Codului Penal, care explica inlaturarea caracterului penal al faptei in caz de legitima aparare pe lipsa de vinovatie, pe existenta unei constrangeri care anihileaza libertatea de determinare a vointei.

Tulburarea sau temerea vor fi stabilite tinandu-se seama de imprejurarile in care s-a produs atacul si de conditia personala psihofizica a celui care a actionat in aceste imprejurari. In sustinerea solutiei s-ar putea adauga ca, fata de imprejurarile in care s-a produs atacul victimei, nu s-ar putea face nici o rezerva cu privire la mijloacele folosite de inculpat, in sensul ca acestea ar fi fost mai periculoase decat cele intrebuintate de agresor. Folosirea, in speta, de catre inculpat a unui cutit, gasit intamplator pe o masa, pentru a se apara in fata unei persoane dezlantuite care se folosea de gatul ascutit al unei sticle sparte, nu i se pare ca ar oferi vreun temei pentru o asemenea rezerva.

Desigur, o evaluare a proportionalitatii mijloacelor folosite in aparare in raport cu cele ale agresorului nu s-ar putea face apriori ori prin simpla comparare abstracta a armelor folosite de cei in cauza, fara sa se aiba in vedere si persoana care le foloseste, precum si imprejurarile in care a avut loc agresiunea.

Impotriva acestei solutii, s-ar putea spune ca inculpatul, observand victima, cunoscuta ca deosebit de agresiva, inarmata cu un topor in mina si pregatita pentru a lovi, nu a mai asteptat ca victima sa loveasca, ci i-a luat-o inainte aplicandu-i o lovitura in cap cu o bata . In conditiile in care s-au petrecut faptele si cand atacul era atat de evident incat apararea ca fiind, practic, in desfasurare (nu ramane decat ca victima sa aplice lovitura cu toporul ), este greu sa i se ceara inculpatului sa ramana pasiv in fata agresiunii victimei. Reactia inculpatului, in speta, apare ca legitima.

Pentru ca dispozitiile art. 44, alin. 3, Cod Penal sa fie aplicabile, trebuie sa se constate ca sunt indeplinite toate conditiile prevazute in art. 44, alin. 2, Cod Penal, (adica s-a exercitat un atac material, direct, imediat, injust, care a creat un pericol grav pentru persoana sau drepturile celui atacat ori ale altuia sau pentru interesul obstesc) care justifica necesitatea de a inlatura atacul, iar excesul de aparare al faptuitorului se datoreaza tulburarii sau temerii acestuia, provocata de agresiunea injusta. Instanta, pentru a inlatura caracterul penal al faptei care depaseste limitele unei aparari proportionale, trebuie sa constate ca, din punct de vedere subiectiv, faptuitorul a savarsit fapta sub imperiul temerii sau tulburarii. Daca nu se poate stabili - in urma examenului corect al cauzei - ca faptuitorul a reactionat excesiv datorita unei tulburari sau temeri, vor putea fi aplicate numai prevederile art. 73, lit. a, Cod Penal.

Desi, in principiu, sunt juste solutiile in sensul excluderii legitimei aparari in cazul in care lovirea victimei s-a produs dupa epuizarea atacului acesteia ori dupa dezarmarea ei, sau dupa doborarea acestuia la pamant, ar fi totusi de observat ca, in toate cazurile mentionate, exista, cel putin teoretic, si posibilitatea reluarii atacului de catre victima.

Se stie ca legea nu pretinde ca agresorul sa fie inarmat in momentul desfasurarii atacului, astfel ca nu este exclus ca persoana, chiar aflata in aceste conditii, sa reia atacul, eventual cu alte mijloace si cu un plus de agresivitate, in dorinta de a se razbuna pentru esecul suferit. Daca sunt intrunite, in acest caz, cerintele art. 44, alin 2, va exista legitima aparare din partea inculpatului. De aceea, in cazul lovirii victimei dezarmate sau doborate la pamant, instantele ar trebui sa verifice daca inculpatul nu a aplicat loviturile sesizand incercarile victimei de a relua atacul, deoarece, in asemenea situatii, conduita inculpatului apare ca legitima, chiar daca, aparent si temporar, victima ar fi dezarmata .

In speta, A, fiind amenintat si lovit in locuinta sa de catre B, care il mai batuse si alta data, il loveste grav, depasind limitele apararii. In cauza s-a considerat ca exista starea de tulburare psihica de natura sa justifice depasirea limitelor legitimei aparari, cu atat mai mult cu cat A stia ca B se afla in relatii de dragoste cu sotia sa, si ea prezenta in momentul agresiunii. Instanta a motivat ca aceste imprejurari sunt de natura sa explice riposta ca pe un act comis in urma unei stari de grava tulburare in apararea onoarei si a integritatii corporale (Trib. Suprem, Col. pen., dec. nr. 66 / 1966).

b) Excesul scuzabil. Spre deosebire de excesul justificat, desemneaza acea riposta exagerata ce nu a fost determinata de starea de tulburare provocata de atac, ci, eventual, de sentimentul de indignare, de revolta in fata violentei nejustificate. De aceea legiuitorul nu asimileaza excesul scuzabil cu legitima aparare, dar prevede ca depasirea limitelor legitimei aparari constituie o circumstanta atenuanta (art. 73, lit. a Cod Penal).

Constatarea trebuie facuta in concret, tinandu-se seama deci de situatia de fapt si de conditiile subiective ale faptuitorului. Numai astfel se va putea conchide in mod just daca faptuitorul s-a aflat sau nu sub imperiul tulburarii sau temerii in momentul cand a depasit limitele legitimei aparari si, in consecinta, daca depasirea este de natura sa inlature caracterul penal al faptei sau are numai valoarea unei circumstante atenuante .

Si in acest caz se cer intrunite toate conditiile starii de legitima aparare, fiindca altfel nu s-ar putea vorbi de depasirea limitelor legitimei aparari. Tocmai existenta starii de legitima aparare a determinat pe legiuitor sa considere excesul de aparare ca scuzabil si ca o circumstanta atenuanta starea in care acesta s-a produs.

Pe aceasta tema s-au purtat ample discutii in literatura juridica si s-au adoptat solutii in practica judiciara prin care s-a cristalizat o anumita pozitie de abordare a institutiei legitimei aparari si a limitelor in care ea poate fi retinuta ca o cauza care inlatura caracterul penal al faptei.

In primul rand, s-a subliniat faptul ca pentru a fi aplicabile dispozitiile art. 44 alin. 3 C. pen., trebuie sa fie indeplinite conditiile prevazute de art. 44 alin. 2, adica sa se fi exercitat un atac direct, material si injust care sa fi creat un pericol grav pentru persoana sau drepturile celui atacat, care justifica necesitatea de a se inlatura atacul.

Aceasta conditie este reflectata si in practica judiciara, decizandu-se, intr-un caz de speta, ca nu exista legitima aparare atunci cand atacul a incetat, deci nu mai era iminent sau in curs de desfasurare, astfel de situatie existand si in cazul cand atacatorul lovit s-a retras din fata celui atacat si din riposta celui atacat nu a mai fost necesara.

Un alt autor a relevat insa si o alta situatie si anume cand in momentul producerii unui atac sa fie intrunite toate conditiile necesare pentru existenta starii de legitima aparare, dar fapta savarsita de persoana atacata sa intervina dupa incetarea atacului sau dupa ce acesta si-a produs efectul, lipsind, in momentul replicii celui atacat, conditia actualitatii atacului, motiv pentru care se considera ca riposta se situeaza in afara legitimei aparari, intr-un astfel de caz neexistand propriu-zis o aparare, fiindca pericolul incetase, ci mai mult un gest de revolta, de protestare, de o razbunare omeneste explicabila, dar legal netolerata.

Acelasi autor se refera, in continuare, si la excesul de aparare aratand ca acest exces este asimilat cu apararea legitima, dar numai atunci cand se constata ca depasirea limitelor unei aparari proportionale se datoreaza "tulburarii sau temerii" de care a fost stapanit cel care a savarsit fapta comisa pentru inlaturarea atacului (ceea ce prevede, de altfel, in mod expres si art. 44 alin. 3 din Codul penal).

Este justificat acest exces prin aceea ca in fata pericolului starea sufleteasca a omului simte adeseori "o puternica tulburare" (o ipoteza) sau "un intens sentiment de frica" (cealalta ipoteza). Deci, se conchide, ca "tulburarea" sau "temerea" trebuie sa fie stabilite tinandu-se seama de imprejurarile in care s-a produs atacul si de "conditia personala psihofizica a celui care a actionat in aceste imprejurari".

Aceasta situatie juridica este denumita de autor "exces justificat".

Per a contrario, atunci cand excesul de aparare nu este datorat tulburarii sau temerii, el nu este asimilat cu legitima aparare, ci constituie o circumstanta atenuanta legala (art. 73 lit. a - depasirea limitelor legitimei aparari), circumstanta cunoscuta in literatura juridica ca principala forma a "provocarii".

Asadar, autorul sus-mentionat, sintetizand situatiile juridice caracteristice "depasirii limitelor legitimei aparari", arata ca aceasta (depasirea) poate imbraca, dupa caz, fie forma "excesului justificat" (art.44 alin. 3 C.pen.), fie pe aceea a "excesului scuzabil" (art. 73 lit. a C.pen.).

Se mai adauga, lucru important, ca "proportionalitatea dintre fapta savarsita in legitima aparare si gravitatea pericolului inlaturat nu este de ordin matematic, ci de contingenta umana, de aceea textul legii pune alaturi de gravitatea pericolului si imprejurarile in care s-a produs atacul, imprejurari care explica de cele mai multe ori sensul si valoarea manifestarilor umane".

Desi se pare ca lucrurile sunt pe deplin lamurite si bine cristalizate in literatura juridica si practica judiciara, totusi consideram ca discutiile ar putea fi continuate pe aceasta tema, ele fiindu-ne sugerate de o hotarare foarte recenta a Curtii Supreme de Justitie (decizia nr. 1015/ 2001) care se refera la o situatie juridica nu indeajuns de clarificata, teoretic, dupa parerea noastra.

Este vorba, de o situatie juridica ce, dupa parerea noastra, se situeaza la granita dintre "excesul justificat" (art. 44 alin. 3 C.pen.) si "excesul scuzabil" (art. 73 lit. a C.pen.).

In fapt, inculpatul care observase in mai multe randuri ca s-au furat din locuinta, in timp ce era plecat, diverse lucruri, iar altadata a fost chiar batut de doua persoane care-i intrasera in casa in scopul de a fura, ulterior celor intamplate, intr-o zi auzind zgomotul la obloanele care protejau ferestrele incaperii in care se gasea, a iesit in usa casei si a vazut o persoana care, descoperita astfel, a aruncat spre el un obiect voluminos de care inculpatul s-a impiedicat, cazand la pamant, timp in care cel care-l agresase a continuat actul de violenta atacandu-l pe inculpat cu un cutit.

Aflat in aceasta situatie, inculpatul, care a reusit sa se ridice de jos, a apucat o bara metalica cu care a lovit de mai multe ori pe agresor peste mana si in cap, continuand insa sa urmareasca pe victima si lovind-o in continuare chiar si atunci cand aceasta a incercat sa scape prin fuga si sara gardul.

A doua zi, victima a decedat ca urmare a loviturilor primite, constatandu-se ca avea rupturi de splina, rinichi si plamani.

Prima instanta l-a achitat pe inculpat pe considerentul ca s-a aflat in stare de legitima aparare, fiind aplicabile prevederile art. 44 alin. 3 din Codul penal, apelul procurorului fiind respins.

S-a declarat recurs de catre procuror, admis de Curea Suprema de Justitie, prin decizia mentionata mai sus, cu urmatoarea motivare in drept:

Dupa momentul surprinderii victimei langa casa, cand acesta l-a agresat, intr-adevar, pe inculpat, toate actiunile ulterioare ale inculpatului exced incidentei prevederilor art. 44 alin. 3 din Codul Penal. Lovirea repetata si grava a victimei, cand aceasta incerca sa scape prin fuga, s-a produs cand atacul se consumase, situatie in care trebuiau aplicate de instanta prevederile referitoare la circumstanta atenuanta a provocarii conform art. 73 lit. b din Codul Penal, nu ale art. 44 alin. 3 din Codul Penal.

Deci, solutia supremei noastre instante a plasat acest caz de speta in categoria "excesului scuzabil", nu in aceea a "excesului justificat" asa cum au considerat prima instanta si instanta de apel.

In esenta, o atare solutie se bazeaza pe o corelatie care se face intre prevederile art. 44 alin. 2 si cele ale art. 44 alin. 3 din Codul Penal, considerandu-se ca si in ipoteza prevazuta de art. 44 alin. 3 din Codul Penal, trebuie indeplinita conditia existentei unui atac material, direct si "imediat" sau in curs de desfasurare, astfel riposta celui agresat nemaifiind justificata, ci doar scuzabila.

In ceea ce ne priveste socotim insa ca desi exista o unitate conceptuala (si, implicit, conditionala) in ceea ce priveste prevederile art. 44 alin. 3 din Codul Penal reprezinta totusi o exceptie de la consacrarea cauzei de inlaturare a caracterului pe care o constituie legitima aparare (art. 44 alin. 1) si definirea legitimei aparari (art. 44 alin. 2).

Iar, aceasta exceptie, potrivit careia este asimilata legitimei aparari si excesul replicii in aparare, are alta limita decat cele prevazute de art. 44 alin. 2 sau, in orice caz, amendandu-le pe acestea, si anume existenta unei "tulburari" sau "temeri". Si, cu aceasta intram intr-un domeniu foarte sensibil, acela al starii psihice a celui care este atacat, caruia i se primejduieste viata si care, in disperare, fara sa mai gandeasca sau sa rationeze normal, da o replica celui care l-a atacat, in exces, peste limitele unei aparari normale.

Aflat in aceasta stare psihologica, deci sub imperiul unei "tulburari", cum prevede textul art. 44 alin. 3, credem ca nu se mai poate considera, obiectiv, ca s-a depasit sau nu limita legitimei aparari prin aceea ca cel atacat l-a urmarit pe agresor si dupa ce acesta a luat-o la fuga pentru a scapa.

Intr-adevar, ar fi greu sa distingem intre cele doua momente care se deruleaza intr-un interval foarte scurt de timp: cand cel agresat s-a aflat in legitima aparare si apoi a devenit la randul sau agresor, cand deci "excesul justificat" s-ar converti in, "exces scuzabil", pentru ca el s-a aflat, in ambele momente, intr-o stare de tulburare psihica care i-a paralizat rationamentul.

Asa cum am aratat mai sus, in literatura juridica s-a analizat mai in profunzime numai una dintre situatiile juridice: cand "excesul justificat" nu se poate retine in cazul cand replica celui agresat vine dupa consumarea actului de agresiune si, pe buna dreptate (desi si aceasta ipoteza ar putea fi supusa discutiei), s-a decis ca ne-am afla in fata unui gest de revolta, de protest sau razbunare, omeneste explicabila, dar legal netolerata.

Iata, asadar, ca prevederile art. 44 alin. 3 si cele ale art. 48 din Codul Penal prin combinare, pot constitui, dupa parerea noastra, un temei juridic pentru ca in cazul analizat, solutionat de Curtea Suprema de Justitie, sa fie pronuntata o hotarare de achitare, trecandu-se peste vechea schema de rezolvare a unor astfel de cazuri, bazata pe o combinare exclusiva si rigida a prevederilor art.44 alin. 3 cu cele ale art. 44 alin. 2 din Codul Penal. Astfel, ne-am plasa intr-o abordare formalista care nu are in vedere si echitatea, ci doar litera seaca a unui text care ar trebui imbunatatit.

Revenind la datele spetei analizate vom constata ca o persoana care si-a aparat proprietatea si propria viata de agresiunea unui infractor care a atentat, prin mijloace violente, la ambele valori ocrotite de legea penala, se vede condamnata pentru infractiunea de omor numai pe considerentul ca din combinarea formala a prevederilor art. 44 alin. 3, cu cele ale alin. 2 al aceluiasi articol, a continuat indiferent ca se afla sub imperiul "tulburarii" produse de violentele agresorului, actiunea de riposta, motiv pentru care legitima aparare a fost convertita in infractiune, printr-o operatie de translatie de la "excesul justificat" la "excesul scuzabil".

Este, recunoastem, un rationament teoretic subtil, din care lipseste insa echitatea, deoarece infractorul adevarat era acela care a atentat la proprietatea si viata proprietarului, recurgand la mijloacele violente, asa incat singur si-a asumat niste riscuri, printre care si acela de a suporta consecintele unei riposte, poate excesive, dar justificate de imprejurari si starea de "tulburare" in care acesta, in mod evident, s-a aflat .

Consecintele depasirii limitelor legitimii aparari

Daca in cazul excesului justificat de aparare, legea penala asimileaza excesul de aparare cu legitima aparare propriu-zisa, legea nu a ramas indiferenta nici fata de celelalte cazuri de depasire a limitelor legitimei aparari, adica de cazurile in care, concret a existat o proportionalitate, fara a se putea invoca existenta unei tulburari sau temeri care sa justifice excesul.

Eventualele depasiri ale limitelor apararii sunt asimilate cu legitima aparare (excesul justificat) numai daca, existand un atac in sensul aratat, depasirea s-a produs ca urmare a tulburarii sau temerii inculpatului .

Existenta acestor limite in care poate avea loc legitima aparare, explica de ce in practica judiciara sunt mult mai dese cazurile cand nu s-a retinut existenta legitimei aparari.

Legea a tinut seama ca aceasta depasire a limitelor este, de cele mai multe ori, datorata imprejurarii ca cel atacat sau persoana care ii vine in ajutor nu-si poate da seama intotdeauna exact de natura atacului, de iminenta, de gravitatea pericolului, astfel incat, tinand seama si de conditia psihica in care actioneaza, depasirea apararii este oarecum explicabila. Totodata, vina principala - in toate cazurile - a acestor depasiri revine agresorului, care este firesc sa sufere o parte din riscurile comportarii sale.

Tinand cont de aceste considerente, legea a socotit excesul de aparare, atunci cand nu este datorat tulburarii sau temerii si nu este deci asimilat cu legitima aparare propriu-zisa, ca o circumstanta atenuanta legala (art. 73, lit. a, Cod Penal), circumstanta cunoscuta in literatura de specialitate ca principala forma a provocarii.

Analiza comparativa a legitimei aprari cu alte cauze care exclud infractiunea

Eroarea de fapt in legitima aparare

Eroarea de fapt, influentand pe de o parte, elementul cognitiv, apoi formarea in constiinta faptuitorului a unei reprezentari, iar, pe de alta parte influentand - in consecinta - si factorul volitiv , face ca actul comis de acesta, precum si urmarile survenite in mod eronat, faptitorul sa se incadreze in limitele legitimei aparari.

Eroarea in imprejurarile legitimei aparari se poate manifesta cu privire la:

a)      persoana agresorului

b)      modul de executare al apararii

c)      existenta pericolului agresiunii

a) Eroarea in persoana:

Victima unei agresiuni din cauza unei erori de perceptie, nu identifica persoana agresorului si riposteaza contra altei persoane, inocente. In aceasta situatie, victima se gaseste in stare de legitima aparare, ea avand de infruntat un atac, intrunind toate conditiile cerute de lege, dar comite o eroare in identificarea agresorului .

Acela care riposteaza impotriva persoanei inocente se gaseste intr-o stare de legitima aparare care justifica reactia violenta, dar legitima aparare nu se realizeaza din cauza ca actiunea de aparare este gresit indreptata. Conditia apararii impotriva unui agresor nu este indeplinita deoarece fapta prevazuta de legea penala nu este savasita impotriva agresorului, ci impotriva unui inocent.

b) Modul de executare al apararii:

Se vor ivi situatii in care persoana atacata sa vrea sa loveasca pe agresor, dar prin modul de executare al apararii sa loveasca pe un inocent sau sa-i loveasca pe amandoi.

Persoana atacata nu mai realizeaza o eroare de identificare, ci una de realizare a apararii. Daca nu i se va gasi o vina in executarea acestei aparari, fapta nu va avea consecinte penale prin aplicarea concomitenta a legitimei aparari cat si a cazului fortuit, lezarea persoanei inocente fiind consecinta unei imprejurari care nu a putut fi prevazuta.

c) Legitima aparare putativa:

Legitima aparare putativa este o forma imperfecta a legitimei aparari propriu- zise si asimilata acesteia, in timp ce infractiunea putativa nu constituie nici macar o forma imperfecta a apararii.

In timp ce in legitima aparare propriu-zisa exista o concordanta intre existenta pericolului (conditie obiectiva) si necesitatea apararii care se impune subiectiv autorului (conditia subiectiva), in legitima aparare putativa, aceasta concordanta lipseste intrucat conditia subiectiva se grefeaza pe presupunerea conditiei obiective (pericolul) care nu are existenta decat in inchipuirea faptuitorului.

Comparand "infractiunea putativa"cu legitima aparare putativa, se reliefeaza, ca prima se caracterizeaza printr-o rezolutie infractionala, urmata de o fapta fara semnificatie penala iar cea de-a doua printr-o rezolutie licita urmata de o fapta prevazuta de legea penala.

Starea de necesitate in legitima aparare

Starea de legitima aparare poate veni deseori in concurs cu starea de necesitate in sensul ca fapta savarsita in aparare prezinta o complexitate al carei caracter penal este inlaturat parte prin legitima aparare si parte prin starea de necesitate. Aceasta problema priveste situatia in care victima agresiunii este constransa de nevoia apararii, sa poata pune problema erorii, deoarece lezarea tertului a aparut faptuitorului ca posibila sau chiar certa. Ceea ce este determinant in aprecierea semnificatiei faptei fata de tertul inocent este imprejurarea ca, in circumstantele concrete ale legitimei aparari, lezarea acestuia apare impusa de necesitatea apararii (de exemplu, bastonul aruncat loveste atat pe agresor, cat si pe tert). Starea de necesitate se poate corela cu legitima aparare nu numai in cazul in care nevoia apararii impune savarsirea unei singure fapte de natura sa loveasca si interesele unui tert, care este in imediata apropiere a agresorului, ci poate fi invocata consecutiv realizarii legitimei aparari, prin savarsirea altor fapte prevazute de legea penala in dauna unor persoane absente fizic in conflictul dintre parti. Este posibil ca in aparare sa se foloseasca si sa se distruga un obiect ce apartine unui tert, dupa ce loveste pe agresor, pentru a se apara persoana este nevoita sa patrunda cu forta in locuinta unei alte persoane. In aceste conditii, starea de legitima aparare genereaza o stare de necesitate intre cel atacat si tertul inocent, primul neputand realiza legitima aparare fara lezarea tertului inocent.

Cel care a efectuat actiunea de aparare va putea invoca legitima aparare fata de agresor si starea de necesitate fata de tertul inocent.

4. Efectele legitimei aparari

Legitima aparare fiind o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, fundamentata pe lipsa vinovatiei faptuitorului, produce efecte in personam adica numai fata de persoana care, in conditiile prevazute de lege, a actionat sub constrangere psihica.

In teoriile care considera legitima aparare ca o afirmare a unui drept sau ca act de justitie, fiind caracterizata de o cauza obiectiva de justificare, ea actioneaza in rem, actiunea de aparare fiind conform dreptului. Deosebirea fundamentala dintre cele doua puncte de vedere are efecte practice dintre cele mai importante.

Astfel efectul in rem conduce la impunitatea fata de toti participantii la actiunea de aparare, pe cand efectul in personam este limitat numai la persoana care in imprejurarile cauzei s-a aflat si a actionat in conditiile starii de legitima aparare.

Efectul erga omnes conduce la consecinte contrare dreptului, intrucat ar putea favoriza acele persoane fata de care nu sunt intrunite conditiile starii de legitima aparare. Mai concret, ar putea aparea cazul in care "C, surprinzand o bataie intre "A" si "B", intervine in lupta contra lui "A", vechiul sau dusman fara sa stie ca "A" este agresor. Potrivit legitimei aparari obiective, "C" a efectuat o actiune necesara intervenind in sprijinul lui "B", aflat in legitima aparare, si ca urmare va beneficia si el de impunitate.

Conform doctrinei noastre, care examineaza si conditia subiectiva a interventiei, "C" nu va beneficia de existenta starii de legitima aparare in care s-a gasit "B", deoarece el nu a actionat sub imperiul unei constrangeri, ci manat de porniri reprobabile, imprejurare care face ca, conditia interventiei pentru altul in stare de legitima aparare sa nu se realizeze. In aceste conditii, presupunand ca si "B" a reactionat violent impotriva lui "A", instanta a constatat ca "A" a actionat in stare de legitima aparare, deci va pedepsi pe "C" pentru fapta comisa, caruia i se va refuza recunoasterea legitimei aparari.

Astfel constatam ca efectul in personam, nu numai ca este juridic fundamental, dar ofera si baza unei solutii echitabile .

In alta opinie se considera ca, chiar daca apararea asociata se realizeaza de pe pozitiile unei intentii vinovate, agentul cooperant actionand cu animus nocendi fapta nu se va putea constitui ca infractiune daca va intruni cerinta unei aparari necesare si proportionale cu natura si intensitatea atacului, astfel incat, fara asocierea sa, apararea nu ar fi fost in masura sa inlature pericolul . Solutia este considerata echitabila de adeptii acestei opinii, avand in vedere ca fata de dualitatea temeiurilor care stau la baza instituirii legitimei aparari, ca o cauza de impiedicare a constituirii infractiunii - lipsa de pericol social si lipsa culpabilitatii - fiecare din acestea in parte este suficienta pentru a inlatura caracterul penal al faptei prevazute de lege .

Existenta legitimei aparari, judiciar constatata, are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei. Acest efect rezulta din dispozitiile art. 44 alin. 1 Cod Penal, care prevede ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de legitima aparare. Asa cum s-a aratat, fapta savarsita in legitima aparare este lipsita de vinovatie, fiind savarsita sub imperiul constrangerii, datorita pericolului in care s-a aflat faptuitorul sub amenintarea atacului injust.

Fapta care constituie o aparare legitima propriu-zisa sau perfecta nu are in general caracter ilicit si deci nu poate constitui temei nici pentru raspundere extrapenala.

In cazul excesului justificat sau in cazul cand legitima aparare vine in concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt, este posibil ca fapta savarsita in stare de legitima aparare sa pastreze caracterul ilicit extrapenal, putand atrage raspunderea civila, disciplinara sau administrativa a faptuitorului.

Raspunderea civila in legitima aparare

Potrivit art. 346 Cod procedura penala, chiar in caz de achitare - cazul retinerii legitimei aparari, atragand in baza art. 10, lit. e, si art. 11, pct. 2 lit. a, Cod procedura penala - instanta se pronunta prin aceeasi sendinta si asupra actiunii civile alaturate cauzei.

Deasemenea, conform art. 346 alin. 2, Cod procedura penala, instanta de judecata, cand constata existenta unei cauze care inlaturta caracterul penal al faptei, poate obliga pe faptuitor la repararea pagubei, potrivit legii civile. Obligarea la desdaunari, potrivit legii civile, a persoanei care a beneficiat de aplicarea unei cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei, nu se poate face insa fara sa se constate in sarcina ei o culpa, temei al raspunderii civile.

Raspunderea civila a faptuitorului, beneficiar al unei cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei, pune in discutie unele dintre problemele cele mai controversate in doctrina juridica, cu implicatii practice deosebite si anume aceea a unicitatii sau dualitatii culpelor in penal si in civil, precum si aceea a necesitatii culpei ca element al raspunderii civile.

Raspunderea civila a faptuitorului beneficiar al unei cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei pune in discutie unele dintre problemele cele mai controversate in doctrina juridica, cu implicatii practice deosebite si anume pe cea a unicitatii sau a dualitatii culpelor in penal si in civil, precum si aceea a necesitatii culpei ca element al raspunderii civile.

Constatarea unei cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei nu duce si la clasificarea acesteia ca fiind conforma normelor dreptului civil. Absenta vinovatiei nu implica si absenta oricarei alte culpe civile in antecedenta cauzala a faptei prevazute de legea penala, concomitent sau imediat dupa consumarea ei.

S-a stabilit ca, daca culpa civila trebuie mentinuta intotdeauna ca fundament si conditie a raspunderii civile, totusi in anumite cazuri este necesar sa se stabileasca, prin lege, ca o excetie, si o raspundere fara culpa .

In legatura cu raspunderea civila in cazul legitimii aparari perfecte, retinem, ca in general, constatarea legitimei aparari ridica faptei savarsete atat caracterul de infractiune cat si de fapta ilicita civil care sa justifice pretentie la despagubire.

Aplicarea principiului general al raspunderii civile potrivit caruia oricine cauzeaza un prejudiciu altei persoane, obliga pe acela din a carui greseala, oricat de mica, a fost provocat, sa-l repare, ar putea totusi antrena in sarcina persoanei care a ripostat in conditiile starii de legitima aparare, o raspundere patrimoniala.

Astfel, culpa nu va fi cautata in modul cum a reactionat faptuitorul, ci se va merge la analiza lantului cauzal al desfasurarii faptelor spre a se vedea daca acestuia nu i se poate imputa vreo atitudine culpabila inainte de producerea atacului sau dupa efectuarea ripostei.

De fiecare data cand se va constata ca persoana care s-a aflat in stare de legitima aparare a contribuit prin atitudinea sa necuviincioasa, sfidatoare, provocatoare, chiar agresiva, la producerea atacului, va putea fi obligata, desigur in parte, potrivit culpelor concurente, la plata unor despagubiri, desi faptuitorul a ripostat in conditiile legitimei aparari perfecte. Deasemenea, constatarea unei culpe care a urmat actiunii de aparare (faptuitorul, dupa riposta a lasat sa se agraveze urmarile acesteia) duce la aceleasi consecinte civile .

Ce trebuie remarcat in ambele situatii este ca obligarea la despagubiri civile a persoanei care s-a aparat in stare de legitima aparare se sprijina pe fapte anterioare sau posterioare, irelevante din punctul de vedere al inlaturarii beneficiului legitimei aparari.

Referitor la raspunderea civila in cazul excesului justificat retinem ca, raspunderea penala neputandu-se pune in discutie, deoarece fapta nu constituie o infractiune, ramane totusi deschisa calea unei aciuni civile pentru despagubiri, daca in actiunea de aparare se constata o culpa in efectuarea ei.

In situatia excesului justificat, simpla depasire a limitelor apararii sub imperiul tulburarii sau temerii nu constituie insa, prin ea insasi, o prezumtie de culpa care sa antreneze prezumtia de raspundere civila. In judecarea actiunii civile, instantele au obligatia sa constate culpa civila, care poate consta si in comportarea sa in fata atacului. Impulsivitatea sau agresivitatea prea accentuata a faptuitorului, provocand o temere sau o tulburare exagerata, l-a facut sa aprecieze eronat gravitatea atacului indreptat impotriva sa si sa determine astfel si o riposta exagerata .

Fapta savarsita prin depasirea limitelor legitimei aparari constituie infractiune si ca atare victima are dreptul la despagubiri. In stabilirea despagubirilor civile, instanta va tine cont ca fapta care a provocat prejudiciul a fost determinata de culpa anterioara a agresorului, astfel incat reparatia nu va putea fi integrala, ci partiala, facandu-se aplicatia culpei concurente.