PROCEDURA IN FATA CURTII DE JUSTITIE DE LA LUXEMBURG (art. 169, 170 si 177)

PROCEDURA IN FATA CURTII DE JUSTITIE DE LA LUXEMBURG (art. 169, 170 si 177)

1. Cilfit - 283/81 - 1982, 3415

1. Obligatia de a inainta Curtii de justitie probleme privitoare la interpretarea Tratatului CEE si a masurilor adoptate de institutiile Comunitatii, pe care alin. 3 al art. 177 din Tratatul CEE o impune instantelor si tribunalelor nationale ale caror decizii nu pot fi atacate in dreptul national, este bazata pe cooperare, stabilita in vederea asigurarii aplicarii corecte si interpretarii uniforme a dreptului comunitar in toate statele membre, in instantele nationale, in calitatea lor de instante raspunzatoare de aplicarea dreptului comunitar, precum si in cadrul Curtii de justitie. Incidenta acestei obligatii trebuie prin urmare evaluata, in vederea acestor obiective, prin raportare la competentele instantelor nationale, pe de o parte, si ale Curtii de justitie, pe de alta parte.

2. Art. 177 din Tratatul CEE nu constituie un mijloc de redresare disponibil partilor intr-o cauza aflata pe rolul unei instante sau unui tribunal national. Prin urmare, simplul fapt ca o parte afirma ca disputa ridica o problema de interpretare a dreptului comunitar, nu inseamna ca instanta sau tribunalul vizat este obligat sa considere ca s-a ridicat o problema in sensul acestui articol. Pe de alta parte, o instanta sau tribunal national pot, daca este cazul, sa inainteze o problema Curtii de justitie, din proprie initiativa.

3. Din relatia intre alineatele 2 si 3 ale art. 177 din Tratat, rezulta ca instantele sau tribunalele la care s-a facut referire in alin. 3 au aceeasi autoritate ca orice instanta ori tribunal national pentru a hotari daca o decizie asupra unei probleme de drept comunitar este necesara pentru a le imputernici sa pronunte o hotarare.

De asemenea, aceste instante sau tribunale nu sunt obligate sa inainteze Curtii de justitie o problema de interpretare a dreptului comunitar, ridicata in fata lor, daca aceasta problema nu este relevanta, adica daca raspunsul la acea problema, indiferent care ar fi ea, nu poate in nici un fel afecta rezolvarea cauzei, Daca totusi aceste instante sau tribunale considera ca a recurge la dreptul comunitar este necesar pentru ca sa se poata pronunta in cauza, art. 177 le impune obligatia de a inainta Curtii de justitie orice problema de interpretare care s-ar putea ridica.

4. Desi alin. 3 din art. 177 al Tratatului CEE cere fara rezerve instantelor sau tribunalelor nationale pentru ale caror decizii nu exista solutie juridica in dreptul national, sa inainteze Curtii orice problema de interpretare care s-ar ridica in fata lor, autoritatea de interpretare deja acordata Curtii poate totusi lipsi aceasta obligatie de scopul sau, golind-o astfel de substanta. Asa stau lucrurile mai ales cand problema ridicata este identica din punct de vedere material cu o problema care a fost deja subiectul unei reglementari preliminare intr-o cauza similara, sau cand decizii anterioare ale Curtii au fost pronuntate asupra problemei de drept in chestiune, indiferent de natura procedurii prin care s-a ajuns la cele decizii, chiar daca problemele respective nu sunt strict identice. Totusi, nu trebuie uitat ca intotdeauna in astfel de imprejurari, instantele si tribunalele nationale, inclusiv cele la care se face referire la alin. 3 din art. 177, in fata Curtii de justitie, daca ele considera ca e cazul.

5. Alineatul 3 din art. 177 al Tratatului CEE trebuie interpretat in felul urmator: o instanta sau un tribunal ale carui decizii nu pot fi atacate in dreptul intern, este obligat(a), atunci cand se ridica inaintea sa o problema de drept comunitar, sa-si indeplineasca datoria de a aduce problema in fata Curtii de justitie, in afara cazului cand instanta a hotarat ca aplicarea corecta a dreptului comunitar este atat de evidenta, incat nu lasa loc nici unei indoieli. Existenta unei astfel de posibilitati trebuie evaluata in lumina trasaturilor specifice ale dreptului comunitar, a dificultatilor deosebite puse de interpretare si a riscului unor divergente intre deciziile judecatoresti din cadrul Comunitatii.

2. Germeente Almelo - C-393/92 - 1994, I-1477

1. O instanta nationala, care intr-un caz prevazut de lege, introduce apel contra unei decizii de arbitraj, trebuie considerata ca instanta sau tribunal in sensul art. 177 din Tratat, chiar daca in termenii acordului de arbitraj incheiat intre parti, acea instanta trebuie sa pronunte o hotarare corecta si rezonabila. Conform principiilor primatului comunitar si aplicarii sale uniforme, conjugate cu art. 5 din Tratat, o astfel de instanta trebuie sa respecte reglementarile Comunitatii, mai ales cu privire la concurenta, chiar si atunci cand se pronunta o hotarare tinand cont de echitate.

2. Art. 27 din Tratat, referitor la monopolurile de stat cu caracter comercial se aplica la situatii in care autoritatile nationale sunt in situatia de a controla, conduce sau influenta in mod hotarator comertul intre statele membre printr-un corp de control alcatuit in acest scop, sau printr-un monopol delegat.

Atunci cand un distribuitor de energie electrica detinand o concesiune neexclusiva pentru distribuirea electricitatii pe teritoriul acoperit de concesiune, impiedica distribuitorii locali de energie, printr-o clauza de cumparare exclusiva, sa importe electricitate, situatia nu este reglementata de acest articol, ci de art. 85 din Tratat. Contractele in chestiune nu au fost incheiate intre autoritatile publice si distribuitorul regional, ci intre cel de-al doilea si distribuitorii locali. Aceste contracte fixeaza conditii ce guverneaza furnizarea de energie electrica si nu au ca efect transferul catre distribuitorii locali ai concesionarii serviciilor publice garantate intreprinderilor regionale, deoarece aceste conditii, si mai ales clauza de cumparare exclusiva, reies din contractele incheiate intre distribuitori, si nu sunt inerente concesionarii teritoriale garantate de catre autoritatile publice.

3. Art. 85 din Tratat preintampina aplicarea, de catre un distribuitor regional de electricitate, unei clauze de cumparare exclusiva continuta in insasi conditiile generale de vanzare, care sa impiedice un distribuitor local sa importe electricitate in scopuri de aprovizionare publica si care, avand in vedere contextul sau economic si legislativ, si anume existenta altor intelegeri exclusive de acelasi fel si efectul lor cumulativ, sa afecteze schimburile comerciale intre statele membre.

Articolul 86 din Tratat, de asemenea preintampina aplicarea unei astfel de clauze atunci cand intreprinderea in cauza apartine unui grup de intreprinzatori care ocupa o pozitie dominanta colectiva intr-un mare sector al pietei comune.

Cu toate acestea, conform art. 90 (2) din Tratat, aplicarea clauzei in chestiune nu este afectata de aceasta dubla interdictie, in masura in care restrictiile asupra concurentei pe care le provoaca sunt necesare pentru indeplinirea sarcinilor sale de interes general. In aceasta privinta instanta nationala, a carei sarcina este sa hotarasca daca exista o asemenea necesitate, trebuie sa ia in considerare conditiile economice in care intreprinderea este obligata sa functioneze in virtutea constrangerilor impuse asupra ei, in special costurile pe care trebuie sa le suporte si legislatia careia trebuie sa i se supuna, mai ales cu privire la mediu.