Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea actului juridic civil

Bibliografie selectiva O. Capatana, Tratat de drept civil, 1989, p. 243 si urm.; E. Poenaru, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 205-233; C. Oprisan, Sanctiunile in dreptul civil roman - o posibila sinteza, R.R.D. nr. 11/1982, p. 16 si urm.; M. Muresan, D. Chirica, Contributii la studiul conceptului de sanctiune civila, "Studia Jurisprudentia', partea I, nr. 2/1988, p. 50-71; I. Reghini, Nulitatea totala si nulitatea partiala in dreptul civil roman, S.U.B.B., Cluj-Napoca, 1975, p. 19-24; O. Ungureanu, Nulitatile procedurale civile, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, p. 40-46; M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, vol. I, L.G.D.J., Paris, 1925, p. 125-137; J. Carbonnier, Droit civil. Introduction, 25-e édition refondue, PUF, Paris, 1997, p. 229.

Definire. Termenul nulitate deriva de la latinescul nullitas si frantuzescul nullité si are in mod obisnuit trei sensuri: 1) lipsa totala de valoare, de talent; 2) persoana fara competenta; 3) ineficacitatea unui act juridic din cauza absentei unei conditii de fond sau de forma (Le petit Larousse, 1994, p. 706).

In legislatia noastra civila nu exista o definitie a nulitatii; de aceea definirea ei, asemeni altor institutii, a revenit doctrinei. O definitie care s-a impus prin conciziunea sa este aceea care defineste nulitatea ca fiind acea sanctiune "care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru ca incheierea sa fie valabila" (Gh. Beleiu, op. cit., p. 192; E. Lupan, op. cit., p. 232; G. Boroi, op. cit., p. 172).

Desi aceasta definitie poate fi retinuta, la o analiza de detaliu observam ca ea circumscrie continutul notiunii de nulitate prin caracteristici negative ( "efectele contrarii normelor juridice") si nu pozitive, afirmative. De alta parte, definitia reprodusa lasa impresia ca in urma sanctiunii nulitatii actul juridic exista in continuare, ca acesta ar supravietui, ceea ce evident nu este exact. In adevar, ceea ce ramane dintr-un act juridic lovit de nulitate este doar existenta sa materiala (invelisul sau coaja sa), care insa, in contextul analizat, nu ne intereseaza. Intotdeauna desfiintarea actului juridic - totala sau partiala - va desfiinta in aceeasi masura si efectele sale. In sfarsit, nu trebuie uitat ca vorbim in primul rand de nulitatea actului juridic civil si numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act.

De aceea, ni se pare mai simplu si mai logic a defini nulitatea ca fiind sanctiunea de drept civil care desfiinteaza actul juridic atunci cand a fost incheiat cu nesocotirea conditiilor sale de validitate (de fond sau de forma) impuse de lege. Pentru ca un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca si cand nu ar fi existat, iar partile sunt repuse in situatia anterioara. Trebuie apoi retinut ca nulitatea are o mare arie de actiune; ea poate invalida toate actele juridice (acte unilaterale, bi si multilaterale).

Nulitatea este principala si cea mai vasta specie a ineficacitatii actului juridic civil.

In esenta, nulitatea deriva dintr-un viciu de iregularitate sau de malformatie a actului pe care il paralizeaza. Asa cum aratam, nu numai actul nul nu va mai putea produce efecte, insa si pentru trecut are loc o tabula rasa a efectelor care au avut loc.

Nulitatea este lipsita de coloratura morala, ea nu este nici dureroasa, nici dezonoranta; nu este intotdeauna distructiva, pentru ca poate uneori sa aiba caracter reparator. Apoi, are o inraurire directa asupra actului si a efectelor sale si nu asupra persoanei care a indeplinit actul (O. Ungureanu, Nulitatile, p. 6).

Sediul materiei Codul civil (art. 5, art. 803, art. 953 etc.), precum si alte acte normative, cum sunt Decretul nr. 31/1954, Codul familiei, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 etc. De remarcat ca in materie nu exista un sediu legislativ propriu-zis (unitar), reglementarea nulitatii fiind dispersata.

Scurt istoric. Conceptii privind nulitatea. In dreptul roman primitiv nulitatea actului era tot una cu inexistenta sa; era ca si cum actul nu ar fi avut fiinta niciodata: nullum est negotium, nihil actum est. Pentru acea epoca nulitatea deriva fie din nerespectarea, fie din lipsa unei conditii pentru valabilitatea actului. Ea opera de plin drept, fara a mai fi nevoie de pronuntarea ei de catre instanta. Aceasta nulitate era numita nulitate civila.

Mai tarziu, in epoca imperiului, dreptul pretorian - care s-a dovedit a fi "vocea vie a dreptului" (Vl. Hanga, op. cit., p. 36) - pentru a da eficienta echitatii si a lipsi de efecte un act care era valabil incheiat dupa dreptul civil, a introdus exceptiunile (exceptiones) si restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara). Cu ajutorul lor pretorul roman putea sa paralizeze inechitatile care rezultau dintr-o talmudica aplicare a dreptului civil. Astfel prin restitutio in integrum fara ca pretorul sa pronunte in mod direct nulitatea - deoarece actul desi incheiat sub imperiul violentei era totusi valabil dupa dreptul civil - restituirea prestatiilor efectuate echivala de fapt cu o anulare a actului. Aceasta era nulitatea pretoriana care isi avea izvorul nu in lege, ci in afara ei si care nu opera de plin drept, ci numai dupa ce era pronuntata de catre magistrat prin promovarea unei actiuni in justitie; altminteri actul era privit ca valabil si isi producea toate efectele.

Se observa, asadar, ca "nulitatile contemporane", inclusiv inexistenta, isi afla sorgintea in dreptul roman, chiar daca deosebirile sunt semnificative.

In doctrina civilista din secolul al XIX-lea era dominanta conceptia nulitatii totale si iremediabile (quod nullum est, nullum producit effectum) denumita si conceptia actului-organism, deoarece nulitatea actului era comparata cu boala organismului uman; teoria clasica asimila actul cu organismul susceptibil de viata, boala, moarte, vindecare etc. Mai tarziu s-a trecut la conceptia nulitatii partiale si remediabile care proportionalizeaza efectele nulitatii in raport cu finalitatea legii si care, pe cale de consecinta, inlatura doar efectele contrare legii, celelalte efecte fiind mentinute (I. Reghini, Nulitatea totala si nulitatea partiala in dreptul civil roman, S.U.B.B., Cluj-Napoca, 1975, p. 41-50).

In doctrina occidentala actuala - in materia dreptului civil - nulitatea actului juridic civil este in legatura cu analiza cauzei actului juridic. Daca este vorba de o clauza care reprezinta cauza impulsiva si determinanta a actului juridic, acesta va fi in intregime nul. Daca insa se constata ca o clauza este nula, dar ea nu este esentiala, poate fi considerata nescrisa, restul actului ramanand neatins (J. Carbonnier, op. cit., p. 160).

Ulterior anului 1989 s-a ridicat intrebarea daca pot fi considerate ca valabile actele juridice (antecontractele de vanzare-cumparare a terenurilor) incheiate anterior acestei date care potrivit Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974 erau lovite de nulitate absoluta, desi aceste acte normative au fost abrogate in decembrie 1989.

Intr-o opinie se sustine ca aceste acte juridice nu pot fi validate deoarece acest lucru s-ar opune principiului neretroactivitatii legii. Intr-o a doua opinie - la care ne raliem - se considera, dimpotriva, ca asemenea acte au devenit valabile, ele nemaicontravenind scopului legii (Gh. Beleiu, op. cit., p. 204-205).

In adevar, daca un act juridic civil a fost incheiat cu nerespectarea conditiilor sale de validitate (act nul), iar pana la constatarea judecatoreasca a nulitatii a intervenit o noua lege care suprima aceste cauze de nulitate, credem ca este mai realist a mentine efectele acestui act decat a le sterge. Nu ar fi vorba de retroactivitatea legii noi, asa cum s-ar parea la prima vedere, pentru ca "analiza" actului are loc dupa modificarea legii, iar efectele derivate din act trebuie sa se supuna legii noi. In alte cuvinte, legea noua prin efectul ei imediat se va aplica situatiei juridice in curs (facta pendentia); dar rezultatul este, cum aratam, validarea actului in consens cu scopul si ratiunea noii legi de abrogare.

Functiile nulitatii. Ca sanctiune juridica civila, nulitatea indeplineste o functie preventiva, pentru ca partile, stiind ca actul lor va fi lipsit de efecte daca nu respecta cerintele legii, vor fi diligente sa-l incheie cu respectarea tuturor conditiilor legale de validitate; de asemenea, o functie represiva, sanctionand incalcarea savarsita; si o functie reparatorie prin care se asigura, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept incalcate, iar pe de alta parte, repararea prejudiciului cauzat prin incalcarea sanctionata si, uneori, in masura prevazuta de lege, adaptarea sau refacerea actului juridic prin inlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conforma dispozitiei legale imperative.

Nulitatea poate fi invocata independent de orice cerere de executare si pe cale de actiune fie inainte, fie dupa executare (in acest din urma caz, in scopul de a obtine restituirea prestatiilor savarsite).

Delimitarea nulitatii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil. Pentru a contura mai precis specificul sanctiunii nulitatii si pentru evitarea confundarii ei cu alte sanctiuni civile vom face cateva delimitari esentiale intre nulitate si alte cauze de ineficacitate a actelor juridice civile.

a) Rezolutiunea este sanctiunea civila care consta in desfiintarea cu efect retroactiv (ex tunc) a unui contract sinalagmatic cu executare imediata, la cererea uneia din parti ca urmare a neexecutarii obligatiei celeilalte parti din cauze imputabile acesteia (M. Muresan, in M.N. Costin, M. Muresan, V. Ursa, Dictionar, p. 469).

Exemplu: intre doua persoane s-a incheiat un contract de vanzare-cumparare; deci in momentul incheierii sale actul respectiv este valabil, obligatiile partilor existand reciproc. Daca insa in momentul executarii acestui contract una dintre parti nu a indeplinit obligatia sa, celalalt contractant - pentru a evita o paguba mai mare - poate cere instantei desfacerea contractului; in acest fel, daca instanta ii va admite cererea, el va fi dezlegat de propria obligatie.

Desi are acelasi efect (desfiintarea retroactiva a actului), rezolutiunea se deosebeste de nulitate prin:

- domeniul de aplicare; in timp ce rezolutiunea se aplica numai contractelor sinalagmatice cu executare dintr-odata, nulitatea se aplica oricaror acte juridice. Prin contract sinalagmatic intelegem - asa cum am aratat - acea conventie care de la data incheierii ei, produce obligatii reciproce si interdependente in sarcina ambelor parti, obligatia fiecarei parti avandu-si cauza in obligatia celeilalte;

- cauzele care o determina; cata vreme rezolutiunea intervine pentru cauze ulterioare incheierii valabile a actului (neexecutarea culpabila a obligatiei uneia din parti), nulitatea intervine pentru cauze anterioare sau concomitente incheierii, constand in nerespectarea conditiilor cerute de lege pentru valabilitatea actului;

- modul de aplicare; in timp ce in cazul rezolutiunii, instanta, chiar daca se dovedeste neexecutarea culpabila a obligatiei, nu este obligata sa pronunte rezolutiunea, putand acorda mai intai un termen de gratie debitorului, in cazul nulitatii judecatorul nu are nicio putere de apreciere, fiind tinut sa constate sau sa pronunte nulitatea daca sunt dovedite cauzele ei;

- raspunderea pentru daunele pricinuite prin desfiintarea actului este, in cazul rezolutiunii, o raspundere contractuala, deoarece intre parti a existat un act valabil, dar in cazul nulitatii este o raspundere delictuala, deoarece actul este desfiintat tocmai datorita faptului ca de la inceput el nu a fost valabil (a se vedea V. Stoica, Rezolutiunea si rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucuresti, l997, p. l9 -33).

Rezolutiunea poate fi judecatoreasca sau conventionala. In orice conventie sinalagmatica, conditia rezolutorie este subinteleasa, dreptul la actiune il are partea pentru care nu s-a executat angajamentul (art. 1020-1021 C.civ.

b) Rezilierea (care nu trebuie confundata cu rezolutiunea, desi in limbajul curent confuzia este frecventa) este sanctiunea civila care consta in desfiintarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesiva in timp ca urmare a neexecutarii obligatiei uneia din parti din cauze imputabile acesteia. Rezilierea este identica in esenta ei cu rezolutiunea de care se deosebeste prin domeniul de aplicare si prin lipsa caracterului retroactiv al sanctiunii. De aceea, concluzia este ca rezilierea se deosebeste de nulitate prin aceste trasaturi si in plus prin cele aratate la rezolutiune.

Este de retinut faptul ca in cazul contractelor cu executare succesiva in timp, nulitatea nu opereaza retroactiv, ci tot numai pentru viitor ca si rezilierea.

Exemplu: un contract de inchiriere sau de munca pe o perioada nedeterminata poate fi reziliat de una din parti. Dar aceste contracte si-au produs toate efectele pana in ziua rezilierii lor si incepand cu aceasta data ele nu vor mai produce efecte pentru viitor.

c) Inopozabilitatea (in sens restrans) este sanctiunea civila care face ca un act juridic sau situatia juridica creata prin acest act sa nu produca efecte si sa nu se impuna respectului tertelor persoane, ca urmare a nerespectarii de catre parti a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul sa fie opozabil tertilor (M. Muresan, op. cit., p. 370). Rezulta ca un act valabil poate fi inopozabil, adica anumite persoane straine actului au dreptul de a-i ignora existenta. Aceasta sanctiune civila se deosebeste de nulitate prin urmatoarele:

- domeniul ei priveste numai actele pentru care legea prevede necesitatea respectarii unor forme de publicitate (in general acte constitutive sau translative de drepturi reale), pe cand nulitatea se aplica tuturor actelor juridice;

- ea sanctioneaza neindeplinirea unor conditii de publicitate, pe cand nulitatea sanctioneaza neindeplinirea unor conditii de validitate (de fond sau de forma);

- inopozabilitatea presupune existenta unui act juridic valabil intre parti dar lipsit de eficacitate fata de terti;

- actul lovit de inopozabilitate poate fi ratificat de catre tertul indreptatit a-i opune sanctiunea in timp ce actul lovit de nulitate (relativa) poate fi confirmat de catre partea indreptatita a cere anularea lui.

Inopozabilitatea este o masura de protectie a tertilor.

d) Revocarea, prin prisma analizata, este acea sanctiune civila care consta in inlaturarea efectelor actului juridic civil datorita ingratitudinii gratificatului ori neexecutarii culpabile a sarcinii (Gh. Beleiu, op. cit., p. 196).

Exemplu: revocarea donatiei, revocarea mandatului, revocarea ofertei, revocarea renuntarii la succesiune etc.

Deosebiri fata de nulitate:

- intotdeauna revocarea presupune un act juridic valabil incheiat, pe cand nulitatea dimpotriva;

- cauzele de revocare sunt intotdeauna ulterioare incheierii actului juridic, in timp ce nulitatea presupune cauze concomitente incheierii actului;

- de regula revocarea se aplica actelor cu titlu gratuit, iar nulitatea oricarui act juridic civil.

e) Caducitatea este acea cauza de ineficacitate care consta in lipsirea de efecte a unui act juridic datorita unui eveniment independent de vointa sau de culpa partilor si care survine ulterior incheierii valabile a actului. In mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea loc.

Exemplu: oferta devine caduca daca, inainte de a fi acceptata, ofertantul moare sau devine incapabil - deoarece acceptarea ofertei nu mai poate duce la incheierea contractului, nemaiexistand una din parti; legatul testamentar devine caduc daca la data deschiderii succesiunii legatarul instituit este predecedat testatorului.

Deosebiri de nulitate:

- caducitatea intervine pentru cauze ulterioare incheierii valabile a actului juridic, nulitatea pentru cauze contemporane incheierii sale;

- cauzele caducitatii sunt independente de vointa partilor, cele ale nulitatii, de regula, apartin partilor;

- efectele caducitatii nu retroactiveaza (produce efecte ex nunc), deoarece pentru trecut nu s-a produs niciun efect; efectele nulitatii retroactiveaza.

f) Reductiunea succesorala este sanctiunea civila care consta in reducerea liberalitatilor excesive, cu efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii, a legatelor si a donatiilor facute de defunct, la cererea mostenitorilor rezervatari, in masura necesara reintregirii rezervei lor succesorale. Ceea ce aseamana cele doua sanctiuni civile este caracterul retroactiv al desfiintarii actului; insa reductiunea se deosebeste de nulitate prin faptul ca:

- reductiunea se aplica numai actelor civile cu titlu gratuit (donatii, legate testamentare), pe cand nulitatea afecteaza orice fel de acte juridice;

- legatele si donatiile sunt desfiintate total sau partial, numai in masura necesara reintregirii rezervei succesorale;

- reductiunea poate fi ceruta numai de mostenitorii rezervatari care sunt terti in raport cu actul a carui reducere o cer, pe cand nulitatea (relativa) poate fi invocata numai de cei ocrotiti, care sunt parti in actul juridic anulabil, iar nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine;

- reductiunea presupune un act juridic incheiat in mod valabil si ea intervine pentru o cauza posterioara incheierii valabile a actului, aceasta deoarece numai in momentul mortii se poate aprecia daca donatiile facute anterior sau legatele testamentare depasesc sau nu cotitatea disponibila; nulitatea intervine intotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente incheierii actului.

Reductiunea opereaza numai impotriva donatarilor si legatarilor.

g) Inexistenta. Teoria inexistentei isi are originea in materia casatoriei si a fost creata de doctrina franceza - in secolul al XIX-lea - pentru a raspunde unei nevoi practice. In adevar, nulitatea casatoriei nu putea fi ceruta decat in cazurile in care legea o prevedea in mod expres. Aceasta regula trebuia insa ocolita in acele cazuri in care legea, desi nu statua nulitatea, casatoria nu era valabil incheiata. In alte cuvinte, pentru a ocoli regula "nicio nulitate fara text", doctrina a urmat teoria inexistentei potrivit careia casatoria nu este nula, ea este inexistenta si, deci, pentru a fi lipsita de efecte juridice, nu este nevoie de un text expres in acest sens.

De la institutia casatoriei, teoria inexistentei a fost extinsa de doctrinarii francezi (Aubry et Rau, Planiol, Colin et Capitant etc.) si la alte acte. Acestia au distins trei grade de ineficacitate a actului juridic, si anume:

a) actul este nul cand este afectat de nulitate absoluta sau de plin drept, cand violeaza o dispozitie a legii sanctionata cu nulitatea;

b) actul este anulabil sau nul de o nulitate relativa, cand ineficacitatea sa provine dintr-o manifestare imperfecta de vointa (viciu de consimtamant sau o incapacitate);

c) actul este inexistent, cand este lipsit de un element esential, indispensabil pentru formarea sa.

Din cele expuse rezulta ca inexistenta este sanctiunea care declara invaliditatea unui act juridic civil care s-a indeplinit cu neobservarea conditiilor esentiale prevazute de lege pentru existenta sa; actul inexistent, nefiind o realitate juridica, este un act aparent.

Dintre deosebirile mai semnificative intre nulitate si inexistenta, sesizam urmatoarele:

- nulitatea presupune un act juridic imperfect incheiat care conduce la invalidarea sa, inexistenta presupune un act care nu exista din punct de vedere juridic el avand doar o existenta fizica;

- actul lovit de nulitate va produce efectele specifice pana la declararea sa ca atare, actul inexistent este lipsit de orice efecte, chiar de la efectuarea sa;

- actul nul este susceptibil uneori de refacere sau remediere, in timp ce actul inexistent nu poate fi supus niciodata unor asemenea operatiuni;

- efectele nulitatii constau in invalidarea actului declarat nul de organul jurisdictional, efectele inexistentei actului opereaza de drept, fara a fi necesara nicio procedura; organul jurisdictional in fata caruia se invoca acte inexistente, va face abstractie de ele ca si cum nu s-ar fi realizat (pentru o comparatie intre actele inexistente de drept material si actele procedurale civile inexistente, a se vedea O. Ungureanu, Nulitatile, p. 40-42).

In literatura noastra de specialitate conceptul de inexistenta nu este impartasit de majoritatea autorilor. Aceasta pozitie se explica, credem, in buna masura si pentru ca teoria actului inexistent in doctrina socialista a fost criticata in termeni prea severi; s-a spus, cu voluptate, ca este o categorie inutila, falsa, burgheza, nefericita etc. A sustine aceasta teorie insemna intr-un fel a te face vinovat de lesmajestate. In ce ne priveste, recunoscand ca distinctia dintre actele nule si cele inexistente nu a primit o rezolvare definitiva, totusi, din ratiuni de ordin practic si deopotriva de logica juridica, consideram ca disputata categorie a inexistentei trebuie acceptata; aceasta chiar daca legislatia noastra civila nu reglementeaza categoria actelor inexistente, fiind cunoscuta doar sanctiunea nulitatii absolute si a nulitatii relative. Apare, asadar, logic, ca atunci cand actul este lipsit de unul din elementele sale esentiale, el sa fie considerat inexistent (de exemplu, casatoria incheiata intre doua persoane de acelasi sex, casatoria incheiata printr-un act sub semnatura privata; de asemenea, o hotarare judecatoreasca redactata de un avocat sau de un executor judecatoresc, chiar daca imbraca forma prevazuta de lege etc.). Oricine se va putea prevala de inexistenta actului, nefiind nevoie de o actiune in justitie pentru constatarea ineficacitatii sale; bineinteles, un asemenea act nu este opozabil nimanui (in acest sens, a se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 299, iar pentru inexistenta actelor de drept administrativ, a se vedea, T. Draganu, Nulitatile actelor administrative individuale, Studia Napocensia, Seria Drept, Cluj, 1974, p. 64; pentru inexistenta actelor de procedura civila, a se vedea O. Ungureanu, Actele de procedura in procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 209-212).

Cu toate ca opinia noastra privind teoria inexistentei a ramas multi ani in "dizidenta", astazi unii autori care o dazavuau incep sa se indoiasca de acest refuz, recunoscand ca unele probleme nu pot fi rezolvate decat acceptand-o; este acesta oare primul pas pentru a o accepta in intregime?

Cauzele nulitatii. Sunt acele imprejurari care invedereaza lipsa unui element structural al actului juridic sau incalcarea unei conditii legale de validitate a actului.

Cauzele de nulitate absoluta. In mod indreptatit in doctrina (M. Nicolae, Drept civil roman. Curs selectiv pentru licenta, ed. a III-a revazuta si adaugita, Ed. Press S.R.L., Bucuresti, 1998, p. 78-79) s-a retinut ca urmatoarele cauze antreneaza o nulitate absoluta:

- nesocotirea regulilor privind capacitatea in ipoteza: a) nerespectarii unei incapacitati speciale (art. 18 din Legea arendei nr. 16/1994); b) lipsa capacitatii de folosinta a persoanei juridice si nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta;

- lipsa consimtamantului in cazul erorii obstacol (Trib. Suprem, decizia civila nr. 1998/1989, Dreptul nr. 7/1990, p. 66; Trib. Bucuresti, sectia a IV-a civila, decizia nr. 3641/1998, Culegere de practica 1998, p. 45);

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil in ipoteza: a) lipsei cauzei datorate absentei scopului imediat; b) cauzei false datorita erorii asupra scopului imediat; c) cauzei ilicite sau imorale (a se vedea: Trib. Suprem, decizia civila nr. 1815/1989, Dreptul nr. 7/1990, p. 56; Trib. Suprem, decizia civila nr. 144/1983, Repertoriu 1980-1985, p. 79);

- nerespectarea formei cerute ad validitatem;

- lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative;

- incalcarea ordinii publice;

- fraudarea legii;

- incalcarea dreptului de preemptiune al statului (de pilda, art. 52 din Codul silvic Legea nr. 26/1996)

Cauzele de nulitate relativa. Sunt considerate cauze care atrag nulitatea relativa urmatoarele:

- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civila a persoanei atunci cand: a) se ignora normele privind capacitatea de exercitiu (de pilda, cand actul s-a incheiat de o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau fara incuviintarea ocrotitorului legal); b) nu sunt observate unele incapacitati speciale instituite pentru protectia unor interese particulare sau personale;

- lipsa discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil (a se vedea: C.A. Ploiesti, decizia civila nr. 477/1998, B.J, sem. I, 1998, p. 181; C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila, decizia nr. 2079/1999, Culegere de practica 1999, p. 80; C.A. Bucuresti, decizia civila nr. 3827/2000, Culegere de practica 2000, p. 27);

- viciile de consimtamant: eroarea (mai putin eroarea obstacol), dolul, violenta si leziunea.

Clasificarea nulitatilor. Data fiind diversitatea cauzelor care le determina, nulitatile pot fi clasificate in functie de diferite criterii. Cea mai importanta clasificare a nulitatilor se face in functie de natura interesului ocrotit prin norma incalcata si, numai derivat, de regimul juridic care li se aplica; ea distinge nulitatile absolute de cele relative.

Nota bene. Trebuie retinut ca din punct de vedere al efectelor produse, nulitatile absolute nu se deosebesc de cele relative: ambele lipsesc actul de efectele in vederea carora a fost incheiat; nu exista, asadar, sub acest aspect, nicio diferenta.

Astfel, in principiu, nulitatea absoluta intervine in cazul in care la incheierea actului s-au incalcat norme juridice imperative (de ordine publica), care au ca scop ocrotirea unor interese generale, pe cand nulitatea relativa intervine in cazurile in care la incheierea actului s-au incalcat dispozitii legale care au ca scop ocrotirea unor interese personale (de interes privat).

Regimul juridic al nulitatii absolute difera de regimul juridic al nulitatii relative sub trei aspecte:

a) Nulitatea absoluta poate fi invocata de orice persoana interesata si chiar din oficiu de catre instanta de judecata, pe cand nulitatea relativa, poate fi invocata, de regula, numai de catre persoana ocrotita prin dispozitia legala incalcata la incheierea actului (sau de succesorii ei, cu exceptia actiunilor intuitu personae, a procurorului in baza art. 45 C.proc.civ., a creditorilor chirografari ai partii ocrotite cu exceptiile prevazute de art. 974 C.civ. si de ocrotitorul legal al celui incapabil);

Exemplu: daca la incheierea actului consimtamantul partii a lipsit cu desavarsire, va putea fi invocata nulitatea absoluta a actului nu numai de catre partea respectiva, ci si de cealalta parte sau de orice persoana care are interesul de a fi desfiintat actul; in schimb, daca o parte a consimtit la incheierea actului, dar consimtamantul ei a fost viciat de eroare, dol sau violenta, va putea fi invocata nulitatea relativa a actului, in principiu, numai de catre partea respectiva. Tot astfel, daca un act s-a incheiat cu depasirea capacitatii speciale de folosinta a persoanei juridice ori daca s-a incheiat un act prohibit de lege, va putea fi invocata nulitatea absoluta, de oricine si chiar din oficiu; daca insa actul s-a incheiat de o persoana cu capacitate de exercitiu restransa, fara a fi asistata de ocrotitorul legal, nulitatea relativa va putea fi invocata de incapabilul respectiv, iar nu si de alte persoane.

Asadar nulitatea absoluta poate fi invocata numai de acea persoana care are un interes direct, legitim si protejat juridiceste sau de catre persoanele anume desemnate de lege si nu de orice persoana straina de act. In orice caz, ea poate fi invocata si de partea responsabila pentru nulitatea actului.

b) Nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, fie pe cale de exceptie, fie pe cale de actiune (actiunea in constatarea nulitatii absolute fiind imprescriptibila), pe cand nulitatea relativa nu poate fi invocata decat in limita termenului legal de prescriptie, actiunea in anulare fiind prescriptibila in termenul general de prescriptie de 3 ani, daca legea nu prevede un termen mai scurt [asa, de pilda, art. 21 alin. (2) C. fam. prevede ca "anularea casatoriei pentru vicii de consimtamant poate fi ceruta de cel al carui consimtamant a fost viciat, in termen de 6 luni de la incetarea violentei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei]. Invocarea nulitatii relative, chiar si pe cale de exceptie este prescriptibila. Nu se mai aplica, in opinia noastra, adagiul latin quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (actiunea in nulitate este temporara, exceptia este perpetua). Potrivit doctrinei si jurisprudentei franceze actiunea in nulitate relativa se prescrie in 5 ani, iar cea in nulitate absoluta in 30 de ani, desi aceasta opinie nu este cu totul unitara.

Actiunea in nulitate (pentru nulitatea absoluta) si actiunea in anulare (pentru nulitatea relativa) este actiunea prin care partea indreptatita solicita instantei desfiintarea actului "confectionat" cu neobservarea conditiilor sale de validitate; este o actiune nepatrimoniala prin care se urmareste numai constatarea nulitatii actului, nu insa si valorificarea unor drepturi derivate.

Legea stabileste in art. 2 din Decretul nr. 167/1958 ca actiunea in declararea nulitatii este imprescriptibila, putand fi - asa cum am aratat - promovata oricand. De alta parte, actiunea in anularea unui act juridic este prescriptibila, cu toate ca acest lucru nu este mentionat expres in lege. Articolul 9 din acelasi decret stabileste doar momentul inceputului termenului de prescriptie: astfel, prescriptia dreptului la actiune in anularea unui act juridic pentru violenta incepe sa curga la data cand aceasta a incetat, iar in caz de viclenie sau eroare ori in celelalte cazuri de anulare, incepe sa curga de la data cand cel indreptatit, reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze actele a cunoscut cauza anularii, insa cel mai tarziu la implinirea a 18 luni de la data incheierii actului.

Exceptia nulitatii este mijlocul procedural prin care partea indreptatita sau interesata, in cursul unui proces deja deschis, se opune actiunii care se sprijina pe actul nul sau anulabil, invocand constatarea acestor iregularitati.

Asadar, nulitatea poate fi invocata fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie.

De la regula imprescriptibilitatii nulitatii absolute exista si unele exceptii: de pilda, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabileste ca: "Indiferent de cauza de nulitate, dreptul la actiune se prescrie in termen de 15 luni de la data intrarii in vigoare a prezentei legi".

In sfarsit, mentionam ca imprescriptibilitatea nulitatii absolute isi afla ratiunea in finalitatea urmarita de legiuitor: interesul general.

c) Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmarea actului, pe cand nulitatea relativa poate fi acoperita prin confirmarea actului de catre cel indreptatit a cere anularea lui, fie in mod expres, fie tacit (prin executarea voluntara a obligatiilor izvorate din act). Este de retinut, de alta parte, ca si actul prin care se renunta la beneficiul de a invoca nulitatea absoluta este lovit tot de nulitate absoluta.

Refacere, confirmare, ratificare. Daca un act este lovit de nulitate absoluta partile, avand in vedere toate conditiile legale, pot sa faca un nou act de data aceasta valabil. Dar acest act nu are puterea de a-l reinvia pe primul; el nu va lua nastere decat din momentul in care a fost intocmit legal, iar actul vechi va ramane pe mai departe nul; aceasta nu este o confirmare, ci o refacere. Dimpotriva, cand un act este atins de o nulitate relativa, se admite ca persoana care l-a intocmit sa confirme acest act. De pilda, contractantul care a fost victima unei erori care antreneaza o nulitate relativa, poate, atunci cand a descoperit eroarea sa, sa confirme contractul.

Confirmarea are un efect retroactiv: ea stinge nulitate din trecut si valideaza actul de la originea sa. Totul se petrece ca si cum actul ar fi fost de la inceput valabil (a se vedea H et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 479). Confirmarea trebuie sa nu prejudicieze drepturile obtinute de terti; in acest sens art. 1167 alin. (2) C.civ. statueaza expres: "Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntara, in forma si in epoca determinate de lege, tin loc de renuntare in privinta mijloacelor si exceptiilor ce puteau fi opuse acestui act, fara a se vatama in drepturile persoanelor a treia".

In mod exceptional, in cateva cazuri poate fi confirmata si nulitatea absoluta a unor acte. Astfel:

- potrivit art. 20 C.fam. "casatoria incheiata impotriva dispozitiilor privitoare la varsta legala nu va fi declarata nula daca intre timp acela dintre soti care nu avea varsta ceruta pentru casatorie a implinit-o ori daca sotia a dat nastere unui copil sau a ramas insarcinata";

- potrivit art. 1167 alin. (3) C.civ., un contract de donatie lovit de nulitate absoluta pentru ca nu s-a incheiat in forma autentica ceruta ad validitatem de lege, poate fi confirmat (expres sau tacit, prin executare voluntara) de catre mostenitorii donatorului;

- chiar in lipsa unui text expres de lege, practica judiciara a admis posibilitatea confirmarii sau consolidarii unui act juridic lovit de nulitate pentru neindeplinirea unei conditii cerute imperativ la incheierea lui, daca inainte de a se fi constatat judecatoreste nulitatea absoluta, acea conditie s-a indeplinit (ar fi vorba deci de o validare obiectiva). S-a apreciat ca si actele juridice lovite de nulitate absoluta prescriptibila, la care se refera art. 45 din Legea nr. 10/2001, pot fi confirmate; se poate observa ca in acest caz special, nulitatea absoluta se apropie mult de nulitatea relativa.

Confirmarea expresa a unui act anulabil este ea insasi un act juridic unilateral si, deci, trebuie sa indeplineasca conditiile de validitate ale oricarui act juridic. In mod deosebit, actul de confirmare trebuie sa indeplineasca si unele conditii speciale si anume:

- el trebuie sa emane de la persoana indreptatita a invoca nulitatea;

- cauza nulitatii actului trebuie sa fi disparut, pentru ca altfel si actul de confirmare va fi lovit de nulitate;

- actul de confirmare trebuie facut in cunostinta de cauza, adica stiind ca actul a fost anulabil si dorind confirmarea lui.

In acest sens sunt dispozitiile exprese ale art. 1190 C.civ. potrivit caruia "actul de confirmare sau ratificare a unei obligatii in contra careia legea admite actiunea in nulitate nu este valabil decat atunci cand cuprinde obiectul, cauza si natura obligatiei si cand face mentiune despre motivul actiunii in nulitate, precum si despre intentia de a repara viciul pe care se intemeiaza acea actiune".

Confirmarea poate fi si tacita daca ea rezulta din acte sau fapte care nu lasa nicio indoiala asupra intentiei de confirmare a actului. Cel mai adesea confirmarea tacita rezulta din executarea voluntara a actului; poate fi considerata o confirmare tacita a actului si neinvocarea nulitatii in termenul legal de prescriptie a actiunii in anulare, daca nu s-ar dovedi ca aceasta inactivitate nu a fost dorita.

Asadar, trebuie sa existe o vointa de a confirma. Daca partile executa un contract, crezand din eroare ca el este valabil, in aceasta nu putem vedea o confirmare; deci partea trebuie sa cunoasca anulabilitatea actului. Deoarece, in general, nu se renunta la un drept, conduita partii indreptatite sa confirme nulitatea trebuie sa fie concludenta in acest sens. De pilda, daca X isi da seama ca la cumpararea unui autoturism folosit a fost indus in eroare cu privire la kilometrii de la bord si totusi el achita restul pretului si foloseste masina in continuare, atunci aceasta conduita trebuie interpretata ca o confirmare a contractului de vanzare-cumparare.

Confirmarea nu se confunda nici cu ratificarea, care inseamna actul prin care o persoana devine parte intr-un act valabil incheiat, dar care a fost facut in lipsa sau cu depasirea imputernicirii necesare si nici cu refacerea care reprezinta, dupa cum am vazut, un act nou. Dar actul confirmativ nu se confunda nici cu actul recognitiv, deoarece prin acesta se recunoaste un act preexistent, dar numai in ceea ce priveste existenta sa, iar nu si in privinta validitatii sale (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 438).

Sintetizand problema regimului juridic diferit al celor doua feluri de nulitati, putem retine ca nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine (cu precizarile facute), oricand, si este iremediabila, pe cand nulitatea relativa poate fi invocata numai de anumite persoane, numai intr-un anumit termen si poate fi confirmata de cel indreptatit a o invoca. Pentru evitarea unor confuzii mai trebuie sa retinem si urmatoarele precizari terminologice:

- atunci cand ne referim la nulitatea absoluta trebuie folosita cu precadere expresia de nul, iar atunci cand ne referim la nulitatea relativa sa folosim expresia de anulabil. In mod similar, este bine sa nuantam mai precis exprimarea, vorbind de actiunea in nulitate sau declararea nulitatii (pentru nulitatea absoluta) si, dimpotriva, de actiune in anulare (anulabilitate) sau pronuntarea nulitatii (pentru nulitatea relativa).

Desigur, termenul de nulitate poate fi folosit ca termen generic atat cu privire la nulitatea absoluta, cat si la cea relativa, distinctia dintre ele nedepinzand neaparat de termenii folositi, ci de natura dispozitiilor legale a caror incalcare atrage sanctiunea si in subsidiar de regimul juridic al nulitatii.

Alte clasificari ale nulitatilor. Nulitatile pot fi clasificate si in functie de alte criterii. Astfel:

A. Dupa intinderea efectelor sanctiunii, distingem:

a) Nulitatea totala care desfiinteaza actul in intregime, nepermitand ca acest act sa produca vreun efect;

Exemplu: nulitatea unui contract de donatie pentru neincheierea lui in forma autentica ceruta obligatoriu de art. 813 C.civ. ca o conditie ad validitatem.

b) Nulitatea partiala care desfiinteaza numai o parte din efectele actului juridic sanctionat, si anume pe cele care contravin scopului normelor juridice incalcate la incheierea actului; aceste clauze trebuie insa sa nu constituie cauza impulsiva si determinanta a intregului.

Exemplu: intr-un contract de vanzare-cumparare pot sa fie nule numai anumite clauze accesorii (clauza de arvuna), clauzele principale fiind insa valabile. Se observa insa ca actul trebuie sa fie divizibil.

In asemenea situatii, daca clauzele lovite de nulitate nu au fost esentiale pentru parti, actul juridic va fi mentinut, inlaturandu-se doar clauzele contrare legii (utile per inutile non vitiatur, ceea ce este valabil intr-un act nu este anulat de ceea ce este nevalabil in acelasi act); daca insa clauzele nevalabile au consti-tuit motivul determinant al vointei de a contracta, in asa fel incat partile (sau una din ele) nu ar fi incheiat actul, atunci intregul act va fi declarat nul (sau, dupa caz, va fi anulat).

Se considera uneori ca este partiala si nulitatea actelor cu executare succesiva, care opereaza numai pentru viitor, mentinand efectele produse in trecut; de pilda, nulitatea casatoriei putative ale carei efecte se mentin pana la pronuntare fata de sotul care a fost de buna-credinta la incheierea ei.

In schimb, nu poate fi considerata nulitate partiala, ci totala, nulitatea care afecteaza numai unul din mai multe acte juridice, care impreuna alcatuiesc un act complex sau, dupa vointa partilor, o "unitate de acte juridice".

Exemplu: testamentul este un act complex,cuprinzand nu numai legate, dar putand cuprinde si o recunoastere de filiatie, o instituire de executor testamentar etc.; daca un legat este nul - ca fiind facut, de pilda, in folosul unei persoane incapabile de a primi cu titlu gratuit - nulitatea acestui legat este totala, chiar daca celelalte legate raman valabile; apoi chiar daca testamentul in intregime este nul, el poate produce - prin conversiune - unele efecte ce nu depind de valabilitatea legatelor (revocarea unei oferte de vanzare prin testarea bunului oferit in favoarea unui alt legatar decat destinatarul ofertei, deoarece aceasta testare invedereaza intentia testatorului de a nu vinde bunul legat).

In practica trebuie intotdeauna cercetata vointa ipotetica a partilor, respectiv daca acestea au voit ca intr-un act complex toate clauzele "sa ramana sau sa se prabuseasca" impreuna. Trebuie apoi verificat daca nu cumva valabilitatea unui act sta tocmai la baza incheierii unui alt act juridic. In sfarsit, primul indiciu pentru existenta unei vointe unitare intr-un act complex il constituie cuprinderea clauzelor intr-un singur inscris.

Nota bene. Nu trebuie sa confundam nulitatea absoluta cu nulitatea totala, dupa cum nici nulitatea relativa cu nulitatea partiala.

B. Dupa cum este sau nu prevazuta de lege, nulitatea poate fi:

a) Nulitate expresa, cand este anume prevazuta de un text de lege;

b) Nulitate virtuala (sau tacita, implicita), cand sanctiunea nu este prevazuta expres de lege, dar nevalabilitatea actului rezulta neindoielnic din caracterul imperativ al dispozitiei legale incalcate sau din scopul urmarit de legiuitor prin instituirea anumitor conditii de validitate ale actului;

Exemplu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor (actualmente abrogata prin Legea nr. 247/2005) prevedea ca "Terenurile situate in intravilan si extravilan pot fi instrainate si dobandite prin acte juridice intre vii incheiate in forma autentica", fara a stabili expres sanctiunea nulitatii pentru actele care nu au fost incheiate in forma autentica; sanctiunea rezulta insa implicit din caracterul imperativ al textului, din interesul general al societatii urmarit prin instituirea obligativitatii formei scrise, ca si din principiul general acceptat al nulitatii absolute a actelor care nu respecta cerintele de forma impuse de lege (nulitate virtuala). Articolul 2 alin. (1), Titlul X, din Legea 247/2005 statueaza expres sanctiunea nulitatii absolute pentru nerespectarea formei autentice a actelor de instrainare a terenurilor.

C. Dupa felul conditiilor de validitate incalcate la incheierea actului juridic, nulitatea acestuia poate fi o nulitate de fond sau o nulitate de forma (atunci cand forma nerespectata era ceruta ad validitatem). De pilda, nulitatea rezultata din neobservarea conditiilor de forma privind donatia (art. 813 C.civ.

D. O clasificare controversata in doctrina este aceea care se face dupa felul in care opereaza nulitatea:

a) Nulitate de drept care loveste actul de plin drept, de la sine, ope legis, instanta de judecata nefiind chemata decat sa o constate in caz de litigiu intre parti;

b) Nulitate judiciara care nu opereaza de plin drept, ci numai daca este pronuntata printr-o hotarare judecatoreasca; aceasta deoarece exista o aparenta a actului.

S-a spus ca, de regula, nulitatile absolute opereaza de plin drept, iar cele relative opereaza numai daca sunt pronuntate prin hotarare judecatoreasca, la cererea persoanei indreptatite a le invoca. Pana la ramanerea definitiva a hotararii, actul juridic este considerat valabil, dar din momentul ramanerii definitive si irevocabile a hotararii de anulare el este desfiintat retroactiv.

Daca partile sunt de acord in privinta sanctiunii si niciuna nu pretinde executarea actului sau fiecare este de acord sa restituie ceea ce a primit in temeiul actului nul, nu mai este nevoie sa se faca apel la instanta de judecata; aceasta va interveni numai daca exista un litigiu intre parti, urmand a constata nulitatea si a dispune restabilirea situatiei anterioare incheierii nevalabile a actului.

In opinia noastra si in acord cu majoritatea autorilor, credem ca orice nulitate trebuie pronuntata de catre instanta, deoarece exista o aparenta a actului (mai putin, asa cum am aratat, inexistenta). Pana la desfiintarea actului de catre instanta de judecata el trebuie considerat valabil si eficace; trebuie sa se dovedeasca ca actul este nul. Asadar, aceasta distinctie care isi are originea in dreptul roman este astazi artificiala si lipsita de utilitate practica.

Efectele nulitatii actului juridic. Consideratii generale. Efectele nulitatii unui act juridic sunt aceleasi, indiferent ca este vorba despre o nulitate absoluta sau despre una relativa.

In esenta, efectul nulitatii consta in desfiintarea actului juridic si a raportului juridic creat prin act. In consecinta:

- daca actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat si deci, nu a produs efecte juridice, sanctiunea nulitatii va face ca actul sa nu mai poata produce efectele in vederea carora a fost incheiat. Astfel, in cazul in care una din parti ar cere celeilalte executarea unei prestatii la care s-a obligat prin actul juridic lovit de nulitate, debitorul se va putea opune la executare invocand exceptia de nulitate;

- daca actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, in tot sau in parte, aplicarea sanctiunii nulitatii va avea ca efect obligatia partilor de a-si restitui reciproc prestatiile savarsite si primite;

- daca, in urma incheierii actului lovit de nulitate, partile au incheiat unele acte juridice cu terte persoane, acte pe care nu le-ar fi putut incheia daca n-ar fi incheiat mai intai actul nevalabil, aplicarea sanctiunii nulitatii acestui act va atrage, in principiu, si desfiintarea actelor incheiate in temeiul lui cu alte persoane.

In legatura cu aceste trei categorii de consecinte ale sanctiunii juridice civile a nulitatii actului juridic, se vorbeste in literatura juridica de cele trei principii ale efectelor nulitatii, si anume: principiul retroactivitatii, principiul repunerii in situatia anterioara si principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, adica desfiintarea actelor subsecvente ca urmare a anularii actului initial.

Principiul retroactivitatii efectelor nulitatii. In regula generala, nulitatea desfiinteaza actul juridic incheiat cu incalcarea cerintelor de validitate prevazute de lege, cu efect retroactiv, din chiar momentul incheierii actului, ca si cand acesta nu ar fi fost incheiat. Caracterul retroactiv al sanctiunii se justifica prin necesitatea restabilirii ordinii de drept incalcate si a impiedicarii producerii unor efecte contrare legii.

De la principiul retroactivitatii exista si unele exceptii, adica situatii in care unele efecte produse de actul juridic lovit de nulitate sunt recunoscute si mentinute pentru a se putea da astfel satisfactie altor principii de drept care vin in conflict cu principiul retroactivitatii.

Principalele exceptii sunt:

- casatoria putativa, adica casatoria in care cel putin unul dintre cei doi soti a fost de buna-credinta, ignorand cauza nulitatii, efectele desfiintarii casatoriei se produc pentru sotul de buna-credinta numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinta. In acest sens, art. 23 alin. (1) din C.fam. dispune ca "sotul care a fost de buna-credinta la incheierea casatoriei declarata nula sau anulata pastreaza pana la data la care hotararea instantei judecatoresti ramane definitiva situatia unui sot dintr-o casatorie valabila";

- in toate cazurile de nulitate a casatoriei, copiii rezultati din casatoria nula sau anulata pastreaza situatia de copii din casatorie, in raport cu ei desfiintarea casatoriei neoperand pentru trecut, ci doar pentru viitor, asemenea unui divort [art. 23 alin. (2) C. fam.

- in cazul contractelor cu executare succesiva in timp (de exemplu, contractul de locatiune), constatarea sau pronuntarea nulitatii desfiinteaza actul numai pentru viitor, mentinand efectele produse de actul desfiintat intre momentul incheierii sale nevalabile si momentul ramanerii definitive a hotararii care constata sau pronunta nulitatea sa; explicatia rezida in imposibilitatea obiectiva de restituire a prestatiilor.

Mai constituie exceptii de la principiul retroactivitatii nulitatii si situatiile pe care le vom analiza mai jos ca exceptii de la celelalte doua principii ale efectelor nulitatii, exceptii care, implicit, deroga si de la principiul retroactivitatii. Nu mai putin, trebuie sa subliniem ca nu exista o unanimitate de pareri nici in ceea ce priveste numarul exceptiilor si nici in legatura cu subsumarea lor la unul sau altul dintre principiile analizate.

Principiul repunerii partilor in situatia anterioara (restitutio in integrum) impune ca tot ceea ce s-a executat in temeiul unui act juridic lovit de nulitate sa fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivitatii, caci numai prin restituirea reciproca a prestatiilor savarsite partile pot fi puse in situatia in care s-au aflat inainte de incheierea actului nevalabil. Temeiul restituirii prestatiilor efectuate in executarea unui act lovit de nulitate il constituie si un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice imbogatirea unei persoane in dauna alteia fara o cauza legitima.

Tocmai de aceea actiunea in restituire poate fi introdusa si judecata separat de actiunea in nulitate, ea fiind intotdeauna supusa prescriptiei extinctive; bineinteles, ea poate fi solutionata impreuna cu actiunea in declararea nulitatii, daca aceasta din urma este primita. Desigur, atunci cand prestatia a fost pecuniara, iar moneda s-a devalorizat, o aplicare corecta a acestui principiu nu poate fi facuta fara a apela la teoria impreviziunii - rebus sic stantibus.

Si de la principiul repunerii partilor in situatia anterioara incheierii actului lovit de nulitate, exista cateva exceptii:

- potrivit art. 485 C.civ., cel care a posedat cu buna-credinta un bun frugifer, pastreaza pentru sine fructele culese, chiar daca trebuie sa restituie acel bun; in acest sens art. 485 C.civ. prevede: "Posesorul nu castiga proprietatea fructelor decat cand poseda cu buna credinta" (a se vedea: Trib. Suprem, sectia civila, decizia nr. 1005/ 1985, C.D. 1985, p. 34; Trib. Suprem, sectia civila, decizia nr. 322/1980, C.D. 1980, p. 62; L. Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 202-204);

- potrivit art. 1164 C.civ., minorul al carui act este anulat pentru leziune (prin actiunea in resciziune) nu trebuie sa restituie cocontractantului ceea ce a primit "decat daca se probeaza ca a profitat de ceea ce i s-a dat"; justificarea rezida in ocrotirea minorului;

- ipoteza, desi controversata, a aplicarii principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ceea ce inseamna ca nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obtine protectia unui drept. Pe aceasta linie, adesea (dar nu constant) practica noastra judiciara a subliniat ca actiunea in restituirea prestatiei nu este admisibila in cazul in care reclamantul a urmarit un scop vadit imoral prin incheierea contractului sau acesta are un obiect imoral (Trib. Suprem, decizia nr. 807/1980, C.D. 1980, p. 67; Trib. Suprem, decizia nr. 1416/1981, C.D. 1981, p. 74).

Exemplu: daca vanzatorul a predat lucrul nu va putea sa ceara restituirea lui de la cumparator, chiar daca nu ar fi primit pretul; dupa cum si invers, cumparatorul care a platit pretul fara a fi primit si lucrul nu va putea sa reclame nimic vanzatorului sau.

La o prima vedere s-ar parea ca aceasta regula adauga o injustitie unei imoralitati. Aceasta pentru ca una din parti, chiar vinovata, va putea pastra ceea ce a primit, refuzand sa-si indeplineasca propria prestatie. Daca totusi jurisprudenta a aplicat aceasta regula (imprumutata din dreptul canonic), acest lucru s-a datorat faptului ca ea constituie o sanctiune suplimentara eficace si functioneaza mai ales preventiv; partile cunoscand pericolul de care ar fi amenintate prefera sa nu incheie conventii imorale. Oricum, aceasta regula se aplica si trebuie sa se aplice limitat, numai in caz de turpitudine egala (in pari causa turpitudinis cessat repetitio); mai concret, in aceasta notiune trebuie sa includem numai ignorarea unei reguli morale din sfera relatiilor sexuale (copula carnalis). Ea nu pericliteaza actiunea in nulitate, ci numai cea in restituire, iar in materie de liberalitati nu are aplicare. Tendinta actuala pare a fi ca dupa anularea actului partile sa poata fi obligate si la restituirea prestatiilor.

In anumite cazuri invocarea nulitatii actului pe motivul incalcarii bunelor moravuri poate fi contrara principiului bunei-credinte; de exemplu, in cazul in care o parte, dupa ce a profitat de contract, invoca nulitatea izvorata din incalcarea bunelor moravuri pentru a nu mai executa prestatia. O astfel de exercitare a dreptului este, in principiu, abuziva.

Principiul desfiintarii actelor subsecvente ca urmare a anularii actului initial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) este si el un corolar al principiului retroactivitatii; simplu: daca X a transmis lui Y un drept pe care nu il avea, rezulta ca Y nu putea deveni titularul acelui drept cata vreme actul initial a fost anulat. Este de mentionat ca principiul analizat se refera nu numai la actele juridice constitutive sau translative de drepturi reale, ci si la cele de creanta (M. Nicolae, op. cit., p. 90). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiintat actul juridic prin care cineva a dobandit un bun (deci dobanditorul este considerat a nu fi fost niciodata proprietarul acelui bun), este firesc sa fie desfiintate si actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobanditor a dispus de acel bun; altfel spus, desfiintarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului potrivit caruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).

Exemplu: comis-voiajorul X il determina prin dol pe taranul Y sa-i vanda un dulap taranesc (cu vechime mare) la un pret modic. Dupa incheierea contractului X vinde dulapul unui prieten Z, spunandu-i acestuia modul in care l-a achizitionat (prin "smecherie").

Daca Y il actioneaza in judecata pe X pentru anularea contractului, acesta va fi desfiintat retroactiv. Asa fiind, in mod firesc contractul ulterior (dintre X si Z), neavand la baza un act juridic valabil, urmeaza a fi desfiintat si el. Acest rezultat va avea loc in speta pentru ca Z era un tert dobanditor de rea-credinta (a cumparat de la un neproprietar). Dimpotriva, daca Z ar fi fost un dobanditor de buna-credinta (adica era convins ca de la adevaratul proprietar cumpara) in baza art. 1909 alin. (1) C.civ. contractul va fi valabil.

De la acest principiu se impun cateva exceptii:

- cel care a intrat in posesia unui bun mobil cu buna-credinta devine proprietar al bunului si nu mai poate fi silit sa-l restituie decat in cazul cand lucrul fusese pierdut sau furat si vandut de gasitor sau hot, situatie in care adevaratul proprietar il poate revendica in termen de 3 ani chiar si de la posesorul de buna-credinta care are actiune in regres contra celui de la care l-a dobandit [este ipoteza prevazuta de art. 1909 alin. (2) C.civ.

- nu se vor desfiinta nici actele subsecvente de conservare si de administrare (de pilda, un act de administrare: un contract de locatiune incheiat pe o perioada de 5 ani nu se va desfiinta, chiar daca titlul locatorului a fost anulat, daca locatarul a fost de buna-credinta - Trib. Suprem, decizia nr. 2472/1983, C.D. 1983, p. 69);

- de asemenea, se pastreaza si actele de dispozitie cu titlu oneros incheiate cu un subdobanditor de buna-credinta; in acest caz, dispunatorul (al carui drept s-a desfiintat retroactiv) urmeaza sa-si indeplineasca obligatia de restituire a bunului nu in natura, ci prin echivalent [este ipoteza prevazuta de art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954]

- tot astfel, se pastreaza actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobanditor care, intre timp, a dobandit proprietatea bunului prin uzucapiune, in conditiile legii; cel putin atunci cand se invoca uzucapiunea de 10-20 de ani, iar posesorul se prevaleaza de un just titlu anterior lovit de nulitate;

- situatia celui care intemeindu-se pe inscrierea din cartea funciara a dobandit un drept real imobiliar (cu buna-credinta si titlu oneros), dar numai dupa trecerea unui termen de 3 ani de la inregistrarea cererii de inscriere (art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996); situatia subdobanditorului de buna credinta si cu titlu gratuit al unui drept real imobiliar, dar numai daca au trecut 10 ani de la data inregistrarii cererii lui de inscriere in cartea funciara [art. 34 si art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996]

- situatia prevazuta de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit caruia actele juridice de instrainare avand ca obiect imobile preluate fara titlu valabil raman in fiinta daca au fost incheiate cu buna credinta.

Mentinerea efectelor actului lovit de nulitate in temeiul unor principii de drept. Cu toate ca nulitatea unui act juridic conduce la desfiintarea efectelor acelui act, exista totusi situatii in care nulitatea nu produce acest efect distructiv, ci permite mentinerea in totalitate sau in parte a efectelor actului juridic nevalabil, ca si cand el ar fi fost valabil. Neaplicarea in aceste situatii a consecintelor firesti ale nulitatii actului juridic se explica si se intemeiaza pe aplicarea altor principii de drept care impun aceasta solutie. Astfel:

a) Principiul conversiunii actului juridic nul intr-un alt act juridic ale carui conditii de validitate sunt in intregime indeplinite. Sunt situatii cand legea acorda ajutor vointei ipotetice a partilor - care au incheiat un act lovit de nulitate - pentru ca acestea sa reuseasca macar in parte sa atinga scopul propus. Mijlocul juridic pentru un asemenea demers este conversiunea actelor juridice nule, institutie care insa nu a primit o consacrare expresa in Codul nostru civil; ea a fost insa dedusa din dispozitiile art. 978 C.civ. care statueaza: "Cand o clauza este primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, iar nu in acela ce n-ar putea produce niciunul" si din principiul potrivit caruia cine poate mai mult poate si mai putin. Practic, actul convertit este un act inlocuitor, care corespunde partial scopurilor urmarite de parti (sau parte).

Din cele expuse rezulta ca potrivit acestui principiu manifestarea valabila de vointa exprimata intr-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine statatoare, independent de soarta actului juridic in care ea s-a manifestat initial.

Conditiile conversiunii sunt, in opinia noastra, urmatoarele:

- existenta unui act juridic nul (nulitate relativa sau absoluta). Nulitatea trebuie sa fie totala, nu partiala; o nulitate partiala nu poate antrena o conversiune. Tot astfel, conversiunea nu poate avea loc cata vreme nulitatea nu a fost declarata prin hotarare judecatoreasca, cand deci validitatea actului se afla in "suspans" (de pilda, desi este introdusa o actiune in nulitatea actului, nu exista inca o hotarare in acest sens). Se intelege ca atat actul nul, cat si actul in care se converteste trebuie sa aiba aceleasi parti; altfel, credem ca nu s-ar putea verifica consensul manifestarilor de vointa in directia actului nou convertit;

- conversiunea presupune ca actul juridic nul sa intruneasca conditiile de validitate ale unui alt act juridic. Evident, conversiunea nu poate fi facuta tot in acelasi act juridic; de aceea, in mod necesar intre cele doua acte (actul initial nul si actul nou convertit) vor exista elemente de diferentiere, precum natura, forma sau efectele actului. Actul nou nu poate avea efecte mai intinse decat actul initial declarat nul;

- conversiunea este valabila numai atunci cand, prin interpretare, se poate presupune ca valabilitatea actului ar fi fost voita de parti daca acestea ar fi cunoscut nulitatea actului initial. Asadar, o conversiune este exclusa atunci cand se poate constata ca o parte nu ar fi incheiat niciodata actul juridic convertit.

Odata indeplinite aceste conditii actul nul convertit va produce totusi efecte juridice, si anume acele efecte care sunt proprii actului in care actul initial s-a convertit.

Exemplu: vanzarea-cumpararea; desi lovita de nulitate, manifestarea de vointa valoreaza antecontract de vanzare-cumparare (Trib. Suprem, decizia civila nr. 412/1980, C.D. 1980, p. 22); sau cazul acceptarii succesiunii in mod tacit cand, de pilda, mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala printr-un act nul, el este considerat ca in acest fel a acceptat succesiunea; ori ipoteza prevazuta de art. 923 C.civ. "Orice instrainare a obiectului legatului, facuta in orice mod sau conditie, revoca legatul pentru tot ce s-a instrainat, chiar cand instrainarea va fi nula sau obiectul va fi reintrat in starea testatorului' (Trib. Suprem, decizia civila nr. 28/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 92). Alte exemple pe care nu le consideram conversiuni veritabile: cazul testamentului autentic nul ca forma, dar valabil ca testament olograf, sau cazul unui inscris autentic nul dar valabil ca inscris sub semnatura privata ori inscrisul sub semnatura privata nevalid, dar valabil ca inceput de dovada scrisa.

Nota bene. In general nu se pot converti acte juridice nule pentru scopul lor ilicit sau imoral sau pentru ca aduc atingere bunelor moravuri, deoarece astfel s-ar eluda functia preventiva, inhibitorie a nulitatii; evident, nici ipoteza inversa nu este posibila. Se cuvine sa mai mentionam ca in niciun caz conversiunea nu se confunda cu novatia.

b) Principiul raspunderii civile delictuale consacrat de art. 998 C.civ., potrivit caruia "orice fapta a omului care cauzeaza altuia prejudiciu obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara", justifica uneori mentinerea efectelor unui act juridic nul, dar nu cu titlu de efecte ale actului, ci cu titlu de reparare in natura a prejudiciului cauzat prin nevalabilitatea actului (atunci cand cea mai buna reparatie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este tocmai mentinerea efectelor acestuia).

Practic acest principiu are o incidenta redusa in materie, rezumandu-se la situatia minorului care cu ocazia incheierii unui act juridic cu un major savarseste un delict civil (prin manopere dolosive il induce in eroare creand aparenta ca el este major) si cand datorita acestui fapt el nu va putea cere anularea actului respectiv, deoarece cealalta parte ar suferi un prejudiciu. Legiuitorul a considerat ca in aceasta situatie cea mai buna reparatie materiala pentru major este mentinerea actului anulabil in fiinta si respingerea actiunii in anulare introdusa de minor. In acest sens art. 1162 C.civ. dispune: "Minorul n-are actiune in resciziune contra obligatiilor ce rezulta din delictele sau cvasidelictele sale".

c) Principiul validitatii aparentei in drept exprimat de adagiul latin error communis facit ius, poate justifica si el uneori mentinerea efectelor juridice produse de un act lovit de nulitate (aceasta problema am tratat-o detaliat in sectiunile rezervate aplicarii legii civile in timp si erorii ca viciu de consimtamant).

Exemplu: casatoria incheiata in fata unui ofiter de stare civila necompetent trebuie mentinuta ca valabila daca acel ofiter a exercitat in mod public atributiile respective, aparand in ochii partilor si in ochii publicului ca fiind competent a le exercita (art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila). Alte exemple: cazul mostenitorului aparent, al mandatarului aparent, al tertului dobanditor de la mostenitorul aparent, cazul posesiei etc. (a se vedea I. Deleanu, Aparenta in drept, P.R. nr. 2/2002, Partea a VI-a, p. 251-255).