ORIGINEA DREPTULUI DE MOSTENIRE SI EVOLUTIA LUI IN TIMP

ORIGINEA DREPTULUI DE MOSTENIRE SI EVOLUTIA LUI IN TIMP

De vreme ce institutia mostenirii nu este altceva decat transmisiunea din cauza de moarte a unui patrimoniu, la prima vedere ea pare inexplicabila, pentru ca fie ca s-ar vedea in patrimoniu un atribut al personalitatii, fie ca ar fi privit ca o masa de drepturi si obligatii redusa la unitate prin permanenta ei afectare a finalitatilor unei anumite persoane, in mod rational, la moartea titularului, patrimoniul ar trebui sa se divida in elementele sale componente, iar acestea ramanand bunuri vacante si fara stapan, ar urma sa poata fi dobandite prin ocupatie sau sa treaca asupra statului. Totusi, din timpuri vechi, mostenirea a asigurat, intr-o forma sau alta, transmisiunea bunurilor persoanelor fizice decedate catre anumite persoane in viata.

In privinta cauzelor care au determinat nasterea si dezvoltarea acestei institutii, in literatura de specialitate s-au exprimat o serie de pareri.

Unii autori sustin ca aceata institutie s-a nascut in indatoririle morale reciproce ce leaga, prin puterea vointei divine, pe membrii aceleasi familii, adica ceea ce se numeste solidaritatea de familie.

In acest sens, sprijinandu-se pe argumentele teoreticianului francez din secolul al XVII-lea Domat, juristul Laurent scria: "Lasand bunurile celor care sunt chemati sa le culeaga, noi ascultam de vointa lui Dumnezeu, adica ne indeplinim o datorie, caci legatura care prin efectul nasterii uneste pe ascendenti, descendenti sau colaterali, fiind cea dintai pe care Dumnezeu a creat-o intre oameni, fiecare trebuie sa tina seama, in alegerea mostenitorului sau de persoanele fata de care Dumnezeu il indatoreste mai mult decat fata de altele si sa nu le lipseasca de aceste bunuri fara temeinice cuvinte. O lege divina atribuie, asadar, bunurile ce apartin fiecarei familii membrilor care o alcatuiesc".

Mergand pe aceeasi linie, alti autori socoteau ca familia antica nu ar fi fost decat o asociatie religioasa. Solidaritatea morala ce leaga pe membrii familiei si-ar gasi originea in cultul stramosilor si al zeilor domestici. Dupa Fustel de Coulanges "Dreptul de proprietate fiind statornicit pentru a asigura savarsirea unui cult ereditar, nu era cu putinta ca acest drept sa se stinga odata cu scurta viata a unui individ. Omul piere dar cultul ramane; caminul nu trebuie sa se stinga si nici mormantul sa fie parasit. Religia domestica trebuie sa se perpetueze, si dreptul de proprietate trebuie sa dainuiasca mai departe. De aceea, atat in dreptul roman, cat si in cel grec exista aceasta regula, care nu ingaduia nici o abatere, ca sa nu se poata dobandi proprietatea fara cult si nici cultul fara proprietate. (Religia prescrie - spune Cicero - ca bunurile si cultul fiecarei familii sa nu poata fi despartite si ca grija sacrificiilor sa fie intotdeauna in sarcina celui care culege mostenirea.) Se poate oare spune mai limpede ca grija si mostenirea sunt de nedespartit?".

Clasicii marxism-leninismului, combatand aceste teze, au aratat ca teoriile care pentru a explica dobandirea proprietatii prin mostenirea familiei pleaca de la organizarea familiei si de la indatoririle de familie, teorii intemeiate pe elemente idealiste, sunt eronate.

Conform lor, nasterea si dezvoltarea dreptului de mostenire au fost determinate de nasterea si prefacerile dreptului de proprietate, si prin urmare a schimbarilor petrecute in relatiile de productie, ca o consecinta a dezvoltarii fortelor de productie, obligand astfel, in fiecare moment al dezvoltarii istorice, organizarea economica si de clasa a fiecarei societati.

C. Nacu vede in succesiune complementul proprietatii, adaugand ca trebuie sa avem in vedere si dreptul familiei asupra averii defunctului.

M.Cantacuzino justifica mostenirea si prin datoria solidaritatii ce ar exista intre membrii familiei.

D.Alexandrescu priveste mostenirea ca pe o institutie de drept natural aratand ca: "Daca se admite ca proprietatea este o creatie a legiuitorului, atunci nu mai incape indoiala ca toate modurile de a o transmite sunt o concesie a dreptului civil. Daca se recunoaste dimpotriva, asa cum trebuie sa fie in realitate, ca proprietatea este un drept natural, facultatea de a dispune de bunurile sale, atat prin donatie intre vii, cat si prin testament, este si ea tot de drept natural, ca o consecinta fireasca a dreptului de proprietate, si legiuitorul nu intervine pentru a conferi un drept care nu emana de la el, ci numai pentru a organiza exercitiul acestui drept intre vii, si a fost recunoscuta inca din timpurile cele mai vechi."

In comuna primitiva, munca fiind putin rodnica, trebuie sa fie comuna si tot comune erau si mijloacele de productie (pamantul, animalele de munca etc.).

Productia forma obiectul unei impartiri egalitare. Odata cu o rudimentara imbunatatire a uneltelor apare si o prima diviziune a muncii, si anume intre sexe: femeia avea sarcina de a culege hrana vegetala, munca in gospodaria casnica, pregatirea si confectionarea vesmintelor, iar mai tarziu cresterea unor animale domestice si munca agricola. Barbatul avea sarcina procurarii hranei animale prin vanatoare. Pescuitul se practica de ambele sexe.

In aceste conditii a luat nastere acea grupare permanenta intemeiata pe rudenie, care era ginta sau comunitatea gentilica.

La inceput ginta a fost matriarhala. Rolul economic de frunte apartinand femeii, era firesc ca ea sa ocupe, in forma de organizare din acea vreme, ginta, rolul conducator, iar rudenia ce lega pe membrii gintii sa fie cea dupa mama. La aceasta contribuia si imprejurarea ca in casatoriile pe grupe - si chiar mai tarziu, in casatoriile pereche - tatal era de cele mai multe ori necunoscut. Ginta matriarhala era alcatuita din descendentii unei singure femei.

Datorita schimbarilor ulterioare intervenite in cadrul gintii cresterea rolului economic al barbatului, matriarhatul a cedat pasul patriarhatului, rudenia dupa mama fiind inlocuita cu cea paterna.

In comuna primitiva, proprietatea privata nu exista inca. Exista numai o stapanire personala, de fapt, asupra uneltelor de vanat si pescuit, mai tarziu asupra uneltelor agricole de metal care apartineau barbatului - si asupra uneltelor de uz caznic - ce apartineau femeii.

La moartea barbatului sau femeii, uneltele se cuveneau gintii, dar data fiind neinsemnata lor valoare, ele se imparteau intre rudele cele mai apropiate in linie materna sau paterna ale mortului. Cu toate acestea, nu se poate vorbi inca de un drept de mostenire in intelesul propriu al cuvantului, caci in aceasta perioada notiunile de drept si obligatie nu erau cunoscute.

Odata cu trecerea timpului, seful familiei, care la inceput apare ca reprezentant al grupului, incepe sa devina stapanul unic, deplin si necontrolat al averii familiei, al muncii si al persoanei, atat al sotiei sau sotiilor sale cat, si al copiilor sai.

Astfel dispare progresiv proprietatea grupului familial, pentru a fi inlocuita, in cadrul unei economii bazate pe schimbul de marfuri, cu proprietatea privata individuala. Proprietatea imobiliara privata, care la inceput reprezenta o forma derogatorie de la regula generala si subordonata proprietatii comunitatii, incepe sa capete o insemnatate foarte mare.

In acest moment mostenirea isi capata adevarata ei infatisare, caci institutia mostenirii presupune existenta proprietatii private. La randul lor, proprietatea privata si - odata cu aceasta - insasi familia restransa primesc o puternica intarire prin organizarea mostenirii ca institutie de drept.

Toate statele sclavagiste consfintesc institutia mostenirii. In Egipt, chemarea la succesiune o avea, in primul rand, fiul cel mai mare, care isi asuma astfel si sarcina funeraliilor defunctului. In dreptul ebraic, vocatia succesorala apartinea tuturor urmasilor masculini, insa fiul cel mai mare avea dreptul la doua parti. In absenta fiilor, fiicele erau preferate fata de toate celelalte rude, iar vaduva lipsita de posteritate primea intregul patrimoniu, afara de cazul in care se exercita dreptul de rascumparare al rudei celei mai apropiate. In dreptul grec, mostenirea era deferita in primul rand descendentilor, respectande-se privilegiul masculinitatii, iar in lipsa de urmasi bunurile se cuveneau mai intai liniei paterne, apoi liniei materne.

Intr-o societate cu o puternica proprietate privata individuala si cu un schimb de marfuri dezvoltat, se cerea ca, in contradictie vadita cu vechea organizare gentilica sa i se recunoasca proprietarului dreptul de a dispune prin testament de averea ce va lasa la moartea sa.

Destul de curand, la Roma, testamentul ajunge principalul izvor al transmisiunii succesorale libertatea de a testa ramanand deplina pana la sfarsitul republicii, cand ea incepe sa fie limitata prin dreptul recunoscut mostenitorilor ab intestat de a ataca testamentul si mai tarziu prin crearea si dezvoltarea rezervei. Rudele nu erau chemate la mostenire decat in lipsa de testament, mostenirea ab intestat avand un caracter subsidiar.

Astfel s-a nascut progresiv ideea ca, privitor la mostenire, legea suplineste dorinta defunctului daca acesta nu a declarat-o; prin urmare, succesiunea legala este un testament prezumat, fiindca ea se intemeiaza pe vointa prezumata a celui care lasa mostenirea, cel mort fara testament, neputand fi presupus ca a lasat lucrurile sale la dispozitia primului ocupant, ci trebuie presupus ca a voit sa le lase acelora care legea le acorda dreptul la mostenire.

In epoca feudala, principalul bun care putea face obiectul mostenirii era pamantul. In aceasta perioada, proprietatea pamantului trebuia conservata intreaga si neimpartita din generatie in generatie. De aici decurgeau anumite consecinte:

Necesitatea conservarii bunurilor in familie se facea deopotriva simtita pentru toate elementele mostenirii. Ea era mai puternica in cazul in care era vorba de pamantul feudal, de marea mosie feudala, care, de obicei, era mosia de bastina dobandita prin mostenire de catre defunct. Transmisiunea acestora trebuia reglementata in conditii in care sa asigure conservarea feudului neimpartit in mainile urmasului, iar in lipsa in cele ale familiei din care feudul provenea.

In consecinta, asemenea bunuri trebuiau sa se transmita prin mostenire, dupa norme diferite de cele care carmuiau devolutiunea succesorala a celorlalte bunuri, dreptul feudal consacrand in privinta bunurilor de bastina privilegiul masculinitatii si primogeniturii, potrivit carora feudul trecea asupra fiului intai nascut, pe cand aceste privilegii nu primeau aplicare in privinta devolutiunii succesorale a bunurilor achizite si a celor mobile. Transmisiunea succesorala se opera deci tinandu-se seama de natura si originea bunurilor.

Libertatea testamentara trebuia sa cedeze pasul solidaritatii morale a familiei. La inceput testamentul a fost cu totul oprit, mai tarziu el a fost admis in limitele cotitatii disponibile deosebit de modeste pe care o lasa rezerva de patru cincimi. In aceste limite, testatorul putea face numai legate, facultate de care beneficia in special biserica, dar el nu putea conferii unui strain calitatea de mostenitor, caci acesta se naste, nu se instituie prin inscris.

Aceste conceptii care vad in mostenire expresia solidaritatii morale a familiei vor fi inlaturate odata cu destramarea feudalismului si cu accesiunea burgheziei, in fata conceptiei individualiste potrivit careia mostenirea exprima dreptul proprietarului de a dispune liber de bunurile sale pentru timpul cand nu va mai fi.

Odata cu trecerea timpuluii vechea coproprietate familiala dispare cu totul, dar nu este mai putin adevarat ca interesele materiale ale familiei au ramas mai departe reunite in cadrul familiei, interese ce puteau fi transmise prin mostenire. Drept urmare aceasta comunitate de interese patrimoniale a continuat sa se rasfranga asupra dreptului de mostenire sub forma solidaritatii familiale.

Dupa, doctrina, aceasta idee influenteaza dreptul succesoral din mai multe puncte de vedere:

a)      In lipsa de testament, legea civila inlocuieste vointa celui ce a fost si presupunand ca acesta avea sentimente de afectiune pentru membrii familiei sale, atribuie mostenirea, in temeiul acestei afectiuni prezumate, rudelor si sotului supravietuitor.

b)      Calauzit de idea indatoririlor de familie, legiuitorul limiteaza atotputernicia vointei proprietarului. Daca acesta, la moartea sa, lasa rude apropiate sau sot supravietuitor, legea le asigura transmisiunea unei parti din mostenire, numita rezerva, chiar impotriva vointei defunctului; ei se numesc mostenitori rezervatari. In acest caz, solidaritatea de familie face ca transmisiunea succesorala legala sa devina, intr-o oarecare masura, imperativa.

Asadar, institutia mostenirii este justificata prin:

a)      solidaritatea de familie;

b)      respectul datorat vointei declarate sau prezumate a proprietarului.

Regulile care carmuiesc in Romania institutia mostenirii sunt, formal, cele cuprinse in Codul civil de la 1864. Acesta reproduce aproape in intregime Codul civil francez. El este in vigoare si la ora actuala, cu putinele modificari care i s-au adus de-a lungul timpului.